Sunteți pe pagina 1din 6

Arhitectur rural

Compartimentul "Arhitectur rural" cuprinde edificiile arhitecturale construite n localitile steti ale Republicii
Moldova. Din punct de vedere tipologic aici intr obiectele cu valoare artistic i etnografic printre care merit s fie
menionate: casele de locuit, anexele gospodreti (pivniele, beciurile, cramele, curile, porile, hambarurile, ssiecile,
fntnile) i alte tipuri de obiecte din mediul rural. ntruct cele mai importante centre de arhitectur rural din Republica
Moldova sunt adesea i importante centre de artizanat i meteugrit, n cadrul acestei categorii au fost incluse i centrele
de meteugrit i de artizanat popular.
Arhitectura rural pe teritoriul Republicii Moldova s-a dezvoltat timp de secole, apropriindu-i cele mai valoroase tradiii
n construirea i exploatarea edificiilor rurale cu o tipologie destul de variat.
Aspectul exterior al satelor basarabene stabilit pe parcursul secolelor ofer cea mai pitoreasc i variat privelite.
Amplasate, de obicei, pe culmile dealurilor, pe povrniuri, sau n vile rurilor, localitile rurale las, la prima vedere,
impresia unui aranjament haotic, care nu poate fi ntotdeauna explicat i definit din punct de vedere logic. Situaia, ns,
este de alt natur: fiecare sat i-a gsit amplasamentul optim, localnicii lund n consideraie att relieful specific al
pmntului, ct i reeaua de drumuri, care asigur comunicarea cu alte localiti apropiate sau mai ndeprtate.
Curtea rneasc poate fi considerat drept un ansamblu integral de arhitectur popular. Poarta de lemn, alctuit din
dou sau trei canaturi, fixate ntre dou - trei coloane sau stlpi, este acoperit cu ornamente geometrice crestate sau
perforate ce accentueaz elementele constructive i care mai au adesea i o valoarea arhaic apotropaic. Deasupra
stlpilor se nal un acoperi ngust, ce protejeaz porile. Dintre simbolurile ce decoreaz porile pot fi citate: soarele,
arborele vieii, florile, elemente romboidale i alte motive, adesea comune cu motivele utilizate n covoarele i esturile
populare.
Casa este amplasat n adncimea curii. Alctuit tradiional din trei ncperi - tinda (intrarea), dormitorul, adesea comun
cu buctria i "casa mare" (camera pentru oaspei), locuina rneasc tradiional reprezint un ansamblu integru, redus
la strictul necesar, dar extrem de funcional. n interior ambiana casei rneti este mpodobit cu covoare, pretare,
licere. Exteriorul caselor este decorat cu ornamente pictate i sculptate, unde decorul principal este distribuit pe
frontoanele acoperiurilor i pe faadele principale ale edificiilor.
Unul din elementele primordiale ale faadei casei rneti este prispa: un soclu nu prea nalt ieit n exterior i servind de
suport pentru cei patru, ase sau opt stlpi sau coloane ce sprijin acoperiul. Vara, datorit prispei, intrarea n cas este
protejat de razele dogortoare ale soarelui, iar iarna de frigul de afar i de zpada abundent.
Coloanele sau stlpii prispei sunt bogat ornamentai, fiind ncununai de capiteluri stilizate, ce au anumite afiniti cu
unele variante simplificate ale ordinului ionic.
Acoperiurile caselor mai vechi sunt de obicei n dou ape avnd coamele decorate. Cmpurile frontoanelor sunt bogat
ornamentate. De regul, decorul subliniaz elementele constructive ale arhitecturii, marcnd o ritmic simetric,
armonioas i echilibrat. n majoritatea cazurilor elementele decorative sunt acoperite cu culori vii, sonore.
Cele mai originale ateliere de prelucrare a pietrei se afl n satele Butuceni, Trebujeni, Ivancea, Brneti, Furceni, Cosui,
Sntuca i Gordineti.
Importante centre ale olritului tradiional se afl la Hogineti, Iurceni, igneti, Cinieui, Cioreti.
Datorit mnstirii de la Rciula, n aceast localitate s-a dezvoltat un important centru de artizanat popular, n special n
domeniul esutului covoarelor i a broderiilor tradiionale.
O tipologie specific au pivniele i alte anexe gospodreti din marile centre de pregtire i de pstrare a vinurilor
moldoveneti, cum sunt centrele de la Miletii Mici, Cricova, Corjeui .a.
Construcia marilor complexe agroindustriale n Republica Moldova n anii 70-80 ai sec. XX a afectat profund aspectul
arhitecturii rurale. Problemele edilitare au nceput s fie rezolvate dup metode standarde, specifice mai mult mediului
urban, dect celui rural, ceea ce a dus la deteriorarea aspectului armonios al satelor basarabene. Cldirile locative
asamblate din blocuri de beton prin metoda industrial rapid, dei au rezolvat problema locativ, n-au reuit, totui, s se
integreze organic n peisajul specific rural moldovenesc.


Arhitectura populara romaneasca se caracterizeaza in primul rand prin ingeniozitate, prin diversitatea solutiilor gasite
pentru diferite probleme, prin eleganta liniilor si echilibrul volumelor.

Gospodariile sunt construite diferit, in functie de clima, de ocupatie, dar si de starea social-economica a celor care le
locuiau. De exemplu, in regiunile pastoral-agricole, apar gospodariile cu curte dubla, iar in cele cu sate imprastiate, unde
ocupatia predominanta este pastoritul si cresterea vitelor, casele au ocol intarit, asemanandu-se unor cetati in miniatura.

Caracteristicile geografice se regasesc si in arhitectura caselor la munte casele au acoperisuri inalte, cu pante inclinate;
la campie, in schimb, acoperisul imita pantele domoale ale reliefului.

Materiale de constructie

Materialele de constructie difera de la o regiune la alta: se foloseste lemnul de brad, stejar, fag, (padurile imense care
acopereau in trecut suprafata Romaniei constituind principala sursa de materie prima pentru arhitectura taraneasca), dar si
piatra, pamantul batut sau amestecat cu paie si pleava si folosit sub forma de bulgari sau chirpici, caramizile etc.

Arhitectura populara este in primul rand (mai ales in regiunile mai inalte) o arhitectura a lemnului. De aceea, din cauza
perisabilitatii materiei prime, cele mai vechi monumente de lemn nu depasesc 400 de ani.

Tipuri de locuinta


Bordeiul este cea mai veche forma de locuinta, ramasa din vremuri preistorice si
cunoscuta in majoritatea tarilor europene. In regiunea de campie bordeiul era o
prezenta obisnuita, fiind intalnit atat la taranimea instarita, cat si la conacele
boieresti sau chiar la biserici. In sudul Olteniei, unde bordeiul se construia in
intregime din lemn de stejar, pretul sau era mai mare decat al unei case aflate la
suprafata solului.

Bordeiele se intalneau in special in campia Dunarii. Cu timpul, ele au inceput sa
fie folosite doar de oamenii saraci, care
scobeau pamantul fara a mai aseza scheletul de lemn, care era inlocuit cu un
perete de nuiele.
La intrare se afla o prima camera (garlici), in
panta, care ducea pana la nivelul incaperilor. In camera imediat urmatoare se
afla vatra. In loc de cuptor se folosea testul, un capac rotund si adancit din
lut (rar din piatra sau tuci), fabricat de femei in timpul unei sarbatori speciale
numita repotinul testelor. Sub acesta se facea focul. Dupa ce se incingea,
testul era asezat peste alimentele ce urmau a fi gatite, punandu-se jar deasupra si
imprejurul sau.
Din camera principala se deschideau lateral incaperi folosite drept camara (sau chiar grajd) si odaie de locuit. Odaia de
locuit era incalzita printr-o soba oarba, focul facandu-se intr-o gaura ce pornea din vatra camerei principale. Paturile erau
asezate de-a lungul peretilor.

Unele bordeie aveau chiar cinci camere, din cele doua laterale deschizandu-se alte doua.

Acoperisul bordeiului era facut din paie si pamant.

Casa, construita la suprafata solului, are particularitati diferite de la o zona la alta, amintind uneori de antichitate, alteori
de popoarele cu care romanii au intrat in contact de-a lungul istoriei.

Incaperile obisnuite ale casei taranesti erau tinda, camera de locuit, camara, camera curata, podul si pivnita. Fiecare
incapere avea de obicei mai multe functii. Viata de familie se concentra de regula in jurul incaperii in care se afla focul,
care dadea caldura, cu ajutorul caruia se preparau alimentele si care asigura lumina in timpul noptii. La casele vechi in
incaperea cu vatra locuia intreaga familie.

Tinda constituia camera de trecere, adapostind in unele zone si cuptorul de paine sau vatra libera, caz in care era folosita
ca bucatarie. In multe parti ale Romaniei, in tinda se depozitau obiectele de uz gospodaresc si unele provizii. Tinda e
folosita uneori si pentru locuit, insa paturile apar aici destul de rar. In casele vechi, podeaua tindei era facuta din pamant
batut si lipit, formand o pardoseala neteda ce se lipea in fiecare saptamana, pentru a se asigura intretinerea sa in bune
conditii.

In odaia de locuit se afla de obicei vatra, (atunci cand nu se afla in tinda) sau la casele cele mai vechi, cuptorul.

In camara, numita si celar in Oltenia, Muntenia si Moldova, se depozitau uneltele de munca, alimentele si instrumentele
folosite la industria casnica textila.

Incepand cu secolul al XIX-lea in structura casei taranesti este inclusa si odaia curata (numita si odaie frumoasa,
casa curata, casa mare, casa buna, odaia din sus), in care se pastrau cele mai frumoase mobile si
tesaturi. Aceasta era folosita ocazional, de sarbatori, sau pentru oaspeti. Rolul sau sarbatoresc este aratat si de faptul ca de
obicei nu are sistem de incalzire.

In pod se pastrau in primul rand proviziile lazile mari pentru cereale, putinile cu branza si tot aici se agata carnea
pentru a fi afumata.

In pivnita se depozitau fructele, butoaiele cu tuica sau vin, vasele cu muraturi si
zarzavaturile. Pivnita insa nu apare in componenta caselor de pe tot cuprinsul tarii.
La inceputul secolulului al XIX-lea, cel mai intalnit tip de locuinta era casa cu o singura
camera. Apare apoi casa cu camara, incaperea de locuit continuand sa se numeasca
casa. Casa cu camara se mai intalneste si astazi in Muntii Apuseni.

O noua etapa o reprezinta casa cu tinda, raspandita in special in nordul si centrul
Transilvaniei, in Moldova, nordul Olteniei si Muntenia.

Un alt tip de locuinta cuprinde camera de locuit, tinda si camara de alimente.

Locuinta traditionala cu planul cel mai complex are doua camere despartite printr-o tinda, in fundul careia se afla camara.
Camara se putea gasi si de-a lungul peretelui din spate al camerei de locuit. Una din incaperi (camera curata) se foloseste
doar ocazional, in zilele de sarbatoare sau pentru oaspeti.

Caracteristica pentru casa romaneasca traditionala, indiferent de tipul acesteia, este prispa, asezata in cele mai multe
cazuri la fatada casei. Prispa constituie un spatiu de adapost, dar si de munca. Ea are un rol foarte important in estetica
locuintei, fiind frumos impodobita.

Casa taraneasca se dezvolta de obicei pe orizontala. De aceea, locuinta cu un singur nivel este intalnita fara exceptie in
toate satele Romaniei, indiferent de vechime, plan sau arhitectura. Casa cu etaj se gaseste in proportie de 40%, aparand la
sate incepand cu secolul al XVIII-lea. La parter erau situate pivnitele, camarile si mai tarziu bucatariile de vara si chiar
odaile de locuit. La etaj se gaseau camerele de locuit si cele cu caracter sarbatoresc.

In Muntenia, Oltenia, Moldova si Dobrogea, casele cu etaj amintesc de constructiile din Peninsula Balcanica. In aceste
zone se diferentiaza doua tipuri de case: casa intarita, asemanatoare culelor (locuinte boieresti fortificate), la care scara de
acces era aparata de un zid si o usa puternica si casa cu foisor, la care in dreptul etajului se afla un spatiu larg cu functie
practica, numit si cerdac. Casa cu foisor, intalnita la sud si est de Carpati, este unul din cele mai valoroase tipuri ale
arhitecturii romanesti. Foisorul este de fapt o largire a prispei in dreptul intrarii in locuinta, casa fiind construita pe o
temelie inalta de piatra, intrarea in pivnita fiind situata sub foisor.

Si in Transilvania, in zona Hunedoarei, apar case cu etaj inrudite cu cele oltenesti, locuinte monumentale construite din
piatra (de altfel, in zona Hateg isi inaltasera regii daci cetatile, deci arhitectura in piatra are aici o veche traditie).

In jurul Sibiului se intalneste casa cu pridvor, o constructie asemanatoare cu foisorul, insa si cu influente sasesti.


Cele mai multe si mai interesante case cu etaj se intalnesc insa in sudul
Carpatilor. Acestea au la parter o pivnita incapatoare, usor de
supravegheat, adapost ideal pentru viticultorii si pomicultorii din zonele
de deal si munte.

Se intalnesc si locuinte de pamant sau chirpici, in campia Munteniei si a
Olteniei.

Acoperisul caselor este de obicei in patru ape, exceptiile fiind datorate
contactului cu populatiile straine. Pe coama acoperisului se asaza randuri
de sindrile taiate in forme diferite, iar la capete pot sta bucati de lemn
sculptat, numite tepi. Tepii pot fi si din ceramica smaltuita, viu colorata,
reprezentand de obicei pasari.

Camera de locuit si camera curata contin un mobilier adaptat functiei lor. Interiorul se caracterizeaza prin patru puncte de
greutate, repartizate simetric unul fata de celalalt: coltul cu sistemul de incalzit sau preparat hrana; coltul cu patul; coltul
cu lavitele (asezate in unghi) si fata de masa; coltul cu dulapul de vase. Centrul incaperii ramane liber. Tot acest


Interiorul adaposturilor temporare, indeosebi al stanelor, unde se mai pastreaza inca o schema arhaica de
organizare, ofera o imagine asupra modului de aranjare a pieselor de mobilier in locuintele traditionale.
Unele din piese au fost fixate la inceput intre grinzile peretilor, in tavan sau
pe podea, o solutie pitoreasca, mobilierul urmand forma materialului natural. Ca
exemplu se pot cita scaunele realizate prin retezarea trunchiului unui arbore, bratele
si picioarele din ramuri crescute arcuit.
Caracteristica mobilierului romanesc este data de simplitatea formelor si
delicatetea decoratiilor, fiind evidenta si in acest caz preocuparea pentru
impodobire. Piesele erau puse in valoare prin petele de culoare pe care le aduceau
tesaturile de interior, intalnite in toate casele romanesti.
Mobilierul era confectionat in general din lemn, in partea de sud a tarii
folosindu-se si piesele din lut batut (paturi, banci). De obicei, era decorat cu
crestaturi, insa in Transilvania, unde se resimt influentele apusene, apare si
mobilierul pictat. Motivele cele mai raspandite ale decorului pictat sunt inscriptiile si
motivele florale.
La mobilierul sculptat, caracteristic Munteniei si Moldovei (dar regasindu-se si in Crisana, Maramures si
Tara Oasului) motivele sunt cele traditionale: linia dreapta, punctele, spirala, dintii, rozeta, crucea, bradul si rar
siluetele omenesti.
Principalele piese ale mobilierului erau patul, masa, scaunele, lavitele, blidarele, coltarul, politele, culmea si
lada de zestre.


Lavitele
Lavitele (banci lungi, fara spatar) simple, confectionate din scandura de stejar sau fag, sunt cele mai vechi
aranjament este dovada unei atente economii de spatiu, piesele de mobilier fiind de multe ori incastrate in pereti sau fixate
in pamant, formand un schelet fixat pe doua sau trei dintre laturile incaperii.

Decoratii si motive decorative

Locuinta era un adapost in fata intemperiilor, a strainilor, dar trebuia sa ofere protectie si fata de fiintele nevazute care
populau credintele taranilor. De aceea, stresinile, ferestrele, usile, vatra si grinzile tavanului erau impodobite cu un decor
cu caracter protector, superstitios.

Decoratia cea mai bogata se intalneste la prispa si foisor, care erau ideale pentru sculptura. Motivele predominante sunt
cele geometrice, insa apar si elemente florale, zoomorfe si chiar stilizari antropomorfe, numeroase simboluri legate de
credintele trecutului.

Porti si garduri


Portile si gardul, care protejau taranii de duhurile malefice, purtau uneori diverse simboluri cu
caracter protector.

Uimesc prin frumusetea decoratiilor portile monumentale de lemn din Maramures, Targu Jiu, Sibiu,
Fagaras, Cluj, Valcea, Buzau, Ciuc si Odorhei, unde pe toata suprafata stalpilor apar ornamente
geometrice si vegetale.

Portile din piatra se intalnesc mai ales in Transilvania, unde e mai dezvoltata arhitectura din
caramida.

La constructia gardurilor se foloseau ca materiale de constructie nuielele, ulucii, trestia si mai putin caramida sau piatra.
Mobilierul din casa taraneasca
piese de mobilier, fiind folosite in cea mai mare parte a Romaniei. Lipsite de cele mai multe ori de decoratii, lavitele se
fixau in barnele peretilor. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ele sunt inlocuite mai intai in
Transilvania si apoi si in restul tarii, cu banci lungi cu spatar (colorat uneori) sau lada dedesubt, destinate pastrarii
hainelor si servind chiar la dormit.


Patul
In casele traditionale, locul cel mai important din punct de vedere decorativ era coltul in care era asezat patul
(coltul opus vetrei), datorita tesaturilor grupate aici si nu neaparat mobilierului. In prelungirea patului, de-a lungul
peretelui lateral, stau lavitele si mai tarziu bancile cu spatar.
Patul, ca mobilier cu forma speciala, apare destul de tarziu, in secolul al XVIII-lea si deriva in cele mai multe
cazuri din lavita.
In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, in Transilvania, in casele cu o camera de locuit si camara (planul cel mai
simplu), patul era situat in continuarea vetrei, in coltul opus fiind asezate in unghi doua lavite, cu o masa in fata.
In casele mai evoluate, cu doua camere si tinda, in odaia curata apare si al doilea pat, asezat in coltul cu
lavitele. In fata paturilor (dispuse paralel de-a lungul peretilor) este cate o banca cu spatar, iar intre ele, langa peretele
opus intrarii, se afla masa.
In Moldova paturile respecta aceeasi schema de organizare, insa sunt mai joase, iar bancile cu spatar lipsesc.
In sudul si vestul tarii bancile, acoperite cu postav, sunt dispuse in unghi pe doua sau trei din laturile incaperii
si au functie de pat. Pe langa acestea, in Muntenia si Dobrogea se gasesc si paturile de pamant, a caror latime
permite dormitul de-a curmezisul, cu picioarele spre soba.
In afara de paturile cu tablii, de origine oraseneasca, introduse in casa taraneasca la sfarsitul secolului al XIX-
lea, in locuintele vechi apar mai multe tipuri de pat. Cel mai apropiat ca forma de lavita este cel cu picioarele infipte in
pamant sau sprijinite pe un fel de talpi, intalnit in sudul Carpatilor.
In Transilvania patul este inalt, compus dintr-un cadru de scanduri si patru picioare. La el se ajunge cu
ajutorul bancii din fata, folosita ca o treapta.
In nordul Moldovei apare un pat original, suspendat, fixat intre barnele peretilor si sustinut de grinda printr-un
stalp bogat crestat. Un alt tip de pat, destul de rar intalnit, are stalpi inalti la capete, amintind prin forma si decor de
patul stil Renastere.


Culmea
Culmea este un element cu o veche traditie, specific in trecut intregii tari. Culmea era o bara de lemn fixata pe
doua grinzi ale tavanului, deasupra patului sau in jurul sobei. Se mai intalneste si astazi in Moldova si unele zone ale
Transilvaniei, Banatului si Olteniei.
Folosita initial in scopuri practice, pentru uscat sau agatat hainele, culmea a capatat mai tarziu doar un rol
decorativ.


Masa
Masa, cu forme, dimensiuni si decoratii diferite in functie de zona si de epoca, nu lipseste din nici un interior.
In Moldova, Transilvania si Banat se intalneste masa inalta, dreptunghiulara, cu patru picioare. In nordul
Moldovei si in zona Muscelului masa are fata mobila, dedesubt aflandu-se o lada pentru alimente. Impresioneaza in
principal mesele din nordul Moldovei, foarte bogat ornamentate cu crestaturi.
In sudul Transilvaniei se folosea masa de tip germanic, specifica goticului din Europa centrala, cu talpi laterale
puternice si sertar dedesubt.
In Muntenia, Oltenia, Moldova si Dobrogea apare masa mica, rotunda, cu trei sau patru picioare, datorata
influentelor orientale si balcanice. Rareori decorata, aceasta nu are un loc fix in cadrul schemei de organizare a
mobilierului, insa este asezata de obicei langa vatra. Ea poate fi mutata, sprijinita de un perete, agatata de tavan sau
scoasa in tinda.


Scaunele
Varietatea scaunelor este foarte mare. Scaunele joase se intalnesc pe tot teritoriul tarii, dar mai ales in sud.
Scaunele lungi cu spatar (decor simplu, traforat) sunt specifice in special Transilvaniei. Ele au inlocuit lavitele
de colt sau bancile din fata paturilor inalte, fiind introduse in casa taraneasca destul de tarziu, la sfarsitul secolului al
XIX-lea.


Mobilierul fixat pe perete
Piesele de mobilier fixate pe perete (polite, cuiere, blidare, coltare) ocupau un rol important si se foloseau
pentru pastrarea vaselor de uz casnic si cu caracter decorativ.
Politele erau scanduri fixate pe perete, fie deasupra usilor si ferestrelor, fie pe una din grinzile tavanului, fie
direct pe perete. Avand marginile bogat decorate cu crestaturi, indeplineau o functie asemanatoare cuierului
orasenesc.
In Transilvania, in partea de sus a peretilor, sub grinzi, sunt fixate prin cuie de lemn cuiere pentru farfurii si
ulcioare.
In blidare (mici dulapuri confectionate din lemn de fag, de obicei deschise, cu rafturi, decorate cu crestaturi)
sunt pastrate vasele de uz gospodaresc. Blidarul este asezat de obicei langa vatra, pentru ca el contine vasele
necesare alimentatiei.
Coltarul este un dulap cu o forma deosebita, cu sectiune triunghiulara, fixat, asa cum ii spune si numele, intr-
un colt al incaperii, de obicei acela cu lavitele. In Transilvania coltarele sunt impodobite cu crestaturi simetrice, iar in
Moldova sunt lipsite de decoratii.


Lada de zestre
Lada de zestre a indeplinit mult timp functia dulapului, pastrand hainele si alimentele. Ea ocupa un loc de
cinste, fiind asezata la capul patului sau pe lavita.
Cele mai raspandite lazi sunt confectionate din lemn de fag, stejar sau frasin, avand forme variate si decoratie
bogata si originala.
Lada de zestre era piesa cea mai fin decorata a mobilierului. Cu exceptia lazilor de tip brasovenesc, pictate,
lazile de zestre erau impodobite cu crestaturi, avand capac plan sau bombat. Motivele sunt variate, de obicei
geometrice semicercuri, romburi, zig-zag-uri, cercuri, patrate, triunghiuri, dar apar si flori, brazi stilizati, simbolul solar
(cercuri si rozete concentrice).