Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfinţii sunt învăţătorii noştri, îndrumătorii noştri; sunt și prietenii lui Dumnezeu și sunt şi prietenii noştri. Pe calea
sfinţilor, când ne intâlnim, ne constituim în adevărata familie creştină.
Viaţa Sfântului Vasile cel Mare ( 330-379), mare dascăl al lumii şi ierarh
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos,
Domnul nostru".
Ajungând la Ierusalim, Sfântul Vasile şi Eubul s-au închinat la Sfintele Locuri şi s-au
înfăţişat episcopului Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan.
O minune s-a întâmplat la botezul acestui sfânt:
« Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.
Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd
în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un
porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal,
văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu. » (Vieţile Sfinţilor)
După sfântul Botez, Vasile a petrecut un an în sfânta cetate, după care, mergând în Antiohia,
Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei.
Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd
a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele
părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.
După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, şi era povăţuitorul
monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de
Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns. A fost numit arhiepiscop Eusebiu, care
s-a arătat răuvoitor şi invidios faţă de Vasile.
Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin
scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a
făcut rânduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le
ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte
de râu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui
Dumnezeu.
3
Când a îngăduit Dumnezeu ca Sfânta Biserică să fie tulburată de eretici, Sfinţii Grigorie şi Vasile
au ieşit din pustie. Pe Grigorie l-a luat tatăl său spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, iar
Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, a venit în Cezareea să lupte împotriva arienilor.
Murind Eusebiu, prin lucrarea Sfântul Duh, chiar nevrând marele Vasile a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit
arhiepiscop, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.
Sfântul Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca
să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai târziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei.
În vremea împăratului Valens (364-378) care trecuse la erezia arienilor, sfântul Vasile a avut mult
de pătimit. Împăratul l-a trimis pe eparhul Modest să-l silească pe sfântul Vasile să treacă la arieni. Dar
oricât a încercat acela, nu a reuşit să îl clintească din credinţa cea dreaptă pe sfântul Vasile.
Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală". Iar sfântul i-a răspuns: "Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu
vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi
dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul".
După ce în anul 358 se stabileşte ca sihastru pe malul râului Iris de lângă Neocezareea, sfântul
începe redactarea Filocaliei împreună cu prietenul său, Grigorie de Nazianz. Totodata, Vasile concepe
setul de Reguli monahale (Regulele mari si mici) care vor avea un mare impact asupra organizării si
dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană.
A încercat să curme schismele si ereziile din întregul Răsărit creştin, prin cuvântări unite cu acţiuni, prin
tratate polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând,
blamând, cenzurând, apărând popoarele, cetăţile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bolnavi si
năpăstuiţii soartei. El creează un complex de asistenţă socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe
care Sf. Grigorie îl aşaza mai presus de cele şapte minuni ale lumii, în materie de credinţă, îl înfrunta direct
pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului si pe trimişii sai. Pentru el, succesul Bisericii era strâns
legat de unitatea ei. În acest sens, s-a străduit să menţină relaţii bune cu Biserica Romei. Din nefericire,
unitatea dintre Răsărit si Apus nu putea fi realizată din pricina disputei legate de cearta dintre Paulin şi
Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scaunului episcopal
antiohian.
Sfântul şi-a dus misiunea la bun sfârşit, adormind întru Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea
rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea si ţinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol,
din 381/2, prin care se pune capăt ereziei ariene.
Opera scrisă completează desăvârşit portretul Sf. Vasile. Deşi adeseori s-a accentuat doar latura sa
de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literara îl dezvăluie în plinătatea
măreţiei sale. Opera sa scrisă a fost apreciată atât de cei educaţi, cât şi de cei mai puţin educaţi, de creştini,
dar chiar şi de păgâni. Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice si
liturgice. Din fericire cea mai mare parte a operei sale s-a păstrat.
Toate disciplinele teologiei gasesc in scrierile lui izvoare de apa vie. De la liturgica la dogmatica, de la
studiul si talcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla in opera Sf. Vasile
un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti.
Sfântul Vasile a apărat credinţa ortodoxă în vremuri foarte grele, de tulburare din partea ereticilor
pnevmatomahi, cei care negau dumnezeirea Sfântului Duh.
4
Sf. Vasile este pomenit mai ales pentru Liturghia care ii poarta numele. Dintre Liturghiile ritului bizantin,
Liturghia Sfantului Vasile cel Mare este cea mai veche. In forma ei initiala, urmeaza intru totul randuiala
Liturghiei Sfantului Iacob, fata de care are insa unele rugaciuni mai scurte. Vechimea si autenticitatea
acestei Liturghii sunt confirmate de numeroase marturii.
Rugăciunile din Sfânta Liturghie care îi poartă numele şi care se săvârşeşte de 10 ori pe an conţin cereri
către Dumnezeu pentru a potoli năvălirile păgânilor şi întărâtările ereticilor, pentru a opri dezbinările în
Biserică. Sfântul Vasile, aşa cum este menţionat în Hotărârea Sfântului Sinod, este dascăl al vieţii liturgice,
pentru că mai întâi de toate este dascăl al învăţăturii de credinţă ortodoxă, este dascăl al dreptei credinţe,
iar dreapta credinţă este celebrată în Sfânta Liturghie.
Sfantul Grigorie de Nazianz considera aceasta Liturghie ca fiind cea mai de seama realizare a Sfantului
Vasile in planul reformei liturgice pe care a întreprins-o preot fiind in Cezareea Capadociei.
În biografia Sfântului Vasile, atribuita lui Amfilohie, episcop de Iconiu, ni se relateaza ca, la hirotonia sa
de episcop, Sfantul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu sase zile in sir sa-l invredniceasca sa-I aduca jertfa cea
nesangeroasa cu propriile sale cuvinte adica sa compuna un formular propriu al anaforalei liturgice, cum
era uzul pe atunci. In a saptea zi, i s-a aratat Mantuitorul in vis, împlinindu-i dorinta
„După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încât, cu ale
sale cuvinte curate, să poată săvârşi slujba cea fără de sânge şi să vie spre el Duhul Sfânt. După şase zile, adică în
ziua a şaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi şi săvârşi în toate zilele jertfa cea fără de sânge.
După ce a trecut câtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei
slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punerea pâinii şi a paharului,
la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu
ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge". Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu
ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe
hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru,
Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.
Iar după sfârşitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul şi zicând: "Ia aminte, Doamne, Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne
sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mâna
Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor".
După rostirea acestei rugăciuni, Eubul împreună cu alţi clerici “au văzut o lumină cerească luminând altarul şi pe
arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurând pe acest mare arhiereu.”
Opera sa, care s-a transmis până la noi este comoara care ne lămureşte asupra învăţăturii acestui
sfânt
Dintre lucrările dogmatice prima si cea mai veche este Adversus Eunomium, concepută in trei cărţi si
scrisa intre anii 363-365 -o respingere a Apologiei lui Eunomiu, episcop de Cyzic, conducătorul grupării
extremiste ariene.
A doua scriere dogmatica este îndreptata împotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, si este intitulata:
Despre Duhul Sfânt. Acest tratat pnevmatologic argumentează in esenţă consubstanţialitatea Fiului şi a
Duhului Sfânt cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egală.
5
Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate într-un corp de treisprezece lucrări cuprinzând optzeci
de Reguli morale, fiecare regula fiind bazata pe un citat noutestamentar. Colecţia se adresează tuturor
creştinilor, deşi tinta finala a normelor rămâne trăirea ascetica. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in
perioada şederii sale in aşezământul monahal de pe malul râului Iris si in timpul vizitei Sf. Grigorie de
Nazianz.
La aceste reguli moral-ascetice se adaugă cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care conţin
norme pentru viata de zi cu zi intr-un aşezământ monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care
prezintă principiile de bază ale vieţii monahale şi, bineînţeles, Filocalia, compusă în colaborare cu Sf.
Grigorie de Nazianz.
Regulile monahale ale Sf. Vasile au rămas in Biserica de Răsărit temelia organizării vietii
mănăstireşti,
Spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, Sf. Vasile nu a scris comentarii biblice in adevăratul sens al
cuvântului. Cu toate acestea, Omiliile si cuvântările sale însumează adevarate comentarii pe marginea unor
teme biblice. Un loc de seama in acest context îl ocupă cele noua omilii la Hexaemeron, adica, cele sase
zile ale creaţiei (Facere I, 1-26). Aceste omilii sunt neîntrecute ca frumuseţe retorica si bogăţie de idei,
ceea ce a facut ca ele sa circule nu numai in Răsărit, ci si in Apus.
El s-a aplecat cu osârdie asupra sensului literal al textului biblic, pentru a desluşi concepţia creştină despre
lume in contrast cu cea păgână si cea maniheica. Chiar daca in interpretările sale face uz de ştiinţa si
filosofia vremii, pentru el întreaga existenta vine la viata prin lucrarea directa a lui Dumnezeu creatorul.
Lucrarea aceasta a Sf. Vasile a fost continuata apoi de Grigorie de Nyssa. În aceeaşi serie a omiliilor
exegetice intră apoi cele 18 omilii la Psalmi, ele prezentând psalmii: l, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59,
61 si 114. Ca material informativ Sf. Vasile a folosit Comentariul la Psalmii lui Eusebiu de Cezareea.
Pe langa teme exegetice, Sf. Vasile a abordat si alte subiecte in omiliile si cuvântările sale: dogmatice,
pedagogice, morale si panegirice, in seria cuvântărilor dogmatice, un loc aparte îl ocupa: despre credinţa,
in care analizează textul "La inceput a fost Cuvantul"; Contra sabelienilor; a lui Arie si a eunomienilor;
Dumnezeu nu este autor al raului etc; morale: Contra bogatiilor; La textul din Luca 16, 18;La timp de
foamete si seceta; Contra betiei; Despre invidie; Despre post; Despre smerenie; la martiri: Sf. lulita;
Sf. Varlaam; Sf. Gordius; Cei 40 de martiri din Sevastia; Sf Mamant.
De la Sf. Vasile a rămas o corespondenta deosebit de bogata, care dezvaluie rafinamentul literar si gustul
deosebit pentru frumuseţea cuvântului ales. S-au păstrat 365 de scrisori, unele din acestea nu au fost scrise
de el, ci i-au fost adresate. Corpul epistolar vasilian este o sursa preţioasă pentru istoria Bisericii
crestine din Răsărit, in special din Capadocia.
Pentru istoria creştinismului in Dacia, de importanta deosebita este scrisoarea nr. 155 adresata de
Sf. Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, prin care ii solicita
acestuia sa-i trimită "moaştele martirilor" din aceste părţi. Acesta i-a trimis moaştele Sf. Sava, martirizat de
către goţii păgâni ia nord de Dunăre, in anul 372.
Gândirea teologica a Sf Vasile este una teocentrică, doarece pentru el totul reprezinta in realitate
legătura lui Dumnezeu cu lumea si in special cu omul. Dumnezeu creeaza lumea si îl plasează pe om in
acest context, dupa ce l-a creat dupa chipul Sau.
6
Ideea de baza a operei De Spiritu Sancto (Despre Duhul Sfânt) a sfântului Vasile cel Mare este
demonstrarea egalitatii Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul, egalitate de natura si de cinstire si, implicit,
divinitatea Sa. In dorinta de a combate pe ereticii care negau egalitatea Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul,
Sfantul Vasile, intemeindu-se pe Sfanta Scriptura si Scrierile Parintilor, arata egalitatea Duhului cu Tatal si
cu Fiul si cu toate ca nu-1 numeste niciodata pe Duhul, Dumnezeu reuseste sa sugereze si sa demonstreze
indirect ca Duhul Sfant este Dumnezeu. Pornind de la egalitatea in cinste si marire a Duhului cu Tatal si cu
Fiul, Sfantul Vasile ajunge cu demonstratia sa la egalitatea de natura a Duhului cu Tatal si cu Fiul, aratand
ca Duhul este consubstantial cu Tatal si cu Fiul. Modul de existenta al Duhului este prezentat de Sfantul
Vasile ca "suflare a gurii lui Dumnezeu", aratand totodata ca aceasta ramane totusi o taina de nepatruns.
Egalitatea Duhului cu Tatal si cu Fiul este pusa in lumina, in opera Sfantului Vasile, si prin afirmatia
majora ca Duhul este Acela care "completeaza Treimea", fiind cu adevarat pivotul comuniunii Sfintei
Treimi. Persoana si lucrarea Duhului Sfant sunt prezentate organic in aceasta opera. Persoana Duhului este
pusa in valoare si facuta accesibila gandirii noastre si cunoasterii prin "maretia si valoarea lucrarilor Sale".
Lucrarea Duhului Sfant se face prin energiile divine necreate ale Sfintei Treimi impartasite creatiei prin
Duhul. Opera Tatalui si a Fiului se desavarseste prin Duhul care sfinteste pe toti care doresc comuniunea
cu El. Este de remarcat invatatura Sfantului Vasile despre harul divin care este altceva decat Persoana
Duhului, harul divin - energie necreata a Sfintei Treimi, impartasit creatiei prin Duhul Sfant.
In opera sa De Spiritu Sancto, Sfantul Vasile pune accentul pe comuniunea Sfintei Treimi. La baza intregii
realitati sta Sfanta Treime, creatia este un reflex al Treimii. Comuniunea umana n-ar fi posibila fara
comuniunea treimica. La baza activitatii sociale a Sfantului Vasile a stat comuniunea Sfintei Treimi. Sfanta
Treime ca structura a supremei iubiri este modelul comuniunii umane care trebuie realizata prin efort
continuu. De aceea, Sfantul Vasile, din dragoste fata de Dumnezeu si de oameni, in afara de nenumarate
acte de milostenie crestina, a construit acele bolnite numite "Vasiliade", in care cei saraci, cei bolnavi si
toti dezmostenitii vietii isi aflau alinarea suferintelor lor fizice si sufletesti. Activitatea sociala a Sfantului
Vasile a fost insufletita de o dragoste fata de Dumnezeu si de oameni neasemuita, pentru realizarea
comuniunii umane, dupa modelul suprem al comuniunii Sfintei Treimi.
Opera Sfantului Vasile are o importanta deosebita si pentru noi, cei de astazi. In timpurile noastre, acum
cand lumea este zdruncinata de neintelegeri politice, sociale, economice, cand Biserica lui Hristos este
divizata in mai multe confesiuni, grupari si denominatiuni crestine, numai Duhul Sfant este Acela care
poate sa le adune pe cele risipite prin harul Sau dumnezeiesc.
7
Dumnezeu. Prin rugaciunea inimii, lucrarea duhovniceasca se straduieste sa anticipeze imparatia cerurilor,
urmarind infaptuirea unei vieti cat mai imbunatatite.
Molitfele Sfantului Vasile cel Mare fac parte din categoria ierurgiilor sfintitoare ale vietii omului. Ele se
citesc persoanelor stapanite de demoni (ne amintim din Sfanta Evanghelie ca o legiune intreaga de diavoli
stapanea un singur om). In Viaţa sfântului este istorisită întoarcerea tulburătoare la Hristos a unui tânăr
care, din desfrânare, făcuse legământ scris cu diavolul vânzându-şi sufletul acestuia pe vecie. Sfântul
Vasile cel Mare îl blestemă pe diavol şi nimiceşte zapisul.
"Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tînărul a răspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a întrebat
pentru ce nu poate, iar tînărul i-a răspuns: "Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis". Iar
Vasile a zis: "Nu te mîhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc".. Luîndu-l sfîntul
de mînă, a făcut pe dînsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se
roage lui Dumnezeu. […]După patru zile, a venit din nou la dînsul şi l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a răspuns: "Acum
sînt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptîndu-te pentru mine şi biruind pe diavolul". [...]Iar diavolul a
strigat către dînsul: "Mă nedreptăţeşti, Vasile!". Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: "Să te certe pe tine
Domnul, diavole!".[...] Vasile a zis: "Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos,
rugîndu-se, pînă nu vei da zapisul!". Întorcîndu-se sfîntul către popor, a zis: "Înălţaţi mîinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne
miluieşte!". Poporul, înălţînd mîinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte!", multă vreme, şi iată a venit zapisul
tînărului acela, purtat prin văzduh, văzîndu-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mîini. Sfîntul, luînd zapisul, s-a bucurat şi a dat
mulţumire lui Dumnezeu; apoi l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducînd pe tînăr în biserică, l-a împărtăşit cu
dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. »
Sfântul Vasile este şi dascăl al familiei creştine, nu numai prin cuvânt, ci şi prin pilda familiei
creştine în care el s-a născut şi a crescut, prin modul în care el a promovat valorile credinţei creştine în
familie.
În scrierile sale descoperim comori duhovniceşti, menite să sprijine urcuşul duhovnicesc al familiei
creştine.
Corpul epistolar cuprinde scrisori: de prietenie, de consolare, de recomandare, scrisori canonice,
moral-ascetice, dogmatice, liturgice si istorice.
Tratatele pedagogice ale Sf. Vasile abordează deschis problema educaţiei tinerilor si definesc
limpede atitudinea Bisericii crestine fata de ştiinţa si cultura păgână. Este vorba de indemn câtre tineri,
care arata modul in care scriitorii antici pot fi folositori, mai exact, atunci când se realizează o buna
selecţie din lucrările acestora, in scrierile acestora, tinerii trebuie sa caute mierea si sa evite otrava. Sf.
Vasile a fost conştient de avantajul unei erudiţii sănătoase, bazate pe adevărul creştin si cultura moştenită.
În învăţătura sa, sfântul a subliniat valoarea unei vieţi curate, cumpătate, desăvârşite. De aceea în
omiliile despre post, sfântul subliniază importanţa acestei instituţii.
Aşezământ dumnezeiesc dat omului pentru păstrarea vieţii sale, încă de la crearea sa (Fac. 2, 17),
postul a fost consacrat ca nevoinţă a vindecării şi întăririi firii umane şi ca armă tare împotriva duhurior
necurate, alături de rugăciunea smerită, după cum ne învaţă Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos
Domnul . De aceea, postul este o practică bisericească pe care Sfinţii Părinţi au preţuit-o făcând din ea un
mod de viaţă care trebuie împărtăşit tuturor. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) – el însuşi un
neîntrecut postitor – străluceşte în chip deosebit prin învăţătura pe care ne-a dăruit-o mai ales în „Omiliile”
sale despre post şi împotriva patimii beţiei, rostite în vremea Postului Mare.
Mari şi nebănuite sunt foloasele postului descoperite nouă de Sfântul Părinte Capadocian. Acestea sunt:
8
împăcarea cu Dumnezeu, tămăduirea de patimi şi de suferinţe, sfinţirea cugetului, a cuvântului şi a simţirii,
restabilirea părtăşiei cu semenii prin înfrângerea lăcomiei, a violenţei şi a certurilor. „Dacă ar domni
postul, ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi
închisori... Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu numai de la mâncare, dar să izgonească şi
iubirea de arginţi, lăcomia, precum şi orice viciu” (Omilia II, 5). Iar când descrie calităţile omului
postitor, Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Faţa celui ce posteşte îţi inspiră respect; nu e îmbobocită cu
roşeaţă neruşinată, ci e împodobită cu o paloare pe care este zugrăvită înfrânarea; ochiul celui ce
posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este
măsurat la cuvânt şi curat la inimă” (Omilia I, 9).
Omilia III la cuvintele « Ia aminte la tine însuţi ! » reprezintă o comoară a înţelepciunii. Omul este
îndrumat să cugete drept şi să dea slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi să se aplece cu
dragoste spre semenii săi. Dealtfel, toate omiliile morale şi pedagogice au rolul de a oferi creştinilor o
sinteză a dreptei gândiri şi vieţuiri creştineşti.
Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii , spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeşte
întreaga ceată duhovnicească a Cuvioşilor, pustnicilor şi a "marilor dascăli ai lumii şi ierarhi", printre care,
la loc de cinste, se află si sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile.
Sf. Vasile s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita
exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a
sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu stricteţe a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile
sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o.
Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite",
dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin "observarea stricta a Evangheliei", cum defineste el
monahismul in introducere la Regulile Mari.
Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este in primul rand un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot
intelege cuvantul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde in mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul,
independent de religia sa, are sadita in sine dorinta de desavarsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este
legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de insasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de
vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu.
A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui,
ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. "Sa ne intoarcem,
asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului,
si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire"
(Cuvant Ascetic 2,1).
Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a
unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a
constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe
care le ofera lumea. "Am parasit viata de oras - ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o
prilej pentru tot felul de rautati" (Epistola 2,1). In plus, "sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu
gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu
altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute" (Regulile Mari).
Simpla retragere fizica nu este insa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a
blidului. "Despartirea de lume nu inseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere
sufleteasca de poftele ei, incat sa nu simti dorul de a trai in oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate
9
personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la intruniri publice,..." (Epistola 2,
2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc inauntrul lor si sa lupte
sistematic si constant impotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt
considerate de Sf. Vasile doar "inceputul curatirii" (Epistola 2,2) si o conditie permanenta "pentru
atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara
izolarea de lume si trairea in singuratate, fiind pagubitor a trai in comuniune cu cei care se arata fara frica
si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor" (Reguli Mari 6).
Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala isi gasesc bune temeiuri in
antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este intemeiata
de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza in suflet singuratatea "si totala
indepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri" (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a
monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionand cu mediul inconjurator,
sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente in "toti cei nascuti din femeie" isi gasesc nenumarate
pricini de starnire si punere in lucrare in orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici
nu isi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult
discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora in viata calugarului. Intemeiat pe Sf.
Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic “ antropologice, Sf. Vasile este foarte
limpede atunci cand afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute in primul rand rugaciunea si
viata isihasta, "deoarece contemplarea invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului", scrie el
(Constitutiile Ascetice 1; 1).
Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de
asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti "cu argumente absurde,
cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar
avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos"
(Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf.
Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) "sa
se indeparteze de orice grija a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata
contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in
intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au
supravietuit.
Gasim in aceste randuieli ale Sf. Vasile, intemeiate pe insasi natura omului, samburele dezvoltarii ascetice
si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate in afirmatia ca a vietui
duhovniceste inseamna a vietui "dupa minte". Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte
robita impartirilor si imprastierilor, si de aceea insingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor
linistindu-se, eliberandu-se de intiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cat mai pregatita pentru primirea
contemplatiilor dumnezeiesti in ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza intregii asceze si mistici
crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la
raportul acestuia cu lumea inconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct
de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu in om, o are in
vedere intreaga organizare a vietii intr-o manastire, asa cum e prevazuta de randuielile vasiliene. Iata ca
vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa
ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit in stiintele contemporane, care, prea adesea,
considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.
Manastirea este, asadar, in primul rand un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca
este atat antropologic, cat si teologic.
Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii in viata monahului, astfel, dupa
ce isi da "fagaduinta vietii ascetice ", cum numeste el aceasta consacrare (Cuvant Ascetic 2, 2), monahul
devine proprietatea lui Dumnezeu. El isi are propria sa persoana intr-un fel de administrare, fiind obligat
10
"sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfanta. Prin consacrarea monahala, calugarul intra in
sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depasi limitele firii
omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca". Sf. Vasile randuieste monahului o data introdus in
cinul ingeresc, obligatia de a-si preface intreaga fiinta si viata in rugaciune.
Caracterul bisericesc al monahismului este expresia faptului ca monahii "sunt si ei membri ai cinului
bisericesc", dupa cum recunoaste in 364 Sinodul de la Laodiceea. De aceea manastirile "independente",
fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la randuielile monahale ortodoxe. Prevederile
vasiliene cu caracter practic, legate de impartasirea monahilor, exprima atat valoarea Sfintei euharistii in
viata mistica, cat si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neincetata adunare liturgica,
bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o intrupare in timp si spatiu a lui Hristos, o
concretizare locala a Bisericii universale. De aceea, dupa Sf. Vasile, "staretul nu este nimic altceva decat
cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ii ofera lui Dumnezeu mantuirea
celor care i s-au incredintat lui" (Constitutiile Ascetice 22, 4).
Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul
fagaduieste sa o faca fata de staretul sau "in orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci". Aceasta
ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina intemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este
exprimabila in cuvintele omenesti relative si in faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe
o ascultare fata de El. Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul
Sfant pe cei insarcinati cu aceasta.
Sfântul Vasile este o pildă şi un model pentru noi; mai ales pentru monahism a devenit un mentor, un ctitor
al monahismului organizat asemenea unor familii. El recomanda ca mănăstirile să nu fie prea mari ca
număr de monahi, pentru a se păstra o atmosferă de familie duhovnicească, pentru ca membrii obştii să se
poată cunoaşte mai bine
Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura
si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului
monastic ortodox intr-o diversitate de forme in care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal.
Randuielile monahale vasiliene sunt singurul indreptar dupa care, calauzindu-se in duh, monahii pot urmari
apropierea de idealul monahal. Intruparea acestuia depinde de masura in care acestia isi iau in fiecare zi
crucea si ii urmeaza lui Hristos.
BIBLIOGRAFIE:
PSB 12- SF VASILE CEL MARE- DESPRE SFÂNTUL DUH; CORESPONDENŢĂ, ED. IBMBOR,
Bucuresti, 1988;
PSB 17- SF VASILE CEL MARE- OMILII LA HEXAEMERON, OMILII LA PSALMI, OMILII SI
CUVÂNTĂRI, ED. IBMBOR, Bucuresti,1986;
SF VASILE CEL MARE- DESPRE BOTEZ ( COMORILE PUSTIEI, )ED. ANASTASIA, 1999;
http://www.basilica.ro/ro/stiri/conferintele_pastoral_misionare_semestriale_de_primavara_din_anul_2009
_ale_clerului
http://www.crestinortodox.ro
http://www.misiune-ortodoxa.ro/
http://www.sfantulvasilecelmare.info/
www.ziarullumina.ro
12