Sunteți pe pagina 1din 9

TEMA: 1

Politica macroeconomică:
Obiective şi instrumente; Componentele Politicii monetare

1. Obiectivele PM şi conflictul dintre acesta


2. Instrumentele de PM
3. Mixul de Politici economice

“PM reprezintă o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în


scopul realizării anumitor obiective de ordin structural sau conjunctural”
Eugen Rădulescu
Obiectivele PM
• Gradul de ocupare a forţei de muncă (2,3)
• Stabilitatea preţurilor (1,2,3)
• Creşterea economică (1,2,3,4,5)
• Echilibrarea balanţei de plăţi externe (2,4,5)
• Controlul deficitului bugetar (1,2,3,5)

Instrumentele PM
- 1 Politica monetară
- 2 Politica fiscală
- 3 Politica veniturilor
- 4 Politica valutară
- 5 Politica comercială
a) Gradul de ocupare a forţei de muncă este un obiectiv cu cel mai mare impact
social şi urmăreşte ocuparea deplină a forţei de muncă. Totuşi se consideră
că la nivelul oricărei economii există şomaj fricţional care poate fi cauzat de
mai mulţi factori:
• factori sezonieri
• factori geografici
• factori structurali
• factori discriminatorii
b) Stabilitatea preţurilor
Stabilitatea nivelului preţurilor este un obiectiv important al politicii de
stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului preţurilor, manifestată în
principal sub forma inflaţiei, poate avea efecte întinse şi adverse în economie.
Latura nefavorabilă a efectelor pornind de la creşterea inflaţiei, include o reducere
a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă în ceea ce priveşte
repartiţia veniturilor şi o înrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plaţi.
Robert Marshall
Argumentele aduse în favoarea asigurării stabilităţii preţurilor:
- o PM orientată în direcţia asigurării creşterii economice şi a reducerii
şomajului generează efecte al căror lag este variabil.
- “curba lui Philips” s-a dovedit a fi eficientă doar pe termen scurt
- Măsurile de PM adoptate, pot să nu aibă efectul scontat tocmai ca efect al
“inconştienţei” acestora în timp.
c) Creşeterea economică
Asigurarea unui anumit nivel al crşterii economice presupune 2 aspecte:
o Fie asigurarea unei creşteri economice externe (bazată pe creşterea
numărului angajaţilor, de exemplu)
o Fie îmbunătăţirea condiţiilor existente de lucru care să permită
creşterea productivităţii (presupune astfel o creştere economică
intensivă)
Conflictul dintre obiective
Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori
contradictorie, deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la
nerealizarea celorlalte ţinte, motiv pentru care se pune un deosebit accent pe
stabilizarea unui obiectiv unic de PM care să permită realizarea stabilizării
macroeconomice.

Folosirea instrumentelor PM necesită din partea utlizatorilor următoarele


cerinţe speciale:
1. trebuie profund cunoscute bazele teoretice ale conţinutului, structurii
şi funcţiilor acestor instrumente;
2. trebuie cunoscute relaţiile funcţionale dintre obiectivul stabilit şi
instrumentele utilizate pentru atingerea acestor obiective;
3. trebuie studiat contextul real în care se aplică aceste instrumente.
Mixul de PM
Diviziunea “muncii” între politici
 Creşterea economică trebuie adresată prin măsuri structurale vizînd:
politica fiscală, bugetară, piaţa muncii, comerţul, etc.
 Stabilitatea preţurilor – este responsabilitatea PM
 Stabilitatea externă – trebuie să fie în sarcina politicii fiscale care
împreună cu politica veniturilor trebuie să ajute competitivitatea
externă.
Cooperarea dintre politici
1. Dacă politicile sunt armonizate, obiectivele pot fi atinse;
2. În cazul apariţiei unor dezechilibre, corecţiile trebuie efectuate în
concordanţă cu “diviziunea muncii”;
3. Este important ca fiecare politică să realizeze corecţiile la timp pentru a nu
împovăra excesiv alte politici;
4. Nu orice derapaj creat de nefuncţionalitatea adecvată a unei politici poate
fi corectat de alte politici. Astfel PM a suplinit în anii 2005, 2006, 2007
insuficienţa tărie a politicii fiscale şi de venituri, iar costul se vede în
prezent: un deficit de cont curent îngrijorător şi în continuă creştere.
5. Uneori dezechilibrele sunt atît de mari încît politicile economice nu mai
reuşesc să restabilească echilibrul.
(2) Priorităţile care decurg din provocarea privind mixul de politici
Priorităţi pentru creşterea economică
 Îmbunătăţirea capacităţii de implementare a proiectelor de invstiţii
pentru a absorbi fondurile disponibile din străinătate;
 Creşterea cheltuielilor publice de capital pentru a îmbunătăţi
infrastructura;
 Continuarea eforturilor de îmbunătăţire a climatului de investiţii,
inclusiv prin:
- continuarea aducerii cadrului instituţional la standardele europene;
- continuarea privatizării şi restructurării întreprinderilor pentru a sprijini
creşterea productivităţii.
(2) Prioritatea principală pentru politicile de menţinere a stabilităţii
Prioritatea principală pe termen scurt este întărirea PM, necesitatea sa
rezultînd din:
 Expansiunea puternică a sectorului privat, însoţită de intrări masive de
capital;
 Aprecierea reală a monedei naţionale;
 Accentuarea dezechilibrelor externe şi a vulnerabilităţilor asociate;
 Acumularea de presiuni inflaţioniste pe partea cererii şi accelerarea
inflaţiei.

Politica fiscală
Deşi ar trebui să joace rolul principal în limitarea vulnerabilităţilor,
programarea unei intrări a politicii fiscale a fost dificilă, avînd în vedere:
• Necesitatea dezvoltării infrastructurii
• Datoria publică scăzută
• Situaţia politică
Pentru anul 2008 este programată o relaxare fiscală
Consecinţe:
- Un deficit fiscal semnificativ în 2008 sau 2009 ca accentua presiunile
inflaţioniste
- Anticipaţiile privind majorarea deficitului fiscal ar putea declanşa
deteriorarea percepţiei investitorilor străini, ceea ce ar conduce la
materializarea vulnerabilităţilor.
Politica veniturilor
• Creşteri semnificative ale salariilor în sectorul bugetar
o Măririle repetate de salarii în cursul unui an nu sprijină
ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste
o Se anticipează că salariile din sectorul bugetar vor creşte
semnificativ în anul electoral 2009
• Efect de contagiune în sectorul privat
o Creşterea productivităţii muncii a rămas în urma
creşterilor salariale în 2008.
TEMA : 2
Politica monetară, instrument al
politicii macroeconomice
1. Politica monetară: esenţă şi componente;
2. Obiectivele PM.

=1= PM reprezintă ansamblu măsurilor adoptate de BC în scopul influenţării


ofertei de monedă şi a ratei dobînzii, care să contribuie la influenţarea, mai departe,
a activităţii economice.
În prezent, obiectivul final al PM adoptate de BC este stabilitatea monetară
internă, sau stabilitatea preţurilor.
Realizarea acestui obiectiv depinde de strategia de PM adoptată:
o Fie în mod indirect, caz în care intervin obiectivele intermediare ale PM
o Fie în mod direct (avînd ăn vedere strategia bazată pe ţintirea directă a
inflaţiei)
Componentele PM
Instrumente = Obiective = Obiective = Scopuri operaţionale intermediare
Obiectivele PM

Obiective fundamentale Obiective intermediare


-Stabilitatea preţurilor -Cursul valutar
-Creşterea economică susţinută -Rata dobînzii
pe Termen Lung -Masa monetară
-Creditul
-Preţul altor active
financiare

Instrumentele PM (indirecte)
a) taca oficială a scontului
b) rata rezervelor minime obligatorii
c) operaţiunile pe piaţă
d) controlul direct al creditului

=2= În perioada de după acordul de la Bretton Woods, PM a fost însărcinată


cu menţinerea de rate de schimb fixe, însă a acordat prioritate şi asigurării ocupării
depline a forţei de muncă la nivel naţional.
- Încredere într-o corelaţie negativă permanentă între şomaj şi inflaţie
(Phillips)
- Management activ al ratei dobînzii pe termen scurt
- Rezultat: stagflaţia din anii 70 şi colapsul sistemului Bretton Woods
Obiectivele PM în practica BC:
• BCE: “menţinerea stabilităţii preţurilor” dar şi “fără a prejudicia
obiectivul stabilităţiipreţurilor, creşterea economică neinflaţionistă şi
durabilă respectînd mediul, nivel ridicat de ocupare şi protecţie socială”
(Tratatul de la Naastricht)
• FED: “ocuparea deplină, stabilitatea preţurilor şi rate moderate ale
dobînzilor pe termen lung” (Federal Reserve Act)
În fapt în perioada 1979-1982- reducerea inflaţiei
După 1982 – un relativ echilibru între inflaţie şi ocuparea forţei de muncă.
TEMA: 3
Tipuri de strategii de politică monetară

1. Strategii indirecte;
2. Strategii directe

TEMA: 4
Strategii indirecte de politică monetară

1. Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar


2. Strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare
3. Strategia bazată pe ţintirea ratei dobînzii
4. Strategia bazată pe o ancoră nominală implicită

=1= Condiţii necesare pentru adoptarea strategiei bazate pe ţintirea cursului


valutar:
• Adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la
asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţieicomparativ cu cea
aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul
valutar al propriei monede
• Existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să
permită intervenţii prompte pe piaţa valutară.
• Menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice
şi a cadrului instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe
primele.
Avantaje:
- accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, prin
gradul mare de stabilitate a monedei naţionale;
- disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şi respectarea
angajamentului ales;
- promovarea cooperării şo coordonării internaţionale în cazul apariţiei unor
şocuri externe majore.
Dezavantaje:
- necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nu
deterioreze nici nivelul cursului valutar şi nici competitivitatea externă;
- costul mare reprezentat de nivelul rezervelor valutare;
- imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar;
- înrăutăţirea finanţării balanţei de plăţi în condiţiile în care nu există alte
surse – decît cele generate de rezervele valutare.

Tipurile de strategii de politică monetară


Obiectivul fundamental al PM este asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor ceea ce în esenţă înseamnă o inflaţie pozitivă, redusă şi stabilă.
Stabilitatea preţurilor este un obiectiv final al PM asupra căruia BC poate exercita
doar un control indirect.
Practica a demonstrat că atingerea acestui obiectiv final poate fi realizată
utilizînd diferite strategii de pM.
Ţintirea cursului de schimb este o strategie de PM care a cunoscut mai multe
forme:
• legarea valorii mondei naţionale de cea a unui bun ( aur, în perioada de
existenţă a etalonului aur)
• legarea valorii monedei naţionale de cea a unei alte monede mai stabile
şi care deţine rolul preponderent în relaţiile comerciale ale ţării cu
moneda – ancoră va fi importantă în ţara care a adoptat ţintirea cursului
de schimb.
Această formă de ţintire a cursului de schimb cunoaşte mai multe variante:
• crawling peg/band: este permisă deprecierea controlată a monedei
naţionale astfel încît diferenţialul de inflaţie să nu fie mai mare decît
deprecierea nominală a cursului (să se permită astfel o apreciere în
termeni reali a cursului de schimb al monedei naţionale). Este permisă
intervenţia permanentă a BC, pentru a se asigura deprecierea dorită;
• curs fix, cu bandă: cursul variază între anumite limite, BC intervenind
doar cînd cursul iese din bandă şi permitîtnd un grad mai ridicat de
flexibilitatea BC în prevenirea intrărilor de fluxuri speculative, dată
fiind incertitudinea legată de nivelul cursului de schimb;
• curs fix, ajustabil: cursul este fixat pe perioade lungi de timp, fiind
modificat doar în situaţii de dezechilibru;
• curs fix, în regim de consiliu monetar: baza monetară trebuie să fie
acoperită de rezervele valutare şi cel de aur, la cursul de schimb fixat.

=2= Autoritatea monetară este obligaţia de a asigura un anumit nivel de


creştere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui
obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:
 alegerea agregatului monetar reprezentativ, avînd în vedere
diversitatea acestora şi nivelul de agregate a elementelor ce le
compun;
 stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei
benzi de fluctuaţie a retei de creştere a masei monetare;
 stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit
drept obiectiv intermediar de PM.
Avantaje
- permite BC promovarea unei PM proprii, capabile să contracareze efectele
adverse ale unor şocuri la nivelul cererii sau ofertei agregate;
- promovează transparenţa în politica monetară;
- permite BC să urmaărească un nivel al inflaţiei independent de alte ţări.
Dezavantaje:
- este necesar ca autoritatea monetară să fie capabilă să conducă o asemenea
PM;
- BC trebuie să controleze foarte bine agregatul monetar ales ca ţintă;
- Între agregatul monetar şi ţinta finală trebuie să existe o relaţie puternică.
Ancora nominală
Ancora nominală este o constrîngere asupra valorii banilor interni şi de
existenţa ei, într-o formă sau alta, se leagă succesul oricărei strategii de PM.
D.p.v. tehnic, ancora nominală furnizează o condiţie pentru ca nivelul
preţurilor să fie unic determinat, lucru absolut necesar pentru stabilitatea preţurilor.
Să ajute la legarea aşteptărilor inflaţioniste de însăşi constrăngerea asupra
valorii banilor naţionali.
Ea limitează presiunile politice care ar determina practicarea unei PM
expansioniste şi inconştiente.
În practică există mai multe ancore nominale care pot fi utilizate pentru
fixarea aşteptărilor inflaţioniste:
• Agregatele monetare
• Cursul de schimb
• Inflaţia
Alegerea ancorei nominale presupune estimarea consecinţelor pe care le
presupune această opţiune atunci cînd este combinată cu influenţele unor factori
precum:
 Dimensiunea ţării
 Flexibilitatea
 Caracteristicile mecanismului economic intern
 Gradul de deschidere a economiei spre exterior, etc.
=3= Avantaje (Rata dobînzii)
 Oferă o transparenţă în efectuarea strategiei monetare;
 Este independentă de influenţa factorilor externi.
Dezavantaje:
 Corelaţia incertă dintre rata dobînzilor şi rata inflaţiei
 Capacitatea redusă a BC de a influenţa în mod eficient
mecanismul şi nivelul ratelor dobînzii din sistemul bancar.
TEMA:5
Strategii directe de