Sunteți pe pagina 1din 15

DISCIPLINE OPŢIONALE

GEOGRAFIA CUATERNARULUI

Lector univ. drd. Sorin BĂNICĂ

Obiectivele cursului:

Se urmăreşte stabilirea relaţiilor dintre componentele mediului geografic care au definitivat structura şi zonalitatea peisajului actual, rezultat în urma alternanţelor fazelor glaciare şi interglaciare din timpul Cuaternarului şi înţelegerea în final, a ansamblului şi particularităţilor actuale ale învelişurilor geografice. Sunt prezentate ipoteze care au dus la răcirea climei şi la apariţia glaciaţiunilor, dinamica liniilor de ţărm, dinamica gheţarilor, evoluţia regională şi zonală a vegetaţiei şi faunei, precum şi probleme privind apariţia, evoluţia omului şi integrarea hominidelor în diversitatea mediului natural.

1. DEFINIREA TEMPORALĂ ŞI SPAŢIALĂ A CUATERNARULUI. CRITERII. LIMITE ŞI SUBDIVIZIUNI Cuaternarul este cea mai recentă perioadă a erei Cenozoice, a cărui vârstă reprezintă aproximativ 1/1000 din vârsta Pământului (4,5 miliarde ani). Denumirea de Cuaternar (a patra eră) a fost introdusă în anul 1829 de către Jules Desnoyers, menţinându-se concepţia primelor clasificări stratigrafice care divizau scoarţa terestră în patru ere: Primar, Secundar, Terţiar şi Cuaternar. Consacrarea termenului se realizează odată cu apariţia în anul 1833 a lucrării lui Henry Reboul, Géologie de la Quaternaire. În 1885, Congresul Internaţional de Geologie de la Berlin, atribuie Cuaternarului valoare de perioadă în cadrul erei Neozoice şi stabileşte ca diviziuni ale acestuia Pleistocenul şi Holocenul. Principala dominantă a Cuaternarului este dată de răcirea generală a climei în special în zonele temperate şi polare, răcire care a dus la instalarea marilor glaciaţiuni, cu urmări directe în modelarea reliefului, cu modificări regionale ale vegetaţiei şi faunei şi cu schimbări semnificative în circulaţia maselor de aer şi a curenţilor oceanici. Tot atunci se produce cel mai important eveniment pe Terra –

prin apariţia şi evoluţia omului care, prin activitatea sa de valorificare a resurselor naturale, prin organizarea şi dezvoltarea unei vieţi culturale, sociale şi economice, alături de schimbările naturale petrecute mai ales după retragerea ultimelor glaciaţiuni (acum cca. 10 000 ani), a dus la definitivarea structurii, zonalităţii şi etajării componentelor mediului actual. Datorită amploarei şi rapidităţii lor (în scara timpului geologic evenimentele glaciare sunt comparabile unor catastrofe naturale), glaciaţiunile cuaternare sunt evenimente proeminente ale evoluţiei scoarţei terestre, bogate în consecinţe:

• Aproape 1/3 din relieful actual este rezultatul activităţii gheţarilor cuaternari.

• Ce mai mare parte a regiunilor au fost modelate de agenţi care s-au aflat

sub influenţa gheţarilor şi a fluctuaţiilor climatice (N. Popescu, 2002). În ciuda perioadei relativ scurte, estimată la circa 5 milioane ani ca vârstă maximă şi 1,6 milioane ani ca vârstă minimă, Cuaternarul a stârnit cele mai ample şi pasionante dispute ştiinţifice, legate în special de limite. Deoarece ne aflăm în Cuaternar (în interglaciarul care a început acum 8 000 – 10000 ani), trebuie precizată limita inferioară, limita dintre Pliocen şi Cuaternar. În acest sens s-au utilizat mai multe criterii, ale căror rezultate nu concordă întotdeauna:

112

Criteriul climatic. Congresele internaţionale de geologie de la Londra (1948) şi Alger (1952) au admis că limita inferioară a Cuaternarului trebuie să corespundă cu prima deteriorare climatică înregistrată de faunele marine ale Neogenului italian şi anume cu nivelul etajului Calabrian, care înregistrează pătrunderea de specii de apă rece în Mediterana (Arctica islandica, Globigerina pachiderma, Hyolinea baltica, ş. a.). Limita fixată astfel s-ar situa spre 1,8 milioane ani. Criteriul fenomenelor glaciare. Întâmpină dificultăţi mari în stabilirea limitei inferioare deoarece fenomene glaciare au avut loc şi înaintea Cuaternarului, mai ales la sfârşitul Miocenului, cu intensificări în Pliocen şi datorită faptului că debutul glaciaţiunilor din Cuaternar nu s-a produs concomitent. Criteriul paleontologic, bazat pe studiul fosilelor, pune în evidenţă neconcordanţe cronologice între Calabrian şi Villafranchian (primul ar începe acum 1,8 mil. ani şi al doilea acum 3 – 3,5 mil. ani), situaţie care generează contradicţii în definiţia şi propunerile congreselor de la Londra şi Alger (care echivalau Calabrianul cu Villafranchianul). Criteriul bazat pe paleontologia umană care are în vedere descoperirea în anul 1967, în sud-vestul Lacului Rudolf (Kenya) la Lothagam Hill a unei mandibule de Australopitec cu o vechime de peste 5 milioane de ani. Criterii culturale. Sunt legate de descoperirea uneltelor ca mărturie a hominizării, mai vechi în Africa (2,6 – 2,3 milioane de ani) şi mai recente în Europa (1,7 milioane de ani). Criteriul paleomagnetic. Se bazează pe magnetismul fosil sau remanent caracteristic unor elemente metalice din compoziţia rocilor, care se magnetizează în timpul cristalizării sau depunerii de sedimente, preluând caracteristicile câmpului magnetic din momentul respectiv. Limita inferioară a Cuaternarului este imprecisă şi extrem de variată în funcţie de criteriile analizate. Datorită acestor dificultăţi până astăzi se menţine data convenţională pentru începutul Cuaternarului de 1,8 milioane de ani.

1.1. Subdiviziuni cronostratigrafice Cronologia alpină se bazează pe glaciaţiunile care au avut loc în Munţii Alpi, unde au fost separate şase faze glaciare:

Biber, Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm. Între fazele glaciare se intercalează cinci faze interglaciare:

Biber–Donau, Donau–Günz, Günz–Mindel, Mindel–Riss, Riss–Würm. Aceste fenomene glaciare sunt cel mai bine cercetate şi stau la baza împărţirii Cuaternarului în două etaje:

Pleistocenul care este divizat în patru subetaje: vechi, inferior, mediu, superior. Holocenul care este divizat în Tardiglaciar şi Postglaciar. Cronologia nord – europeană se bazează pe glaciaţiunea de calotă din Peninsula Scandinavă, cu următoarele faze glaciare:

Brügen, Eburon, Menap, Ellster, Saale, Vistula, şi interglaciarele: Eem, Holstein, Cromer, Waal, Tegelen. În partea europeană a Rusiei au fost identificate trei glaciaţiuni: Oka, Nipru şi Valdai, cu interglaciarele Licwin şi Minsk. Cronologia nord – americană bazată pe depozitele glaciare din bazinul fluviului Sf. Laurenţiu separă patru glaciaţiuni:

Nebraska, Kansas, Illinois, Wisconsin, cu fazele interglaciare Aftonian, Yarmouth şi Sangamon.

113

Cronologia pe baza culturilor umane divide Cuaternarul în trei mari epoci:

Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic. Paleoliticul cuprinde cinci culturi mai vechi (osteodontăkeratică, Abbevillian, Acheulian, Clanctonian şi Musterian) şi trei mai noi (Aurignacian, Solutrean şi Magdalenian).

1.2. Glaciaţiunile vechi din istoria Pământului În decursul istoriei geologice a Pământului s-au produs patru glaciaţiuni:

Glaciaţiunea Huroniană – prima glaciaţiune dovedită din istoria Pământului s-a manifestat acum circa 2 300 milioane de ani. Principalele dovezi ale acestei glaciaţiuni se regăsesc în spectaculoasele depozite de roci sedimentare dispuse pe

trei niveluri din partea de nord a lacului Huron şi care se întind pe o suprafaţă de

km 2 . Cauzele acestei glaciaţiuni sunt greu de elucidat. Se

presupune că sunt legate de unele cicluri astronomice pe termen lung sau sunt datorate efectului de seră diminuat ulterior prin reducerea dioxidului de carbon din atmosferă de către apariţia plantelor. Glaciaţiunea din Proterozoicul Superior are trei episoade glaciare, petrecute acum 940, 770 şi 615 milioane de ani. A acoperit regiuni foarte întinse de pe planeta noastră, dar nu a fost globală. Frecvenţa aflorimentelor care demonstrează această glaciaţiune este foarte mare, datorită faptului că pe o perioadă foarte lungă de timp, aproximativ 200 milioane de ani (de trei ori durata Neozoicului) a afectat regiuni întinse din Europa, America de Nord şi Sud, Africa (3 600 000 km 2 ) şi Australia. Cauzele sunt de ordin astronomic şi terestru, ultimele cu rol important, fără însă a fi determinant. Se pare că axa Pământului în acea perioadă a avut o înclinare mai mare de 54°, fapt care a determinat o insolaţie redusă la latitudini joase şi mijlocii şi o radiaţie sporită la latitudini polare, demonstrând astfel faptul că regiunile glaciare au evoluat la cca. 30° latitudine şi că în Antarctica nu se regăsesc depozite glaciare extinse din acea perioadă. Glaciaţiunea din Ordovicianul Superior – cu apogeul acum 440 milioane de ani, cu trei sau mai multe avansări şi tot atâtea retrageri ale gheţii, a fost localizată în Sahara, atunci parte a supercontinentului Gondwana, care se afla în regiunea Polului Sud actual. Cauzele sunt de ordin terestru (deriva continentelor), parte din Gondwana evoluând în regiunea Polului Sud unde au existat astfel codiţii favorabile dezvoltării unor fenomene glaciare puternice. Glaciaţiunea din Paleozoicul Superior. Acest fenomen grandios s-a desfăşurat în emisfera sudică acum 320 – 250 milioane de ani. Este considerată cea mai mare glaciaţiune care a avut loc pe Terra deoarece a cuprins pe suprafeţe întinse toate formele glaciaţiunii: de calotă, montană şi marină. Centrele glaciare au suferit o migrare în timpurile Paleozoicului Superior din America de Sud şi sud– vestul Africii, în Africa de Sud, Madagascar şi India şi, în final, în Antarctica şi Australia. Suprafaţa enormă de gheaţă (30 mil. km 2 ) a concentrat o imensă cantitate de apă, nivelul oceanului fiind cu circa 150 – 200 m mai scăzut. Stadiile interglaciare de relativă încălzire au determinat creşteri importante ale nivelului marin, cu transgresiuni de amploare.

aproximativ 12 000

Verificare 1. Precizaţi limita inferioară a Cuaternarului în funcţie de criterii. 2. Care este necesitatea raportării limitei inferioare a Cuaternarului la criteriile analizate ?Enumeraţi şi analizaţi glaciaţiunile vechi din istoria Pământului. 3. Care sunt subdiviziunile cronostratigrafice ale Cuaternarului ?

114

2. METODE DE STUDIU ALE MEDIULUI DIN CUATERNAR 2.1. Metode geomorfologice, geologice şi pedologice Datorită faptului că evoluţia reliefului are loc în timp geologic, modalitatea de a ne imagina felul în care acesta s-a format şi a evoluat este studiul formelor de relief actuale de suprafaţă sau de adâncime, lucru realizat de către geomorfologie. Dintre acestea cele de adâncime sunt cele care pot rezista milioane de ani, deci majoritatea dovezilor existente la suprafaţă trebuie căutate în locuri ascunse, greu accesibile (sedimente lacustre şi marine de adâncime, peşteri, calote glaciare etc). Condiţiile esenţiale pentru ca un anumit tip de sediment (detritic, chimic sau organic) să ajute la efectuarea reconstituirilor paleo-climatice sunt date de capacitatea acestuia de a conserva informaţii. Stratigrafia este ştiinţa care studiază stratele geologice. Vârsta relativă a stratelor se poate determina pe baza raporturilor de superpoziţie geometrică şi a conţinutului paleontologic, iar cea absolută, utilizând ca mijloc principal metoda radiometrică. Pentru reconstituirea mediului din Cuaternar, solurile fosile sau pedosolurile, conservă dovezi şi semnificaţii stratigrafice interesante. Paleopedologia urmăreşte reconstituirea fazelor pedologice care s-au succedat sub influenţa unui anumit climat şi a unui covor vegetal specific.

2.2 Metode pentru plasarea pe scară geocronologică

Metode bazate pe acumularea regulată a sedimentelor

a. Depozite de tip varve.

b. Depozite stratificate de gheaţă.

c. Lamine de calcit din speleoteme.

Metode care urmăresc identificarea unor repere stratigrafice în sedimente. Tefrocronologia. Este o metodă utilizată în studiul depozitelor cuaternare pentru stabilirea stratigrafiei şi pentru datarea stratelor, pe baza cenuşilor vulcanice intercalate cu formaţiunile cuaternare, care constituie orizonturi reper ce pot fi clar identificate şi datate. Metode arheologice. Sunt folosite pentru estimarea vârstei relative a formaţiunilor cuaternare luându-se ca reper orizonturi care conţin culturi materiale. Metode de datare a vârstelor relative şi absolute. Metode biostratigrafice care urmăresc gruparea stratelor sedimentare în unităţi biostratigrafice, pe baza conţinutului paleontologic al acestora şi apoi corelarea lor stratigrafică. În cadrul acestora există două metode distincte:

Palinologia, care se ocupă cu studiul sporilor şi polenului fosil şi actual datorită unor calităţi importante a polenului (răspândire uniformă în jurul plantei genitoare, rezistenţa deosebită la factorii distructivi, este fabricat în cantităţi mari), permiţând reconstituirea covorului vegetal din etapa în care s-a produs sedimentarea materialului sporo-polinic, deci evoluţia vegetaţiei şi a influenţei omului asupra mediului ambiant. Dendrocronologia, care permite stabilirea variaţiilor climatice din perioade recente, pe baza inelelor de creştere anuală a arborilor, prin corelare, apoi, între inelele arborilor actuali şi ale celor fosili (îngropaţi). Metode fizice de datare cu ajutorul izotopilor radioactivi Metoda radiocarbonului sau a carbonului 14 a fost descoperită în 1950 de către Willard Libby şi este cea mai bună metodă pentru determinarea vârstei absolute a unui eşantion organic sau mineral. Are la bază timpul de înjumătăţire a izotopului radioactiv de carbon 14 C (5 730 ± 40 ani). Se poate exprima în ani BP

115

(before present) sau BC (before Crist) şi permite datări până la vârste de 50-60 000

ani cu erori care variază între 2-250 ani pentru datări de până la 10 000 ani şi chiar 2 000 de ani pentru cele de până la 50 000 ani. Metoda izotopilor de oxigen se bazează pe relaţia dintre proporţia de 18 O/ 16 O conservat în CaCO 3 din cochiliile foraminiferelor fosile şi temperatura actuală a apei marine. Metoda paleomagnetică se bazează pe proprietatea anumitor roci vulcanice şi sedimentare de a fixa în structura lor direcţia şi sensul câmpului magnetic al momentului formării lor. Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor

a putut fi reconstituită migrarea polului magnetic al Pământului în decursul

trecutului geologic. Timpul când câmpul magnetic a avut aceeiaşi polaritate corespunde unei epoci, iar diferitele schimbări de polaritate de durată mai mică din interiorul acestora corespund unor evenimente. În prezent se cunosc mai multe epoci de polaritate normală (Gauss, Brünhes) şi inversă (Ghilbert, Matuyama). Teoria lui Milankovici. Se bazează pe modificarea radiaţiei solare în funcţie de o serie de factori orbitali (oblicitatea eclipticii, excentricitatea orbitei etc) în cicluri diferite de timp. S-a reuşit să se coreleze schimbările radiaţiei solare cu mişcările limitei zăpezilor la diferite latitudini (15°, 45°, 55°, 60°, 65°, 75°) din emisfera nordică.

Verificare 1. Enumeraţi metodele de studiu ale mediului geografic din Cuaternar. 2. Explicaţi principiile stratigrafiei. 3. Care sunt metodele de datare a vârstelor relative şi absolute ?

3.DINAMICA MEDIULUI ÎN CUATERNAR 3.1.Cauzele răcirii climei şi apariţia glaciaţiunii din Cuaternar

Cauzele modificărilor climatice nu sunt elucidate complet, dar se cunoaşte că ele sunt rezultatul diferitelor procese terestre şi cosmice. Principalii factori şi interacţiuni

ce pot deveni cauze ale schimbărilor climatice pe diferite perioade de timp sunt:

• variaţiile de energie solară şi cosmică ajunse la limita superioară a atmosferei şi la suprafaţa Pământului;

• distribuţia orizontală, verticală şi sezonieră a căldurii furnizate;

• rezervele şi distribuţia căldurii în sistemul ocean – atmosferă – criosferă biosferă. În funcţie de factorii invocaţi, cauzele schimbărilor climatice sunt:

Cauze terestre – au în vedere analiza componentelor şi relaţiilor din sistemul climatic care îşi au obârşia la suprafaţa Pământului:

• mişcări tectonice;

• modificarea compoziţiei atmosferei terestre.

Cauze extraterestre – se referă în special la modificarea parametrilor orbitei

terestre şi la variaţia radiaţiei solare. Dintre parametrii geometrici ai orbitei terestre, trei sunt mai importanţi:

• înclinarea planului ecuatorial al Pământului faţă de planul eclipticii;

• migrarea periheliului;

• excentricitatea orbitei.

Pe baza acestor modificări Milankovici realizează o curbă a variaţiei de temperatură din care rezultă existenţa unei ciclicităţi majore a schimbărilor climatice la intervale de 100 000, 40 000 şi 25 000 ani.

116

Există şi alte ipoteze ale cauzelor extraterestre: periodicitatea petelor solare, tranziţia în Cuaternar a Soarelui de la o stea galbenă la o stea roşie, cu efecte în puterea sa de radiaţie sau traversarea în Cuaternar de către Sistemul Solar a unei mase nebuloase care a absorbit radiaţiile Soarelui care urmau să ajungă pe Pământ.

3.2. Caracteristicile generale ale repartiţiei şi dezvoltării glaciaţiunii de calotă în Pleistocen În Pleistocen au funcţionat trei centre principale ale glaciaţiunii de calotă:

Eurasia, America de Nord cu Groenlanda şi Antarctica cu America de Sud.

3.2.1. Glaciaţiunea de calotă din Europa Caracteristici generale. Evenimentele glaciare cuaternare din nordul Europei au fost asemănătoare din mai multe puncte de vedere:

• În fazele glaciare, masele de gheaţă s-au format în aceleaşi regiuni de unde

se extindeau lateral ocupând suprafeţe diferite în funcţie de condiţiile climatice, volumul gheţii şi relieful preexistent. • Au existat nuclee de dispersie a gheţii în regiunile continentale şi în

insulele mai înalte din Oceanul Arctic şi Atlanticul de Nord (Alpii Scandinaviei, Insulele Britanice, Peninsula Kola, Arhipelagul Novaia Zemlia, Arhipelagul Frantz Joseph, Arhipelagul Spitzbergen).

• În fazele de maximă dezvoltare, calota glaciară se desfăşura între Oceanul Atlantic şi Munţii Ural.

• Calota glaciară din Munţii Scandinaviei a fost favorizată de doi factori:

circulaţia maselor de aer şi circulaţia apelor oceanice (Curentul Golfului).

• Au existat trei stadii de formare a calotei glaciare nord-europene: stadiul

gheţarilor de vale, stadiul gheţarilor de piemont şi stadiul calotei glaciare. Fazele glaciare şi interglaciare din Europa Nordică Pleistocenul inf. – Pleistocenul sup. (2,3 – 2,1 milioane de ani). Cuprinde glaciaţiunile Eburon (1,6 – 1,3 milioane de ani) şi Menap sau Elba (0,82 – 0,76

milioane de ani); sunt reprezentate doar prin depozite neconcludente, motiv pentru care nu s-au putut trasa limitele extensiunii gheţarilor. Pleistocenul mediu – debutează cu interglaciarul Cromer (0,76 – 0,48 milioane de ani) apoi glaciaţiunea Elster (Oka) (0,48 – 0,44 milioane de ani) – prima mare extindere a calotei ce depăşeşte limitele peninsulei Scandinave.

• Intereglaciarul Holstein (0,44 – 0,3 milioane de ani) – calota glaciară se

retrage mult în interiorul Scandinaviei, are loc o transgresiune marină care a acoperit o parte din teritoriile Danemarcei, Olandei şi nordul Germaniei.

• Glaciaţiunea Saale (0,3 – 0,128 milioane de ani) – se înregistrează cea mai

mare extindere a calotei nord-europene – 6,5 mil. km . În nord-vest calota se unea cu insulele britanice, iar în est acoperea o bună parte din Câmpia Rusă, cu doi lobi pe văile Niprului şi Donului, până la 48° lat. N.

• Interglaciarul Eem (128 000 – 70 000 ani BP) – ultima perioadă caldă a

Pleistocenului. Are loc transgresiunea Normandiană, corespunzătoare Tyrrhenianului din bazinul Mării Mediterane. A fost cea mai mare transgresiune

din timpul Cuaternarului, cu rol fundamental în morfologia ţărmurilor. Scandinavia a fost transformată într-o insulă.

• Glaciaţiunea Vistula (70 000 – 10 000 ani BP) – ultima mare fază glaciară

a Cuaternarului; depozitele şi formele de relief rezultate se impun în peisajul

2

117

geomorfologic actual. Sunt consemnate două stadii mai reci (70 000 – 50 000 şi 24 000 – 10 000 BP), separate printr-un interstadial mai călduros.

• Tardiglaciarul – durează circa 8 000 ani şi este reprezentat de fazele de

retragere a calotei glaciare Scandinave. Glaciaţiunea de calotă din America de Nord Caracteristici generale. Condiţiile generale de formare a maselor de gheaţă au fost controlate de aceeaşi factori climatici. Se remarcă diferenţieri faţă de Europa, impuse de aşezarea continentului american între cele două oceane, Atlantic şi Pacific şi de circulaţia generală a maselor de aer. Primele nuclee glaciare s-au instalat în Podişul Labrador de unde gheaţa s-a deplasat peste teritoriul actual al Golfului Hudson; gheaţa a migrat apoi spre vest şi sud – vest până la poalele munţilor Stâncoşi, iar spre sud până la Missouri. Calota Laurentidă. S-a format pe un fond general de răcire a climei şi pe seama maselor de aer mai umede dinspre Oceanul Atlantic şi Golful Mexic. Primele nuclee, apărute în podişurile înalte din nord – estul Canadei (gheţari de circ şi de vale) s-au unit în regiunile joase formând gheţari de piemont, iar pe înălţimi cupole de gheaţă.

Calota Cordilierilor. S-a format pe marile înălţimi ale Munţilor Coastei, Munţilor Cascadelor şi Munţilor Alaska, de unde s-a extins spre vest, peste Munţii Stâncoşi şi Makenzie. În fazele de maximă dezvoltare (2,5 mil. km ) intra în contact cu calota Laurentidă. Fazele glaciare şi interglaciare din America de Nord Suprafaţa afectată de masa de gheaţă din Pleistocen, pentru fazele de maximă extindere a fost de peste 15 milioane km . Aliniamentul cel mai sudic s-a situat la cca. 37° 30’ lat. N, în actualul stat Ilinois, în timpul fazei glaciare cu acelaşi nume. În timpul fazelor glaciare Nebraska şi Kansas, marginea calotei s-a găsit în apropierea râului Missouri. Văile Ohio, Iowa şi Missouri erau deja formate şi preluau apele provenite din topirea celor două calote, Cordilieri şi Laurentidă. În timpul fazei glaciare Ilinois, rolul principal în alimentarea cu gheaţă a calotei aparţine centrului Labrador. Ultima fază glaciară, precedată de interglaciarul Sangamon, este Wisconsin. Calota s-a dezvoltat în jurul golfului Hudson; depăşind spre sud zona marilor Lacuri, ea a lăsat cele mai evidente urme în peisajul geomorfologic. Ca urmare a coborârii nivelului oceanic şi a exondării platformelor continentale, între peninsulele Ciukotska şi Alaska, peste actuala strâmtoare Bering exista o punte continentală, neacoperită de gheaţă (Beringia), folosită probabil de hominizii asiatici în migraţia lor către America. Retragerea calotei glaciare nord-americane a durat circa 10 000 de ani şi s-a realizat în mai multe stadii consemnate prin cordoane morenaice şi depozite fluvio- glaciare Consecinţele glaciaţiunii de calotă asupra peisajului geomorfologic Avansările şi retragerile repetate ale marile calote glaciare au creat un relief propriu care se impune şi în fizionomia peisajului actual. Tipuri de relief creat de gheţarii de calotă Relief de eroziune, care ocupă spaţii restrânse în zonele de alimentare a calotelor şi este puţin spectaculos în domeniul continental:

2

2

• platouri de exaraţie;

• cuvete glaciare ocupate de lacuri;

• văi glaciare;

118

• fiorduri.

Relief de acumulare cu cea mai mare extindere şi foarte diversificat.

• morene terminale şi relieful dintre morenele terminale:

• drumlin-colină;

• esker-coline;

• kama-movile;

• sandre.

3.3.Caracteristicile generale ale repartiţiei şi dezvoltării glaciaţiunii montane în Pleistocen În timp ce regiunile polare erau acoperite cu gheţari de calotă, o serie de regiuni muntoase au fost cuprinse de gheţari. Dintre acestea, o mare extindere a avut-o glaciaţiunea din Munţii Alpi, care a fost şi cea mai mult studiată datorită marii varietăţi de forme de eroziune şi acumulare. Condiţia pentru formarea şi menţinerea gheţii în zonele montane este ca zăpada să nu se topească pe parcursul unui an. Acest lucru se produce peste o anumită limită de altitudine (limita zăpezilor veşnice). În prezent această limită se găseşte la 3 000 m în zonele temperate şi la 6 000 m în zonele tropicale şi subtropicale. În timpul Pleistocenului, limita zăpezilor veşnice din Alpi a fost diferită în fiecare din perioadele glaciare: În Wűrm se găsea la 1800 – 2000 m în partea sudică a Alpilor şi la 1100 – 1200 m în nordul lor. În Riss era mai coborâtă cu 100 – 200 m. Glaciaţiunea alpină s-a caracterizat printr-o mărire considerabilă a limbilor de gheaţă; dezvoltarea gheţarilor nu s-a produs datorită creşterii precipitaţiilor ci datorită scăderii temperaturilor, în special în zonele mai coborâte, unde s-au produs puternice inversiuni termice. Grosimea gheţii era în jur de 1000 m, iar extinderea – de la calota sudică a Franţei până în Austria. Cronologia glaciaţiunii alpine Perioada glaciară Gűnz este corelată cu perioada glaciară Elster (glaciaţiunea nord Europeană) şi Nebraska (glaciaţiunea din America de Nord), a durat între 1,2 şi 700 000 ani şi a fost descrisă prin corelarea dintre pietrişurile fluvio-glaciare şi morenele din regiunea de platou străbătută de valea Gűnz, afluenţă a Dunării. Perioada glaciară Mindel este corelată cu Elster (glaciaţiunea nord Europeană) şi Kansas (glaciaţiunea din America de Nord), s-a desfăşurat între 650 000 şi 350 000 ani BP şi se corelează cu aluviunile din platoul străbătut de râul Mindel, tot afluent al Dunării. Perioada glaciară Riss este corelată cu perioada glaciară Saale şi Ilinois şi s- a desfăşurat între 300 000 şi 130 000 ani BP. A fost identificată pe baza teraselor înalte de pe valea Riss, de asemeni afluent al Dunării. Perioada glaciară Wűrm este corelată cu glaciaţiunea Vistula din Europa de Nord. Se consideră că s-a desfăşurat între circa 100 000 şi 11 000 ani BP. A fost identificată în relieful actual pe baza legăturii dintre morenele terminale recente şi terasele joase ale râului Wűrm. Cele mai scăzute temperaturi s-au produs spre 18.000 ani BP. Gheţarii wűrmieni au fost mai puţin extinşi decât cei din Riss, morenele fiind plasate pe văi mai amunte decât cele din Riss. Formele de relief de eroziune glaciară în glaciaţiunea montană Ca şi în cazul glaciaţiunii de calotă, începutul formării gheţarilor este marcat de apariţia unor suprafeţe de névé sau firn. Dintr-o regiune de névé sau din

119

îngemănarea mai multor acumulări de firn se formează un gheţar de vale. Dacă se

unesc mai mulţi gheţari de vale se poate vorbi de gheţari compuşi. Tipul alpin de glaciaţiune este alcătuit din gheţari simplii şi compuşi. Aceştia, în timpul acumulării şi curgerii dau naştere la o serie de forme de relief specifice:

• circuri glaciare;

• karlinguri sau custuri;

• văi glaciare;

• praguri glaciare;

• roci mutonate (spinări de berbec).

Formele de relief de acumulare glaciară în glaciaţiunea montană Materialul detritic rezultat în urma eroziunii glaciare şi în special periglaciare care afectează circurile şi văile glaciare, este transportat şi apoi depus de gheţar în urma topirii lui, sub formă de morene. În funcţie de stabilitatea acestora există morene fixe şi mobile. Cele mobile pot fi de suprafaţă, de fund sau interne, iar cele fixe sunt morenele frontale sau terminale, dispuse sub formă de potcoavă cu convexitatea avale. În spatele valului morenaic se formează drumlinuri.

În multe cazuri materialul morenaic este supus transportului de către apa rezultată în urma topirii gheţarului şi redepus sub formă de acumulări fluvio- glaciare, dispuse în formă de amfiteatru sau mari conuri de dejecţie, care se îngemănează în largi câmpii fluviio-glaciare denumite sandre.

3.4.Evoluţia florei şi faunei în Cuaternar Flora. La scară globală, flora pleistocenă nu se deosebeşte prea mult de cea actuală în privinţa componenţei speciilor, în schimb, repartiţia acestora în latitudine şi altitudine a fost diferită sub influenţa succesiunii perioadelor glaciare cu cele

interglaciare. În mare măsură, flora cuaternară s-a diferenţiat la sfârşitul Pliocenului, odată cu scăderea temperaturii. Speciile termofile au fost înlocuite cu altele mai rezistente la climatul din ce în ce mai rece, ele migrând tot mai mult spre sud. Ex. asociaţia floristică de climat cald cu Vitis vinifera, Buxus sempervirens, Magnolia sp., Taxodium, care la începutul Cuaternarului atingea paralela 45° N, s-a retras treptat spre sud, astăzi regăsindu-se în zona subtropicală; totodată şi speciile adaptate la temperaturi scăzute migrează spre sud. Efectele oscilaţiilor climatice s-au resimţit puternic şi în zonele tropicale, în care perioadele pluviale au favorizat extinderea florei de pădure ecuatorială, iar în perioadele interpluviale, uscate, s-a dezvoltat savana. Evoluţia vegetaţiei Există doi factori principali care au determinat evoluţia florei în Cuaternar:

schimbările climatice cu toate consecinţele care decurg de aici şi relieful, care prin lanţurile muntoase şi bazinele marine au împiedicat migrarea florei determinată de climă. În Europa, flora termofilă a Pliocenului a fost devastată de glaciaţiile Biber şi Donau, iar genurile Liriodendron, Catalpa Tsuga, Pterocarya Castanea şi Torreya au dispărut în glaciaţiunea Gűnz. Alte elemente termofile cum ar fii Magnolia dispar în glaciaţiunea Mindel. În timpul celei mai extinse glaciaţiuni, Riss, Europa centrală a fost acoperită de tundre cu sălcii pitice (Salix herbacea, Salix reticulata), Drias octopetala, Betula nana, Licopodium sp., Artemisia sp.)

120

În interglaciarul Riss – Wűrm, populaţiile vegetale termofile care populau morenele rissiene erau alcătuite din Salvia natans, Rodondrenon ponticum, Hedera helix, Buxus sempervirens, ultimul indicând un climat mai blând decât cel actual. Vegetaţia din centrul Europei se caracterizează prin prezenţa pădurilor de foioase şi vegetaţie de silvostepă. Glaciaţiunea Wűrm duce la dispariţia genurilor Thuia şi Brassenia. În tardiglaciar, Europa centrală era acoperită de tundră, iar în a doua parte a acestuia ele au fost înlocuite de păduri. În Holocen, odată cu încălzirea climei, vegetaţia europeană a avut în mare următoarea compoziţie: plop, alun turcesc, stejar şi ulm în etajul preboreal; stejar, gârniţă, ulm şi tei în etajul atlantic; tei, stejar, fag, molid, brad în etajul subboreal; fag şi carpen în etajul subatlantic. În America de Nord, înaintea primei perioade glaciare, vegetaţia predominantă era alcătuită din păduri cu frunze căzătoare (arţari, stejari, nuci americani) şi păduri de sequoia, relict care persistă până în zilele noastre. Când climatul s-a răcit, s-a instalat pinul şi stejarul, care persistă până la o nouă răcire, după care se extind pădurile de conifere. În ultima perioadă glaciară, molidul a ajuns să reprezinte 60-90% din esenţe, se întindea la sud de calota glaciară, iar după topirea acesteia a înaintat spre nord, în zona în care se găseşte şi astăzi, urmată de pădurile cu frunze căzătoare. Fauna. Fauna de mamifere Primele tentative de a crea o cronologie a Cuaternarului s-au bazat pe date privind succesiunea fosilelor marilor mamifere în depozitele stratigrafice ale acestuia. În domeniul macromamiferelor din Cuaternar, printre altele, există două genuri, din care fac parte caii şi elefanţii, care datorită trăsăturilor lor specifice de adaptare şi evoluţie, prezintă un interes aparte. Forma iniţială a genului Elephas este Elephas meridionalis (elefantul sudic specific Villafranchianului), a evoluat din Mastodon arvenensis care dispărut la începutul Pleistocenului. Din Elephas meridionalis s-a desprins Elephas antiqus (elefantul de pădure, un indicator al epocilor interglaciare) şi Elephas trogontheri care s-a dezvoltat din Pleistocenul inferior până în Pleistocenul mediu, când este înlocuit de Elephas primigenius, specie care a înregistrat importante adaptări la climatul glaciar Caii au înregistrat în Pleistocen o mare răspândire şi o evoluţie complexă. Speciile anteriore cailor au fost Allohipus stenonis, de mărimea unui ponei, Allohipus robustus, Allohipus sussenborensis, Allohipus mercki. Primul cal adevărat a fost Equus mosbachensis, o specie de stepă care a rezistat până în perioada glaciară Saale, urmat de Equus germanicus, frecvent în Wűrm. În Pleistocenul mediu În Europa Centrală a trăit şi Equus stenheimensis. Alte specii răspândite în Pleistocenul din Eurasia au fost rinocerii, cunoscuţi sub denumirile de Rhinoceros, Dicerorhinus şi Tichorhinus şi hipopotamii, care în unele perioade interglaciare au ajuns până în Anglia, nesupravieţuind în regiunile estice cu ierni aspre. Cervidele, specie reprezentată în Pleistocenul superior de Alces alces şi de Cervus giganteus (Megaceros), cu coarne de 3,5 m lungime şi talia de 2,8 m, avea strămoşi vechi în Pleistocenul inferior: Cervus senezenzis şi Cervus giganteus sűssenborensis. Renul care şi-a făcut apariţia în Pleistocenul vechi şi mediu în Europa centrală va cunoaşte o răspândire foarte mare abia în Pleistocenul superior, supravieţuind şi astăzi în regiunile reci sub forma speciei Rangifer tarandus. Cea mai răspândită specie în timp şi spaţiu în Cuaternar a avut-o cerbul comun (Cervus elaphus).

121

Vitele sălbatice au şi ele strămoşi villafranchieni, prin Leptobos etruscus şi mai târziu prin Bison şi Bos. O formă intermediară între bovine şi ovine este Ovibos moschatus, adaptat azi la clima arctică, dar în epocile glaciare migra împreună cu renul până în sudul Franţei, iar în America de Nord până la latitudinea de 35°. Carnivorele, componente importante ale faunei din Cuaternar, au fost reprezentate de ursul de peşteră (Ursus spelaeus) cu un strămoş în Villafrancian, Ursus etruscus. Dintre carnivore, în Pleistocenul Europei se găseşte genul Felix, cu Felix spelaea mult întâlit în depozitele pleistocene. Schimbările climei din Cuaternar au dus la disocierea unor asociaţii faunistice şi anume: asociaţii de animale de pădure interglaciară şi altele adaptate la teritoriu deschis de tundră, specifice perioadelor glaciare. Rezultă astfel câteva biotopuri, din care cele mai importante ar fi:

• biotopul de tundră;

• biotopul pădurii subarctice;

• biotopul pădurii temperate;

• biotopul de stepă continentală;

• biotopul stepei de loess.

Verificare 1. Ciclul Milankovici. 2. Caracteristici generale ale glaciaţiunii de calotă din Europa de nord. 3. Care sunt stadiile de formare a calotei glaciare din Europa de nord ? 4. Fazele glaciaţiunii de calotă din Europa de nord. 5. Caracteristici generale ale glaciaţiunii de calotă din America de nord. 6. Fazele glaciaţiunii de calotă din America de nord. 7. Corelaţi fazele glaciare ale glaciaţiunii de calotă din Europa de nord, America de nord şi Rusia europeană. 8. Modificări ale peisajului geomorfologic datorate glaciaţiunii de calotă. 9. Detaliaţi cronologia glaciaţiunii alpine.10. Care sunt caracteristicile generale ale glaciţiunii montane ? Modificări ale peisajului geomorfologic datorate glaciaţiunii alpine. 11. Prezentaţi factorii care au determinat evoluţia florei în Cuaternar. 12. Care sunt cele mai importante mamifere din Cuaternar ?

4. EVOLUŢIA OMULUI ÎN CUATERNAR Cel mai important fapt petrecut în Cuaternar este cel legat de evoluţia omului. Apariţia hominidelor este însă mult mai veche. Dacă luăm în considerare limita convenţională a Cuaternarului (1,8 mil. ani), aceasta coincide cu cele mai vechi

resturi fosile de Homo habilis (Homo ergaster) – omul îndemânatic, specie evoluată care se deplasa biped şi fasona în mod sistematic piatra şi osul şi care stă probabil la originea omului modern. Însă istoria evoluţiei umane este mult mai lungă. Există patru evenimente majore care au avut loc în cursul evoluţiei umane:

• originea familiei umane în urmă cu circa 7 milioane de ani;

• „radiaţia adaptivă“ a speciei Australopitecus;

• apariţia unui creier mai dezvoltat odată cu apariţia genului Homo acum 2,5 mil. ani;

• apariţia omului modern.

122

Tabel nr. 1 - Echivalenţa diferitelor scări geocronologice şi subdiviziuni ale Cuaternarului
Tabel nr. 1 - Echivalenţa diferitelor scări geocronologice şi subdiviziuni ale Cuaternarului

123

Cele mai vechi hominide din genealogia umană sunt australopitecii, specie individualizată acum cca. 4,4 mil. ani, dispărută acum un milion de ani şi care prezintă numeroase caractere simiene; singura caracteristică ce îi apropie de specia umană este mersul bipEditura Cele mai vechi resturi fosile aparţinând acestei specii au fost descoperite la Laetoli în Tanzania (celebra Lucy) şi la Hadar în Etiopia, în apropierea unor depozite de cenuşă vulcanică. Vârsta acestora a putut fi determinată destul de precis şi deci şi fosilele de hominizi au putut fi datate la o vechime de 3,2 – 4,4 mil. ani. Au existat mai multe specii de australopiteci (A. afarensis, boisei, africanus, robustus) care, timp de cca. 3 mil. ani, până în momentul extinderii lor, au convieţuit cu specia Homo. Creierul acestora era de mici dimensiuni, posedând o inteligenţă redusă. Descoperiri foarte recente pun sub semnul întrebării teoria liniară a evoluţiei. Kenyantropus platyops descoperit în 1999 în Kenya (faţă lată, dinţi mici ca ai omului modern) trăia în savană în aceiaşi perioadă cu Lucy, nefiind înrudiţi pe scara evoluţiei, fapt care i-a obligat pe specialişti să refacă arborele nostru genealogic. În Africa au fost descoperite 18 specii distincte de hominizi, iar arborele genealogic nu mai este liniar ci are multe ramuri fără continuitate. În anul 2002 o echipă de francezi conduşi de Michael Brunet a făcut în Ciad o descoperire care a clătinat lumea ştiinţifică. A fost găsită o fosilă cu o vechime de 7 milioane de ani care avea trăsături deopotrivă primitive şi evoluate. A fost denumită Toumai. Există dovezi ale mersului biped ale acestuia în habitate împădurite, fapt ce pune la îndoială teoriile referitoare la evoluţia la mersul bipEditura Se credea că mersul biped a apărut datorită faptului că hominizii trăiau în savană şi trebuiau să vadă prădătorii sau ce se află în faţa lor, însă Toumai trăia în păduri. Descoperirea acestei fosile ne apropie şi mai mult de momentul „strămoşului comun“ om – cimpanzeu. Homo habilis (Homo ergaster) – omul îndemânatic, reprezintă cea mai veche specie a genului Homo, cunoscută până acum. A apărut acum circa 2 – 2,5 milioane de ani în Africa. Un fapt de o deosebită importanţă este că în majoritatea cazurilor resturile de Homo habilis sunt însoţite de primele unelte de mână (toporaşe, răzuitoare etc), ceea ce denotă un grad superior de hominizare. Se pare că primul făuritor de unelte a fost genul Homo. El a reuşit să facă distincţia între folosirea unui obiect natural de către diferite vieţuitoare şi crearea unui obiect după un model conceput înainte de a fi realizat. Există mai multe teorii cu privire la apariţia genului Homo, iar una dintre ele sugerează că a existat o legătură directă cu declanşarea glaciaţiunii în emisfera nordică. Climatul în continuă schimbare, cu alternanţa perioadelor glaciare lungi cu perioade interglaciare scurte, i-a favorizat probabil pe indivizii ingenioşi şi inteligenţi care au avut abilitatea de a se adapta. Este foarte posibil ca ciclurile glaciare să fi avut un rol bine definit în declanşarea migraţiilor. Evoluţia rapidă a noilor specii şi subspecii a întregii clase a mamiferelor a fost de altfel inevitabilă. Speciile de australopitecine şi Homo au avut adaptări specifice diferite şi se pare că introducerea în alimentaţie a cărnii de către Homo a fost determinantă în diferenţierea acestor specii. Fabricarea uneltelor de piatră trebuie să fi fost una din abilităţile importante ale mâncătorilor de carne; vegetarienii (australopitecinele) puteau supravieţui şi fără aceste unelte. Acum circa 2 milioane de ani creierul genului Homo începuse să devină cu adevărat uman, cu aceleaşi caracteristici ca şi creierul nostru. Homo erectus. Cu aproximativ 1,5 milioane de ani în urmă, Homo erectus a migrat din Africa în Europa şi Asia; este primul care cucereşte zonele temperate,

124

este autorul primelor mari invenţii umane, descoperă focul, inventează o nouă tehnică mai evoluată a cioplirii pietrei, foloseşte coloranţii şi este iniţiatorul primelor acţiuni legate de manifestări rituale. Din dovezile arheologice reiese că aceste făpturi aveau un mod de viaţă superior maimuţelor mari, erau vânători– culegători, cu abilităţi în folosirea uneltelor pentru a avea acces la alimente cum ar fi carnea sau tuberculii subterani şi probabil erau înzestraţi cu grai articulat. Primele aşezări primitive organizate de Homo erectus în peşteri şi în aer liber au stat la originea unei adevărate revoluţii psihice a umanităţii şi la o rapidă dezvoltare de atunci încoace a structurilor sociale. În această etapă a preistoriei, strămoşii noştri deveneau oameni, deja foarte asemănători cu ceea ce suntem noi astăzi. Fosilele sunt rare şi există o discontinuitate a liniei de descendenţi a oamenilor moderni. La începutul ultimei perioade glaciare (Wűrm), în Europa şi Orientul Mijlociu trăia deja o specie care avea trăsături comune cu Homo sapiens – creierul de dimensiuni mărite şi cu Homo erectus – un craniu îngust şi înalt cu arcade sprâncenoase reliefate. Este vorba de spre Omul de Neanderthal. A trăit în intervalul de acum 135 000 – 34 000 de ani, însă presiunile evolutive care au acţionat în diferite populaţii, de la un capăt la celălalt al Lumii Vechi, au fost resimţite de acum circa 500 000 de ani. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene şi i se pot atribui chiar unele din primele industrii specifice Paleoliticului superior. Erau vânători iscusiţi şi cunoşteau şi practicau o medicină primitivă. Aveau cultul pentru semenii în viaţă dar şi pentru morţi. Cu toate aceste calităţi de supravieţuitori ai mai multor ere glaciare, au fost înlocuiţi rapid de către Homo sapiens sapiens, fapt greu de explicat şi de înţeles. Se pare că ultimii Neanderthali au trăit acum 30 000 de ani, ei fiind înlocuiţi de oamenii de Cro-Magnon. Aceştia apăruseră în Africa cu zeci de mii de ani înainte; în urmă cu 45 000 de ani s-au răspândit în Europa occidentală şi orientală, iar pentru o vreme au trăit în paralel cu Neanderthalienii (60 000 în Orientul Mijlociu). Omul de Neanderthal nu a fost decât o ramură laterală a arborelui genealogic uman, o specie interesantă, a cărei dispariţie nu a fost pe deplin elucidată. Originea lui Homo sapiens sapiens trebuie căutată în afara Europei. Cercetările secvenţelor cromozomice de ADN au demonstrat vechimea mai mare a populaţiilor africane, aceasta depăşind 100 000 de ani. Cele mai timpurii fosile umane atribuite lui Homo sapiens sapiens au fost descoperite în sudul Africii şi în Orientul Mijlociu, de unde se presupune că omul modern a migrat în urmă cu 40 000 de ani în vestul Europei, de unde a primit şi numele de Cro–Magnon. Populaţiile de Homo sapiens sapiens au fost supuse unei permanente diversificări adaptive, datorate condiţiilor geografice şi climatice ale mediului pe care l-a colonizat de-a lungul timpului, explicând astfel variaţiile antropologice actuale. Fluctuaţia nivelului mărilor din timpul ultimei glaciaţiuni a jucat un rol important în alegerea unor rute de migraţiune, atât pentru oamenii primitivi cât şi pentru animale. De exemplu, Australia şi Noua Guinee erau legate pe uscat, marea majoritate a Indoneziei putea fi străbătută cu piciorul sau pe apă, distanţele fiind foarte scurte, iar popularea Americii s-a realizat în perioada maximului glaciar (acum 20 000 – 30 000 de ani), când Beringia, actuala strâmtoare Bering, putea fi trecută cu piciorul, oamenii vechi şi marile mamifere trecând dinspre Rusia spre Alaska. Astfel cu 12 000 de ani în urmă exista deja populaţie în sud – vestul Americii de Nord, iar numai după 2 000 de ani, oamenii primitivi s-au răspândit în America de Sud. Acum 30 000 de ani apar primele manifestări de artă

125

descoperite în Africa şi Europa (în peşterile Lascaux şi Tuc d’Audoubert din Franţa). Începând acum aproape 10 000 de ani, grupuri nomade de vânători – culegători au descoperit în mod independent diferite tehnici agricole, iar acum 6 000 de ani, scrisul. Pe baza datelor deţinute până în prezent putem menţiona că apariţia şi evoluţia omului nu este încă pe deplin elucidată. Există încă unele verigi lipsă, iar înţelegerea deplină a acestui proces complex se va putea realiza odată cu dezvoltarea tehnicilor de investigare şi cu descoperirea de noi dovezi materiale.

Întrebări de verificare:

1. Explicaţi evenimentele care au avut loc în cursul evoluţiei umane. 2. Explicaţi şi descrieţi cadrul şi momentul în care au avut loc migraţiile lui Homo sapiens sapiens.

Bibliografie

1. Macarovici, N. (1968), Geografia Cuaternarului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

2. Petrescu, I. (1990), Perioadele glaciare ale Pământului, Editura Tehnică,

Bucureşti.

3. Cârciumaru, M. (1999), Evoluţia omului în Cuaternar, Editura Lumina

Lex, Bucureşti.

4. Popescu, N. (2002), Cuaternarul – perioada marilor glaciaţiuni, Terra,

anul XXXI (LI) – vol. 1-2/2001, Bucureşti.

5.

Neil,

R.

(2002),

Schimbările majore ale mediului, Editura ALL

Educational, Bucureşti.

6. ***www.inqua.com

7. ***www.discovery.com

126