Minoritati nationale in istoria Romaniei

În sociologie o minoritate este un subgrup care formează mai puţin de o jumate din
populaţie şi, ca regulă, este depăşită numeric de cel puţin un alt subgrup, nu nepărat din
majoritate. Acest termen poate fi utilizat pentru a caracteriza populaţii cu o altă limbă,
naţionalitate, religie, cultură, alt stil de viaţă sau orice altă caracteristică a acestor
populaţii acceptate ca nişte părţi ale unui grup de referinţă.

În politica unor ţări, o minoritate este un grup etnic care este recunoscut astfel de către
legile statului gazdă şi, de aceea, are anumite drepturi care lipsesc altor grupuri. De
exemplu, vorbitorii limbilor minoritare recunoscute legal pot avea dreptul la educaţie sau
la comunicare cu guvernul central în limba maternă. Exemple de ţări care au prevederi
speciale pentru minorităţi sunt Germania, Suedia şi Anglia (care menţine însă conceptul
de supranaţiune britanică).

In Romania minorităţile etnice cele mai importante au fost - şi sunt şi acum - cele
reprezentate de maghiari, ţigani, germani, ucraineni, ruşi-lipoveni, evrei, turci, tătari,
armeni, bulgari, sârbi, croaţi, slovaci, cehi, polonezi, greci, albanezi, italieni. La ora
actuală în România sunt recunoscute oficial 18 minorităţi etnice, fiecare dintre acestea
(cu excepţia celei maghiare) fiind reprezentate automat în Parlamentul României.

Prezenti pe actualul teritoriu al Romaniei (mai exact in Transilvania) inca din secolele
VIII-IX d.Hr., maghiarii au o lunga si bogata istorie si traditie culturala.

Primele informatii legate de formatiunile politice din Transilvania, dateaza din jurul
anului 900. Acestea au fost lasate de un cronicar anonim, notar al regelui Bela, din
secolul al XII-lea. Dupa cum spune acest cronicar Anonymus: la venirea maghiarilor in
Transilvania, teritoriul acesteia era locuit de mai multe populatii: romani, slavi si bulgari.

Regele Stefan cel Sfint (997 - 1038) i-a crestinat pe unguri si a pus bazele Regatului
ungar, Ardealul fiind de la bun inceput parte integranta a regatului. Primul document in
care apare denumirea de Ultra siluam ("dincolo de padure") este datat 1075. in acelasi
secol apare si numele de Partes Transsilvaniae ("partile de dincolo de padure") si de
atunci inainte Ardealul este denumit cu termenul de Transilvania in toate actele regatului
ungar, scrise la acea vreme in limba latina. Numele popular a fost o traducere exacta a
numelui latinesc - Erdyelve - in maghiara, respectiv Ardeal in limba romana.

Sinteza lor nu era inca deplina, iar in secolele urmatoare li se vor adauga neamurile
turcice ale pecenegilor si cumanilor. Acestia insa vor disparea cu timpul, fiind asimilati
etnic de catre romani si maghiari.
In timpul dinastiei lui Arpad, pana in secolul al XIII-lea, Transilvania va fi ocupata si
organizata de catre regalitatea maghiara. Regii arpadieni nu au anulat insa toate formele
specifice de organizare locala, unele dintre ele fiind incadrate in comitate si scaune.
Pentru un suveran medieval era important apararea si extinderea sa religioasa. In acea
perioada maghiarii erau crestini catolici, in timp ce romani erau ortodocsi. Aceasta
diferenta din punct de vedere religios a dus la o politica de combatere a ortodoxiei de
catre regii maghiari. Aceasta a afectat formatiunile politice autonome romanesti din
Ardeal, cnezatele si voievodatele de pa vaile raurilor.
Astfel regii maghiari au organizat Transilvania sub forma unui voievodat. Desi avea o
denumire slava, voievodatul era o institutie specifica romanilor de aici. Istoricii romani si
maghiari au scris multe pe baza acestor subiecte. Fiecare dorea sa demonstreze ca
stramosii lui au fost primii (in Ardeal) si sa justifice totodata stapanirea unuia sau altuia
dintre cele doua popoare asupra Transilvaniei. Aceste dispute politice au inceput sa-i
invenineze si pe oamenii de rand.
Istoria ne arata ca romanii si maghiarii au convietuit timp de o mie de ani si au dovedit ca
pot sa se inteleaga foarte bine. Aceasta convietuire reprezinta urmarea colonizarii
maghiare in Transilvania.

Regii Ungariei au adus colonisti secui in Transilvania.

Istoricul Kondrad Gundisch vorbeste despre cele sapte comitate ale Ardealului care
formeaza Tara Ungurilor ,se vorbeste despre cele sapte scaune in Tara Sasilor si destre
sapte scaune secuiesti in Tara Secuilor.

In 1526, armata turceasca o invinge pe cea a regelui maghiar in batalia de la Mohacs.

Regatul Ungariei este impartit in trei parti: centrul - retinut de turci, vestul si nordul -
incorporate in Imperiul Habsburgic si Transilvania - care desi va plati unele dari catre
Poarta Otomana, cel putin sub aspect administrativ va fi regat independent pina in anul
1690. Mai merita mentionat ca in 1568, la Turda, dieta locala proclama - pentru prima
data in lume - libertatea confesionala, stipulind ca "fiecare este liber sa-si aleaga propria
religie".

Dupa izgonirea turcilor, la sfirsitul secolului al XVII-lea, Transilvania este cucerita de

Imparatul Leopold Habsburg de Austria. in 1693 a fost statuata despartirea cancelariei
ardelene de cea a Ungariei, Transilvania fiind practic guvernata de la Viena. in 1867,
Austria si Ungaria devin "parteneri egali" in cadrul Imperiului Austro-Ungar,
Transilvania fiind din nou reintegrata Ungariei.

La 1918, minoritatile nationale au fost prezente la adunarile de la Alba Iulia unde s-a
hotarit unirea Transilvaniei cu Romania.
Dupa primul razboi mondial la conferinta de pace de la Paris , statul unitar roman a fost
recunoscut, iar locuitorii din Bucovina, Basarabia si din Transilvania au primit cetatenie
romana. Astfel, prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 se recunostea si unirea
Transilvaniei cu Romania. Conform statisticilor din 1919, Romania reintregita numara
aproximativ 28% de cetateni romani care apartineau minoritatilor nationale. Dintre
acestea, ponderea cea mai mare o aveau maghiarii cu 7,9%. Aceeasi situatie se prezenta
si pe teritoriul Transilvaniei unde cele 52,12 de procente formate din romani erau urmate
de cele 26,46 de procente detinute de populatia de etnie maghiara. in 20 din cele 23 de
judete ale Transilvaniei populatia maghiara detinea majoritatea. Marea majoritate a
maghiarilor a adoptat pentru inceput o pozitie de "rezistenta pasiva" fata de actul unirii de
la 1 decembrie 1918, sperind ca la Conferinta de Pace de la Paris, ulterioara terminarii
primului razboi mondial, nu se va confirma unirea Ardealului cu Romania.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, reprezentantii minoritatii maghiare au abandonat

pozitia initiala de asteptare si au inceput sa se organizeze pentru a-si apara propriile
interese. in acest scop s-a infiintat in 1921 Uniunea Maghiara, iar in 1922 Partidul
Popular Maghiar, care in acelasi an a fuzionat cu Partidul National Maghiar formindu-se
astfel Partidul Maghiar din Romania Popular Maghiar, care in acelasi an a fuzionat cu
Partidul National Maghiar formindu-se astfel Partidul Maghiar din Romania.

Intre anii 1918- 1921 a avut loc in Romania o ampla reforma agrara, in urma careia au
fost improprietariti si 206.265 de cetateni romani apartinind minoritatilor nationale, dintre
acestia 46.069 fiind maghiari.

Al doilea razboi mondial avea sa tulbure intreaga Europa. in 1940, in urma Dictatului de
la Viena, Transilvania de nord era cedata Ungariei. Pe acest teritoriu, conform
recensamantului din anul 1941, traiau circa 2,5 milioane de oameni, dintre care 52,1 la
suta erau maghiari si 41,5 la suta romani. in schimb, pe portiunea din Transilvania care a
mai ramas Romaniei se aflau circa o jumatate de milion de etnici maghiari.

Odata cu incheierea razboiului si dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, la 10

februarie 1947, intregul Ardeal de nord este retrocedat Romaniei. in 1951, in urma unei
noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952) dar si la
presiunea sovieticilor, Romania accepta sa creeze Regiunea Autonoma Maghiara in
zonele locuite majoritar de catre secui. Capitala regiunii, care va functiona timp de opt
ani, va fi la Targu-Mures.

Evenimentele din 1956 de la Budapesta au adus schimbari importante in relatia dintre

guvernantii de la Bucuresti si maghiarii din Transilvania. Astfel, un eveniment, care va
marca negativ comunitatea maghiara este in anul 1959 cand autoritatile comuniste decid
desfiintarea Universitatii maghiare din Cluj, iar toate unitatile scolare in limba maghiara
vor fi incorporate in scoli romanesti.
In a doua jumatate a anilor 1960, presiunea asupra minoritatilor etnice se intensifica prin
promovarea national-comunismului.
Sub regimul comunist, viata minoritatilor etnice indeosebi a celei maghiare va fi
ingreunata de masuri premeditate ale autoritatilor. Transferul de populatie romaneasca in
zone locuite de maghiari, discriminarea neoficiala in ce priveste accederea in institutii de
invatamant sau in functii publice,cenzurarea publicatiilor in limba maghiara etc.

Dupa 1990 potrivit recensamintului din 2002, numarul celor care se declarau de etnie
maghiara se ridica la 1.434.377, reprezentind 6,6% din totalul populatiei tarii. Prin
comparatie, la recensamintul din 1992, ponderea acestora era de 7,12% (1.624.959 de
persoane). Dintre acestia, cei mai multi traiesc in judetele Harghita, Mures, Bihor,
Covasna, Cluj etc.

Ca popor asociat ungurilor, secuii s-au aflat permanent în avangarda oştirii ungureşti,
participând la diferite campanii militare. Primele menţiuni documentare ale secuilor, care
datează din secolul al 12-lea, subliniează tocmai acest lucru: secuii, împreună cu
pecenegii, figurau în 1116 în avangarda trupelor, ca participanţi la bătălia de la Olsava,
sub comanda regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). Câteva decenii mai târziu,
în 1146, secuii, alături de aceiaşi pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea
al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului
Heinrich al II-lea de Austria. Demnă de menţionat este şi participarea secuilor, alături de
români, saşi şi pecenegi, în trupele conduse de comitele Joachim al Sibiului, trimise între
anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea al Ungariei în sprijinul aliatului său ţarul Borilă
al Bulgariei (1207-1218). Secuii au făcut parte şi din oastea regelui Andrei al II-lea,
participant între anii 1217-1218 la Cruciada a V-a, care au luptat în Palestina împotriva
arabilor conduşi de Al Malik al-Adil (1193-1218) din dinastia Aiybidă.

O parte a populaţiei secuieşti a fost aşezată pe graniţa vestică şi nordică a ducatului,

respectiv a Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314,
1323 şi 1364, în provincii vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony şi Moson. Prezenţa
lor este confirmată apoi şi de numele unor localităţi, ca Székely şi Székelyfalu, ambele în
comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar al secuilor. Importante
comunităţi secuieşti sunt evocate documentar şi în comitatele Bars, Szerém, Gömör,
Abaúj, Somogy şi Baranya.

Prezenţe secuieşti sunt semnalate în secolele XI şi XII în anii 1116 şi 1146 în Bihor, în
zona localităţilor Teleac şi Salonta, dar şi pe teritoriul actualelor judeţe Timiş şi
Hunedoara. Comunităţi secuieşti, întemeiate probabil la cumpăna secolelor XI-XII, pe
văile râurilor Secaş, la Sebeş-Alba, şi Târnava Mare, în zona Mediaşului sau Sighişoara,
dar şi in zona Hârtibaci la Saschiz şi Viscri. Spre mijlocul secolului XII, concomitent cu
avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul şi sud-estul Transilvaniei, respectiv
spre graniţa sa naturală, Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, comunităţi secuieşti sunt
semnalate în sud-estul Transilvaniei, la Zăbala şi Peteni. Comunităţi secuieşti sunt
atestate şi pe malul din dreapta al râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O
dizlocare masivă a aşezărilor secuieşti de pe Valea Oltului şi cea a Hârtibaciului, cauzată
de colonizarea germană, are loc la sfârşitul secolului XII. Începând cu prima jumătate a
secolului al XIII-lea şi continuând până în primele decenii ale secolului al XIV-lea, unii
istorici susţin că populaţia secuiască se stabileşte, în parte de asemeni dincolo de Carpaţii
Orientali, în Moldova, unde supravieţuieşte azi sub numele de ceangăi, de confesiune
romano-catolică..

In timpul cuceririi Transilvaniei regii unguri au chemat in tara colonisti germani. Cei
dintai dintre acestia s-au stabilit in secolul al XI-lea pe Dunarea de mijloc. In secolul
urmator, raspunzind chemarii regilor arpadieni, au venit colonisti germani si in
Transilvania. Cancelaria ungara a dat acestui grup numele de "sasi".

Colonizarea sasilor transilvaneni in podisul intra-carpatic a fost initiata de regele Geza al

II-lea (1143-1163). Sasii erau supusi regelui, adica direct puterii centrale; isi pastrau
dreptul cutumiar german si-si alegeau liber juzii. Chemati in mod explicit pentru apararea
Coroanei, trebuiau doar sa predea camarii regale o parte din veniturile lor si sa
indeplineasca obligatia serviciului militar. Potrivit Diplomei andreene (1224), data de
Andrei al II-lea, sasii stabiliti "de la Orastie si pina la Drauseni" trebuiau sa fie un popor
si sa asculte de un jude instalat de rege. Incepand cu secolul al XIV-lea, autonomia
domeniului auto-administrat de sasi s-a extins neintrerupt pia ce, in 1486, Matei Corvin a
poruncit unirea tuturor sasilor aflati pe "pamintul craiesc" in "Universitatea saseasca"
(Universitas Saxonum), potrivit dreptului sibian. Acesta este un eveniment important in
dezvoltarea sasilor in procesul lor de devenire ca natiune politica.
In aceasta calitate ei au constituit una din cele trei stari din Dieta, alaturi de nobilimea
maghiara si de clasa superioara secuiasca. In prima jumatate a secolului al XVI-lea au
avut loc doua evenimente importante pentru sasi. Dupa infrangerea de la Mohacs in fata
turcilor, Regatul ungar s-a prabusit, iar Transilvania a devenit in 1542 un principat
autonom, aflat sub suveranitatea laxa a Portii otomane. Drept urmare, a crescut rolul
Dietei transilvanene, in care sasii, ca popor ce sustinea statul, erau co-responsabili pentru
treburile publice. Cel de-al doilea eveniment decisiv a fost innoirea bisericeasca luterana.
Prin separarea de Biserica catolica, sasii au dobindit si o viata proprie religioasa,
complementara celei politice si, prin aceasta, o autonomie inca si mai mare. Reforma si
umanismul precum si dezvoltarea oraselor sasesti, care au devenit importante centre
mestesugaresti si comerciale, au reprezentat cele mai importante caracteristici ale istoriei
sasesti din secolele al XVI-lea si al XVII-lea. In 1688-1689 Transilvania a fost cucerita
de Austria. Desi Diploma leopoldina (1691) recunostea si drepturile fundamentale si
libertatile sasilor, Casa imperiala austriaca se straduia sa administreze centralist imperiul
si sa restranga autonomia tinuturilor nou cucerite. Desi Transilvania, acum numita mare
principat, putea sa duca in continuare o anumita viata proprie, importanta ei in spatiul est-
european a scazut constant.

Concurenta industriala a tinuturilor ereditare austriece si faptul ca, plasata fiind la

periferia monarhiei, au silit Transilvania sa-si asume doar rolul de furnizor de materii
prime, ceea ce a dus la stagnarea mestesugurilor si comertului sasesti, altadata
infloritoare. Instaurarea dualismului austro-ungar in 1867 a avut efecte devastatoare
asupra sasilor. Subordonarea fata de puterea exclusiva a ungurilor i-a obligat pe sasi sa
adopte o pozitie defensiva. In jumatatea estica (ungureasca) a monarhiei cezaro-craiesti
au fost date multe legi indreptate global impotriva tuturor ne-maghiarilor. Cu toate astea,
sasii au inregistrat un nou avint economic, dar au trebuit sa consume multa energie in
lupta impotriva eforturilor de maghiarizare. Curind dupa unirea Transilvaniei cu
Romania, la 8 ianuarie 1919, in baza unei rezolutii majoritare a reprezentantilor lor, sasii
si-au declarat aderarea la noul stat roman. Insa in scurt timp, increderea lor in rezolutia
Adunarii nationale romanesti de la Alba Iulia s-a dovedit a fi o iluzie politica. Partidele si
personalitatile romanesti conducatoare nu au tinut seama de drepturile de grup acordate
sasilor si secuilor, pe care Romania le asumase prin tratatul de la Versailles. Sasii au
putut totusi sa-si pastreze o relativa autonomie in domeniile economiei, vietii asociative,
scolii si culturii. Astfel, in 1939, existau circa 750 de mii de cetateni romani de etnie
germana, cu scoli in limba proprie, banci si organizatii comunitare proprii, cu numeroase
asociatii si o cultura semnificativa.

Concurenta industriala a tinuturilor ereditare austriece si faptul ca, plasata fiind la

periferia monarhiei, au silit Transilvania sa-si asume doar rolul de furnizor de materii
prime, ceea ce a dus la stagnarea mestesugurilor si comertului sasesti, altadata
infloritoare. Instaurarea dualismului austro-ungar in 1867 a avut efecte devastatoare
asupra sasilor. Subordonarea fata de puterea exclusiva a ungurilor i-a obligat pe sasi sa
adopte o pozitie defensiva. In jumatatea estica (ungureasca) a monarhiei cezaro-craiesti
au fost date multe legi indreptate global impotriva tuturor ne-maghiarilor. Cu toate astea,
sasii au inregistrat un nou avint economic, dar au trebuit sa consume multa energie in
lupta impotriva eforturilor de maghiarizare. Curind dupa unirea Transilvaniei cu
Romania, la 8 ianuarie 1919, in baza unei rezolutii majoritare a reprezentantilor lor, sasii
si-au declarat aderarea la noul stat roman. Insa in scurt timp, increderea lor in rezolutia
Adunarii nationale romanesti de la Alba Iulia s-a dovedit a fi o iluzie politica. Partidele si
personalitatile romanesti conducatoare nu au tinut seama de drepturile de grup acordate
sasilor si secuilor, pe care Romania le asumase prin tratatul de la Versailles. Sasii au
putut totusi sa-si pastreze o relativa autonomie in domeniile economiei, vietii asociative,
scolii si culturii. Astfel, in 1939, existau circa 750 de mii de cetateni romani de etnie
germana, cu scoli in limba proprie, banci si organizatii comunitare proprii, cu numeroase
asociatii si o cultura semnificativa.

Dupa al doilea razboi mondial, urmare a deportarilor la munca silnica in Uniunea

Sovietica, a exproprierilor ca si nivelarii oricarui specific national pe care au incercat sa o
faca comunistii, sasii din Romania au inceput sa puna sub semnul intrebarii, dupa opt sute
de ani, vointa lor de a-si continua existenta in Transilvania. La acest lucru trebuie
adaugata si politica deliberate a regimului Nicolae Ceausescu care a incurajat emigrarea
germanilor, inclusive prin vanzarea acestora catre Germania federala.

Cel de-al doilea eveniment decisiv a fost innoirea bisericeasca luterana. Prin separarea de
Biserica catolica, sasii au dobindit si o viata proprie religioasa, complementara celei
politice si, prin aceasta, o autonomie inca si mai mare. Reforma si umanismul precum si
dezvoltarea oraselor sasesti, care au devenit importante centre mestesugaresti si
comerciale, au reprezentat cele mai importante caracteristici ale istoriei sasesti din
secolele XVI si XVII. In 1688-89 Transilvania a fost cucerita de Austria. Desi Diploma
leopoldina (1691) recunostea si drepturile fundamentale si libertatile sasilor, Casa
imperiala austriaca se straduia sa administreze centralist imperiul si sa restringa
autonomia tinuturilor nou cucerite. Desi Transilvania, acum numita mare principat, putea
sa duca in continuare o anumita viata proprie, importanta ei in spatiul est-european a
scazut constant. Concurenta industriala a tinuturilor ereditare austriece si faptul ca,
plasata la periferia monarhiei, Transilvania a fost silita sa-si asume rolul de furnizor de
materii prime au dus la stagnarea mestesugurilor si comertului sasesti, altadata
infloritoare.

Instaurarea dualismului austro-ungar in 1867 a avut efecte devastatoare asupra sasilor.

Subordonarea fata de puterea exclusiva a ungurilor i-a obligat pe sasi sa adopte o pozitie
defensiva. In jumatatea estica (ungureasca) a monarhiei chezaro-craiesti au fost date
multe legi indreptate glob al impotriva tuturor ne-maghiarilor. Ce-i drept, sasii au
inregistrat un nou avint economic, dar au trebuit sa consume multa energie in lupta
impotriva eforturilor de maghiarizare.
Curind dupa unirea Transilvaniei cu Romania, la 8 ianuarie 1919, in baza unei rezolutii
majoritare a reprezentantilor lor, sasii si-au declarat aderarea la noul stat roman. Insa in
scurt timp, increderea lor in rezolutia Adunarii nationale romanesti de la Alba Iulia s-a
dovedit a fi o iluzie politica. Partidele si personalitatile romanesti conducatoare nu au
tinut seama de drepturile de grup acordate sasilor si secuilor, pe care Romania le asumase
prin tratatul de la Versailles.

Sasii au putut totusi sa-si pastreze o relativa autonomie in domeniile economiei, vietii
asociative, scolii si culturii. Astfel, in 1939, existau circa 750 de mii de cetateni romani
de etnie germana, cu scoli in limba proprie, banci si organizatii comunitare proprii, cu
numeroase asociatii si o cultura infloritoare.
Dupa al doilea razboi mondial, urmare a deportarilor la munca silnica in Uniunea
Sovietica, a exproprierilor ca si nivelarii oricarui specific national pe care au incercat sa o
faca comunistii, sasii din Romania au inceput sa puna sub semnul intrebarii, dupa opt sute
de ani, vointa lor de a-si continua existenta in Transilvania.

Studiile romanesti despre rromi lipsesc cu desavirsire pina la 1837, cind Universitatea din
Berlin ii solicita lui Mihail Kogalniceanu o lucrare in domeniu, care avea sa aiba o
stralucita cariera interna desi, in fapt, era doar o compilatie din autori straini. Uneori,
lapidar, sursele confirma absenta preocuparii elitei romanesti fata de destinul robilor. "De
unde si cind a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste
nimic despre dinsii in cronicile noastre (...). Tiganii sint imprastiati ici si colo in toata
Moldova si nu afli boier care sa nu aiba in stapinirea sa citeva salase de-ale lor", spune
Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei".

Asiduu cercetati in Europa, incepind cu George Borow (1521), despre rromii din
Romania exista totusi numeroase surse documentare, dar in consemnari ale calatorilor
straini. In schimb, ei sint atestati, sub aspect juridic si social, doar ca robi domnesti,
manastiresti sau boieresti, inca din primele documente ale cancelariilor Tarile Romane (3
octombrie 1385). Timp de citeva secole, rromii vor suporta un tratament similar cu
institutia sclaviei din Imperiul Bizantin. Istoricul C. Giurescu arata, in studiul sau
"Despre rumani", ca intre robie si rumanie sau vecinatate era o mare deosebire: "Ele nu
numai ca nu s-au confundat niciodata, dar nici macar nu s-au atins. Erau doua stari cu
totul deosebite. Fata de rob, rumanul sau vecinul era socotit ca om liber". Casatoriile
mixte erau interzise - "Intre oameni liberi si robi nu se incheie casatorie" (Codul
Calimach, Cap.II) -, desi documentele de epoca semnaleaza si astfel de cazuri.
Marturiile documentare atesta ca intrebuintarea obiectelor de lemn din gospodaria
traditionala le poduceau tiganii rudari.”incepand de la covatica de pus
sare,fuse,linguri,scaune zise rudaresti,tarcoale,juguri,tanjali,policioare si multe alte
obiecte de mare servicii”-Lucian Nastasa,Andrea Varga/Tiganii din Romania.
Organizati in salase conduse de juzi tiganesti (jiudeci, cnezi, vatamani), grupati pe
tinuturi, coordonati de "bulucbasi", subordonati hatmanului sau vornicului de tigani, dupa
legile tarii - "Tiganul este o persoana ce atarna de altul cu averea si familia sa" -
Regulamentul Organic, cap. II -, rromii erau considerati in sfera bunurilor nemiscatoare,
schimbati, vinduti ori daruiti, servind si ca unitate de schimb. Se putea vinde chiar o
"jumatate" de rob, adica jumatate din numarul copiilor care i s-ar fi cuvenit unuia dintre
soti.

Vinzarea de robi ajunsese sa se faca pe o scara atit de intinsa incit, in prima jumatate a
secolului al XIX-lea, robii erau ingrasati, deoarece, fiind vinduti cu cintarul, valoarea lor
depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni,
roaba (femeia) era platita mai putin cu o treime decit barbatul, iar copiii nevirstnici pe
cate jumatate de pret. Chiar si sugarii se vindeau cu cintarul. Cei mai putin pretuiti erau
"tiganii batrini si sterpi". Presiunea abolitionismului occidental si colapsul precipitat al
sistemului feudal aveau sa determine si in Romania moderna abolirea "sclaviei tiganilor":
In Moldova, la 1844 - robii domnesti si manastiresti; la 1855 - robii boieresti; in
Muntenia, la 1847 - robii domnesti si minastiresti, la 1856 - robii boieresti.
Odată cu instalarea în România, începând din martie 1938, a unor regimuri autoritare
(dictatura regală, statul naţional legionar şi guvernarea lui Ion Antonescu) se înrăutăţeşte
foarte mult şi situaţia minorităţii rroma.
În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sănătăţii,
interzice deplasarea rromilor "nomazi", pe motiv că transmit tifosul. Anul următor, un
recensământ secret recenza 208.700 de rromi, despre care se spunea că ar contamina
"rasa românească". Un decret regal din 1942 trasa liniile spolierii şi desemna criteriile de
deportare pentru rromi. S-a început prin confiscarea bunurilor, prin intermediul Centrului
naţional de românizare. Apoi s-au raţionalizat alimentele iar rromii "amorali" au fost
expediaţi la munci publice în Transnistria. Rromii "nomazi" au fost primii atinşi de
persecuţii. Preşedintele Consiliului de Miniştri a ordonat deportarea lor în Transnistria, pe
şatre. O altă categorie, "semi-nomazii", au fost şi ei selectaţi pentru deportare. La 11
august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi,
decretată la 1 mai, era aproape terminată, prin faptul că 84 la sută dintre ei ajunseseră în
Transnistria. Au urmat rromii "sedentari". Unul din criteriile de deportare era absenţa
bunurilor, dar proprietatea unui teren sau a unei case nu i-a putut dispensa pe mulţi de
deportare. Evacuarea a început la 12 septembrie 1942.
După cel de-al doilea război mondial, mulţi etnici rromi sunt folosiţi de către regimul
comunist pentru consolidarea puterii populare, dar odată cu schimbarea politicii de stat,
de la începutul anilor 60, şi continuată apoi de Nicolae Ceauşescu, tot mai mulţi vor
deveni victime ale politicii oficiale de omogenizare etnică. Sub pretextul sprijinirii
modelului unic al omului nou, socialist, se încearcă aplicarea conceptului de
„uniformizare socială” care justifica astfel politica de asimilare forţată dusă de regimul
comunist, îndeosebi faţă de rrormi. Din această perspectivă, rromii erau percepuţi ca
elemente alogene ce trebuiau a fi românizate, în condiţiile în care identitatea acestora era
asimilată unei culturi a sărăciei şi a subdezvoltării.

În contextul mai general al aderării României la Uniunea Europeană,. în aprilie 2001,

guvernul adoptă o Strategie de îmbunătăţire a situaţiei romilor.
Acest lucru este însoţit de promovarea unor politici afirmative (de promovare a unor
etnici rromi în funcţii ale administraţiei locale, crearea de locuri speciale la admiterea la
liceu sau la facultate, organizarea de cursuri de pregătire pentru predarea limbii şi culturii
rromani etc). Totodată, sunt înfiinţate numeroase organizaţii politice şi culturale ale
rromilor. La ora actuală există peste 200 de astfel de organizaţii non-guvernamentale care
încearcă să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei economice şi educaţionale a membrilor
acestei minorităţi.
Bulgarii reprezinta cea mai veche comunitate reprezinta cea mai veche comunitate etnica
de aceasta origine de pe teritoriul Romaniei, fiind cunoscuti sub numele de pavlicheni.
Pavlichenii (sau paulicienii) au fost membri ai unei comunitati crestin-orientale ce refuza
Sfintele Taine, care a fost deportata din Mesopotamia in Tracia.
Istoricul maghiar György Székely noteaza ca “In Bazinul Carpatic a existat in veacul al
XI-lea si o sfera de dominatie bulgareasca”.
Trecand in revista evenimentele din epoca el aminteste ca, campania bizantina in
Bulgaria a dus la cucerirea si distrugearea mai multor orase din Tracia
Orientala.Populatia de aici a fost stramutata la nordul Dunarii in asa-numita “Bulgarie de
dincolo de Dunare”.
Extinderea dominatie bulgare s-a facut si asupre Campiei Romane,a Banatului si a
Transilvaniei.Istoricul maghiar relateaza ca “in anii 892-893 ocnele de sare din
Transilvania,respectiv cursurile navigabile ale Muresului si Tisei erau controlate de
bulgari”.
La 1377 unii autori occidentali considerau teritoriul dintre Carpati si Dunare ca parte
aflata in componenta Bulgariei.
In anul 1404 dominicanul Ioan arhiepiscopul de Sultanieh nu facea distinctia intre valahii
de la sudul Dunarii si bulgari.
Bulgarii se aseaza in Banat, dupa infringerea rascoalei antiotomane declansata in 1688 in
acest oras din regiunea Vidinului (vestul Bulgariei). Domnitorul Tarii Romanesti,
Constantin Brancoveanu (1688-1714) acorda o foarte buna primire refugiatilor, asezindu-
i la Craiova, Campulung, Ramnic, Bradiceni si Targoviste. Invazia tatara din 1690 ii
obliga pe unii dintre ei sa se refugieze la Brasov si Sibiu, unde suntinsa primiti cu
ostilitate de sasii protestanti (luterani).
Cucerirea Banatului si a Olteniei de catre austrieci in 1718 reprezinta un element
suplimentar de protectie pentru bulgarii refugiati. Dar infringerea Habsburgilor in 1739
duce la revenirea Olteniei in cadrul Tarii Romanesti si concentrarea unei parti a
bulgarilor in Banatul austriac, in timp ce restul se asaza in Transilvania, la Deva, Sibiu si
Vintu de Jos (Alba). In urma negocierilor duse cu autoritatile imperiale de la Timisoara,
paulicienii se stabilesc in 1738 pe locul stravechii localitati Besenova Veche/Star Bisnov
(azi comuna Dudestii Vechi - Timis), iar in 1741 intemeiaza Vinga/Vinica (Arad).
Aceasta asezare, fondata de bulgari originari din satele din jurul localitatii dunarene
Nicopole, primeste statutul de oras si privilegii de la imparateasa Maria Tereza in 1744.
Cea de-a treia asezare a etnicilor bulgari din Banat este Brestea, infiintata in 1842. Dupa
o scurta perioada in care au depins de ‘’voievodatul sarbesc’’ din imperiul habsburgic,
pavlichenii banateni au intrat sub administratie ungara in momentul instituirii regimului
dualist austro-ungar (1867). In epoca Habsburgica populatia Banatului a fost recenzata cu
atentie de administratia imperiala. Astfel, in anul 1770 recensamintul contelui Clary
indica intreaga populatie a Banatului istoric, fiind inclusa si partea atribuita Iugoslaviei in
1919. Bulgarii reprezentau a treia comunitate, in ordinea marimii, dupa romani (181.639)
si sarbi (78.780), cu 8.683 persoane, dintr-un total de 317.928 locuitori. Dupa numai
patru ani, un recensamint efectuat de functionarul superior Jakob Ehrler, arata ca numarul
romanilor era de 220.000, al sarbilor si grecilor de 100.000, al germanilor de 53.000, al
maghiarilor si bulgarilor de 24.000 etc.

Reglementarea chestiunii Banatului intre Bucuresti si Belgrad, la sfirsitul primului razboi

mondial (1918), a facut ca, in marea lor majoritate, bulgarii catolici sa ramina in granitele
statului roman, care a preluat cea mai mare parte a provinciei. In perioada interbelica,
multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat in orasele invecinate Arad si Timisoara,
numarul lor in zona rurala incepind sa scada. Scaderea numarului populatiei devine si mai
pronuntata odata cu instalarea regimului comunist in Romania. Dupa colectivizare, in
conditiile in care fiecare familie avusese mult pamant si ramasese fara el, fiecare a cautat
sa se mute la Arad sau Timisoara unde au gasit locuri de munca. In ultimele decenii, ca
urmare a conditiilor politico-economice existente, o mare parte dintre familiile din toate
cele trei sate bulgaresti s-au stabilit in Timisoara.

Structura demografica eterogena si gradul ridicat de dezvoltare economica si culturala a

regiunii, privilegiile pe care le-au avut in timpul Habsburgilor, mai slaba presiune de
asimilare la care au fost supusi, precum si actiunea bisericii catolice au favorizat
prosperitatea si pastrarea caracterului micii comunitati etnice a bulgarilor banateni. Ritul
catolic si cultura originala, care contine si o forma scrisa, i-au transformat pe acestia intr-
un grup etnic care manifesta o puternica dorinta de pastrare a propriei identitati. Exista
totusi si bulgari ortdocsi, in Oltenia, Muntenia si Muntenia. Soarta acestora a ramas mai
puternic legata de cea a tarii-mama, atit din motive geografice, cit si confesionale. Ca si
fratii lor catolici, inaintasii bulgarilor ortodocsi din Romania au emigrat la nord de
Dunare in contextul razboaielor antiotomane de la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec.
XIX. Pe de alta parte, unii dintre ei au fost interesati sa gaseasca conditii economice mai
bune. Potrivit datelor oficiale, in Tara Romaneasca erau inregistrate, in 1838, 11.652 de
familii de imigranti bulgari, adica circa 100.000 de persoane. Date fiind raporturile de
vecinatate si cultural-istorice, Principatele Romane au jucat un rol extrem de important in
miscarea de eliberare nationala a bulgarilor.

Primul abecedar chirilic bulgaresc este editat in 1824, chiar in Transilvania, la

Brasov, iar in 1869, la Braila, suntpuse bazele Societatii Literare Bulgare, viitoarea
Academie Bulgara. Procesul de asimilare naturala a bulgarilor din Muntenia si Oltenia a
fost mult mai pronuntat decat la bulgarii banateni, astfel ca la recensamintul din 1992,
doar 2.000 de persoane si-au declarat apartenenta la aceasta comunitate.