Friedrich August von Hayek, laureat al

premiului Nobel pentru Economie în 1974

Friedrich August von Hayek, filosof şi economist austriac, este cunoscut ca

apărător al liberalismului clasic şi al conceputului de piaţă liberă. De asemenea,
Friedrich Hayek este şi laureat al Premiului Nobel pentru Economie (The Sveriges
Riksbank Prize in Economic Sciences in Memory of Alfred Nobel) din 1974.
Premiul acordat în 1974 a fost împărţit de Hayek şi Gunnar Myrdal „pentru munca
lor de pionierat în teoria monetară şi a fluctuaţiilor economice şi pentru analiza lor
penetrantă a interdependenţei fenomenelor economice, sociale şi instituţionale.”
Friedrich Hayek s-a născut la Viena pe 8 mai 1899. Tatăl său era medic şi
provenea dintr-o familie din nobilimea austriacă iar mama sa dintr-o familie de
burghezi bogaţi. Adolescenţa sa a fost marcată de operele lui Ludwig Feuerbach şi
Aristotel. A devenit student şi apoi doctorand al Universităţii din Viena şi a fost
influenţat gândirea economică şi social a lui Carl Menger şi Ludwig von Mises.
Spre finalul anilor ’20 fondează Institului Austriac pentru Cercetarea Ciclului
Afacerilor (Austrian Institute for Business Cycle Research), iar din 1931 devine
profesor al prestigioasei Şcoli de Economie din Londra (London School of
Economics). Printre studenţii lui din acea perioadă se numără şi bancherul David
Rockefeller.
În 1950, Hayek părăseşte London School of Economics şi devine profesor al
Universităţii din Chicago în cadrul Comitetului despre Gândirea Socială. Între
1962 şi 1968 este profesor la Universitatea din Freiburg din Germania de Vest, ani
pe care i-a considerat ca fiind foare fructuoşi deoarece atunci a scris mare parte din
„Lege, Legislaţie şi Libertate”. Din 1968 până în 1977 a fost profesor la
Universitatea din Salzburg, ulterior întorcându-se la Freiburg unde şi-a petrecut
restul vieţii.
Între 1940-1943 scrie „Drumul către servitute”, publicată în 1944. Această
carte vine ca o reacţie împotriva viziunii academice britanice din acea perioadă ce
considera că fascismul este reacţia capitalistă la socialism. El vine în apărarea
liberalismului argumentând că socialismul şi fascismul se aseamănă în mod vizibil
şi că între acestea două şi liberalism singura relaţie posibilă este cea antitetică. El
vede socialismul ca o formă de sclavie, un pericol întrevăzut şi de Tocqueville
„deşi am fost avertizaţi de unii dintre cei mai importanţi gânditori politici ai
secolului al XIX-lea, de Tocqueville şi lordul Anton, că socialismul este sclavie,
ne-am îndreptat încet dar sigur în direcţia socialismului”. Abandonând libertatea
economică drumul este deschis către pierderea libertăţilor individuale şi politice. În
socialism libertatea de gândire era considerată ca fiind sursa tuturor relelor, iar
Saint-Simon, unul dintre primii „planificatori” moderni afirma că cei care nu îi vor
urma planificarea „vor fi trataţi ca nişte vite”. Socialismul are nevoie de o astfel de
organizare centralizată a economiei, însă o astfel de planificare centralizată duce
inevitabil la totalitarism. O altă problemă care apare în acest caz este cui revine
dreptul de a lua deciziile care apoi vor fi aplicate pentru toţi ceilalţi în mod egal.
Niciun individ sau grup de indivizi nu va avea vreodată la îndemână suficiente
informaţii pentru a face alegeri pertinente.
 De aceea, singurul context pentru folosirea eficientă a resurselor şi pentru
schimburi eficiente este piaţa liberă care se auto-reglează în baza mecanismului
preţurilor. Aceasta face posibil schimbul liber de informaţii personale şi locale,
permiţând indivizilor să atingă scopuri altfel dificil de atins. Indivizii reuşesc acest
lucru şi graţie auto-organizării spontane.
Hayek afirmă că unul dintre meritele “ordinii spontane sau nomocraţiei”
constă în faptul că permite “posibilitatea coexistenţei paşnice a oamenilor, în
avantajul tuturor, dincolo de grupurile de dimensiuni reduse ale caror membrii au
scopuri comune concrete sau sunt supusii unui superior comun.” Ordinea spontană,
prin faptul ca presupune instituirea unor reguli formale, ar conduce, conform
filosofului şi economistului austriac, la respectarea libertăţii individuale şi a
scopurilor particulare pe care indivizii şi le propun. Hayek leagă viziunea sa asupra
instituţiilor de un individualism care pare a face abstracţie de orice contingenţe
culturale.
Conform lui Hayek, regulile a căror respectare este presupusă de existenţa
pieţei sunt de natură formală, se referă strict la conduita persoanelor şi creează
cadrul în interiorul căruia fiecare îşi urmăreşte propriile scopuri.
Unul dintre argumentele pe care Hayek le oferă în favoarea existenţei
regulilor formale este de natură morală şi vine în întâmpinarea existenţei unei
diversităţi a scopurilor particulare: impunerea unor reguli materiale într-o societate
formată din indivizi cu scopuri diferite înseamnă a nu respecta o mare parte dintre
acestea. În loc să fie a-moral, statul ar deveni prin impunerea de reguli materiale o
entitate morală, cu o ierarhie proprie a valorilor care nu ţine cont de scopurile
indivizilor particulari. În schimb, atunci când acesta se limitează la asigurarea
respectării unor reguli formale, statul reuşeşte să ofere fiecaruia libertatea de a-şi
stabili şi urma propriile scopuri.
Existenţa pieţei libere presupune individualismul celor care o alcătuiesc,
care participă la ea. Însă acest individualism este unul care permite acceptarea
celor care doresc să pătrundă în ea în absenţa unor lianţi ce ţin de valorile
personale. Un argument în favoarea strânsei dependenţe dintre individualismul
presupus de piaţa liberă şi acceptarea străinilor pare a fi de natura etimologică.
Hayek propune ca termen care sa semnifice principiul de functionare al pieţei
libere “catalaxia”. Acest cuvânt este derivat din termenul grecesc “katallatein”,
care înseamnă nu numai “schimb”, ci şi “admitere în comunitate”. Astfel, liantul
comunităţii în care funcţionează piaţa liberă nu mai este un sistem de valori
morale. Ceea ce îi leagă pe indivizi constă în faptul că participă la schimburi libere
în cadrul pieţei. Apartenenţa la comunitate nu mai este dată de aderarea la valori
comune, iar indivizii îşi pot urma propriile scopuri având singura obligaţie de a
respecta o serie de reguli formale.
 Ordinea spontană prin mecanismul preţurilor nu este considerată ca fiind un
produs conştient al minţii umane, ea este ceea ce rezultă în urma acţiunii umane nu
a planificării.
În “Infatuarea fatală” (1988) Hayek consideră că naşterea civilizaţiei se
datorează apariţiei proprietăţii prívate. Proprietatea privată permite expansiunea,
schimbul de bunuri şi, într-un final duce a naşterea sistemului capitalist modern.
Un alt subiect de interes pentru Hayek este cel al investiţiilor şi a modului în
care sunt alese acestea, ajungând la concluzia din “Teoria pură a capitalului” că
“procesele care consumă mai mult timp nu vor fi adoptate decât în cazul în care
acestea promit un profit mai mare decât al celor care consumă mai puţin timp”.
Problema investiţiei este potrivit lui Hayek cu activitatea de a face în prezent
pregătiri pentru un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat asupra căruia are o
influenţă şi cunoştinţe limitate. Reuşita investiţiei sale este o chestiune de
coordonare cu acţiunile celorlalţi membrii ai sistemului în care acesta se găseşte,
situaţia ideală fiind un echilibru între producţia investitorului în cauză şi a celorlalţi
participanţi la piaţa liberă.
Alte subiecte de interes în opera de început a lui Hayek sunt banii, capitalul
şi ciclul afacerilor. În „Preţuri şi Producţie” (1931) şi „Teoria pură a capitalului”
(1941) el explică ciclul afacerilor ca fiind un rezultat al creşterii creditului oferit de
băncile centrale (creşterea şi contracţia creditului sunt cele două componente ale
ciclului creditelor). Această creştere se transmite de-a lungul timpului prin
alocarea eronată a capitalului cauzată de rate ale dobânzii menţinute mici în mod
artificial. Creşterea creditului nu duce la creşterea cantităţii de bani ci la creşterea
vitezei virtuale de circulaţie a acestora. În plus, el afirmă că instabilitatea din trecut
a economiei de piaţă este consecinţa excluderii celui mai important factor
regulatoral mecanismului pieţei – banul - acesta nemaiputându-se regla prin
procesele pieţei. În plus, Hayek este de părere ca o agenţie guvernamentală
monopolistă aşa cum este banca centrală nu poate nici poseda informaţia relevantă
care poate controla resursa de banii şi nici abilitatea de a o folosi corect.
Vasta sa operă economică a avut şi are numeroşi adepţi (printre care se
numără Margaret Thatcher, dar şi unul dintre cei mai importanţi sfătuitori
financiari al lui Ronald Reagan – David Stockman), Friedrich August von Hayek
rămânând unul dintre cei mai influenţi filosofi şi economişti ai secolului trecut şi
poate unul dintre cei mai actuali.
Bibliografie

Adrian Paul Iliescu (editor) – Filosofia socială a lui F. A. Hayek, editura

Polirom, Iaşi, 2001
Friedrich A. Hayek – The Road to Serfdom, editura Routledge, New York, 2006
Friedrich A. Hayek – The Pure Theory of Capital, editura Institutului Ludwig
von Mises, Auburn, Alabama, 2009

www.scribd.com
www.wikipedia.org