Sunteți pe pagina 1din 31

Cuplul conjugal

Pornind de la cercetarile moderne asupra nucleului (microgrupului familial) conceput


ca o structura bazata pe un sistem de interactiuni dinamice in evolutie, acordam diadei
conjugale semnificatia unui subsistem bipolar, unic prin complexiatatea si completitudinea
interconexiunilor ce se stabilesc intre cei doi poli (partenerii conjugali). Cuplul conjugal se
individualizeaza ca o microstructura biopsihosociala, rezultat al unui proces interactional
creator, multiconex si multinivelator desfasurat simultan pe urmatoarele nivele
interpersonale:
nivel intermotivational (sexual, procreativ si socioafectiv) definind balanta bio-afectiv-
motivationala a cuplului (trebuinte, expectatii, aspiratii de parteneriat si autorealizarea bio-
afectiva, individuala si interpersonala);
nivelul intercomunicational (particularizat in cadrul conduitelor de rol familial: afective,
organizatorico-administrative, parental educationale, relationale si integratoare);
nivelul intercognitiv si interevaluativ vizand perceptiile, anticiparile si valorizarile
mutuale in cuplu in raport cu toate domeniiile de actiune ale rolului conjugal familial;
nivelul de realizare a formelor specifice de interactiune (cooperare, competitie,
conflict), raportul de decizie-executie in cadrul stratificarii, individualizarii si ierarhizarii
sarcinilor de rol familial;
nivelul interrelational si de interdezvoltare biopsihosociala a personalitatilor maritale,
vizand disponibilitatile de modelare mutuala a structurilor de personalitate sub aspectul
dezvoltarii atitudinilor consensuale si a disponibilitatilor de adoptare si exercitare
echilibrat-satisfacatoare a rolurilor conjugale, generand compatibilitate mutuala;
Conceput si analizat de pe aceste pozitii, cuplul conjugal exprima structural si
functional modul in care doua persoane de sex opus se intermodeleaza creator, dezvoltandu-se
si completandu-se mutal prin interacomodare, fuziune si transformare, simultan in plan
corporal, psihologic si social. Altfel spus, cuplul este modus vivendi fundamental al celor
doua sexe, in cadrul caruia barbatul si femeia comunica, se cunosc, se auto si interevalueaza,
se dezvolta si se afirma ca fiinte complete si mature, unul cu, pentru si prin intermediul
celuilalt, intr-o perpetua devenire creatoare, al carei sens ramane, fara indoiala transmiterea
stafetei sociale urmasilor (vezi Anexa 1).
Secretele mentinerii cuplului ca un modus vivendi pare sa se dezvaluie in valentele
infinit motivatorii ale intimitatii psihologice. Intimitatea nu trebuie confundata cu sexualitatea
si, cu atat mai putin, cu familiaritatea.
Desigur, sexualitatea este integrata comportamentului socio-afectiv al cuplului, deci
relatiei psihosociale care creeaza atmosfera de intimitate. Insa, relatiile de intimitate nu sunt
neaparat substituibile celor sexuale. Exista climat de intimitate adesea si intr-un subgrup de
prieteni, ca si intre parinti si copii sau intre frati.
Aceasta calitate emotionala a relatiilor interpersonale satisface nevoia de securizare, de
afiliere si de solidaritate in microgrup sau in cuplu. Ea raspunde cerintelor de protectie si de
acceptare enconditionata reciproc. Intimitatea satisface, mai ales, nevoia de apartenenta socio-
afectiva si confera indivizilor un reocnfortant remediu impotriva angoasei singuratatii. De
aceea, importanta sa pentru echilibrul interpersonal dar si al fiecarei personalitati in parte, este
esentiala.
Intimitatea face parte integranta din motorul viu al fiintei noastre psihosomatice si
confera adesea individului reale resurse de adaptare si eficienta sociala. Ea asigura motivatiilor
noastre fundamentale, ca si actiunilor pe care le intreprindem, o sursa nelimitata de energie, o
rezistenta crescuta la stress, o miraculoasa imunitate psihosociala pe arena atat de diversa
si de imprevizibila a existentei. Si este firesc sa fie asa, pentru ca prima functie a intimitatii
este dezanxietarea si consolidarea sentimentului acceptarii de sine, a recunoasterii si
confirmarii importantei si valorii fiecaruia pentru celalalt.
H.S. Kaplan considera intimitatea drept o calitate particulara a doua persoane de a fi
aproape sub aspect emotional, cu alte cuvinte de a dizolva orice distanta psihologica ce ar
putea bara o comunicare completa si autentica. Ea induce o maxim a transparenta in
raporturile dintre doua persoane, sustinuta de atentie, responsabilitate si incredere mutuala,
comunicare sincera a sentimentelor si senzatiilor, fara aparari si disimulari atunci cand unuia
dintre parteneri i se intampla ceva semnificativ sub aspect emotional.
In cuplul erotic, intimitatea este importanta pentru ca ea determina calitatea vietii si a
dragostei afirma Kaplan in consens cu terapeutii familiei, chiar daca sexologii opineaza mai
putin frecvent pentru acest punct de vedere.
Intimitatea, ca latura afectiva a dragostei, este considerata drept garantia dezvoltarii si
tabilitatii unui cuplu. In acest sens, R.G. Sternberg si S. Grajek (1984) argumenteaza prin asa
numita teorie triunghiulara a dragostei semnificatia particulara a celor trei componente
care decid cursul armonic si longevitatea unei casatorii:
1. pasiunea (sau atractia fizica, senzitiva si sexuala);
2. cunoasterea de sine si a celuilalt (care influenteaza iubirea si mentinerea ei);
3. intimitatea (sau sentimentul de legatura emotionala, care alimenteaza si impulsioneaza
nevoia de continuitate a relatiei).
Fara indoiala ca dragostea nu poate exista fara pasiune (care se naste mai ales din
resorturile inconstiente ale motivatiei sexuale umane), dar ea de cele mai multe ori se
estompeaza in timp, fara a putea garanta mentinerea cuplului. Singura care poate depasi chiar
si conflictele de cunoastere interpersonala, substituind subtil devitalizarea pasiunii sau
revitalizand-o imprevizibil este caldura emotionala manifestata si receptata, mereu necesara,
indiferent de varsta, moment, etapa.
Cuplurile fericite, cel putin tranzitor, cunosc doua tipuri de intimitate (E. Mecco, F.
Mascherpa, 1989):
- fuzionala, bazata pe o relatie de interdependenta, proprie in special starii de indragostit;
- matura, care permite dezvoltarea propriei individualitati si autonomii, considerata mai
avantajoasa pentru relatia de cuplu.
Armonia unui cuplu, chiar daca se construieste initial pe o intimitate fuzionala, nu se
poate mentine ulterior decat prin stimularea si recunoasterea unei autonomii care sa permita
dezvoltarea reciproca a partenerilor, ca repere psihologice esentiale unul pentru celalalt. In
cuplu, o anumita distanta psihologica optima este necesara pentru o buna comunicare, ca si
pentru o reinvigorare si reenergizare a atractiilor mutuale.
Din studiile efectuate de noi se constata, insa, ca multe cupluri in dorinta atingerii
unei cat mai mari intimitati sfarsesc prin a actiona in sens opus. Astfel, exista destule cazuri
cand intimitatea genereaza, la unul sau ambii parteneri, anxietate si, in consecinta, indepartare,
evitare, sentimente de jena si penibil.
Explicatia acestui fenomen consta in faptul ca intimitatea presupune un raport de
incredere deplina in celalalt, puterea de a te abandona sau lasa in seama lui fara teama ca
acesta ar putea profita de vulnerabilitatile tale. Or, calitatea raporturilor de incredere cu o alta
persoana (partenerul erotic) isi are originile in copilarie, in calitatea raporturilor cu parintii.
Exista un anume paralelism intre relatiile de iubire dintre copil si mama sa, si relatiile
intime ale adulutului (S. Gilfillan,1985). Astfel, un copil care niciodata nu a putut stabili un
raport de incredere deplina si de satisfactie cu mama sa, care s-a simtit victima agresivitatii,
indiferentismului sau inconsecventei afective, va reusi foarte greu fiind adult sa dezvolte
un bun nivel de intimitate cu partenerul, pentru ca inconstient va incerca mereu sa se apere.
La randul lor, parintii care in relatia conjugala au probleme si deficite de realizare a
intimitatii, nu pot stabili raporturi adecvate, autentice, cu copiii lor, transimtandu-le acestora
modelul handicapului de intimitate, cu toate inhibitiile si suferintele sale ulterioare.
Concluzionand, problemele intimitatii copiilor pot fi o metafora a problemelor
intimitatii parintilor (J.D. West, J.J. Zorski si R. Hervill, 1986).
Se pot oare evita sau corecta deficitele de comunicare afectiva? Se poate stimula
dezvotlarea intimitatii in cuplu? Fara indoiala ca remediile psihologice pe care terapeutii
familiei le propun sunt promitatoare. Ei considera ca terapia deficitului de intimitate trebuie
sa debuteze cu stimularea capacitatii de a stabili o buna intimitate nonverbala (senzoriala,
corporala, fizica), in primul rand cu sine si apoi cu partenerul.
Acceptarea propriului corp si posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia, de
a se arata sau dezvalui (nu in sensul narcsic, de a se exhiba, ci in cel natural, lipsit de
pudoare si inhibitii inutile), conditioneaza realizarea unui bun nivel de intimitate in cuplu.
Acceptarea de sine si a propriului corp, fara complexe, asigura in mare masura capacitatea
de a nu simti dezgust si intoleranta in fata manifestarilor non-erotice ale acestuia. Lucrul este
explicabil, conform principiulu ca daca iti refuzi propriul corp este dificil sa-l accepti pe al
altuia (E. Mascherpa, E. Mecco). Acest element atitudinal si comportamental este relevant
pentru gradul de intimitate realizat intr-un cuplu.
Exista si cazuri cand o persoana, datorita unei educatii excesiv de rigide in ceea ce
priveste pudoarea, are dificultati in a se exprima liber, corporal, fizic, desi poate accepta fara
efort manifestarile corporale naturale ale partenerului. In aceste cazuri autorevalorizarea
propriului corp se poate face chiar prin intermediul atitudinii dezinvolte si stimulative
partenerului care, cu tact, imaginatie, rabdare si trandete poate dizolva progresiv barierele
pudorii si disconfortului de expunere corporala a celui in dificultate. Arta curtoaziei ca ritual
erotic initiatic este, in mare masura, calea optima de rezolvare.
Dimpotriva, in situatia in care manifestarile corporale non-erotice ale unuia provoaca
dezgust, refuz si evitare a celuilalt, inseamna ca avem de-a face cu o slaba functionalitate
emotionala a cuplului.
Intimitatea nonverbala se creaza printr-o buna comunicare senzoriala. In relatiile
erotice, simturile joaca un rol important, cuplul existand ca o realitate dinamica, in masura in
care mesajele senzoriale circula liber in interiorul sau, producand, intretinand si amplificand
continuu intimitatea afectiva.
Mesajele verbale se integreaza alaturi de cele senzitive in orientarea, sustinerea si
crearea atmosferei de intimitate. De aceea, comunicarea verbala expresiva a emotiilor,
trairilor, sentimentelor si ideilor este la fel de importanta si de inductiva pentru intimitate. Dar,
avantajul limbajului corporal-senzitiv este acela de a fi imediat, greu confundabil si producator
de gratificatie.
Cuplul inceteaza sa mai existe atunci cand partenerii nu se mai pot atinge spontan, mai
curand decat atunci cand nu-si mai pot vorbi, chiar daca ei continua sa existe in acelasi spatiu
fizic. In acest caz, ei si-au pierdut sau au evadat din spatiul psihologic al comunicarii lor.
Dintre canalele senzitive cu cea mai mare implicare in intimitate, sunt considerate
simtul olfactiv (miros), termic si tactil. Mesajul tactil, in special, tradus prin mangaiere,
atingere etc., poate fi relaxant sau excitant dar poate transmite si alte semnificatii: incurajare,
aprobare, respingere, neincredere, temere etc.
Climatul emotional pozitiv este conditionat de capacitatea partenerilor de a-si
descoperi reciproc identitatea tactila, adica preferintele si reactiile specifice din acest punct
de vedere. Cunoasterea identitatii olfactive si stimularea reactiilor ei este, de asemenea,
importanta. In special in comunicarea sexuala, utilizarea si rafinarea limbajului senzorial-
corporal creaza nu numai un climat emotional de buna calitate, ci si o eficienta si o
satisfactie crescuta a relatiilor sexuale.
Evident, descoperirea, crearea si amplificarea intimitatii afective necesita atitudini si
comportamente complementare si sinergice in cuplu, un efort comun de intercunoastere si,
prin aceasta, de continua revelare de sine. Altfel, iluzia intimitatii este doar capcana
singuratatii in doi, atat de alienata pentru cuplu si pentru continuatorii sai.
Daca analiza factorilor determinanti a incercat sa raspunda la intrebarea de ce se
implica doua personalitati in relatia conjugala?, analiza factorilor de intretinere ai acesteia
incearca sa dea un raspuns la intrebarea cum se structureaza?. Se dezvaluie pregnant in
aceasta dinamica rolul factorilor interpersonali care ii confera un sens armonic sau
dezarmonic, un anumit stil de existenta maritala. Stilul, ritmul si formula specifica de
manifestare a compatibilizarii interpersonale sunt rezultatul cumulat al unui complex angrenaj
de imagini si mesaje retroactive, care in tesatura intima a interactiunii maritale, dobandesc
efecte de halo, amplificandu-se si multiplicandu-se in infinite nuante si semnificatii, exprimate
in modele comportamentale si comunicationale proprii feicarui cuplu. Se contureaza astfel,
modele de intercomunicare sexual senzitiva si erotico-afectiva, verbale si nonverbale, care desi
se incadreaza modelului socio-cultural al sexualitatii si erotismului propriu unei epoci si unei
anumite organizari sociale, isi pastreaza totusi apanajul diversitatii infinite si a
irepetabilului.Cuplul este un perpetuu creator de codificari erotico-senzitive, imbogatind si
perfectionand limbajul si cunoasterea senzoriala prin semnificatii afective si ideative, ce
dobandesc calitatea unui veritabil act de cultura erotico-senzitiva. Gradul de cunoastere
interpersonala, ca rezultat al intercomunicarilor si interactiunilor pe toate planurile,
devine principalul mecanism de intretinere, dezvoltare si corectie in dinamica diadei maritale.
Deficitele si erorile care apar in functionarea mecanismelor perceptiv-motivationale si
comunicationale pot fi identificate si eventual corectate terapeutic, doar pe baza unei analize
diagnostice atente, cu caracter operational, al carei model de desfasurare il vom prezenta in
continuare.
Intercunoastere analiza mecanismelor perceptiv motivatiopnale in cuplul marital se
desfasoara in conceptia noastra dupa un model operational cuprinzand 8 tipuri de imagini cu
rol de intretinere, particularizare si corectie a conduitelor de rol conjugal.
a. Cum sunt eu? (autoperceptie);
b. Cum este el (ea)? (perceptia partenerului);
c. Cum cred ca se vede el(ea)pe sine? (expectatia privind autoperceptia partenerului);
d. Cum cred ca ma vede el (ea) pe mine? (expectatia partenerului privind perceptia sa de
catre celalalt);
e. Cum as vrea sa fiu eu? (aspiratia de realizare a rolului premarital/ marital);
f. Cum as vrea sa fie el(ea)? (aspiratia cu privire la realizarea rolului premarital/marital de
catre partener);
g. Cum cred ca ar dori el(ea) sa fie? (perceptia aspiratiei de autorealizare a partenerului in
rolul premarital/marital);
h. Cum cred ca ar dori el (ea) sa fiu? (perceptia aspiratiei celuilalt de realizare a rolului
premarital/marital de catre partener);
Cele 8 tipuri de imagini permit combinatii multiple, semnificative pentru analiza
dinamicii intercunoasterii si intervalorizarii in cuplu, interpretabile sub aspectul concordantei
si neconcordantei lor graduale, cu toate consecintele acestora in planul acomodarii si asimilarii
interpersonale. Modelele psihodiagnostice de interapreciere, prezentate anterior, ca si
extinderea conceptiei lor la alte chestionare deja existente ofera posibilitatea relevarii
parametrilor cantitativi si calitativi definitorii pentru ceea ce noi am numit nivel de
disponibilitate adaptativ-creativa interpersonala maritala (individuala si de cuplu). In cadrul
acestei disponibilitati de adaptare maritala, nivelul de intercunoastere raportat la motivatii
reprezinta elementul definitoriu, el fiind insa mediat si conditionat de nivelul, stilul si
calitatea intercomunicarilor in cuplu, a caror analiza constituie o a doua directie de desfasurare
a modelului functional pe care-l propunem.
Intercomunicare analiza mecanismelor de intercomunicare diadica isi propune sa
dezvaluie tipurile, cantitatea si calitatea intercomunicarii maritale. Aceasta este de doua feluri:
a) calitativa exprimata prin
Claritatea elocutiunii (dictiei);
Schimbarile de subiect (mesajele pot fi complete sau tangentiale, intrerupte sau
cu tendinta de trecere la alt subiect, evitante);
Raportul intre acord si dezacord (capacitatea membrilor familiei de a fi in
dezacord fara a se manifesta agresiv, de a nu considera divergentele de opinii drept
atacuri);
Intensitatea (modul in care membrii familiei isi exprima afectele, gradarea,
nuantarea, fluiditatea comunicarii);
Semnificatia (modul in care sunt formulate comentariile amical, agresiv, tonul
cu care se comunica)
Ordinea schimburilor verbale (cine se adreseaza si cui, cine este lasat la o parte
in conversatie)
Angajarea (implicarea)
Respectarea promisiunilor (cat de legati se simt de o promisiune)
Configuratia secventiala (ex.: mama vorbeste tatalui si copii o intrerup, sotia
explica dar sotul nu este atent)
Stilul comunicational al unei persoane poate fi mobil, deschis (utilizand adecvat toate
modalitatile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de comunicare). In
general, putini oameni sunt inclinati sa actioneze permant intr-o singura maniera, desi exista si
persoane care utilizeaza acelasi mod de a comunica (dominator autoritar sau submisiv
supus).
V. Satir descrie 5 cai de care se folosesc indivizii pentru a comunica:
Concilierea presupune acordul cu o alta persoana chiar si atunci cand
sentimentele si convingerile personale sunt contrarii
Dezaprobarea e utilizata in special de persoanele cu o mare nevoie de afiliere
si demonstrare a puterii, avand un comportament (de cele mai multe ori) hipercritic,
dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-si dovedi lor insele forta
Eu-lui, pozitia de autoritate.
Rezonabilitatea modalitate comunicationala proprie mai ales celor care
manifesta o incapacitate in a-si exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie
din teama (blocaj afectiv).
Irelevanta mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant,
prin care cuvintele persoanei respective nu au legatura cu ceea ce se intampla in mediul
apropiat, desemnand o maniera nonimplicativa care poate abate atentia de la obiectivul
discutat.
Concordanta modalitatea de comunicare in care sentimentele se potrivesc cu
convingerile si comportarea individului, fiind cea mai sanogena pentru relatiile
interpersonale.
Mesajele verbale sunt insotite in comunicarea interumana (in cea conjugala in special)
de mesaje non-verbale, expresiv-senzitive: fizionomice (mimice), corporale (pantomimice,
kinestezice) etc., comunicarea fiind de fapt un fenomen propriu intregului organism.
Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice pot incurca adesea mesajul verbal
si sensul primit, dezvaluit, al acestuia.
Adesea, sotii comunica senzitiv mai autentic decat verbal. Tocmai de
aceea, inautenticitatea unor mesaje verbale este demascata pe caile comunicarii senzitive
si uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice, ale caror mecanisme
bioenergetice subtile continua inca sa ne scape.
Fara indoiala ca in comunicarea dintre doi oameni in general, dintre parteneri in
special, se stabilesc doua canale: constient si inconstient. Mesajele constiente si inconstiente
si jocul imprevizibil al acestora devin relevante pentru intelegerea comportamentului de rol
familial. Fiecare mesaj reflecta, in fond, modul propriu al unei persoane de a intra in contact
cu alta. Complexitatea si de aici confuzia (atat a mesajelor primite, cat si a celor emise),
reflecta nevoia acuta a fiintei umane de a comunica, de a mentine contactul cu ceilalti.
b) cantitativa se refera la frecventa mesajelor emise si receptate pe diverse canale de
comunicare, simultan si succesiv corespunzator trebuintelor si disponibilitatilor individuale de
relationare. De la un cuplu la altul, pot sa predomine intr-un anumit tip de interactiune
mesajele verbale sau non-verbale, dupa cum anumite canale pot fi mai saturate informational,
in vreme ce alte canale sa se prezinte ca subinformale. Asa, de pilda, intr-un cuplu pot
predomina cantitativ mesajele de ordin afectiv-senzitiv-verbal, in vreme ce in alt cuplu
dominante sunt mesajele non-verbale de tip empatic. In stabilirea unor interventii educative
asupra copiilor (sanctiuni, recompense, organizarea programului de viata etc.) unii consorti
consuma o mare cantitate de mesaje verbale si non-verbale, mai ales in cazul unor divergente
de opinii, in vreme ce altii economisesc informatia verbala in favoarea celei non-verbale,
gradul de congruenta decizionala fiind de obicei crescut si interventia de comun acord.
Cantitatea crescuta a informatiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce
obligatoriu la un castig in planul compatibilizarii partenerilor, ea putand favoriza uneori
fenomene de bruiaj si distorsionare a semnificatiei mesajelor, devalorizandu-le finalmente si
conferindu-le alteori o valoare tensionala in cuplu. Este cunoscuta in acest sens devalorizarea
semnficatiei pozitive a mesajelor afective de espresie verbala, atunci cand cantitatea emiterii
lor depaseste mult trebuintele receptorului, sau situatia tensiva, marginal nevrotica, generata
de promovarea mesajelor cu incarcatura negativ-frustranta (traducand conduitele sacaitoare,
critice).
Cantiatea redusa a mesajelor verbale si non-verbale (substaturate pe canal) poate
impieta asupra bunei functionari a cuplului, dar nu devine afectogena cata vreme calitatea
acestor mesaje satisface trebuintele reciproc proiectate.
Ceea ce este definitoriu pentru stilul comunicational si eficienta sa intr-un cuplu
este calitatea mesajelor, semnificatia lor raportata la sistemul de cerere si oferte,
recompensa si sanctiune, primire si respingere. A sti ce, cand si cum sa comunici in
situatia de parteneriat, constituie o disponibilitate esentiala pentru continuarea vietii in cuplu si
pentru corectia succesiva a stilului interactional.

Pe baza rezultatelor cercetarilor privind dinamica interactionala in cuplul marital, a fost
elaborat un model psihosocial explicativ si metodologic, (I. Mitrofan, 1989), care este
considerat un raspuns posibil in intelegerea, si evaluarea si asistarea specializata a
fenomenelor de dezorganizare familiala. Ceea ce este definitoriu pentru acest model de
abordare psihosociala este sensul specific singular, comparativ cu al altor modele, de recreere
si dezvoltare a doua personalitati de sex opus, una cu, pentru si prin intermediul celeilalte, de
pe pozitii simetrice, implicate intr-o relatie mutuala, completa si profunda, biopsihosociala. In
cadrul acestui proces functional, evolutia negativa, dizarmonica a interactiunilor mutuale,
instituie un proces de degradare progresiva a structurii si functiilor familiale, ale carui
mecanisme sunt de esenta psihosociala. In interiorul procesului disfunctional factorii:
individuali, interpersonali, de grup si conjuncturali (incidentali), realizeaza o dinamica si un
stil particular in evolutia fiecarui cuplu disfunctional. Dizarmonia conjugala este generata de
mecanisme care vizeaza dezechilibre succesive in balanta globala a cuplului (mecanisme de
intercomunicare, interrecunoastere si coparticipare decizional-executorie), cu consecinte
negative asupra posibilitatilor de intergratificare si interdezvoltare a personalitatilor
maritale.
In interiorul procesului disfunctional se ierarhizeaza o succesiune de dezechilibre sub
forma unor conflicte intrapsihice individuale si interpersonale, care devin cauze primordiale
(factori determinanti) si cauze secundare (factori de intretinere si corectie a deficitelor
interactionale maritale).
In sistemul familial, interactiunile diadice conjugale polarizeaza si determina
preponderent sensul evolutiei si finalitatile bio-psiho-socio-educationale ale nucleului familial.
Diada conjugala detine o pozitie prioritara generativa in interiorul microgrupului familial, ea
reprezentand subsistemul a carui semnificatie functionala influenteaza major functionalitatea
tuturor celorlalte subsisteme nucleare familiale: relatiile parental-filiale de tip mama-fiu,
mama-fiica, tata-fiu, tata-fiica si relatiile de fratrie. Din acest motiv, stilul si climatul
interactional conjugal sunt sursele principale in explicitarea succeselor si esecurilor famiale
in general, a satisfactiilor si insatisfactiilor resimtite, a starii de echilibru si dezechilibru
functional, interpersonal si individual.
In perspectiva sistemic-interpersonala, tensiunile si disfunctiile ce se produc intr-unul
din subsistemele fmailiale se repercuteaza si, de cele mai mutle ori, se potenteaza in cadrul
celorlalte subsisteme, implicand in procesul disfunctional intreaga structura de roluri
familiale si, prin aceasta afectand in grade si maniere diferite, pozitiile si dezvoltarea
armonioasa a personalitatilor membrilor sistemului familiei. Avand in vedere gravitatea
efectelor fenomenelor disfunctionale (sociogene si psihopatogene) am considerat necesar sa
procedam la o analiza atenta a caracteristicilor si tipurilor de disfunctii conjugale care survin
in coevolutia diadica maritala, ca pricipal subsistem (primar, generativ) al intregului sistem
familial.
Deinirea, delimitarea si eventuala operationalizare a disfunctiilor diadice, poate
fundamenta, pe de o parte, un sistem coerent, teoretic-explicativ privind alterarile si
dezorganizarile ce survin in unele cupluri familiale, pe de alta parte, o metodologie de
interventie profilactica si recuperatorie a acestora.
In termeni generici, Iolanda Mitrofan si Cristian Ciuperca considera, in
lucrarea I ncursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei,disfunctie conjugala ca
fiind un incident critic interactional diadic, care perturba si distorsioneaza patternurile
comportamentale maritale homeostatice (conduitele de rol) dezorganizand sau stagnand
procesele evolutive (de interacomodare si interasimilare diadica), incidentul critic
interactional afectand consecutiv finalitatile functionale ale cuplului: sexual-procreative,
educationale, socio-afective, administrativ-organizatorice, productiv-economice si recreative.
Starea de criza conjugala care se instituie de obicei ca stare de conflict manifest sau
submanifest intre soti, propaga in intregul sistem familial tensiuni si stresuri de intra-adaptare-
integrare, ceea ce intretine recurent si agraveaza, de cele mai multe ori, incidentul critic
marital.
O analiza functional-interpersonala asupra cauzelor, conditiilor si mecanismelor
disfunctiilor maritale releva un intreg lant etiologic al incidentului disfunctional, ca efect al
propagarii unei succesiuni de conflicte individuale (intrapsihice) si interpersonale
(intradiadice). Astfel, intr-o situatie particulara (imprejurare de viata cu valoare de conditie
favorizanta a declansarii lantului de dezechilibre), se poate crea intre parteneri un decalaj sau
un dezechilibru in consensul motivational. Trebuintele reciproce proiectate raman astfel
nesatisfacute, datorita unor niveluri diferite de raportare la un obiectiv comun sau datorita
unor necesitati simultane in raport cu obiective diferite. Lipsa de consens motivational
dezechilibreaza balanta bioafectiva si interactionala in cuplu, generand modificari
perturbatoare in sistemul de expectatii mutuale si crescand astfel decalajul intre expectatiile
si aspiratiile privind comportamentul de rol marital propriu si al partenerului. La acest nivel,
se produce primul dezechilibru functional sub forma unui conflict intermotivational
(dezechilibru motivational diadic) sustinut de conflictul intermotivational
individual (dezechilibru intre trebuinte-aspiratii-expectatii privind comportamentul de rol al
partenerului). Conflictul intermotivational constituie cauza primara, generativa, a
celorlalte niveluri disfunctionale maritale (disfunctie de gradul I).
Sentimentele de afectiune mutuala (dragostea conjugala) sunt rezultatul stabilirii unui
optimum intra si intermotivational bio-psiho-social, ele alterandu-se in continut si forma de
manifestare in conditiile instituirii unui proces disfunctional conjugal si, implicit, familial.
Astfel, decalajele, asimetria si necorespondentele create intre nivleurile mutuale de trebuinte,
expectatii, aspiratii si comportamentele bio-afective, relationale, perceptiv-cognitive si
comunicationale pot conduce la o stare de conflict intermotivational, care antreneaza dupa
principiul reactiilor in lant, disfunctii la toate palierele interactionale diadice, ceea ce
conduce la dezorganizarea conduitelor de rol conjugal si parental. Dezechilibrarea balantei
intermotivationale diadice genereaza si este, la randul sau, recurent intretinuta de conflictele
de intercunoastere, intercomunicare si interactiune bio-afectiva, domestico-organizatorica,
parental-educativa, ceea ce creeaza un intreg sistem disfunctional familial. In interiorul sau,
disfunctiile se pot repercuta in sensuri multidirectionale, potentandu-se, transformandu-se si
convertindu-se imprevizibil, dintr-o formula de manifestare in alta, de la un palier
interactional la altul, de la o fateta a rolului marital la cealalta. Astfel, altercatiile
si incongruentele optional-valorice (conceptii de viata, atitudini fata de sine, fata de altii si
fata de viata, convingeri etice si credinte religioase etc.) se resimt negativ asupra functiei de
educare a copiilor sau asupra comportamentului sexual-afectiv, dupa cum disfunctiile relatiei
erotico-sexuale si procreative pot altera intercomunicarea si intervalorizarea mutuala, nivelul
si calitatea participarii si deciziei in viata familiala.
Sistemul disfunctional conjugal comporta doua niveluri de analiza:
- nivel de profunzime (primar) constand in dezorganizari ale functionalitatii
mecanismelor interpersonale care contribuie la intercrearea personalitatilor
maritale: de intermotivare, intercunoastere, intercomunicare si interactiune; toate
aceste disfunctii cumulate impieteaza asupra functiei de interdezvoltare bio-psiho-
sociala a sotilor, generand progresiv incompatibilizarea acestora si periclitand
stabilitatea nucleului familial;
- nivel de suprafata (secundar) constand in distorsionari ale modelelor de rol
marital mutual expectate, relevate in dezorganizari ale patternurilor si habitusurilor
consensuale si functiilor intrafmailiale si extrafamiliale, cu alterari consecutive ale
rolurilor si functiilor sexual-procreative, afective, parental-educationale,
organizatoric-administrative, recreative si integrative socio-profesional.
Avand in vedere ca modificarile survenite in conduita de rol si in finalitatile sale
functionale sociale sunt primele care se impun atentiei, semnalandstarea de disfunctie
familiala, le vom numi pe acestea simptomatice; analiza lor poate conduce la formularea
unui psihodiagnostic familial simptomatologic (constatativ), care subliniaza tipurile de
disfunctii evidentiate. Acest gen de pishodiagnostic nu este insa suficient pentru aprecierea
prognostica a evolutiei unui cuplu si, mai ales, pentru interventia curativa, psihoterapeutica,
educationala. Instituirea psihoteraptiei familiale necesita un diagnostic psihosocial etiologic si
functional, care sa permita analiza sistemica, intercorelata, a mecanismelor disfunctionale care
au generat starea de criza conjugala si familiala. Este cunoscut in acest sens faptul ca un copil-
problema este un simptom al unui esec parental care, la randul sau, este consecinta nefasta a
unei disfunctii profunde interpersonale diadice maritale, ceea ce necesita aprecierea gradului si
sanselor de compatibilizare a partenerilor, a stadiului si dificultatilor lor de interacomodare. In
acest mod un copil nevrotic, de pilda, devine efectul iminent al unei relatii conjugale
nevrotice, dupa cum nevroza unui sot sau deficitele sale de adaptare maritala, parentala si
socio-profesionala inglobeaza in etiologia lor posibile disfunctii ale relatiei conjugale proprii
sau ale relatiei conjugale din familia sa de origine (parentala). Suferinta individuala a
deficitului de adaptare este adesea metafora unor interactiuni perturbate.
Consideram ca factor primordial al dezorganizarii maritale produce dezechilibrul
motivational-afectiv interpersonal, prin adoptarea si exercitarea unor comportamente de rol
marital care se abat de la nivelul de trebuinte, expectatii si aspiratii mutuale de parteneriat
conjugal. Aceste abateri de la proiectiile de necesitate ale fiecarui partener, se pot datora
unor factori individuali, interpersonali si de un grup aflati la un moment dat intr-o
interconditionare negativa. Metamorfozele sentimentului de dragoste, in sens negativ,
exprimate, in degradarea, saracirea, aplatizarea si, uneori, disparitia sau convertirea in opusul
lor (sentimentele de ura, ostilitate) sunt consecinta directa a dezechilibrelor balantei
motivationale interpersonale, si in primul rand, a celor produse incampul motivational
conjugal exprimat prin trebuintele de parteneriat conjugal:
1. trebuinta de securizare, solidaritate si afiliere a carei satisfacere asigura functia de
sustinere si securizare mutuala sociala, afectiva si morala a cuplului;
2. trebuinta de identificare, a carei satisfacere asigura functia referentiala, de
confirmare si de dezvoltare a personalitatii, prin raporturile intersexe;
3. trebuinta de comunicare, apartenenta si gratificatie mutuala, prin afectiune si
fidelitate (fizica si spirituala), a carei satisfacere asigura functia erotico-sexuala;
4. trebuinta de continuitate si autorealizare prin urmasi, a carei satisfacere asigura
functia procreativa;
5. trebuinta de cooperare, incredere si subtitutie mutuala in plan decizional-actional
familial a carei satisfacere asigura functia de autoafirmare, reglaj si control,
autorealizare materiala si organizatorica;
6. trebuinta de valorizare a personalitatii (admiratie, respect, stima, credihbilitate) a
carei satisfacere asigura functia de interevaluare si autoevaluare a personalitatii si a
cuplului.
Cu alte cuvinte, dezechilibrul creat intre nivelul trebuintelor proiectate de un partener
si posibilitatea satisfacerii acestora de catre celalalt partener (prin intermediul conduitei de
rol), perturba homeostazia structurii diadice si instituie starea de conflict in dublu plan:
conflict intermotivational conflict de rol (cele doua planuri aflandu-se in relatii de
intereliminare). Astfel, conflictul de rol genereaza dezechilibrul balantei motivationale
diadice care, la randul sau,perturba mecanismele de intercunoastere si intercomunicare, ceea
ce agraveaza recurent conflictul de rol. Abaterea rolului de la modelul expectat si aspirat,
conform nevoilor de satisfacere mutuala se poate realiza prin doua defecte functionale in
interiorul diadei:
a) delict de intercunoastere (cunoastere deformata, partiala, supra sau subevaluare,
perceptie distorsionata) prin atribuirea unor calitati si defecte partenerului, care
nu au acoperire in realitate. Atribuirea unor semnificatii improprii
comportamentului de rol al partenerului se datoreaza filtrarii si distorsionarii
perceptiilor interpersonale prin intermediul emotiilor, starilor si sentimentelor
erotice, in directa corelatie cu trairile si necesitatile instinctuale de tip sexual.
Transferul inconstient al necesitatilor si satisfactiilor afective de tip infantil in
persoana partenerului (refacerea in alt plan a relatiilor filial-parentale) contribuie,
de asemenea, la perpetuarea unor deficite de interevaluare. Transferul afectiv se
produce atat in sens pozitiv (gratificant) cat si negativ (frustrant), ceea ce releva
importanta relatiilor afective dintre parinti si copii pentru evolutia ulterioara a
adultului in planul relatiilor conjugale. Deci, daca trebuintele de parteneriat
nasc atractia si emotia de indragostire, acelasi mecanism afectiv (atasamentul si
dragostea mutuala) risca sa deformeze (cel putin in etapele initiale) perceptia si
evaluarea partenerului ales; reevaluarea rolului marital exercitat de acesta ulterior,
prin prisma trebuintelor obiective constinete, constientizate si inconstiente,
modifica dinamica afectivo-motivationala in cuplu. Se pot crea,
astfel, disonante care, (in caz ca nu se pot mentine limitele unei tolerante reciproce
prin corectii interpersonale ale rolurilor conjugale), conduc la dezechilibru
functional, adancind prapastia si racind sentimentele mutuale;
b) deficit de adoptare si exercitare a rolului conjugal expectat si aspirat de partener;
pe de o parte, autoexpectat si autoaspirat, pe de alta parte, ceea ce ar defini lipsa
de consens in structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate datora unui nivel
scazut de disponibilitati de exercitare a rolului scontat interpersonal, fie printr-o
rigiditate excesiva in procesul de interacomodare, fie printr-o necorespondenta de
fond a campurilor motivationale (necesitati, conceptii, asteptari-aspiratii) ale
celor doi parteneri.
Consideram ca armonizarea si stabilizarea uniunii conjugale se bazeaza pe capacitatea
plastica de modificare si corectie a comportamentelor de rol, pe cat posibil in consens cu
expectatiile si trebuintele mutual-proiectate in diada. Nivelul si calitatea trebuintelor de
parteneriat actioneaza ca o adevarata cheie motivationala a fiecarui partener. Posibilitatile
de satisfacere reciproca a acestor trebuinte decid in ultima instanta cursul relatiei
interpersonale, mentinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea setnimentelor de dragoste
care ii leaga pe consorti. Cedarile, concesiile, metamorfozele conduitei de rol in intampinarea
satisfacerii acestor nevoi vitale, necesita o disponibilitate flexibila de anumit nivel de
aptitudine pentru parteneriat. Acesta, in act, suplineste si corecteaza deficitul de
intercunoastere, diminuand dezechilibrul motivational produs, reduce disonanta ideo-afectiva
creata in cuplu.Aptitudinea pentru parteneriat marital constituie capacitatea individuala de
adaptare interpersonala eficienta, creativa si flexibila, exprimata prin intermediul conduitei
de rol marital, ca model de comportament cu valoare stabilizatoare in functionarea cuplului.
Avand ca punct de plecare si de referinta, modelele de rol conjugal cunoscute in copilarie, in
familia parintilor sai, adultul casatorit reconstruieste si isi dezvolta personalitatea prin
intermediul propriului sau rol conjugal si parental. Consideram ca modelul de rol conjugal se
dobandeste, se invata, se exereseaza si se deprinde, perfectionandu-se continuu in cadrul
interactiunilor conjugale, pe parcursul casatoriei. Interabilitarea partenerilor cu modele
consensuale de rol conjugal conditioneaza nivelul de satisfacere si echlibru motivational in
cuplu, coeziunea si stabilitatea acstuia. Rolul marital, ca o formatiune comportamentala
mobila, continuu modificabila si perfectibila, intermediaza si echilibreaza transferurile si
interactiunile afectiv-motivationale. Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient
(consensual) ca si creativitatea interactionala a fiecarui partener se dezvolta pe parcursul vietii
conjugale, se perfectioneaza in decursul existentei conjugal-parentale si devinefactor
hotarator pentru echilibrul functional familial, pentru gradul de satisfactie mutuala.
Deficitele de intercunoastere si de disponibilitate aptitudinala angreneaza, la randul
lor, perturbatii in intreaga structura afectiv-motivationala si interactionala, generand reactii
disfunctionale in lant.
Satisfacerea reciproca a sistemelor de trebuinte privind parteneriatul sub toate
aspectele lui (ca rol conjugal si parental) confera casatoriei durabilitate si sens, asigurand
echilibrul fizic si psihic al consortilor. Consideram ca o anumita corespondenta si
consensualitate in planul ideilor, atitudinilor si aspiratiilor pe de o parte, si in
planul comunicarii si al comportamentului erotico-sexual si procreativ, pe de alta parte,
constituie elementul esential al reusitei, stabilitatii si satifactiei maritale. Aceasta
corespondenta sexuala, afectiva si comportamentala asigura posibilitatea unei intermodelari
mutuale reciproc satisfacatoare. In acest sens, unul din secretele fericirii conjugale pare sa
fie capacitatea unui cuplu de a se crea si re-crea continuu, ca o uniune duala coevolutiva, in
interiorul careia personalitatile angajate se afirma, se dezvolta si se satisfact una prin
intermediul celeilalte, se intersimileaza si interconditioneaza psihologic, ceea ce confera sens
si valoare relatiei lor. Dragostea, inteleasa ca mod de comunicare completa si profunda intre
barbat si femeie, este nu numai conditie, ci si efect al creatiei interpersonale in cuplu.
Conceputa astfel, dragostea depaseste semnificatia sa primara de traire si sentiment de
plenitudine, satisfactie si securizare conferit de persoana celui iubit, dobandind semnficatia
unei atitudini si a unui comportament creativ, de tip afectiv-sexual. Ea devine masura si
recompensa realizarii rolului conjugal, fiind totodata si una din explicatiile reusitei sau
nereusitei indeplinirii acestui rol.
Optiunea pentru uniunea libera incearca sa imbine nevoia de dependenta si identificare
cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva si plenara, negand aspectul contractual al
relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de manifestare pe masura satisfactiei
mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna. In cuplul modern, aflat in cautarea noilor
modele de convietuire, se pare ca nevoia primara de securitate si solidaritate socioeconomica
este depasita in intensitate de nevoia iubirii, comunicarii si valorizarii celuilalt si a sinelui.
Aceasta reaseaza raporturile de forte psihologice in cuplu, dupa principiul coevolutiei mutuale,
ceea ce exprima ratiunea de a fi impreuna atata timp cat cei doi reusesc sa-si ramana nu numai
necesari, dar si reciproc satisfacatori. Cu alte cuvinte, singura justificare acceptata a uniunii de
tip familial ramane gratificatia mutuala, onorarea promisiunii sau sperantei de a fi fericit cu si
prin intermediul celuilalt.
Asadar, cuplul modern a dobandit luciditatea tranzientei fericirii sale, optand pentru
calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret. Divortul si consecintele sale
stresante sunt astfel eludate, el iesind de sub incidenta cadrului social legislativ mai larg si
reucandu-se doar la o optiune individuala bilaterala a partenerilor, atunci cand uniunea lor isi
pierde ratiunea de a continua. Desigur, el devine mai curand un divort psihologic si sexual,
deci rezolvarea unei probleme de intimitate interpersonala si nu o pierdere prin ruptura si
sanctiune social-institutionala a unor statute sociale acreditate, cu obligatiile si drepturile
prescrise ale acestora.
Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru uniunea libera o disociere intre
statutul familial recunoscut social si rolul exercitat in fapt.Negarea statutului pare sa
declanseze in mod compensator, deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de partener
si nu de putine ori chiar si a celui de parinte.
Negarea cadrelor normative impuse de institutia casatoriei sa fie oare reflexul nevoii mereu
crescande de libertate individuala, de autocunoastere si afirmare a sinelui cel putin pe cel mai
apropiat teritoriu al fiintei umane intimitatea sa biopsihologica?! Putem intui dincolo de
apartenenta optiunii pentru aceasta noua solutie, protestul subtil si refuzul mascat al societatii
constrangatoare si deceptionate in ansamblul ei. Este fara indoiala aici, un semnal in privinta
raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si societate, sau poate ca normele si
valorile pragmatice ale sistemului social, in general, au alterat pana intr-atat raporturile dintre
sexe, incat intre tiparul de viata sigur, dar potential blamabil social si experimental autonom,
acestea aspira si se decid cu tot mai mult curaj pentru ultimul.
Concubinajul (uniunea libera cazul cuplurilor premaritale) reprezinta un model de
asociere, un mod de a trai impreuna al cuplurilor heterosexuale, in afara contractului
casatoriei. Nu se deosebeste foarte mult de familia nucleara deoarece realizeaza majoritatea
functiilor si se confrunta cu aceleasi probleme cu care se confrunta cuplurile casatorite.
Cuplurile, desi pastreaza nostalgia unei solidaritati afective si sociale definitive, se
reorienteaza in spiritul pastrarii unei disponibilitati cvasipermanente, a unei autonomii
personale, considerate importante pentru autenticitatea vietii de cuplu.
Popularitatea unei astfel de relatii are la baza o multitudine de cauze ce pleaca, fie de la
constientizarea faptului ca uniunea libera este un mod mai economic, mai placut si mai
confortabil de a trai impreuna, fie de la dorinta unei relatii intime emotionale nesubordonate
vreunui contract legat. La acestea se adauga, fireste, satisfacerea trebuintelor sexuale la un
nivel superior.
Astfel, optiunea pentru concubinaj incearca sa satisfaca prin conjugare nevoia de
dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva plenara, negand
aspectul contractual al relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de manifestare, pe
masura satisfactiei mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna.
Insa, se pare ca nevoia de iubire, comunicare si valorizare a celuilalt si a Sinelui
depaseste in intensitate si devine prioritara in raport cu cea de securitate si solidaritate socio-
economica, chiar intr-o lume care in general pune la grea incercare posibilitatea de
satisfacere a acesteia din urma. Altfel spus, cuplul decis pentru concubinaj opteaza pentru
calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret.
Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru coabitare o disociere intre statutul
familial si rolul exercitat in fapt. Negarea statutului pare sa declanseze in mod compensator,
deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de partener si, nu de putine ori, chiar si a celui
de parinte.
Putem intui, dincolo de aparenta acestei optiuni alternative, protestul subtil si refuzul
mascat al unei societati constrangatoare, incerte si deceptionate in ansamblul ei. Este aici, fara
indoiala, un semnal de alarma in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre
individ si societate. Sau poate ca normele si valorile pragmatice ale sistemului social, in
general, au alterat intr-atat raporturile dintre sexed, incat intre tiparul de viata sigur si
experimentul autonom, indivizii aspira si se decid cu tot mai mult curaj pentru ultimul.
In vreme ce sub eticheta casatorie unele asteptari privind fidelitatea mutuala devin in
ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propaga regula fidelitatii
liber consimtite, cu mai multa tarie chiar decat mariajul. Se produc astfel restructurari de
esenta ale rolurilor si relatiei dintre cele doua sexe, simultan si paradoxal, in cadrul uniunilor
libere, pe de o parte, in cadrul casatoriei pe de alta. Daca in uniunea libera tinerii se
angajeaza mai curand in speranta unei cresteri calitative a relatiei, cei care opteaza pentru
casatorie, adesea o fac sub spectrul resemnarii sau al temerii de devitalizare, inautenticitate si
degradare in timp, proiectia posibilelor infidelitati crescand vigilenta tienrilor casatoriti
din chiar momentul in care contractul s-a comis.
Care ar fi avantajele concubinajului? Majoritatea specialistilor (Coleman, J., Rotrin, M.
etc.) insista asupra acestora:
- o satisfactie sexuala crescuta, o mai mare autodeschidere si sentimente mai intense de
intimitate, comparativ cu cuplurile de indragostiti care nu coabiteaza;
- o mai mare posibilitate de a se intelege pe ei insisi, aceasta formula evitand bruiajele si
parazitarile, atat de caracteristice intalnirilor conventionale si curtoaziei;
- o posibilitate crescuta de realizare a compartibilitatii si o familiarizare cu modurile
diverse in care partenerii reactioneaza intr-o varietate de situatii;
- dezvoltarea deprinderilor interpersonale si increderea in construirea unor relatii stranse;
- un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.
Dezavantajele semnificative ar fi, insa, urmatoarele:
- limitarea prematura a experientei intalnirilor. Desi multi tineri se angajeaza intr-o
coabitare dupa parcurgerea unei etape de intalniri amoroase, exista si tineri ce intra in
concubinaj dupa ce au consumat un numar relativ restrans de intalniri sau contacte
interpersonale. Aceasta decizie survine din dorinta de a depasi dificultatea intalnirilor
(spatiu, timp etc.) si de a se bucura cat mai repede de avantajele coabitarii: prietenie, sex,
frecventa mare a contactelor interpersonale etc.;
- perpetuarea rolului traditional al femeii, constand in asigurarea sarcinilor domestice,
ceea ce poate conduce consecutiv la unele dificultati in continuarea instructiei si formarii
pentru viitoarea cariera, la o restrangere semnificativa a satisfacerii nevoilor proprii etc.
Uneori, coabitarea juvenila poate fi in beneficiul barbatului dar mai putin al femeii;
- investirea emotionala inegala. Unul dintre parteneri poate investi mai mult in relatie, ceea
ce poate antrena unele tensiuni si raniri narcisice;
- schimbari in viata sociala a partenerilor prin reducerea numarului de prieteni. A trai in
cuplu adesea schimba relatiile fiecarei persoane cu prietenii si cunostintele. Cuplurile
coabitante tind sa se asocieze cu alte cupluri. Aceasta reduce pentru fiecare partener
reteaua de suport social, in timpul perioadelor de stres;
- complicatiile legale, care sunt posibile in coabitare mai mult decat in orice relatie
amoroasa. Din acest motiv, multe state considera ilegitima relatia de coabitare si, chiar
daca legile respective nu se bucura de prea mare audienta, in baza lor se aplica uneori
amenzi dure si chiar detentie;
- dezinteresul fata de functia reproductiva, ce se manifesta o importanta perioada de timp.
Cuplul aflat intr-o astfel de situatie isi propune sa aiba copii abia dupa o lunga perioada
de concubinaj sau, mai ales, inainte de a-si oficializa relatia lor anterioara.
Concluzionand, uniunea libera poate fi doar o simpla etapa premergatoare casatoriei
sau poate fi un stil de viata rezultat dintr-o optiune de lunga durata sau definitiva. Realitatea
sociala ne arata, insa, ca uniunea libera se impune tot mai mult ca un model de convietuire
susceptibil de a se extinde asupra intregii vieti si de a inlocui mariajul in toate fazele sale
(Roussel, L., La famille incertaine, Paris, 1989).
I. Jinga si I. Negret, in lucrarea Familia, acest miracol inselator atrag atentia in
capitolul Comunicarea, inainte de orice! asupra faptului ca multe casnicii esueaza datorita
blocajelor de comunicare. Desi vorbesc aceeasi limba, oamenii nu reusesc totdeauna sa se
inteleaga. Probleme adesea banale produc discutii aprinse intre oameni, soldate cu suparari si
reprosuri, iar la necaz se spun uneori vorbe grele care lasa urme in constiinta si sentimentele
celorlalti.
Prima regula a reusitei unei conversatii intr-o relatie este de a sti sa ascultam, lasandu-l
pe interlocutor sa-si expuna pana la capat ideea, fara a-l intrerupe. Intreruperile perturba
dialogul, il fac pe cel intrerupt sa-si piarda sirul vorbirii. Cei mai timizi se pierd cu firea si se
inhiba in timp ce colericii se enerveaza si devin parteneri incomozi de discutie. A doua regula
ar putea fi formulata astfel: respecta opinia interlocutorului. Se stie ca nu totdeauna opiniile
celor care stau de vorba despre anumite probleme corespund. Motivele acestor neconcordante
de opinie sunt numeroase.
Oameni sunt foarte diferiti intre ei ca personalitati. Allport afirma chiar ca nu exista
doua fiinte omenesti (cu exceptia gemenilor monozigoti, formati din acelasi ovul si acelasi
spermatozoid dupa cum completeaza I. Jinga si I. Negrut) care sa aiba exact acelasi potential
de dezvoltare, mai ales daca la toate aceste diferente genetice adaugam diferentele care se vor
produce in cadrul mediului si al experientei fiecarui muritor.(Allport, W. Gordon, 1981,
p.17). La aceste mari diferente in ceea ce priveste modul de a fi al oamenilor se adauga nivelul
lor diferit de intelegere, interesele materiale, convingerile religioase, politice, sexul, educatia si
multe altele.
In aceeasi lucrare in cadrul careia se urmarea printre altele scoaterea in evidenta a
obstacolelor care pot aparea in comunicarea dintre oameni si cum pot fi ele depasite au ajuns
la urmatoarele concluzii:
Cu cat sentimentele noastre sunt mai puternice, cu atat mai putine sunt sansele
noastre de a realiza comunicarea.
In continuare autorii ne indica si un mijloc prin care acest obstacol in calea
comunicarii poate fi depasit, si anume:
Sa ascultam cu intelegere, adica sa incercam sa privim ideea si atitudinea celuilalt
din punctul lui de vedere. Este ceea ce specialistii numesc intelegere empatica (adica sa
intelegem persoana si nu subiectul abordat de ea).
Daca vom reusi sa ascultam lucrurile pe care ni le va spune o persoana, daca vom
intelege cum ii apar acestea persoanei respective, daca vom sesiza ce semnificatii personale
au aceste lucruri pentru ea si daca vom percepe gradul de emotie care le insoteste, atunci vom
putea usura comunicarea cu acea persoana, realizand o intelegere reciproca.
O alta concluzie care decurge din cele expuse mai sus, este urmatoarea:
Sa incercam sa-l intelegem pe interlocutor.
Exista si momente de tensiune si disputa intr-o discutie. In astfel de situatii, autorii
sugereaza sa stopam discutia si sa incercam inainte de a raspunde sa reexpunem ideeile si
sentimentele interlocutorului.
Cu alte cuvinte, inainte de a ne prezenta propriul punct de vedere este necesar sa
asimilam cadrul de referinta al interlocutorului, pentru a-i intelege gandurile si sentimentele,
asa fel incat sa le putem rezuma pentru el.
Intelegand o alta persoana, patrunzand in lumea sa interioara si sesizand felul sau de a
vedea viata, incercand sa emita judecati de valoare din punctul sau de vedere apare insa riscul
de a ne trasforma pe noi insine. Specialistii sustin ca majoritatea oamenilor se tem sa-si asume
acest risc.

Autorii reliefeaza urmatoarea concluzie si anume ca favorizarea comunicarii este
posibila daca:
se aleg cu grija cuvintele si expresiile folosite in conversatie spre a nu da nastere la confuzii sau a-l provoca pe
interlocutor;
se foloseste un limbaj cultivat, lipsit de duritati si flexibilitati, de incriminari si jigniri;
se discuta cu calm, argumentat, fara insinuari si aluzii si fara intentia vadita de a-ti impune parerea cu orice pret;
se mai si cedeaza atunci cand interlocutorul iti dovedeste, pe baza de argumente temeinice, ca are dreptate.
Cristian Ciuperca, in cartea sa Cuplul modern intre emancipare si disolutie, in
capitolul Relatiile afective si sexuale aduce in prim plan ideea conform careia principalele
motive pentru care un cuplu modern se destrama ar fi urmatoarele: banii, sexul si dragostea.
Dizarmonia si instabilitatea, tensiunile si ruptura apar, de obicei, in momentul in care unul din
cei trei piloni ai casniciei devine generator de disensiuni. Fie ca ne coplesesc problemele
materiale, fie ca relatia intima se destrama constant, fie ca existenta sentimentului amoros
devine un subiect permanent de contradictie, oricare ar fi deci problema pusa in discutie ea va
atrage dupa sine nemultumiri si in celelalte doua paliere, deoarece intrepatrunderea intre ele
este semnificativa.
In general, interdependenta dintre palierele amintite era destul de neglijata in familia
traditionala, partenerii cautand compensatii intr-unul din cele trei elemente, chiar in conditiile
in care celelalte generau frustrari si nemultumiri interioare. Acest lucru era necesar deoarece
majoritatea familiilor nu se puteau destrama, pentru ca nasterea lor avea la baza o serie de
compromisuri care implicau un spatiu cat mai ingust al manifestarii optiunii personale. Se
realizau fie casatorii din interes, in care dragostea nu constituia decat planul de fundal al vietii
conjugale, fie casatorii bazate pe dragoste, dar care aveau de infruntat vicisitudinile materiale.
In ambele cazuri, viata familiala mergea inainte pentru ca traditia si comunitatea, cutuma si
obiceiul impuneau respectul fata de institutia familiei si care cereau rezolvarea sau in cel mai
rau caz, ignorarea problemelor conjugale, dar nu acceptau destramarea celulei de baza a
societatii.
In aceste conditii, femeile care erau obligate de parinti sa se marite cu barbati doar
pentru a avea acces la o pozitie sociala inalta sau la realizarea unor interese de ordin funciar
sau financiar, isi gaseau consolarea in viata de huzur pe care o duceau sau in dragostea cu care
isi inconjurau proprii copii. Tot asa, cuplurile care se casatoreau din dragoste, incercau sa
ignore lipsa posibilitatilor materiale si sa demonstreze celorlalti ca iubirea este sentimentul ce
permite depsirea tuturor obstacolelor pe care le ridica viata in existenta noastra limitata.
Cu totul altfel stau lucrurile in familia moderna. Astfel, desi palierele au ramas
aceleasi, problemele sunt radical diferite. Inainte de a le detalia, mentionam ca societatea
contemporana a facut divortul mai permisiv si destramarea familiilor este mult mai frecventa,
fapt care impune cu mai multa acuitate evidentierea cauzelor care o genereaza. Din aceasta
perspectiva, mentionam ca interdependenta dintre cele trei paliere a capatat o insemnatate
deosebita, partenerii gandindu-se mai mult inaintea legalizarii relatiei lor la implicatiile celor
trei factori, fapt rar intalnit in cuplul traditional. In acelasi timp, dizolvarea familiei are la baza
atat cauze de ordin afectiv-sexual, cat si cauze de ordin material, partenerii nemaicautand
compensari colaterale, tolerand nemultumiri bazale. Vom trata diferentiat aceste cauze tocmai
pentru a evidentia rolul fiecareia in stabilitatea/ instabilitatea cuplului premarital/ marital,
armonia/ dizarmonia vietii de cuplu.
Situatia materiala a partenerilor si a familiilor lor de apartenenta continua sa aiba un
rol important si in societatea contemporana, in formarea/ destramarea cuplurilor. Cateva
aspecte difera, insa, semnificativ.
In primul rand, putine cupluri care nu au bani, nici macar pentru a duce o viata decenta,
se mai incumeta sa-si legalizeze relatia, gandindu-se ca problemele materiale care ii vor
coplesii vor duce la disolutia legaturilor lor, disolutie realizata mult mai usor in cadrul
concubinajului, decat al casatoriei.
In al doilea rand, cuplurile in care doar unul dintre parteneri are o situatie materiala
foarte buna, pot duce la disolutie in cazul in care lipsa sentimentului amoros nu este
compensata de capacitatea de manipulare a celuilalt, astfel incat motivatia mentinerii cuplului
sa nu dispara. De obicei cel care are banii, considera ca partenerul trebuie sa-i acorde mai
multe capricii, deoarece este dependent finaciar de acesta. Lipsa diplomatiei in astfel de cazuri
este esentiala pentru instabilitatea cuplului si, mai ales, pentru disfunctionalitatea lui. Caci,
daca persoana care nu-si mai gaseste fericierea intr-o relatie dependenta de banii celuilalt, dar
nu poate sa divorteze din cauza posibilitatilor materiale limitate, atunci ea va impune o minima
functionalitate, atat cat sa nu produca ruptura.
In al treilea rand, cuplurile in care ambii parteneri au bune situatii materiale, pot fi
macinate de orgolii si excese, de dorinte si nemultumiri absurde. De asemenea, lipsa unor
valori comune, a unui stil de viata impartasit de amandoi, creeaza ruptura negenerata de nici
unul, in conditiile in care fiecare poate gasi altceva mai bun oricand isi doreste.
Un rol important in toate aceste disolutii il are interdependenta economica a femeii
contemporane. Faptul ca poate trai pe picioarele ei, o face mai invulnerabila si mai sigura pe
propria viata, lucru care favorizeaza destramarea relatiei intr-o masura mult mai mare decat in
trecut.
Psihosociologii considera ca dragostea reprezinta o forma a atractiei interpersonale,
care implica o mai mare profunzime a sentimentelor. Profunzimea maxima este atinsa in
perioada indragostirii, perioada cand are loc o reducere a vietii noastre mentale, o ingustare a
constiintei, care cuprinde doar o singura persoana celelalte fiinte si lucruri fiind treptat
dislocate si eliminate. Cu alte cuvinte, indragostirea nu e nimic mai mult decat o atentie
anormal fixata asupra altei persoane, o stare inferioara a spiritului, cand se sufera mai mult
decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste. In acelasi timp, exclusivismul atentiei,
inzestreaza persona iubita cu calitati ireale, pierzandu-se din vedere chiar si defectele reale.
Cand euforia trece, deziluziiile ce apar sunt, uneori, foarte mari. Partenerii incep sa realizeze
ca fiecare se confrunta cu neputintele si imperfectiunile celuilalt, cu limitele si defectele
neconstientizate anterior.
Din aceasta perspectiva, la un moment dat, dragostea pare sa induca mai multa
dezamagire decat relatia bazata pe absenta sentimentului amoros. Suferinta din dragoste si,
mai ales, cea provocata de oferirea iubirii persoanei care nu merita, este una din cele mai
chinuitoare, ce poate modifica structural comportamentul si atitudinea ulterioara fata de sexul
opus. Numarul mare al cuplurilor dezmembrate, anterior nascute din iubire, a ridicat un mare
semn de intrebare asupra necesitatii acestui sentiment in relatia de parteneriat contemporana.
S-a ajuns la concluzia ca o relatie echilibrata este mult mai indicata decat o dragoste pasionala,
succesul unei relatii fiind garantat de buna intelegere sexuala, toleranta reciproca, respectul
datorat celuilalt. S-a ajuns la concluzia ca structura sociala a civilizatiei occidentale
contemoporane si spiritul ce rezulta din aceasta structura nu favorizeaza dezvoltarea iubirii.
Ca atare, putem afirma ca dragostea s-ar putea sa ramana doar o conditie minima a
realizarii unui cuplu legal constituit, chiar daca tuturor ne place sa credem ca iubirea leaga
doua persoane si ca, fara ea, relatia de parteneriat nu ar avea sens. In anumite conditii
dragostea poate constitui liantul dintre doua persoane.
O posibila modalitate de a (re)valoriza dragostea intre parteneri o reprezinta uniunea
libera si forma oficiala a acesteaia casatoria deschisa. Optiunea pentru uniunea libera
incearca sa imbine nevoia de dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand
implicarea afectiva plenara, dar negand aspectul contractual al relatiei (I. Mitrofan, N.
Mitrofan, 1994, p.165). Putem intui, dincolo de aparenta optiunii pentru aceasta noua solutie,
un serios semnal in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si
societatea contemporana. Se pare ca normele si valorile sistemului social actual au alertat in
asa masura raporturile dintre sexe, incat, intre casatorie si uniune libera, indivizii aspira si se
decid, cu tot mai mult curaj, pentru ultima.
A. Bejin in 1980 analizeaza noi criterii ce diferentiaza dragostea in casatorie
de dragostea in afara casatoriei, si ajunge la concluzia ca ultima este superioara calitativ.
Conform aceluiasi autor, coabitarea n-ar fi altceva decat o simbioza intre legatura
traditionala (a carei tripla finalitate era durata, fecunditatea, transmiterea patrimoniului) si
amorurile extraconjugale in cadrul carora se exprima pasiunea ambigua a diversitatii si
precautiile luate pentru a evita fecundarea.
Tot o simbioza reprezinta si casatoria deschisa, aceasta fiind un model de convietuire
a aflat intre concubinaj si familia nucleara. Ea se suprapune peste valorile si stilul de viata al
concubinajului dar, in acelasi timp, se aseamana cu familia nucleara prin oficializare si
structura. Cu alte cuvinte, aceasta formula noua incearca sa inlocuiasca o configuratie depasita
sub aspectul stilului de viata (familia nucleara) si sa preia ceea ce este mai bun din modelul
coabitarii (calitatea intalnirii si fericirii partenerilor, si nu stabilitatea relatiei lor cu orice pret).
Scopul al acestei legaturi al acestei legaturi este reprezentat de implinirea si satisfactia
personala, aspecte dificil de masurat, dar care constituie singura miza demna de a fi luata in
considerare.
Cheia acestei relatii rezida in capacitatea sotilor de a intelege ce semnificatie are a
trai acum, de a-si asuma responsabilitatea propriei vieti si pe aceasta baza a discuta si
negocia matur despre neintelegeri, nemultumiri, conflicte. Compromisurile sunt astfel intelese
ca necesare, manuite cu abilitate pentru salvarea calitatii relatiei si nu a statutului de casatorit.
Scopul casatoriei deschise este de a fi tu insuti, de a deveni o persoana deschisa, matura,
flexibila, capabila sa-si recunoasca limitele, dar increzatoare in fortele proprii (I. Mitrofan, C.
Ciuperca, 1998).
Tip
de dragoste
Criteriu
In casatorie In afara casatoriei
1. Durata potentiala a vietii in comun
2. Consacrarea sociala a legaturii
Efemera
Supusa ritualizarii
Se renegociaza mereu
Se bucura de semiconsacrare
oficiala
3. Finalitatile esentiale ale legaturii Intarirea sistemului de aliante,
ratiuni economice
Cautarea placerii, atingerea
fericirii
4. Diferentele functiilor Complementaritate Negociere continua a diviziunii
atributiilor
5. Grad de fidelitate cerut Fidelitatea este inteleasa ca fiind
o datorie a fiecaruia
Nu exista norma dar nici
anomie, din teama ruperii
relatiei
6. Mod de exprimare a sentimentelor Dragoste pudica, nepasionala Dragoste pasionala, dorinta,
fantezie
7. Fundamentul normativ al raportului
sexual
Ideea de datorie conjugala Libertate sexuala si placere a
actulu in sine
8. Atitudinea fata de fecunditate Dorita Amanata, fara a fi refuzata
9. Aria afectiva Cuplul este centrul de greutate al
ariei afective
Nemarginita la cuplu, intinsa si
deschisa
Avand inca multe capcane psihologice legate de socializarea copiilor, de
solidaritatea conjugala si filiala, casatoria deschisa este o alternativa ce incearca sa gaseasca
un sens novator intalnirii sexelor, care sa resuscite sensul relatiei lor intr-o descoperire de
sine si autotransformare. Desigur, casatoria deschisa nu constituie o solutie definitiva, ci doar
speranta redimensionarii pozitive a relatiilor de cuplu. Prin acest tip de casatorie, cuplul
conjugal atat de otravit de propriile stereotipii si prejudecati redevine cuplu, iar legalitatea
si institutionalitatea il apara, daca mai era nevoie, de stigmatele si etichetarile ce-l pot
inconjura. Constinetizarea acestui stil de viata poate avea efecte benefice asupra indivizilor,
daca plecam fie si numai de la faptul ca aceasta forma de casatorie reduce stresul cotidian,
caruia ii suntem supusi inevitabil cu totii.
Astazi, lumea se misca intr-un ritm extraordinar, evenimentele se precipita si ne
bulverseaza, nesiguranta creste de la o zi la alta, iar toata aceasta dezordine de necontestat nu
provoaca decat efecte negative asupra vietii de familie. Casatoria deschisa atenueaza aceste
consecinte. Pentru ca ea, practic, nu face decat sa schimbe principiile unei casatorii
traditionale clasice: persoana are o libertate pe care altfel nu o avea, poate decide singura intr-
o lume care o obliga sa adopte anumite comportamente, poate visa ca viitorul ii va aduce
partenerul dorit in locul aceluia care se plafoneaza in cotidian, poate schimba ceea ce crede de
cuviinta, provocandu-l in felul acesta si pe celalalt sa se schimbe.
Este deci, de la sine inteles, ca aparitia casatoriei deschise constituie o necesitate pentru
individ, iar rolul societatii este, cel putin, de a o proteja, pentru a nu deveni disfunctionala si
anomica. Oricum, forma de casatorie deschisa nu constituie salvarea familiei ca institutie dar
ea ramane o alternativa dezirabila, intre nenumarate variante de convietuire impuse de
societatea contemporana (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998).
Mai mult ca oricand, sexualitatea a devenit o conditie sine qua non a viabilitatii,
dezvoltarii si functionalitatii unui cuplu, un motiv al disolutiei acestuia si un efect al societatii
de consum, caracteristice sfarsitului de secol XX. Desi in toate perioadele civilizatiei
universale s-a scris si s-a dezbatut despre (aproape) tot ceea ce include aceasta notiune, parca
nu s-a atins niciodata vehementa cu care se discuta astazi despre sexualitate, nevoia de
informatie si dorinta launtrica de a intelege mecanismele si posibilitatile de experimentare a
unor senzatii si fantezii, alta data de neimaginat. S-a ajuns pana acolo, incat se considera ca am
devenit sclavii sexului, sintagma care incearca, practic, sa evidentieze dependenta de sex, ce
caracterizeaza indivizii contemporani, fie ei barbati sau femei.
Au existat diferite incercari de identificare a momentelor genezice ale revolutiilor
sexuale, fiecare autor intelegand, insa, altceva prin aceasta sintagma. Unii s-au referit la
comportamentul tineretului, care descopera atitudini noi in raport cu sexualitatea, altii au avut
in vedere emanciparea femeii, care se preocupa de aspectele stiintifice ale sexualitatii s.a.m.d.
Indiferent de numarul si impactul revolutiilor sexuale, mai important ramane faptul ca
generatia actuala si de cele viitoare par a fi dominate de sexualitate, complexate sau plictisite,
obosite sau reduse la aceasta. Aproape fiecarui gest i se poate acorda o semnificatie erotica,
aproape orice trecator tinde sa fie admirat sau detestat in functie de senzualitatea exprimata de
corpus sau, aproape orice relatie interpersonala intre doi indivizi de sex opus ridica, cel putin
inconstient, dorinte launtrice, majoritatea nepuse in practica, insa. Oamenii au inceput sa fie
valorizati mai mult dupa aspectul fizic si capacitatea de satisfacere a partenerului, si mai putin
dupa calitatile morale sau profesionale. Cati barbati ar accepta ca partenera, o femeie titrata si
fidela, dar urata si respingatoare din punct de vedere fizic?
Din aceasta perspectiva, se considera, de exemplu, ca barbatul priveste corpul femeii in
trei feluri diferite, trecand mereu de la un tip de perceptie la altul. Cele trei perspective sunt
urmatoarele:
- banalitatea primul corp al femeii este un fel de negatie a corpului: cel pe care-l privesti
fara sa-l vezi. Aproape ca, daca nu are nimic iesit din comun, corpul unei femei se pierde
printre toate celelalte, deoarece tindem sa ne obisnuim cu o astfel de imagine. Cu alte cuvinte,
repetarea unui act duce la normalizarea lui, pana la atingerea insensibilitatii vis--vis de acel
act.
- sexualitatea o alta privire a barbatului vizeaza un alt corp al femeii, corpul ei erotic.
Corpul erotic inflacareaza imaginatia barbatilor si evidentiaza trecerea de la banalitate la
sexualitate: din multitudinea femeilor care ne inconjoara, atentia se concentreaza asupra uneia,
de care ne simtim atrasi, uneori inexplicabil. Ne atrag sanii (care, de obicei, au forma dorita si
visata de noi), ne atrag buzele (care ni se par a fi pline de dorinta), in general ne atrage tot ceea
ce tine de fizicul si lascivitatea femii.
- frumusetea al treilea corp al femeii este cel estetic. In acest caz, frumusetea trece pe
primul plan. Din cercetarile intreprinse (E. Berscheid, E. Walster, 1969, H. Eysenck, M.
Eysenck, 1981) s-a constatat, de exemplu, ca femeile cu un fizic placut si atragator sunt tratate
cu mai multa indulgenta, sunt mai mobile din punct de vedere social si au o sansa in plus la
angajarea in munca. Mai mult, s-a constatat ca juratii si judecatorii sunt mai ingaduitori cu
acuzatii atragatori decat cu cei urati, dar mai severi cand victima delictului este plina de
farmec (M. Efran, 1974, apud H. Eysenck, M. Eysenck, 1981). Nu in ultimul rand, unei femei
atragatoare i se atribuie si alte calitati (pe care, in realitate, poate sa nu le aiba), precum:
incredere in sine, atitudine prietenoasa, grad ridicat de altruism etc.
Totusi, privirea asupra frumusetii nu e intotdeauna pur estetica, si aceasta deoarece e
greu sa vezi ce atrage mai mult intre sex si frumusete. De fapt, intre cele doua tendinte nu
exista contradictie. Dorinta poate sa prinda contur, mutandu-se intr-o perceptie de tip artistic,
dar si frumusetea poate crea atractie, nuditatea fiind filtrata prin judecata estetica.
Cu toata independenta care exista intre sex si frumusete, au aparut si puncte de vedere
potrivit carora barbatul care priveste femeia prin corpul ei erotic are o perceptie diferita asupra
ei, comparativ cu acela care ar privi-o prin corpul ei estetic. Astfel, frumusetea care atrage
coincide rareori cu frumusetea care provoaca indragostirea.
Sfarsitul secolului XX e cuprins de o noua isterie: dorinta obtinerii orgasmului. Parca
niciodata relatiile sexuale nu au fost dominate de aceasta obsesie si subordonate ei, din
moment ce s-a ajuns ca un numar considerabil de indivizi sa considere drept criteriu de
formare/disolutie a unui cuplu, capacitatea celuilalt de a produce senzatia placerii maxime.
Una dintre explicatiile acestei realitati sociale rezida in recunoasterea faptului ca
femeia poseda dorinta sexuala, la fel de viguroasa si chair mai puternica decat cea a barbatului,
lucru care a schimbat reprezentarile privind interactiunea sexuala dintre cei doi parteneri (F.
Macnab, 1982). Prin urmare, nelinistile masculine au crescut, barbatii devenind strasati si
complexati de ideea ca, daca nu-si vor satisface partenera, o pot pierde, situatie noua, care-i
obliga sa fie mult mai atenti la asteptarile si dorintele acesteia. Asa se face ca femeile au
inceput sa fie dorite si visate mai mult ca inainte, corpul lor, venerat si pretuit, iar zonele
erogene inalt valorizate. Barbatii au inceput sa constientizeze rolul fiecarei parti a corpului
femeii in relatia sexuala si modalitatile de excitare a acestora, in vederea obtinerii unei stari
care sa favorizeze aparitia orgasmului.
Schimbarea de optica asupra pozitiei active a femeii in raportul sexual a generat si
efecte negative. Cel mai important ramane acela ca barbatii devin atat de preocupati de propria
performanta, incat inlocuiesc dorinta sexuala cu dorinta erectiei si orgasmului. In esenta,
barbatul contemporan a devenit un sclav al femii, al sexului, sau, mai bine-zis, al sexului
femii. El sufera de obligatia de juisare generala, de constrangerea de eficacitate hedonica,
inteleasa in termeni de erectie/ejaculare permanente. Acest fapt l-a determinat sa devina mai
arogant, mai agresiv si mai dispretuitor fata de femeie, trasaturi ce creioneaza portretul unui
barbat intotdeauna nesigur, nelinistit de virilitatea sa.
De cealalta parte, femeia si-a castigat unul dintre cele mai importante drepturi: acela de
a fi respectata ca femeie, de a nu mai fi privita ca obiect sexual, de a pretinde satisfactie
sexuala si nu doar a oferi. Practic, pana la sfarsitul secolului XIX, femeii nu i se acorda
creditul dorintei sexuale, nu exista placere sexuala feminina. A trebuit sa apara distinctia lui S.
Freud intre orgasmul clitoridian si orgasmul vaginal, pentru a se acorda mai multa atentie
trairilor femeii in actul sexual si pentru a se constientiza faptul ca satisfactia barbatului creste o
data cu cresterea satisfactiei femeii.
Revenind la demersul nostru, secolul XX e dominat de rasturnarea conceptiei potrivit
careia, in actul sexual, femeia este elementul pasiv si barbatul cel activ, ajungandu-se la
concluzia ca femeia a devenit activ-pasiva, in timp ce barbatul a ramas mai mult pasiv-activ.
Dealtfel, asa cum sustine J. Evola, activitatea la barbat si pasivitatea la femeie nu privesc decat
planul exterior, pentru ca, in intimitate, femeia este cea care poseda si barbatul este cel
posedat. Totusi, ideea de posesiune este destul de relativa, daca ne gandim ca femeia nu poate
sa posede decat devenind pasiva: daca ea se ofera cu prea multa indrazneala, barbatul da
inapoi, pentru ca tine sa fie el cuceritorul. Insa, si barbatul are impresia ca poseda, deoarece el
domina pentru ca i se creeaza aceasta iluzie. Prin urmare putem afirma cu certitudine ca, prin
constientizarea de catre femeie a puterii ei de atractie, pretentia barbatului de a se poseda s-a
diminuat considerabil, insa nu putem fi siguri daca aceasta pretentie s-a mutat in dreptul
femeii. Mai degraba tindem sa fim de acord cu ipoteza S. de Beauvoir care afirma ca,
exceptand cazurile de viol, nimeni nu poseda pe nimeni.
Dorinta femeii de a ajunge la orgasm a deveit asa de mare, incat ea va incerca sa-l
opreasca alaturi pe barbatul care o poate satisface. Desi tinde sa caute continuu, sa nu se
limiteze la o singura relatie sexuala toata viata, femeia nu este sincera cand pretinde ca nu vrea
decat o aventura, urmarind placerea, caci placerea (departe de a o elibera) o leaga de barbat.
Mai grava este situatia cand actul sexual ramane singurul lucru care leaga doua persoane, caci
posibilitatile de a permanentiza relatia se reduc considerabil.
In esenta, femeia a devenit si ea sclava sexului, si implicit a barbatului, chiar daca
feminismul crede ca a facut din barbat sclavul femeii. Placerea e prea mare pentru a refuza
cautarea orgasmului iar stigmatul a devenit din ce in ce mai mic. Dorinta s-a transformat in
obsesie, si femeia obsedata obtine, de obicei, ceea ce vrea
Exista, asadar, o isterie masculina la fel de apasatoare ca si isteria feminina. Prin
urmare, indivizii tind sa nu-si mai pastreze controlul asupra sentimentelor si senzatiilor, asupra
felului in care se manifesta in fiecare aspect al relatiei sexuale de cuplu, pentru ca n-ar avea
decat de pierdut: lipsiti de spontaneitate si/sau inhibati, s-ar condamna singuri la necunoasterea
implinirii sexuale. De aceea, se incearca iesirea din normele schematice si rigide ale sexului
traditional, chiar daca exista inca barbati care folosesc mereu pozitia misionarului (barbatul
deasupra) de teama sa nu fie considerati pasivi sau femei care refuza pozitia deasupra
barbatului, pentru a nu parea prea fierbinti. Totusi, se pare ca s-a depasit stadiul in care
partenerii suportau ani in sir chinul unor pozitii detestate si nu indrazneau sa ceara ceea ce i-ar
fi stimulat cu adevarat. Ca atare, s-au diversificat modurile de impreunare, ca modalitate de
obtinere reciproca a orgasmului.
Revenind de la analiza evolutiei atitudinii fata de sexualitate la atitudinea fata de
casatorie subliniem faptul ca I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrareaPsihologia si terapia
cuplului sustin in capitolul Casatoria: intre necesitate si anomie ca de la o vreme, am
ajuns in situatia de a nu mai putea identifica avantajele casatoriei pentru fiecare dintre cei doi
membri ai cuplului. Nu ca le-am fi stiut cu certitudine vreodata, insa mentalitatea secolelor
trecute cel putin ne intarea iluzia ca legalizarea unei relatii reprezinta o realitate implacabila a
destinului nostru social. Dobandisem, prin socializare, sentimentul ca implinirea noastra ca
indivizi este legata de intemeierea unei familii si de nasterea unor copii. Invatasem ca, alaturi
de nastere si moarte, casatoria reprezinta unul din cele trei momente cruciale ale vietii si
singurul pe care il putem avea sub control. Realitatea de langa noi ne arata cat de mult pretuia
comunitatea statutul de casatorit si cat de puternic dezaproba celibatul sau disolutia. Nu in
ultimul rand, asocierea unor proprietati sau averi crea sentimentul unui confort material, intr-o
lume saracita de satisfactii sau motive care sa te faca fericit. (I. Mitrofan, C. Ciuperca,
2002).
Evolutia societatii a schimbat multe din aceste premise. Schimbarea lor a facut posibila
aparitia interogatiei privind necesitatea casatoriei, raspunsul concretizandu-se in fenomene
sociale de genul: cresterea accentuata a divortialitatii, proliferarea uniunilor libere, raspandirea
celibatului, cresterea continua a mediei de varsta la prima casatorie. Actiunea conjugata a
efectelor mentionate pune sub semnul intrebarii daca nu institutia casatoriei, cel putin
perceptia indivizilor asupra rolului ei in parteneriatul secolului abia inceput.
Cert e ca trebuie modificat ceva, trebuie inceput de undeva pentru a nu se pierde
definitiv increderea indivizilor in ceea ce altadata era considerata a fi temelia relatiilor dintre
sexe. Astazi, asociem legalizarea cu constrangerea, amanam casatoria din ratiuni care altora le
scapa, dar noua ne sunt mai mult decat suficiente. De exemplu, generatia bunicilor nostri nu
intelegeau dezordinea amoroasa in care traim pentru ca ea n-a pus, aproape niciodata, amorul
la baza casatoriei. Nu intelege nici concubinajul, chiar daca a simtit pe propria piele
necesitatea unei perioade de acomodare si de constatare a eventualelor (in)compatibilitati.
Numai ca, spre deosebire de noi (care mai putem renunta la partener in cazul unor
disfunctionalitati relationale), bunicii nostri erau constransi sa continue o casnicie,
monotonizata prematur de insasi nefunctionalitatea ei.
Constrangerile casatoriei traditionale erau de cel putin trei tipuri:
1) sacru avem in vedere faptul ca institutia casatoriei a fost insotita de un ritual ale carui
elemente au fost pastrate vreme indelungata. Azi, cererea in casatorie este demodata iar
majoritatea cuplurilor nu mai simt nevoia superstitioasa de a cere binecuvantarea unui
preot.
2) social chestiunile de rang, de interese familiale si de avere primau in fata sentimentelor
sau compatibilitatilor dintre cei doi.
3) religios legamantul religios era socotit a fi pe vecie. Astazi, majoritatea cuplurilor
care se casatoresc nu se mai asteapta sa ramana impreuna pentru tot restul vietii.
Asadar, ratiunile sociale, economice sau chiar religioase care sustineau casatoria
traditionala au fost inlocuite cu altele, mai greu delimitabile si mai putin unitare. Pe cat de
putine, dar solide, erau motivele legalizarii unei relatii in secolul trecut, pe atat de
diversificate, dar fragile, sunt acelea de azi. Paradoxal este insa faptul ca, primele conduceau
la casatorii caracterizate in general prin conflictualitate si disfunctionalitate, pe cand ultimele
sustin in mai mare masura diade armonice si functionale.
Poate tocmai de aceea s-a renuntat la motivarile legalizarii cuplului traditional,
trecandu-se la altele, inca slab conturate. Putem spune, din aceasta perspectiva, ca traim intr-
o anomie a justificarii dorintei de a fi casatorit, intr-o neputinta a explicatiei generalizate a
schimbarii de statut. Am inceput sa asteptam de la casatorie altceva decat stabilitate sau rutina,
altceva decat copii sau conformism social. Mariajul a devenit consecinta dragostei sexuale
extaziate, scopul atingerii anumitor pozitii sociale, expresia noilor valori ale individualismului
familial. Casatoria actuala nu reprezinta decat o lupta a extremelor careia, nu doar partenerul,
dar nici noi nu prea avem cum sa-i facem fata pe termen indelungat. Am dori si pasiune dar si
liniste interioara, si autonomie personala dar si control asupra celuilalt, ne-ar tenta relatiile
extraconjugale dar nu ne lasa posesivitatea, ne-am dori fericire, chiar daca fiecare o intelegem
diferit.
Singurele certitudini ale casatoriei moderne se refera la faptul ca partenerii se iubesc
mai mult decat in trecut, isi exploreaza mai bine sexualitatea conjugala, traiesc mai intens
senzatia de a fi indragostit. Toate cele trei niveluri, insa, sunt supuse degradarii, lucru care
favorizeaza disruptia si devalorizeaza familia, ca institutie sociala. Indragostirea este o stare
trecatoare, satisfactia sexuala dispare in lipsa creativitatii si a implicarii, iubirea se diminueaza
cand uitam sa mai traim si pentru altcineva.
Asadar, societatea contemporana a inlocuit siguranta si stabilitatea familiei traditionale
cu pasiunea si efemeritatea familiei moderne. Astazi, casatoriile dureaza mai putin, dar suntem
mai fericiti decat inainte. Legalizam o relatie mult mai tarziu, dar avem satisfactia ca ne-am
trait viata asa cum am vrut. Nu are cine sa ne mai judece pentru ca nimanui nu-i mai pasa de
nimic. Nici macar noi nu ne mai acuzam deoarece am descoperit ceva ce echivaleaza cu toate
dezvantajele casatoriei de azi: posibilitatea de a fi fericit alaturi de partenerul de viata. Oricat
de scurta ar fi aceasta fericire, ea nu poate fi comparabila cu toti anii petrecuti impreuna de
bunicii nostri, intr-o atmosfera banala si rutiniera. Desi exista pareri conform carora cuplurile
premoderne nu se casatoreau din dragoste, dar ajungeau sa o cunoasca in timp Boswell sustine
ca erau mult mai multe situatiile in care, lipsiti de un fundament afectiv, membrii unui cuplu
nu reuseau decat sa asimileze obisnuinta cu iubirea si sa confunde dorinta de beatitudine cu
tentatia de a te minti in mod constient.
Nefericirea accentuata a cuplurilor traditionale in general, a femeii in special, a facut
posibila aparitia unor afirmatii de genul: casatoria este un soi de sclavie casnica, sexuala
si/sau sentimentala. Aceasta nu-i decat o exagerare, caci totul se reduce la neputinta
partenerilor de a-si construi viata asa cum doresc, intr-un acord tacit sau negociat.
Este adevarat ca, ceea ce conduce catre casatorie este mai fascinant decat ceea ce va
urma, dar sta in puterile noastre sa reusim sa fim tot timpul fericiti. Mileniul in care abia am
intrat certifica faptul ca am inceput sa incercam sa fim mai multumiti cu viata noastra si cu noi
insine. Din aceasta perspectiva, casatoria de azi reprezinta un semn al faptului ca
vrem altceva de la partener, in ciuda riscurilor care ne pot aduce in situatia de a nu obtine
nimic.
Daca ar fi sa ierarhizam notiunile cel mai greu cuantificabile, pe primul loc s-ar afla,
neindoielnic, iubirea. Cu greu poate fi masurata, mai ales ca pana azi n-am aflat cu siguranta
ce este. R. Baciulescu (1994) a intrebat 600 de femei ce inteleg prin iubire si a constatat ca
ele nu pot exprima in cuvinte sentimentul pe care l-au pus la baza relatiilor lor maritale. S-a
constatat chiar ca, unele popoare nu au in limba lor nici un cuvant care sa desemneze starea de
iubire.
Iubirea nu uneste doua veritabile personalitati, ci doi parteneri ce sunt mintiti de ceva
care ii supradetermina. Ne place sa credem ca dragostea mentine cuplul, dar ajungem sa
constientizam ca alte valori sustin constant si in mai mare masura relatia de parteneriat. Chiar
si acolo unde exista si unde este reciproc impartasita, vine un moment cand rutina o
indeparteaza si obisnuinta o elimina. Din aceasta perspectiva, desi iubirea invinge multe
obstacole, exista unul in fata caruia ea este aproape neputincioasa: durata. Abia atunci cand
iubirea se diminueaza, devin sesizabile cu adevarat motivele care ne (mai ) tin alaturi de
partener. Ele sunt atat de importante, incat preferam continuitatea in locul disolutiei,
stabilitatea in locul pasiunii. Abia atunci constientizam ca intelegerea, comunicarea,
increderea, respectul, fidelitatea sau atasamentul reprezinta valori care au influentat decisiv
aparitia, dezvoltarea si maturizarea diadei in care ne aflam. Unele dintre ele au fost sesizate
inca de la debutul relatiei dar, rareori, le-am considerat ca fiind predictori puternici ai trainiciei
convietuirii. In schimb, la inceputurile ei, iubirea este deseori vazuta ca un garant al
continuitatii, ca un liant ce va tine nedespartite cele doua fiinte subjugate de neintelesele carari
ale amorului.
Exista puncte de vedere conform carora iubirea a fost si ramane o piesa componenta a
identitatii feminile. G. Lipovetsky apreciaza ca problemele sentimentale sunt abordate cu
reticenta de catre barbati si cu predilectie de catre femei. Trairile intime sunt analizate,
interpretate, disecate in mai mare masura de sexul feminin decat de cel masculin. Prin urmare,
se considera ca femeia pastreaza o legatura privilegiata cu dragostea.
De asemenea, exista opinii potrivit carora oamenii folosesc mai multe limbaje ale
iubirii. De aceea, este necesar sa invatam principalul limbaj al partenreului, daca dorim sa
comunicam eficient cu acesta pe linie sentimentala.
G. Chapman considera ca relationarea intima presupune cinci tipuri de limbaje.
Acestea sunt:
1) cuvintele de incurajare fiecare dintre noi are zone in care se simte nesigur.
Potentialul latent din zonele de nesiguranta asteapta vorbele de incurajare ale partenerului.
Daca acestea vor veni, vom aprecia cat de importante sunt preocuparile noastre pentru, cat de
mult ne iubeste.
2) timpul acordat unii soti cred ca petrec mult timp impreuna, pe cand, in realitate,
doar traiesc unul in preajma celuilalt. Putini dintre noi isi asculta partenerul cu adevarat sau
cauta sa-i inteleaga gandurile si sentimentele. Prin timp acordat se intelege canalizare
intregii atentii asupra persoanei de langa tine. Este si acesta un semn ca-l iubesti.
3) primirea de daruri darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii. Ele certifica, in
general, sentimentele pe care le avem fata de partener, preocuparile noastre fata de dorintele
acestuia.
4) serviciile acestea nu reprezinta nimic altceva decat lucrurile pe care ar vrea
partenerul sa le faci. Implicarea ta in realizarea serviciilor genereaza confort psihic si
aprecierea celui de langa tine.
5) mangaierile fizice atingerile, sarutarile, imbratisarile etc., sunt, toate, modalitati de
a-i comunica partenerului emotia iubirii. Ca o paranteza, s-a constatat ca barbatii care isi
saruta zilnic nevasta la plecare traiesc, in medie, intre cinci luni si un an si jumatate mai mult
decat cei care pleaca de acasa indiferenti (Ziglar, 2001).
G. Chapman considera ca, daca limbajele de iubire ale partenerilor sunt diferite,
divergentele pot fi amplificate in ciuda existentei unui veritabil sentiment intre cei doi. De
aceea, fiecare trebuie sa identifice care este limbajul principal al celuilalt si sa-i ofere mai mult
exact acolo unde acesta se asteapta. Autorul citat apreciaza ca exista trei cai prin care poti
descoperi limbajul celuilalt:
1) ce v-a cerut partenerul cel mai des in ultima vreme? Lucrul pe care vi l-a cerut se
poate sa fie exact acela care l-ar putea face sa se simta iubit.
2) ce face sau ce spune partenerul pentru a-si exprima iubirea fata de tine? Felul in
care isi exprima iubirea poate indica ceea ce si-ar dori de la tine.
3) ce ii provoaca cea mai mare suferinta din ceea ce faci/nu faci? Opusul a ceea ce ii
provoaca suferinta este, probabil, limbajul iubirii.
Indiferent de limbaj, o foarte mare importanta o are egalitatea in relatiile de daruire si
primire emotionala. Este ceea ce A. Giddens a denumitdragoste confluenta, adica acea
dragoste care se dezvolta numai in masura in care fiecare partener este pregatit sa-i dezvaluie
celuilalt propriile sale ingrijorari si necesitati, pentru a-i proteja vulnerabilitatile si slabiciunile.
In trecut, cautarea iubirii imbraca forma adulterului iar cei care nu aveau curajul unor
relatii paralele ramaneau cu frustari comparabile cu cele rezultate din indiferenta afectiva sau
insatisfactia sexuala. Astazi, relatiile extraconjugale sunt doar o forma prin
care cersim afectivitatea unei terte persoane care, uneori interesata, raspunde afirmativ
nevoilor noastre. Dupa ce fiorii pasiunii s-au diminuat, putini indivizi iubesc intr-adevar
neconditionat o persoana casatorita, langa care stiu ca n-au nici un viitor.
Mult mai frecvente sunt, insa, situatiile in care alegem disolutia, fie ca provenim din
cupluri conjugale sau nu. Intram si iesim din relatii cu o rapiditate pe care doar schimbarea
mentalitatilor o poate explica. Iubim persoane diferite si cautam tot timpul o dragoste care
parca n-o mai gasim. Am devenit nemultumiti de ceea ce bunicii nostri ar fi fost extrem de
fericiti, daca ar fi putut avea. Am ajuns, cateodata, sa ne plictisim de iubire si sa uitam sa o
pretuim. Tindem sa banalizam starile cu care ne obisnuim, ignorand faptul ca dragostea este o
continua emotie, o nesfarsita descarcare sentimentala a trairilor pentru celalalt. Asteptam sa
primim pentru a incepe sa daruim, oferim prea putin fata de cat pretindem.
Nu de putine ori, reducem sau confundam iubirea cu satisfactia sexuala, lucru care o
devalorizeaza sau chiar o distruge. Sa nu uitam ca, in lipsa creativitatii si a compatibilitatii,
satisfactia sexuala dispare exact cand ne obisnuim cu gustul ei iar nerabdarea si culpabilizarea
nu fac altceva decat sa distanteze emotional si comunicational partenerii. Dealtfel, o relatie
bazata doar pe sex este la fel de vulnerabila ca una bazata doar pe iubire. Dragostea nu inlatura
barierele culturale, sociale, religioase, atitudinale si comportamentale dintre parteneri decat in
foarte putine cazuri si cu compromisuri foarte mari.
Parteneriatul modern evidentiaza rolul iubirii pasionale, dar nu face din ea un predictor
puternic pentru stabilitatea relatiei. Dimpotriva, in secolul nevoilor expresive si nu
instrumentale, in veacul libertatii de a fi fericit, rata divortialitatii contesta insasi nevoia
tinerilor de a fi indragostiti. La ce bun sa traiesti iubiri pasionale, daca nu ai maturitatea sa le si
pastrezi?
Din aceasta perspectiva, experienta ne arata ca pasiunile sunt facute sa dispara,
asemeni casniciilor fondate doar pe acestea. Dealtfel, exista oincompatibilitate dovedita intre
casatorie si pasiune, atata timp cat asteptarile sociale fata de institutia familiei au in prim-
plan stabilitatea acesteia. Longevitatea unei casnicii implica rutina si monotonie, in mai mare
masura decat implicare si daruire. Parteneriatul modern, care accentueaza latura hedonista a
relatiei, tinde sa capituleze in momentul epuizarii pasiunii, in debutul transformarii dragostei,
dintr-una pasionala, intr-una echilibrata. Acesta este efectul negativ cel mai puternic al
libertatii sentimentale acordate de postmodernitatea in care traim.
Din acest punct de vedere, daca opinia publica a mileniului III va legitima existenta
umana ca fiind o pluralitate consecutiva de iubiri, atunci pulsiunile noastre interioare isi vor
gasi justificari, nu doar personale, ci si sociale. In schimb, daca perceptia asupra institutiei
familiei va ramane neschimbata, atunci pot aparea trei efecte:
1) fie renuntam la legalizarea unei relatii si adoptam valorile concubinajului;
2) fie renuntam la fidelitate si intram in relatii extraconjugale;
3) fie renuntam la cautarea iubirii pasionale si punem la baza casatoriei alte valori.
Realitatea sociala contemporana ne arata ca adulterul tinde sa devina o obisnuinta,
dupa cum uniunea libera o normalitate. Membrii cuplului actual par sa renunte mai degraba la
casatorie decat la satisfactie, par sa aprecieze mai mult sexualitatea decat iubirea.
Din aceasta perspectiva, P. Bruckner si A. Finkielkraut (Noua dezordine amoroasa,
Bucuresti, Editura Nemira, 1995) apreciaza ca formula te iubesc induce in prezent o
presiune totalitara, deoarece il obliga pe celalalt sa suplineasca tot ceea ce se pierde prin
alegerea lui: diversitatea la care se renunta, aventurile sacrificate, fantasmele si visele
neimplinite. Altfel spus, te iubesc, atunci incearca sa dispara limitele pe care le-am sapat prin
alegerea mea.
Cati dintre noi reusesc, insa, acest lucru? Ratele divortialitatii si frecventa relatiilor
sexuale extraconjugale ne spun ca foarte putini. Opiniile potrivit carora: cine iubeste cu
adevarat, iubeste decat o singura persoana au cazut in desuetudine, mult mai aproape de
realitate fiind acelea de genul: ca barbatul sa iubeasca in mod constant o singura femeie, e
nevoie de o fantezie care merge pana la iluzie si trece in nebunie (I. Ducici, 1994).
Exagerare sau adevar? Din ce in ce mai multe lucrari de specialitate ne arata ca
dragostea barbatului scade din momentul in care este satisfacut sexual. O data ce scade
dragostea, scade si dorinta si, din acel moment, privirile sunt intoarse catre altcineva.
Diverse studii demonstreaza faptul ca omul iubeste de mai multe ori in viata, chiar
daca o parte din aceste iubiri nu sunt materializate de cel in cauza ori identificate de celalalt.
S-a constat si faptul ca iubirile unui barbat se incadreaza intr-una din urmatoarele doua
posibilitati:
1) toate femeile iubite de un barbat repeta acelasi tip de feminitate. Uneori,
coincidenta merge pana la a se mentine in acelasi format fizic.
2) femeile iubite de un barbat sunt de conditie diferita.
Asadar, exista un puternic curent de opinie potrivit caruia societatea contemporana ne
determina sa credem ca, daca azi mai exista un romantism, el este de natura libidinala si nu
sentimentala. Iubirea pare sa nu mai aiba alt rol decat acela de a deghiza, ba chiar de a stavili,
libera manifestare a pulsiunilor. S-a ajuns la concluzia ca structura sociala a civilizatiei
occidentale a mileniului al III-lea si spiritul ce rezulta din aceasta structura nu favorizeaza
dezvoltarea iubirii.
Oare asa sa fie? Viata, dar mai ales fiecare din noi, putem confirma sau nu aceasta
ipoteza. Depinde ce vrem de la ceilalti, dar mai ales de la noi.
I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrarea Psihologia si terapia cuplului dar de aceasta
data in capitolul Sexualitatea conjugala de la orgasm la rutina sustin civilizatiile
evolueaza, mentalitatile se schimba iar spiritualitatea pare sa domine, din ce in ce mai mult,
omenescul din noi. Ne-am rafinat gesturile si gustul pentru frumos, ne-am elevat limbajul si
comportamentul, ne-am intors catre eruditie si credinta. Un singur lucru a ramas la fel:
instinctul sexual.
Secole de progres n-au putut schimba primitivismul dorintei carnale, obsesia continua
fata de sexul celuilalt capatand accente irationale. Din aceasta perspectiva, am dobandit
libertatea de a ne satisface oricum, fara teama unor etichetari sau marginalizari. Am conferit
normalitate sexului oral, considerandu-l, nu atat o perversiune, cat un mijloc de construire sau
revitalizare a intimitatii dintre parteneri. Ne-am dezvoltat abilitatile de a ne controla ejacularea
pentru a creste satisfactia celuilalt si a ne dovedi capacitatile sexuale conducatoare la orgasm.
Am ridicat la rang de arta preludiul sau petting-ul, din respect fata de corp si duplicitate fata de
act. Am diversificat pozitiile din nevoia de evitare a rutinitatii sau de amagire a adulterului.
Nu numai aspectul calitativ, dar si cel cantitativ ne preocupa din ce in ce mai mult.
Numarul mediu al partenerilor de pat, de-a lungul unei vieti, este in continua crestere, ca si
numarul contactelor sexuale avute pe o perioada strict determinata. Riscam o prematura
oboseala sau epuizare sexuala, dar cum mai putem opri ceea ce tinde sa devina o falsa
necesitate? De ce sa refuzam ceea ce ni se ofera cu atata usurinta, dar si cu atata pasiune?
Aproape ca nu ne mai intereseaza sa avem o viata sexuala longeviva, pentru ca asta cere
echilibru si cumpatare, atribute ridiculizate de postmodernitatea lumii in care traim. Am
ramas, in privinta sexului, fiinte limitate, care aseaza sintagma aici si acum la baza oricarei
relatii mai mult sau mai putin spontane. Am acumulat datorii mari fata de Eros, transformand
viata sexuala din pasiune in viciu.
Asadar, sexualitatea contemporana exprima in mod convingator limitele noastre si ne
aminteste ca omul nu este perfect stapan pe el insusi. Practic, nu ne putem controla dorinta de
a avea un partener in vietile noastre. Mai mult decat atat, sexualitatea seamana in foarte mare
masura cu foamea: cu cat este mai mare, cu atat se arata mai putin pretentioasa cu ceea ce o
poate satura.
Intrebarea care se pune apare cu necesitate: suntem inclinati spre diversitate datorita
naturii noastre primordiale sau societatea actuala ne-a determinat sa exteriorizam vechi
impulsuri latente? Raspunsul, ca si adevarul, se afla undeva la mijloc, ascuns in neputinta
responsabilitatii noastre de a afirma cu fermitate ca am ramas aceleasi maimute goale dupa
cum afirma Morris in ciuda vesmintelor mai transparente ca oricand.
Cautam impreunarea cu aceiasi cerbicie ca in trecut, ne eliminam rivalii fara procese
de constiinta si consideram in continuare puterea ca fiind garantul relatiei in care dorim sa
intram. Singurul lucru care s-a modificat cu adevarat este capacitatea femeii de a refuza sau
abandona oricand o relatie, ambitia ei de a-si transforma pasivitatea si dependenta sexuala in
activism si autonomie. Ea a depasit stadiul in care astepta ca barbatul sa faca primul pas in
initierea raporturilor sexuale, luandu-si libertatea de a cere sexului masculin sa-si arate
disponibilitatea fata de dorintele ei, fie ele nestavilite sau nu. Cercetari recente ale unui grup
de psihologi si psihiatri de la Clinica Universitara din Cluj-Napoca au aratat ca dorinta de
acuplare sexuala este mai clar si mai des exprimata de catre.
Aceasta transformare a redefinit raporturile dintre sexe, a conferit potentialitate
dorintei femeii de a fi satisfacuta, dincolo de obligatia ei de a conduce barbatul la orgasm.
Pe de alta parte, modificarea pozitiei femeii fata de propria ei viata sexuala a avut asupra
barbatului un impact deosebit. Astfel, daca in trecut acestuia nu-i pasa catusi de putin de
satisfactia partenerei de pat, astazi barbatul a ajuns sa-si paraseasca iubita pe care nu o poate
conduce la orgasm. Iar satisfacerea femeii nu-i un lucru atat de usor, daca ar fi sa plecam de la
concluzia unei cercetari pe 1000 de americani, intre 13-48 ani: e imposibil sa mai satisfaci o
femeie in ziua de azi.
Multi ani femeia a fost doar o fiinta sexuala. Drepturile ei au fost restranse,
participarea ei la viata spirituala si sociala a fost scazuta. Ea nu putea domina decat cu ajutorul
sexualitatii sale. Dar prin sexualitatea ea a fost supusa barbatului. Ea cauta satisfactie si
dorinta ei de putere s-a limitat la dominatia asupra sotului sau. Vointa de supunere pare
exagerata si este legata in mod evident de placeri masochiste. Femeia se supune prin iubire. Ea
se supune din iubire si prin iubire.
In lupta dusa de omenire impotriva sexualitatii ei (numai un orb nu vede aceasta lupta a
intelectului impotriva instinctului sau, asa cum s-a exprimat Stekel, creierul impotriva
maduvei spinarii!) femeii i s-a atribuit injust rolul de seducatoare. Inca din Biblie se exprima
acest punct de vedere preluat de biserica catolica. Femeia era instrumentum diaboli,
reprezentanta pacatului si a placerii carnale, pacatul in sine.
Prin frigiditate femeia il poate domina pe barbat, dupa cum arata Stekel in capitolul
Lupta intre sexe din lucrarea Psihologia eroticii feminine. Sporirea dispareuniei trebuie
inteleasa ca o faza in lupta pentru egalitate in drepturi, ca un pronuntat fenomen social care,
fireste, este acceptat si rationalizat intr-un mod propriu de catre fiecare individ. Femeia se
revolta impotriva rolului ei ca fiinta sexuala! Ea nu vrea sa juiseze pentru a nu ceda. Ea nu
vrea sa fie iubita doar corporal. Ea pretinde si pretuire sufleteasca.
Toate celelalte modificari inregistrate de-a lungul secolelor de sexualitatea noastra sunt
neesentiale si conjuncturale. Ele vizeaza forma, nu si fondul, imbracand erotismul in nuante
comerciale, uneori spirituale, alteori grotesti. Am invatat sa ne mascam obsesiile si pulsiunile
interioare, pentru ca se revarsa mai navalnic ca niciodata. Am impins societatea, mai degraba
decat ea pe noi, intr-o dezordine amoroasa din care nu ne place sa iesim. Anomia sexuala este,
poate, singura forma de dezechilibru dorita, pe care o justificam cu inconstienta nevoii
hedoniste de a fi satisfacut.
Atata timp cat forta opiniei publice a scazut iar celuilalt nu-i pasa ce faci, pentru ca el
insusi vrea sa fie lasat in pace, de ce n-am lasa lucrurile asa cum sunt? Toelranta sexuala, cu
conotatii mai apropiate de haos decat de echilibru, este expresia indiferentei celorlalti fata de
identitatea, orientarea sau preferinta noastra sexuala. Indivizii au impins societatea intr-un
erotism prost definit iar aceasta n-a gasit inca cele mai potrivit reactii de raspuns. Nu ca n-ar
putea, dar ingradirile totalitare trecute fac preferabila democratia sexuala in care traim. E mai
usor sa dam vina pe societate decat sa recunoastem nimicnicia impulsurilor noastre catre tot
ce inseamna organ genital.
Efectul negativ cel mai evident al libertatii de a face sex il reprezinta instabilitatea
relatiilor, generata de insasi incapacitatea partenerilor de a se satisface reciproc. Indivizii tind
sa ramana in diade care ofera placere sexuala ambilor parteneri sau sa caute satisfactia in alta
parte, cu sau fara acordul celui anorgasmat. Fie ca nu suntem satisfacuti, fie ca noi insine nu
ne satisfacem partenerul, ne (re)verificam capacitatile erotice cu altcineva, pentru a ne
imbunatati imaginea de sine si pentru a diminua complexele care ne marcheaza destinul sexual
in mod inconstient.
Mai nou, apelul la fanteziile erotice a devenit o practica genralizata, care il poate ajuta
pe individ sa inventeze scenarii erotice cat mai excitante, cu mult inainte de a se afla in
tovarasia partenerului de pat. Ele nu pot dura secunde sau minute in sir, pot fi vizionate mental
cu incetinitorul sau in fuga, se pot desfasura in cadrul banal al fiecarei zi sau in valvataia unei
arderi erotice nebune.
Concluzionand, cresterea numarului de relatii extraconjugale, acomodarea indivizilor
cu ideea de a fi inselati, usurinta cu care se obtine iertarea in caz de adulter sunt indicatori ai
autonomiei si individualismului contemporan, motive care ne fac sa credem ca satisfactia
sexuala a devenit un scop urmarit cu consecventa si neconventionalitate. Preferam sa parasim
o persoana langa care nu ne simtim bine, pana a incerca sa identificam cauzele care o fac
incompatibila cu starea de confort. Alergam dupa parteneri puternici din punct de vedere
sexual, care emana incredere din felul in care saruta, din modul in care stiu sa satisfaca si sa
fie satisfacuti. Uitam, insa, ca orgasmul este intretinut si de anumite dorinte psihice, dincolo de
cele fizice, si ca diminuarea sentimentelor favorizeaza instalarea rutinei, fie ea sexuala sau nu.
Nu putem fi satisfacuti la nesfarsit, fara a ne minti pe noi insine sau pe partener. De aceea,
oricat am cauta in alta parte, stadiul rutinei ne ajunge din urma, ca un cosmar care
innegureaza cele mai romantice fantezii. Ar trebui un efort continuu, al ambilor membri ai
cuplului, o creativitate agresiva si o finete romantica pentru a mentine actul sexual la cele mai
inalte cote ale satisfactiei.
Beneficiind de bogatul material pe cere il avem la dispozitie si care ofera o mutitudine
de opinii si aborordari din diverse perspective referitoare la relatia de cuplu marita/premarital
si la nevoile care se manifesta in cadrul acestei relatii, noi propunem sa analizam aceste
aspecte si dintr-o alta perspectiva:
Obiectivele cercetarii:
In aceasta cercetare ne propunem sa studiem ce tip de raport se stabileste intre gradul
de disfunctionalitate, atat in ceea ce priveste cuplurile premaritale cat si maritale, si nivelul
deficientelor care se manifesta la nivelul acestora.
Ne propunem sa studiem care sunt acele trebuinte care au cea mai mare insemnatate,
atat din punctul de vedere al cuplurilor maritale cat si al celor premaritale.
De asemenea, dorim sa studiem natura relatiei dintre gradul de disfunctionalitate a
cuplurilor si gradul de satisfacere a nevoilor care se manifesta la nivelul acestora - atat
maritale cat si premaritale.

Ipoteze:
1) Presupunem ca exista un raport direct proportional intre gradul de
disfunctionalitate si nivelul deficientelor existente atat la nivelul cuplului premarital cat si
al celui marital.
2) Presupunem ca in ceea ce priveste cuplurile maritale sunt apreciate in cea
mai mare masura nevoile de securizare materiala, autorealizare prin urmasi, respect si
comunicare, in timp ce in cazul cuplurilor premaritale sunt apreciate nevoile sexuale,
iubirea impartasita, increderea si tandretea.
3) Anticipam ca daca gradul de satisfacere a nevoilor ce se manifesta atat la
nivelul cuplurilor maritale cat si al celor premaritale va creste, atunci gradul de
disfunctionalitate va scadea.

S-ar putea să vă placă și