Ultimele zile de via ale lui Ion Luca Caragiale

nainte cu o zi de a -i da obtescul sfrit, seara, Caragiale a avut o lung

conversaie cu fiul su, Ion Luca, despreShakespeare cu referire la Macbeth. Divinul
Brit era pentru el o adevrat revelaie, impresionat cum dintr-un fiu de negustor,
trecnd prin mai multe avataruri ale vieii, de la calf de mcelar pn la gloria de mare
dramaturg, a ajuns s cucereasc ntreg mapamondul cu piesele lui. I-a vorbit despre
Macbeth i despre Branco, cei doi generali ai Scoiei, care se ntorc victorioi dintr-o
btlie ctigat pentru regele lor, Duncan.
Din dorina nemsurat a ledyei Macbeth de a-i vedea soul rege, pune la
cale uciderea lui Duncan. El i va ucide pe toi care-i vor sta mpotriv, dar crimele lui
vor revolta toat ara. ntre timp ledy se sinucide, roas de remucri, dup care este
ucis i el ntr-o aprig lupt. Concluzia lui Caragiale era c odat intrat n jocul crimei,
nu te mai poi opri, o crim duce la alt crim, dar i c orice criminal va fi pedepsit. Lui
Caragiale i plcea adncimea analizei psihologice care a fcut din aceast dram una
dintre cele mai puternice drame n care tragicul se mbin cu grotescul.
Fiul su, Mateiu ajunsese la vrsta cnd trebuia s termine Facultatea de
Drept i s-i clarifice statutul de intelectual. Merseser mpreun la Iai iar Mateiu era
purttorul unui caiet de poezii care voia s-l prezinte Vieii Romneti i Opiniei. Planul
lui Caragiale era ca Mateiu s se stabileasc la Iai pentru a-i lua licena n drept.
Caragiale prea ,, ostenit, dar rdea Unul din prieteni doctor, i lu pulsul. ,,E frecvent
al dracului!, zisese Caragiale, dup care pe un ton vehement:,, Ce, m, s mor de
inim?Avea ntradevr pulsul foarte accelerat. Era un semnal ca un dangt de clopot
care anuna marea tragedie.
De la Iai, Caragiale a dat pe la Roman pentru a-i vizita prietenii. Apoi s-a
grbit s plece acas n Germania, unde se mutase, autoexilndu-se. Invitat de
Zarifopol la restaurantul Sachseinhof pentru a lua masa, veniser cei doi cu soiile plus
Cella Delavrancea.
n seara de 8 spre 9 iunie n familie era linite i voie bun. Cella exersa la
pian, doamna Alexandrina pregtea menajul iar fiul cu tatl se retrseser n aprinse
discuii referitoare la Sakespeare. Dup discuii, Caragiale, obosit, ceru s se retrag n
camera lui de lucru i s nu fie deranjat, voia s aib linite i singurtate. Parc
prietenii i familiadeveniser de prisos. Caragiale nu a mai fost deranjat pn a doua zi,
cnd Luki, mergnd s-l cheme la dejun, l gsi mort, czut din pat, cu gura deschis i
cu privirea fix. Noaptea auziser accese de tuse.
Seara vestea tragic se rspndi i n ar. A fost informat mai nti Palatul,
apoi consternare general. ara intr n lungi zile de doliu. De la ,,amicii anonimi i
pn la Carmen Sylva, lumea romneasc intelectual deplngea pe disprut. Vduvei
i se trimiser 2000 de lei pentru cheltuieli de urgen, apoi ncepur s curg sumele de
ajutor. Cineva fcuse i o glum pe aceat tem:
Mult srmane Caragiale,
Curg la sume de parale
O, guvernu-i este foarte
Bun i darnicdup moarte
,,Din autopsia sumar ce i s-a fcut, s-a constatat c suferea de o artero-
scleroz i de un defect al inimii. Medicii au rmas uimii de frumuseea structurii
creierului. Corpul a fost mblsmat i expus n capela primului cimitir protestant din
Schoneberg. Pe 27 iunie, la orele 4 dup amiaz, rmiele defunctului au fost
coborte n cripta capelei zisului cimitir, n prezena fiului su cel mare, Matei Ion
Caragiale i a d-lor Vlahu, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, cu doamna, D. Gusti-
Iai, Cerna i Ivacu
,,Pe sracu nenea Iancu l-am aezat ieri ntr-un cavou, de unde tocmai la
toamn va fi transportat n ar,scria Panait Cerna lui Romulus Cndea. i cu aducerea
n ar a rmielor pmnteti ale lui Caragiale a fost o ntreag poveste hazlie. De la
Berlin, printr-o eroare de calcul, cosciugul expediat, ,, ntr-un vagon rou, de marf,
fr scrisoare de trsur, intr ntr-un joc grotesc, ca ntr-o schi a lui MarkTwain, fiind
rtcit pe liniile moarte din diferite gri. La Bucureti, sosirea cociugului era ateptat
pe 19 noiembrie de Emil Grleanu, Ion Brezeanu, pictorul Satmary, Garabet Ibrileanu
i civa ziariri. A fost depus la Biserica Sf. Gheorghe, de unde plecase i Eminescu pe
drumul de veci. Slujba de nmormntare a fost inut de Take Ionescu, urmat de
Delavrancea, Sadoveanu, Mihail Dragomirescu i I. Procopiu.
Cortegiul a strbtut stada Colei, Bulevardul Carol, strada Academiei
Regale,Calea Victoriei, stada Carol, Calea Rahovei, i strada 11 Iunie. Timpul a fost
urt, un cer plumburiu i ploios, plngndu-l parc pe marele dramaturg care disprea
din acest lume.

Marele dramaturg roman a fost, n decursul vieii sale, un mare
admirator al eternului feminine, ale crei particulare graii, aparinnd uneia sau
alteia dintre urmaele Evei, le-a cultivat pn la capt.
Sunt cunoscute aventurile sale cu tinere femei din lumea teatrului i nu
numai. n captarea ateniei frumoaselor femei, drumurile lui s-au intesectat i cu cele ale
lui Mihai Eminescu, prietenul su (mai puin bun dup astfel de injonciuni: chiar dac n
dragoste, ca i n rzboi, totul este permis, nimeni nu se poate atepta s fie i iubit de
rivalul la mna unei femei..). este vorba, bineneles, de Veronica Micle.
Drumurile de sear ale lui Caragiale l vor duce i la ferestrele, respective n
patul altor femei. Ultima iubire a dramaturgului a fost ns cu una din fiicele bunului i
vechiului su prieten Barbu tefnescu Delavrancea. Cella Delavrancea, nscut n
1887, era cu 35 de ani mai tnr de ct maestrul. Caragiale a remarcat-o pentru
marele talent pianistic nc din 1909. Laudelor ditirambice le-a luat locul, spun gurile
rele, o relaie sexual foarte concret, cnd Cella nu mplinise nici 15 ani.

Era totui o vrst la care fetele erau nubile, iar n societatea vremii relaiile
sexuale cu fete de aceast vrst nu atrgeau nicidecum acuzaia de pedofilie. S nu
uitm c cealalt iubit a lui Caragiale, Veronica Micle, se cstorise la 14 ani cu soul
su, profesorul universitar tefan Micle, iar la 16 ani i se va nate primul copil!
Aceleai guri rele afirm c moartea lui Caragiale s-a petrecut n timpul unei
pasionale partide de sex cu Cella Delavrancea. Suprasolicitat, inima marelui
dramaturg a cedat
Fapt este c n colecia mea personal se gsete o carte potal ilustrat cu
chipul lui Caragiale, din care, cu ochelari i plrie, acesta ne privete drept n fa.
Dedesubt, cu scrisul su ngrijit, sunt aternute urmtoarele cuvinte: a Cella
Delavrancea, Caragiale.
Pe verso, cu acelai scris ngrijit, st scris: Christos anviiat! Drag Cellico, te
pomenim i te dorim mult. Fii snetuoas i vesel! Dumnezeu cu tine! Al teu
credincios admirator Caragiale.
Este o dovad, peremptorie, este drept, i nu absolut, a relaiei mai mult
dect amicable dintre cei doi. Tonul maestrului este astfel calculate nct s nu
trezeasc bnuielile terelor personae. Totui, pentru cei ct de ct iniiai n formulrile
epistolare ale vremii, din scrisul su rzbate mai mult dect ceea ce ar fi presupus o
simpl relaie platonic.
Dup Caragiale Cella Delavrancea a mai avut multe relaii, ntotdeauna ns
cu brbai de un nivel intellectual remarcabil. Prima iubire ridicase, pentru tot restul vieii
sale mai mult dect centenare, tacheta preteniilor foarte, foarte sus

Ion Luca Caragiale. A murit prea devreme. Avea multe proiecte. Mai avea
foarte multe caractere de observat, de analizat, de descris. Ii forfoteau in minte. Asa
cum el ne forfoteste noua astazi, nu ne lasa sa trecem cu vederea peste faptele
Trahanachilor, Catavencilor, Mitelor, Bibicilor, Miticilor, Mangafalelor, Mamitelor si asa
mai departe. Pentru ca, foarte des (daca nu chiar in fiecare zi, aproape banalizand)
spunem: ce actual e Caragiale! Avand in vedere ca a trecut un secol de la moartea sa!
Ne-am obisnuit sa vedem in Caragiale un individ care sta intr-un colt si pune
lupa pe lume. Ei bine, Caragiale era si el... om. Ii era teama de microbi, ii era teama de
foc, ii era teama de inaltimile muntilor. Mai avea grija copiilor, a banilor. Si, desi a ras
tinandu-se cu mana de burta de caracterele proaste din tara, de fapt, Caragiale era un
mare patriot. Spera, poate, ca sagetile lui sa mai invinga prostia si trufia. Era pasionat
de muzica clasica. Idolul sau era Beethoven.
A murit in noaptea de 8 spre 9 iunie (21/22 iunie) 1912, la Berlin, in
autoexil'. Avea 60 de ani.
Prietenii si admiratorii sai au fost socati.
Octavian Goga a scris A murit Caragiale', in Precursori: Cand am citit ca s-a
prabusit de fulgerul unei clipe, am ramas uluit si nu-mi pot inchipui nicidecum imaginea
stranie a mortii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de
povara batranetii, sau un Caragiale cu mainile incrucisate pe piept, amutit pentru
totdeauna, niciodata nu mi-a trecut prin minte. Cum sa se inchida pe veci ochii lui care
patrundeau sufletul si straluceau de departe ca doua suliti de argint? Ce sa faca
pamantul cu ei?... Cum sa se impace cu repaosul de veci creierul lui pururi framantat,
acest complicat si sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihna?...
Ramai infrant, prostit, ti se moaie bratele... Te cuprinde in mreaja lui gandul zadarniciei
tuturor celor omenesti, te supune un dezgust de materia urata, de carnea care ne tine in
stapanirea ei... Iti vine parca sa-ti frangi in doua condeiul si sa-l arunci ca pe-o unealta
netrebnica... La ce e toata goana asta chinuitoare, cand ursita nu acorda nici un
privilegiu celor alesi, cand domnesc pe de-antregul aceleasi legi, cand si Caragiale a
putut sa moara. L-au ingropat si i se va topi tarana... vremea va trece... vor veni oamnei
invatati sa-i cantareasca scrisul, profesori cu ochelari sa-i descifreze cartile, sa scrie
studii cu adnotatii derspre Conul Leonida sau Catavencu... Au sa-l claseze, sa-i deie
locul cuvenit in istoria literaturii, sa-i fac un monument la Bellu...
Noi insa, care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim, vom ramanea toata
viata stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie, s-a
facut un gol in natura, ca de-o perturbatie cosmica. Cu cat va trece vremea, va creste
tot mai mult silueta lui si vom ramanea totdeauna vrajiti de farmecul celui mai luminat
creier romanesc. Ii vom spune povestile, ii vom repeta glumele. Se vor crea legende si
personalitatea lui va lua proportii mitice. Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege
daca din stralucirea unei minti s-au intrupat veodata astfel de raze orbitoare...'
Tudor Arghezi surpinde intr-un articol al sau reactia bucurestenilor cand presa
a publicat disparitia dramaturgului. Pentru Caragiale. Ma gaseam duminica, zi de 10
iunie, dimineata, intr-un democratic vagon de tramvai, incarcat cu lume bucuresteana.
Tramvaiul se opri in Piata Teatrului, si o hora sprintena de tigani marunti, cu ziare
subsuoara, se prinse in jurul nostru: Moartea lui Caragiale! editie speciala!... sau
Moartea lui Caragea! Numele autorului glumet al atator cuvinte stalcite si fraze
pompoase conrupte suferea soarta neologismelor rostite de cetatenii din Obor care
vorbeau pe la 1880 pe ridicatele, sau cum se mai zicea in stil academic, tot pe
atuncea, in mod radical. Intelesei numaidecat, cu mult tumult de voci sentimentale in
sufletul meu, ca Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zarii spanzurand, ca o
bucata de noapte, drapelul negru, care cu catva timp mai devreme se clatinase
deasupra sicriului lui Petre Liciu.
Ochii imi alunecara pe fata beatificata de brici si de pudra a conpasagerilor
mei duminicali, imbracati in cele mai proaspete straie: cateva evantalii sprijinite de
umerii cucoanelor asudate bateau ca niste aripi desfacute si taiate scurt, in aceasta
primavara, de pasari domestice, cu penele pestrite, rosii, verzi si albe. Domnii, raniti, ai
fi crezut, la cap, isi tamponau fruntea cu batista cocolosita-n palma sau si priveau cu
multumire forma ghetelor galbene, prin care totusi relieful de la degetul mare al
piciorului, comprimat de rigorile boxului calf, pana la lustru, le amintea de suferintele
indurate la incaltare. Erau in tramvai cu totii ca la vreo cincizeci de insi, cu doamne cu
tot, indeletnicindu-se in cate feluri toate, fiestecarele din ei. Vestea mortii lui Caragiale
nu pricinui nici o miscare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din
statie, si ziarele, racnite de vocile puilor de tigani, gasira un singur cumparator, in
persoana slugii dumneavoastra. Eu stiu, desigur, ca a murit intr-o buna zi si Goethe si
tot nu s-a clatit de pe fata luminii nici macar o frunza ca sa coboare de la sinesi pe
mormantul lui. Si nesimtirea lucrurilor a fost deopotriva de mare ori de cate ori s-a
povarnit in prapastia glorioasa a omenirii vreununul dintre curajiosii alpinisti ai gandirii.
() Ma asteptam insa la o treasarire generala a tovarasilor mei de tramvai; voiam sa-i
vad ca iau parte si dansii oarecum (...) la gandurile noastre, ale celor care, exagerat de
mult sau exagerat de putin punem pret pe viata stinsa a lui Caragiale. O clipa, jignit, m-
as fi sculat sa tin un discurs de invective. Caragiale nu exista pentru niciunul din cei
cincizeci, nici in cea mai pierduta din amintiri. El care s-a scoborat in toti acestia; care i-
a dumicat cu de-amanuntul; care si-a-nmuiat condeiul in gura si in creierii lor; care i-a
batjocorit cu atata iubire ca sa-i faca tot pe ei sa rada... (...) E nevoie sa mai spunem
cine a fost Caragiale? Sa taiem in scrisele lui luminisuri ipotetice, cand tot ce-a scris el e
atat de limnepde si de just luminat? (...) El vedea stilul aproape material, cu scobituri, cu
reliefuri, cu linii si arabescuri, si, cetind pe Caragiale, stravezi conturul si graficul ideilor.
Pe unele din paginile lui pare ca ti-ai plimba pipaitul, ca sa descoperi sub fluiditatea
degetelor, ca atunci cand inconjuri cu mana o tiara veche de aur, pietrele scumpe
prinse definitiv in metalul de pret...'.
In volumul Amintiri despre Caragiale', aparuta in 1972 la editura Minerva, au
fost tiparite si aduceri aminte mai putin triste. Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi,
spune in Din amintirile mele despre tata': (...) In scrierile tatii regasesc multe din
obiceiurile si intamplarile din viata lui. Farfuriile cu dunga conabie, din Doua loturi,
au existat cu adevarat la noi in casa la Bucuresti. Mama era foarte gospodina si-si
imbogatea averea casnica prin schimburi in natura cu chivutele. Cand tata cauta vreo
haina veche, de care i se facuse dor, mama marturisea scuzandu-se: Dar nu mai era
de purtat, n-o mai puteai pune si nu stii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe
ele. Daca tata era bine dispus totul se sfarsea cu glume si rasete, dar daca tata avea
o zi rea, discutia se transforma in adevarata tragedie, exact ca in nuvela.'
La Sinaia, Caragiale mergea in fiecare an (se pare, pentru binele si sanatatea
copiilor). Iata ce isi aminteste fiica sa: In curte, tata isi construise o cabana cu scanduri
cu un gemulet si o mica usa. Inauntru erau covoare de iuta cu miros acru, cateva
fotografii pe pereti, o masa de scris, o canapea si o lampa sistem cu acetilena. Acolo
isi facuse el un refugiu unde se retragea sa lucreze. Dar cum incepea Dimitriu (un
muzician apreaciat de scriitor n.r.) sa cante, tata iesea in prag si dupa cateva ezitari
mergea intr-acolo, lasandu-si lucrul si cedand pasiunei lui pentru muzica. Venea sa-l
asculte pe papa Haydn. Eu ma pitulam in dosul casei lui Dimitriu ca sa aud muzica si
comentariile entuziaste ale tatii. Se emotiona la fiecare bucata, glasul lui devenea cald
si vorba vibranta. Stiam atunci ca si in coltul ochilor ii stralucea o lumina
neobisnuita.(...)'
La Berlin a plecat cu orgoliul sangerand. Nu primise premiul Academiei. Dar a
continuat sa scrie cu si mai mult foc. Fiica sa ne introduce in intimitatea sa de creator.
Aveam noua ani cand ne-am mutat la Berlin. () Imi amintesc odaia de lucru a tatii,
unde si-a petrecut ultimii ani. Era orientata spre nord, caci tata nu suporta mult soare. In
odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, cateva scaune, rafturi de carti la care
umbla mereu lasandu-le ravasite. Pe masa de scris o lampa verde ardea zi si noapte,
luminand teancuri de manuscrise. Cu slova lui frumoasa si ingrijita, multe din ele
pastrau semnele nepieritoare, mult altele erau sfasiate si aruncate la cos. Pe peretele
de care era lipit patul, mai totdeauna ramas nefacut, erau batute doua portrete dupa
fotografii, in marime naturala, care infatisau pe tatal si pe mama lui. Mai erau si cateva
scaune simple si inca o masuta la capataiul patului. Intre cele doua biblioteci, pe o fasie
de perete, atarna o rogojina fina chinezeasca, aceea in fata careia este el fotografiat in
costum oriental, cu pantaloni stramti si ciorapi albi de lana groasa. Ferestrele erau mari
si fara perdele. De acolo privea tata spre piata din fata, plina de flori si impodobita in
mijloc cu o fantana. Pe podea era o mica scoarta. Pe ea rasfoia tata atlasurile, visand la
departate calatorii, in care ne asocia uneori si pe noi: Hai sa ne plimbam putin. In
odaia aceea nu avea voie sa intre nimeni in afara de mama.'
Un spatiu ca o scena din piesele sale. Decorul, zicea el, in care evolueaza
personagiile, trebuie sa fie condensat, esential, ca pe el sa se profileze puternic eroul.
Cat despre personajele sale, iata secretul sau: Nu incep niciodata sa scriu pana ce nu
aud si vad omul, cu toate amanuntele lui in fata mea. Intai ii zic pe nume, iar dupa
aceea incepe el sa ma conduca pe mine; caci eu doar numele i l-am gasit inainte sa-l fi
cunoscut.' Iata ce alte trucuri' mai folosea Caragiale. Ele au fost dezvaluite de Horia
Petra-Petrescu, un tanar scriitor care si-a luat doctoratul la Leipzig, in 1911, cu lucrarea
Ion Luca Caragiale viata si opera'. Aflat in vizita la Caragiale, a aflat unele dintre
micile lui secrete de creatie. Aici sunt notitele referitoare la comedie. O multime de foite
mici de hartie, pe cari se afla scrise fraze observatii, bon-moturi, calambururi. Intr-un
alt caiet mai mic e scheletul piesei, continutul fiecarei scene redat in stil telegrafic. Pe
o fisa vad intreg planul scenei in orizontal, desemnat cu creionul: Nu pot sa lucrez
altfel. Trebuie sa vad persoanele aievea: cum se plimba de la un loc la altul, cum vin,
cum gesticuleaza, pe care use ies caci altfel nu sunt persoane vii. Pe alta fisa observ
un desen fragmentar al mobilierului din comedie. (...) Uite sa-ti arat si alte taine ca sa
vezi mai bune dupa culise. Imi deschide inainte un catalog cu alfabetul de pe margini.
Citesc numai nume: la fiecare litera zeci si zeci de nume. Vezi, de aici imi aleg si imi
botez persoanele. Nu pot sa scriu nici un randulet pana ce nu mi-am botezat pe Tache
si pe Titirca si pe toti ceilalti. (...)'
Cella Delavrancea, fiica bunului si iubitului sau prieten Barbu Delavrancea, a
fost cea de a doua fiinta care l-a vazut mort pe Caragiale in dimineata aceea urtata.
Intr-o dimineata, caragiale n-a aparut in salon sa asculte o fuga de Bach. Am lucrat
singura () si am inceput sa studiez marea sonata de Schumann in fa diez minor. (...)
Dintr-odata, un tipat a sfasiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsa de frica si m-am
indreptat spre odaia de culcare a lui Caragiale. Usa era deschisa. El, alunecat jos,
langa pat, cu mana stanga crispata pe cearsaf, capul dat pe spate, fata alba, ochii ficsi.
Ingrozita, sotia lui (Alexandrina Burelly n.r.) il privea. () Moartea il atinsese rapid, fara
sovaire, asa cum desigur si-o dorise, esenta in spatiu, verb fara adjectiv. De atunci, nici
n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud.' (Din Cella
Delavrancea Scrieri', editura Eminescu, 1982)
Se stinsese pentru totdeauna cel care, spune aceeasi Cella Delavrancea, cu
privirea lui adanca cerceta cu solemnitate de bufnita cotloanele sufletesti, prindea
pricinile mecanismului psihologic, inregistra neiertatore toata gama vanitatii omenesti,
samanta cea mai de seama a inspiratiei sale'.

Nscut n 1852, I.L Caragiale afirm c mi-am fcut instruciunea cu slov popeasc n
curtea bisericii Sfntul Gheorghe, am tocat la biseric i am tras clopotele cu dragoste.
Prima slov pe care am nvat-o a fost cu dasclul de la biserica Sfntul Gheorghe.
De aceea n-a fost gsit printre elevii de la coala domneasc nr. 1 din Ploieti dect din
clasa a doua, n anul 1860-1861. Institutorul clasei erea Zaharia Antinescu, un personaj
activ i ambiios, cu veleiti de scriitor i ciudat colecionar de diplome ale societilor
culturale din Europa i din ar. Foarte posibil ca el s fi fost sursa de inspiraie pentru
personajul Zaharia Trahanache, membru n celebrele comitete i comiii.

Harta Principatelor Unite
Materiile studiate de Caragiale erau catehismul moral, geografia Principatelor,
aritmetica, citirea i caligrafia. Desigur fr mult btaie de cap i rvn dup distincii,
dar avnd putere de asimilare i memorie, Ion Luca reuete s fie al treilea din clas,
premiant cu coroan, primind n dar cri. Urmtorul an Cragiale va fi n clasa lui Bazil
Drgoescu, un om erudit, insuflnd elevilor si cunoaterea temeinic a limbii i
compunerea ct mai ngrijit. I-a fost mentor, l-a educat s foloseasc sintaxa perfect
i cuvntul ales. ncurajat de aprobrile dasclului, Ion Luca ncepe s compun i chiar
s imite slova lui Bazil. n acest an se produce un eveniment care va rmne adnc
spat n inima viitorului dramaturg. Cuza-Vod, ntr-o vizit oficial la Ploieti, intr n
clasa lui Bazil, ntr-o barac vast, unde se ineau dup metoda lankasterian,
cursurile din clasa ntia i a doua primar. Domnitorul s-a aezat pe catedr i a
ascultat cuvntarea lui Bazil. Adnc emoionat d-abia stpnindu-i tremurtura
brbii, institutorul spune:

Mria-Ta, Dumnezeu tie numai ce se petrece acuma n sufletul unui biet dacl ca
mine, venit aici din prile romneti de dincolo (era ardelean). Rog pe Dumnezeu s Te
ie sntos i voinic pentru fericirea poporului romnesc. Mintea, braele, sngele nostru
i al acestor copii sunt de-acuma nchinate Neamului Romn, Patriei Romne,
Domnului Romn, Mriei Tale! Toi s-au ridicat n picioare, dimpreun cu domnitorul,
pentru c, dup norocoasa expresie a lui Caragiale, nimeni nu mai putea sta jos- prea
se ridicaser sufletele. Dup aceea, ndreptndu-se ctre elevi, Bazil a urmat:
Copii! Dup secole de-ncruntare, astzi ne zmbete i nou, romnilor bunul
Dumnezeu. De astzi ncolo ne-am cptat iar onoarea de popor liber, de popor latin.
Jos slova strin! Sus litera strbun! Cu scrisul su frumos ca de tipar aa cum s-a
nvat i Caragiale s scrie- institutorul a scris pe tabl, cu litere strbune, adic
latineti, aceste cuvinte: Vivat Romnia! Vivat Naiunea Romn! Vivat Alexandru Ioan
nti, Domnul Romnilor. De remarcat faptul c nu a spus domnul Principatelor Unite ci
al romnilor, incluzndu-i astfel aici i pe cei din Ardeal i Bucovina care pe atunci erau
sub coroana habsburgic, dar i pe basarabeni care se aflau sub stpnire arist.
Finalul vizitei este unul cu puternic impact emoional.
i bravul nostru dascl n-a mai putut stpni emoia sa i s-a pornit pe plns, a plns
toat lumea, i prini i copiii, iar Vod, inndu-se ct putea i tergndu-se la ochi cu
batista, a btut pe umeri pe dascl i i-a zis
- S trieti! Cu romni ca tine n-am team!

Caragiale n coala primar
Ne-a mngiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat s ascultm pe dasclul nostru i a plecat cu
suita, cu poprul i noi toi dup el. A doua zi, l-am dus iar toat lumea, pe jos, mprejurul
i-n urma trsurii, pn la Brcneti, la civa kilometri afar din ora. Acolo s-a oprit
trsura domnului iar el ridicndu-se n picioare a strigat
- V mulumesc pentru buna primire! Acum ducei-v acas, c nu mai putei merge cu
mine pn la Bucureti i eu am treab mine acolo. Trebuie s dm bice cailor. S
mergem fiecare la datoria noastr i de-acu, toi pe treab. Rmnei sntoi! S ne
vedem sntoi!
Am strigat ura pn cnd ntr-un nor de praf s-au pierdut departe trsura domneasc
i suita. Aa entuziasm n-am mai vzut de atunci.
Cuza a fost puternic impresionat de cuvntarea lui Bazil Drgoescu. n timpul domniei
sale s-a luat decizia de a face trecerea de la alfabetul de tranziie (caractere chirilice i
latine) la cel exclusiv latin. Jos slova strin! Sus litera strbun!. Caragiale a rmas n
memorie cu imaginea lui Cuza. n operele sale a ridiculizat metehnele romnilor,
ncercnd s le corecteze pentru ca poporul s se poat ridca la nlimea unor mari
personaliti precum cea a lui Alexandru Ioan Cuza.

sursa
erban Cioculescu, Viaa lui I.L. Caragiale, editura Eminescu,