Sunteți pe pagina 1din 23

Razboiul din Coreea

24.03.2003-Romania libera

Azi, când asistam la show-ul televizat, razboiul din Irak, ar trebui sa ne


gândim cine sta in spatele acestui razboi si sa nu fim atât de naivi incât sa
credem ca SUA este eliberatoarea poporului irakian de sub jugul lui Saddam
asa cum multi au crezut ca URSS ne-a eliberat de sub jugul fascist. In
spatele acestui razboi stau interesele unor societati secrete foarte puternice
pe care ultimul lucru care le-ar induiosa ar fi soarta oprimatului popor
irakian sau a oricarui alt popor. Niciodata pâna azi nu au facut americanii un
razboi din "mila" pentru un popor oprimat. Cei care au interese economice si
politice, si fac razboaiele, nu au mila de nimic si nimeni. Cele doua motive
principale ale acestui razboi sunt petrolul si indepartarea celui mai puternic
dusman al Israelului, Saddam. Bush este de fapt un pion, nu este atât de
inteligent ca sa organizeze si conduca toata aceasta tevatura, altii sunt cei
care iau deciziile. Azi, când nu mai exista dusmanul comunist, a aparut
dusmanul arab si terorismul. Când nu va mai exista nici dusmanul arab,
va aparea, desigur, dusmanul extraterestru, si totdeauna vom avea nevoie de
"prietenul" puternic si bine inarmat, USA, ca sa ne aprere. Totul este
planificat si prevazut.

Nicaieri altundeva nu s-a evidentiat mai pregnant manipularea de catre


societatile secrete a ambelor parti participante intr-un conflict armat, ca in
cazul Razboiului din Correa, care a izbucnit la inceputul anilor ´50 si azi
Coreea de Nord este inclusa in "axa raului". Ca si in cazul razboaielor din
Golf si Vietnam, semantica oficiala a caracterizat acest conflict – care a dus
la pierederea a aproape 34.000 de vieti americane - drept o simpla "actiune
politieneasca" si nu un razboi in adevaratul sens al cuvântului. Exista multe
documente care arata ca izbucnirea conflictului din Peninsula Coreeana a
fost rezultatul unei minutioase planificari efectuate de niste persoane al caror
control se extindea atât asupra guvernului american, cât si a celui sovietic.
Acest conflict a inceput odata cu fondarea ONU, la sfârsitul celui de-al II-lea
Razboi Mondial. Termenul de "Natiunile Unite" fusese temeinic imprimat in
mintea poporului american in timpul razboiului, când denumea in mod
generic toate tarile aliate in lupta contra Italiei, Germaniei si Japoniei.
Organizatia Natiunilor Unite a fost de fapt doar o dezvoltare a vechii Ligi a
Natiunilor, acea incercare esuata de a forma un guvern mondial, instigata de
Woodrow Wilson si de emmbrii societatilor secrete conduse de catre Milner
si Rhodes. Ideea a fost reînviata in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial,
când reprezentanti ai guvernelor SUA, URSS, Marii Britanii si ai miscarii
nationaliste chineze condusa de Ciang Kai Shi, s-au intâlnit la Dumbarton
Oaks, lânga Washington DC, in perioada 21 august-7 octombrie 1944. Unul
dintre principalii initiatori ai acestei actiuni, precum si ai celor care au urmat
in vederea infiintarii unei organizatii a Natiunilor Unite, a fost John Foster
Dulles, care a contribuit de asemenea si la fondarea Consiliului pentru
Relatiile Externe. Participant la Conferinta de Pace de la Versailles din 1917,
Dulles a creat si Organizatia Tratatelor din Asia de Sud-Est (SEATO) - care
a asigurat "acoperirea" juridica pentru razboiul din Vietnam. Alte detalii
privitoare la modul de organizare si functionare a ONU au fost puse la punct
in cadrul importantei Conferinte de la Ialta, din februarie 1945. Pe baza
protocoalelor secrete semnate al Ialta, s-a cazut de acord asupra impartirii
teritoriului coreean de-a lungul Paralelei 38, fapt ce a permis URSS si Chinei
sa dobândeasca controlul asupra partii de nord a acestui teritoriu, instaurând
un regim comunist. Desfasurarea unei astfel de actiuni fusese avuta in
vedere cu un an inainte. Intr-un articol aparut in aprilie 1944 in publicatia
"Foreign Affairs", se cerea instaurarea unei "tutele asupra teritoriului
coreean, tutela asumata nu de o tara oarecare, ci de catre un grup de Puteri,
format, sa zicem, din SUA, Anglia, China, Rusia". Conducerea Consiliului
pentru Relatii Externe era constienta ca marele public american s-ar putea sa
nu fie de acord cu razboiul, in cazul in care instaurarea unei asemenea
"tutele" ar putea fi pusa sub semnul indoielii, si a inceput sa dezvolte un
rationament care sa justifice o eventuala interventie militara in Peninsula
Coreeana.

Daca negocierile americane ( conduse de membrii Comisiei pentru Relatii


Externe, CFR ) si politica de comert si imprumuturi nu ar fi acordat URSS
un rol important in Pacific, in Coreea nu s-ar fi instaurat un regim comunist
si nici nu ar fi avut loc Razboiul din Peninsula.

Construirea formala a ONU a inceput la doua luni dupa incheierea


Conferintei de la Ialta, la Conferinta Natiunilor Unite privitoare la
Organizarea Vietii Internationale Postbelice desfasurata la San Francisco. In
urma acesteia, in iunie s-a semnat o Cartà, document ce a intrat in vigoare la
24 octombrie 1945 - adica la mai mult de doua luni dupa incheierea celui de
al II-lea Razboi Mondial. ONU a fost creata din punct de vedere principal de
catre membrii Consiliului pentru Relatii Externe. In delegatia americana ce a
participat la Conferinta de creare a ONU existau 47 de membri ai CFR.
Avându-i in vedere pe Dulles si pe ceilalti membri ai Consiliului pentru
Relatiile Externe, care au fost originea crearii ONU, nu este o surpriza sa
constatam ca aceasta organizatie supravegheaza astazi desfasurarea
activitatii Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare
( cunoscuta de marele public sub denumirea de Banca Mondiala ) si a
Fondului Monetar International ( FMI ). ONU gazduieste de asemenea sub
egida sa o serie intreaga de agentii cu activitati in domeniul social, precum
Organizatia Internationala a Muncii ( OIM ), Organizatia pentru Alimentatie
si Agricultura ( FAO ), Organizatia Mondiala a Sanatatii ( OMS ),
Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura
( UNESCO ), Fondul pentru Copii al ONU ( UNICEF ).

In 1947, ca urmare a unei intreruperi a negocierilor dintre cele doua Coree


privitoare al reunificarea tarii, problema coreeana a fost incredintata spre
rezolvare ONU. Prin 1949, atât SUA, cât si URSS isi retrasesera in cea mai
mare parte trupele de ocupatie din Peninsula Coreeana. Retragerea
americanilor din Peninsula a lasat o armata sud-coreeana de numai 16.000
de oameni, dotata in majoritate cu arme de calibru mic, fata in fata cu o
armata nord-coreeana comunista, de peste 150.000 de oameni, inarmata cu
piese de artilerie ultramoderne, de fabricatie sovietica dupa modele
americane. Atunci când generalul Albert C. Wedemeyer - care a fost trimis
de presedintele Truman pentru a evalua situatia din Peninsula dupa
retragerea americanilor - i-a raportat acestuia ca armata comunista
reprezenta o amenintare directa la adresa teritoriului sud-coreean, afirmatiile
sale au fost ignorate, iar raportul ce le cuprindea nu a fost publicat. In
ianuarie 1950, premierul nord-coreean Kim Il-sung a proclamat un "an al
unificarii", incepând masarea de trupe de-a lungul Paralelei 38. La fel ca in
cazul conflictului ulterior din Golful Persic, Departamentul de Stat al SUA,
ce era ticsit de membri ai Consiliului pentru Relatii Externe, nu a facut
nimic. Secretarul de stat in administratia Truman, Dean Acheson, membru si
el al CFR, a declarat public faptul ca, Coreea se gasea in afara perimetrului
defensiv al SUA. Acest lucru a dat semnal limpede lui Kim, care in iunie a
invadat partea de sud a tarii, sub patronajul sovieticilor. Liderii americani au
mimat surpriza si supararea cu privire la declansarea atacului nord-coreean
impotriva sudului la 25 iunie 1950, cerând o intrunire urgenta a Consiliului
de Securitate ONU, compus pe atunci din reprezentanti ai SUA, Marii
Britanii, URSS si Chinei nationaliste. Consiliul, in absenta reprezentantilor
URSS si cu China reprezentata doar de ambasadorul regimului anticomunist,
condus de Cian Kai Shi, au votat in favoarea unei interventii ONU in
Coreea. Autorii specializati in materie de conspiratie au remarcat ca acest
vot favorabil ar fi putut fi impiedicat daca URSS si-ar fi folosit dreptul la
veto, insa, ciudat, chiar in acea zi, reprezentantii URSS la ONU au hotarât sa
iasa din sala in semn de protest cu privire la faptul ca ONU inca nu
recunoscuse China comunista.

La 27 iunie 1950, cu aprobarea ONU, presedintele Truman a ordonat


trupelor americane sa ajute la desfasurarea actiunii "politienesti" de sub
egida ONU, ce consta in apararea teritoriului sud-coreean de invazia
comunista a trupelor din nord. Pe tot parcursul lunilor iulie-august 1950,
armata sud-coreeana, coplesita atât din punct de vedere numeric cât si din
cel al dotarii cu armament, impreuna cu cele 4 divizii americane prost
echipate, trimise de Truman in ajutor, a fost impinsa spre sud pâna in vârful
Peninsulei Coreene. Situatia a fost foarte dificila pâna la mijlocul lui
septembrie, când generalul Douglas MacArthur a lansat un atac stralucit si
indraznet asupra portului Inchon, de la mijlocul Peninsulei Coreene, ce a
"spart" frontul de lupta al nord-coreenilor, taindu-le liniile de aprovizionare.
Acestia s-au retras, urmariti indeaproape de trupele ONU - din totalul carora
90% il reprezentau trupele americane. Atunci când luptele au trecut dincolo
de Paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat
ca orice miscare a trupelor ONU dincolo de fluviul Yalu ( granita dintre
China si Coreea ) ar fi inacceptabila pentru tara sa. MacArthur a prevenit
Departamentul de Stat al SUA cu privire la faptul ca trupele regimului
comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, insa acest
avertisment nu a fost luat in seama. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000
de "voluntari" chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele ONU,
luate total prin surprindere. Inca 500.000 de chinezi au facut acelasi lucru in
decembrie 1950.

Generalul MacArthur, eroul american al celui de al II-lea Razboi Mondial, a


ordonat Fortelor Aeriene din subordine sa bombardeze podurile de peste
fluviul Yalu, ceea ce ar fi taiat liniile de aprovizionare si comunicatii ale
trupelor comuniste chineze, venite in ajutorul Coreei de Nord. El a apelat la
congresmanii ce ii impartaseau ideile, cerându-le sprijinul pentru
desfasurarea actiunilor sale militare si rugându-i ca SUA sa permita
nationalistilor chinezi din Taiwan sa lanseze un al doilea front impotriva
Chinei comuniste, pentru ca astfel sa reduca presiunea exercitata de acesta
asupra trupelor americane din Coreea. Raspunsul oficial la cererile lui
MacArthur a venit repede. Ordinele sale privind efectuarea unor raiduri
aeriene de bombardament au fost anulate de catre generalul George Marshall
( "parintele" Planului Marshall pentru Reconstructia Europei dupa incheierea
celui de al II-lea Razboi Mondial si membru al Consiliului pentru Relatii
Externe, care fusese reactivat de catre presedintele Truman, cu toate ca se
afla in rezerva, pentru a indeplini functia de Secretar de stat al Apararii ).
Este vorba despre acelasi Marshall despre care gurile rele spun ca, pe
vremea când era Seful Statului Major al Armatei, ar fi stiut dinainte despre
declansarea de catre japonezi a atacului de la Pearl Harbour, dar nu a luat
nici o masura pentru prevenirea sa. MacArthur a primit ordin sa nu
bombardeze baze de aprovizionare esentiale ale chinezilor, cerându-i-se in
acelasi timp sa ordone pilotilor sa nu porneasca in urmarirea avioanelor
inamice ce evitau lupta. Comandantul trupelor chineze, generalul Lin Piao,
avea sa declare mai tàrziu: "Nu as fi declarat niciodata atacul asupra
trupelor ONU, riscând astfel vietile oamenilor din subordine, cât si
reputatia de militar, daca nu as fi fost asigurat cu privire la faptul ca
Washingtonul il va impiedica pe generalul MacArthur sa ia masuri
corespunzatoare de represalii impotriva liniilor mele de aprovizionare si
comunicatie". Apelul lui MacArthur, prin care cerea sprijinul poporului
american fata de initiativele sale militare, a avut drept consecinta destituirea
sa de catre presedintele Truman din functia de Comandant Suprem al
Fortelor ONU din Coreea, la 10 aprilie 1951. A fost inlocuit din functie de
generalul Mathew B. Ridgeway, care mai târziu avea sa devina membru al
Consiliului pentru Relatii Externe.

Planul intocmit de MacArthur pentru un atac diversionist al Taiwanului


asupra trupelor Chinei comuniste nu avea sa fie niciodata pus in practica,
caci presedintele Truman avusese grija sa blocheze executarea acestuia, la
numai doua zile dupa declansarea atacului nord-coreean. In acealsi timp,
generalul Marshall a respins oferta conducatorului nationalist chinez Cian
Kai Shi de a trimite trupe in ajutorul americanilor din Coreea. Acestor ordine
de neînteles, care restrângeau la maximum optiunile militare ale trupelor
americane li se adauga faptul uluitor ca, comandantii rusi conduceau
desfasurarea conflictului de ambele parti ale Paralelei 38. In cele din urma s-
a incheiat cu semnarea unui armistitiu la data de 27 iulie 1953, la numai sase
luni dupa ce generalul Dwight Eisenhower devenise presedintele SUA.

Autorul Griffin scria ca "in realitate, comunistii conduceau ambele parti


beligerante". Ceea ce alti autori specializati in materie de conspiratie nu au
luat in seama au fost dovezile cu privire la faptul Rusia comunista a fost
finantata si controlata inca de la inceputul existentei sale de catre membrii
cercului interior al societatilor secrete americane moderne.

MacArthur, remarcând faptul ca pentru prima oara pe parcursul istoriei


militare, SUA nu reusisera sa obtina victoria, avea sa spuna mai târziu:
"Nicicând mai inainte aceasta tara nu a fost angajata intr-o lupta mortala
cu o putere dusmana, fara a avea vreun obiectiv militar precis de atins, fara
vreo alta politica decât aceea reprezentata de o serie intreaga de restrictii
in domeniul conducerii operatiilor militare, sau intr-adevar, fara ca macar
sa recunoasca in mod formal existenta unei stari de razboi intre ea si
celelate parti beligerante". Aceasta stare de lucruri a dus la crearea in SUA
a unui precedent care continua sa ne bântuie pâna astazi.

Dar analizând din nou la rece desfasurarea evenimentelor de atunci, trebuie


sa ne intrebam inca odata daca nu cumva a existat totusi un scop ascuns in
spatele acestui conflict aparent fara sens si daca acesta nu era cumva
cunoscut doar membrilor cercurilor inalte ale societatilor secrete. Un articol
aparut intr-o editie din 1952 a publicatiei Foreign Affairs explica: "Dupa
parerea mea, intelesul experientei noastre din Coreea este acela ca am
realizat un progres istoric catre crearea unui sistem viabil de securitate
colectiva". Prin urmare, Razboiul din Coreea nu a fost decât un alt pas
inainte in transpunerea in practica a telurilor Consiliului pentru Relatii
Externe vizând realizarea unui guvern mondial, sprijinit de un comandament
militar unificat, asa cum stau lucrurile in cadrul NATO. Referindu-se la asta,
Dean Acheson, membru al Consiliului pentru Relatii Externe, recunostea
mai târziu ca "singurul motiv pentru care i-am spus presedintelui sa lupte in
razboiul din Coreea a fost acela ca doream sa validez existenta NATO,
conferindu-i legimitate". Atât NATO cât si ONU au aparut de pe urma celui
mai important eveniment din istoria secolului XX - cel de al II-lea Razboi
Mondial - si, inca o data, cercetatorul serios gaseste si aici amprenta de
neconfundat a societatilor secrete.

Momente istorice din anii '50

1950 - Războiul Rece

În 1950, Corea de Nord comunistă a invadat


Coreea de Sud, atacul intensificând brusc Războiul
Rece... Preşedintele SUA, Harry Truman, le-a
explicat americanilor semnificaţia evenimentului.

"Coreea este o ţară mică, la mii de kilometri


depărtare. Dar ce se întâmplă acolo are importanţă
pentru fiecare american. Duminică 25 iunie forţele
comuniste au atacat Republica Coreea. Acest atac a
demonstrat clar, dincolo de orice dubiu, că mişcarea
comunistă internaţională este gata să recurgă la
invazia armată ca să cucerească state independente",
declara preşedintele Truman.
Razboiul cald al ''Razboiului rece''
Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” in
intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica SUA s-a remarcat o
crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a
zonei de ingradire a URSS, inca din perioada premergatoare razboiului
coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru
consolidarea acestui proces.

La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a


inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In
aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de
demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin,
deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub
influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS
a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca
interesele sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte anti-
comuniste.
SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a
decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un
minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de
alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de
adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in nord, sovieticii
au contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare
Coreene, sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie.
SUA au urmat exemplul sovieticilor, retragandu-si trupele, evitand
astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nord-
coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa
asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul
suficient suport economic si militar pentru a putea face fata
provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950,
Coreea de Sud si-a consolidat securitatea interna, insa o serie de
probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la
nemultumiri, punand in dificultate administratia Rhee.
Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o
invazie a Coreei de Sud, motivand ca celulele Partidului Muncitoresc
sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci
cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta,
nedovedita insa, a unui numar de 77.000 de luptatori de guerila si a
altor 500.000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu
Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana, argumentand ca
SUA nu vor interveni, din moment ce razboiul ar fi o problema interna a
Coreei.
Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a
incuviintat invazia, mizand pe un conflict de scurta durata si pe o
victorie rapida a Nordului, evitand in acest fel o interventie americana.
Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a
armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a
ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat
aceasta decizie, sustinand ca implicarea unuia sau a doua
detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria
Nordului.

Reactia ONU

In timpul invaziei din 25 iunie 1950, presedintele american, Harry


Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre
Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si
de Austria (1938), cand pasivitatea democratiilor occidentale a
incurajat escaladarea conflictului : “Daca aceasta actiune ar fi ramas
fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial,
asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al
doilea… Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si
principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac
neprovocat nu era stopat”, avea sa afirme Truman.
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a
unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil
prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean
Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat
intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele
Unite vor actiona sau nu.
Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in
virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau
datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor
generate in sistemul politic international. SUA s-a adresat Consiliului
de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut
condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era
de asteptat, somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins
ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud, stiind ca se va bucura
de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite.
Este de presupus ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in
cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de
dreptul de veto in Consiliul de Securitate. In cele din urma, la presiunile
politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au
contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth-ului britanic si
Turciei au avut o importanta semnificativa.
Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in
suport aerian si naval, considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor
militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana
la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel
incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reusita invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat
administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, SUA au
declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de
razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau
pedepsirea Coreei de Nord. Pe 27 septembrie 1950, MacArthur a fost
instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil
ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire
s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. Pe 7 octombrie 1950, o rezolutie
britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea
Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa
„restabileasca ordinea in intreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri
libere.

Interventia chineza

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la


radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele
ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza
implicarea in conflict inca din iulie 1950, cand SUA a angajat trupe atat
pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel
moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea
pentru „o interventie in razboiul coreean daca va fi necesar”.
O luna mai tarziu, Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a
americanilor in Coreea, declarand ca ”in cazul in care Statele Unite
imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o
amenintare la adresa noastra”. La sfarsitul lunii septembrie, China se
considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe
suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong a decis, la doua zile
dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38, sa intre in
razboi la mijlocul lunii octombrie.
Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii
suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului
Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao a facut presiuni in
vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19
octombrie trupele chineze au patruns in forta in spatiul nord-coreean.
La sfarsitul lunii noiembrie, generalul MacArthur lanseaza ofensiva
finala in dorinta de a atinge malurile fluviului Yalu, dar actiunea sa a
coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de
trupele americane in bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea
Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala.
Fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost
impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38.
La aproape trei saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene,
Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In ajunul Anului
Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora,
capturand Seulul si determinandu-l pe secretarul de stat Acheson sa
declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere
de la batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.

Negocieri esuate

Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate


insa, in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri. Acestea au
fost deosebit de dure, intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim
progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra
unei linii de armistitiu de-a lungul frontului. O data solutionat acest
aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii
prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate dintre
prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat
sa se intoarca in tarile de origine.
Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive
de propaganda, ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente
asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta. In
octombrie 1952, Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace
si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa
negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat
posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit
de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor.
Reizbucnirea luptelor in octombrie-noiembrie 1952 a confirmat acest
punct de vedere.

Incetarea focului

Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea


acestora fie spre „gatul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune
sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor
chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales,
Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului
in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de
lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc
restrans „ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam
decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom
inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in
Peninsula Coreea”. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a
fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953.
Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea
la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate,
negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de
dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean,
Syngman Rhee la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De
asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea
bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala
a armatei chineze. Pana la urma, comunistii au renuntat la cererea lor
privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului
a fost semnat.

Bilant sumbru

Bilantul razboiului este infiorator. Au cazut victime conflictului: 900.000


de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni
(in mare majoritate civili). De asemenea, 34.000 de americani au murit
in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de
altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita
decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca
exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina
pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu
Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia. O importanta
mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra
relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii
razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel
posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandu-
si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze tratatul. De asemenea, a intarit
hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente
comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon
ramanea imobilizat in sfera de influenta a SUA.

O motivatie a razboiului

Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra


abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca
rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for
de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia
americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut
constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de
securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii
internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in
razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a
capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Razboiul din
Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU
luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina
inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari
granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica
sugerata de legile internationale privind legitima aparare.

Ioan BOTIS
referat
Rivalitatea sovieto-americană a dominat relaţiile internaţionale din perioada
de după cel de-al doilea război mondial şi a atras pe orbita sa multe dispute
internaţionale ale căror rădăcini nu se regăsesc în această competiţie, ca de
exemplu, conflictul Arabo-israelian în care, iniţial, ambele părţi au susţinut
cauza israeliană.
Crizele iniţiale ale Războiului Rece au avut în vedre Turcia şi Iranul,
dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului
civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spaţiu a
unui regim comunist, apropiat Moscovei.
Războiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în
întreg perimetrul estic al Asiei. Deşi în politica Statelor Unite se remarcă o
creştere a cheltuielilor destinate apărării şi o extindere geografică a zonei de
îngrădire a URSS încă din perioada premergătoare războiului coreean,
conflictul a fost catalizatorul, condiţia necesară pentru consolidarea acestui
proces.
La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a
înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. În această
ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie, propunere
acceptată fără nici un fel de obiecţie de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa doua
treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţă sovietică zona nordică mult
mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid
Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată şi un
număr de revolte anti-comniste.
SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a
decis să instaleze un guvern autohton în sud şi să se retragă cu un minim de
efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai
1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituţiei
Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin
instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi sfârşind prin a-
şi retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul
sovieticilor retrăgându-şi trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilităţile
determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil).
Totuşi, SUA nu dorea să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud şi a furnizat
guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face
faţă provocărilor interne şi atacurilor de guerilă. Astfel, până în anul 1950
Coreea de Sud îşi consolidase securitatea internă, însă o serie de probleme
precum creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri punând în
dificultate administraţia Rhee
Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o
invazie a Coreei de Sud motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt
extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când
Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită
însă, a unui număr de 77000 luptători de guerilă şi a altor 500000 de
comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a
aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor
interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin,
deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia
mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi
evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauţie, după
un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras
consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict.
Ulterior, Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia
sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura
victoria Nordului.
În timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla
în vacanţă. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington şi-a
amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) şi de Austria (1938) când
pasivitatea democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului :
„Daca această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea

celui de-al Treilea Război Mondial, aşa cum incidente similare au condus la
declanşarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine că
fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în
care acest atac neprovocat nu era stopat.”
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a
unui oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil
prestigiul Vestului.
Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai
multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică, pe
măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista şi
temerea SUA, cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina
Europa să adopte o poziţie neutră. Aşadar, decizia Statelor Unite de a se
implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă
de naţiunea coreeană sau datorită importanţei sale strategice, ci în dorinţa
amortizării tensiunilor generate în sistemului internaţional. SUA s-a adresat
Consiliului de Securitate al ONU, care datorită boicotului sovietic, a putut
condamna invazia şi soma Coreea de Nord să se retragă. Aşa cum era de
aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul
naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei
solicitări adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este
de prezumat că SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care
delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în
Consiliu de Securitate, dar trebuie menţionat că o componentă importantă a
politicii administraţiei Truman a fost aceea de a asigura funcţionalitatea
ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectivă.
De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un război a
cărui comandă a căzut pe umerii Statelor Unite şi în cadrul căruia toate
deciziile importante au fost luate de către americani. În cele din urmă, la
presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adaugă şi Coreea de Sud) au
contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic şi Turciei
având însă o importanţă semnificativă.
Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi Marii Britanii s-a materializat în suport
aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari
americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (pană la sfârşitul
lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât
preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reuşita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat
administraţia americană să se întrebe ce va urma. Iniţial, Statele Unite au
declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de război,
dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei
de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze în
consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere
suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai
corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de
vedere:
1. practica pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica
Aliaţilor (în anii 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).
2. trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi
izbucnirea unui nou conflict.
3. se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la
reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o
majoritate covârşitoare de Adunarea Generală, a împuternicit forţele ONU să
traverseze Paralela 38, să „restabilească ordinea în întreaga Peninsulă” şi să
organizeze alegeri.
Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la
radio că ţara sa se consideră îndreptăţită să intervină, dacă trupele ONU sau
cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în
conflict încă din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a
angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât şi în Strâmtoarea Taiwan.
La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului şi a început pregătirea
pentru „o intervenţie în războiul Coreean dacă va fi necesar”. O lună mai
târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a americanilor în
Coreea declarând că ”în cazul în care Statele Unite imperialiste câştiga
războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o ameninţare la adresa noastră”.
La sfârşitul lunii septembrie China se considera aptă de a intra în război.
Astfel pregătită şi bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin, Mao
Zedong decide, la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră
Paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul
sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian şi astfel a
determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez să-şi reconsidere
poziţia. Dar Mao face presiuni în vederea materializării intervenţiei armate,
astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetrează în forţă
spaţiul nord-coreean.
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur lansează ofensiva finală în
dorinţa de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu
contra-ofensiva chineză. Astfel, înfrângerea suferită de trupele americane în
Bazinul Changjin, coroborată cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-
coreene a determinat o retragere generală. La data de 6 decembrie, forţele
comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar
32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contra-
ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice.
În Ajunul Anului Nou forţele chineze şi nord-coreene au lansat o altă
ofensivă majoră, capturând Seulul şi determinându-l pe Secretarul de Stat
Acheson să declare, ulterior, această încleştare ca fiind cea mai severă
înfrângere de la Bătălia de la Bull Run din timpul Războiului Civil.
După ce Aliaţii au avansat două propuneri de încetare a focului, eşuate
însă (decembrie 1950 şi ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă
la negocieri.
Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi
ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit
asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului (conferind o poziţie uşor
avansată Coreei de Sud faţă de Paralela 38). O dată soluţionat acest aspect,
în atenţia negociatorilor a fost adusă problema repatrierii prizonierilor de
război împotriva voinţei lor. Aproape jumătate din prizonierii comunişti
(două treimi dintre aceştia fiind chinezi) au refuzat să se întoarcă în ţările de
origine. Comandamentul ONU a ezitat să-i repatrieze forţat, nu doar din
motive de propagandă ci şi pentru a nu-i expune pe aceştia unor tratamente
asemănătoare cu cele ale prizonierilor ruşi înapoiaţi după Yalta.
În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace
şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa
negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea
unor acţiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor
operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în
Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua
tactică a ONU a vizat o masivă acumulare de trupe şi dirijarea acestora fie
spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri
asupra depozitelor de provizii şi aerodromurilor chineze. În timpul vizitei
sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că
este partizanul unei încetări a focului în peninsulă. Deşi nu a solicitat
punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a
sugerat discret, într-un cerc restrâns „că în absenţa unui progres satisfăcător,
intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de
inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului
în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a
fost, după toate probabilităţile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent
la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masa
tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile
au fost reluate. Încă o dată acestea au fost deosebit de dificile, fiind
îngreunate şi mai mult de rezistenţa liderului sud-coreean, Syngman Rhee,
la orice armistiţiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au
fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane, precum şi de
puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au
renunţat la cererea lor privind repatrierea forţată a prizonierilor şi acordul de
încetare a focului a fost semnat.
Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de
nord-coreeni şi 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au
căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în
luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit, aşa cum de altfel era
şi înainte de izbucnirea războiului, prin a fi mai aspru împărţită decât
Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era încă exclusă. Pe
de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee să accepte
armistiţiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud şi a menţinut
trupe pe teritoriul acesteia.
Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra
abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul
nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde
alte acţiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar,
dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil
pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus
alte câştiguri comunităţii internaţionale. Traversarea Paralelei 38 a
determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o
evaluare reală a capacităţii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele
Unite nu vor mai face această greşeală în Vietnam, când deşi au bombardat
în anii ’60 şi ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a
fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât
pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un
armistiţiu, care să respecte în linii mari graniţele de dinainte de război.
Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaţionale privind
legitima apărare.
Iniţial conflictul din peninsulă a întărit alianţa sino-sovietică. Dar pe
parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpăra” necesarul militar de la partenerul
sovietic a slăbit coaliţia.
O importanţă mult mai mare a avut-o însă efectul războiului din Coreea
asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii
războiului să forţeze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea
de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi chiar riscul ca
Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a
indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De
asemenea, a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei
dependenţe comerciale a Japoniei faţă de China. Prin aceasta, statul nipon
rămânea imobilizat în sfera de influenţă a Statelor Unite.
Alături de relaţie SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat şi
raporturile dintre Statele Unite şi fosta Germanie Federală, mai exact avem
în vedere planurile de reînarmare a acestui spaţiu. Se poate afirma fără nici o
îndoială că prezenţa militară sovietică în Europa Centrală o depăşea net pe
cea a NATO; la acea vreme se credea că 175 de divizii sovietice erau gata de
acţiune. Deşi această estimare a fost redusă, ulterior ajungându-se la 60 de
divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliaţilor aflate pe
frontul german. Planurile de război ale Statelor Unite militau pentru o
retragere din Europa şi pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie
şi Africa de Nord. Aşadar, nu constituie nici o surpriză faptul, că cei mai
timpurii avocaţi ai reînarmării Germaniei s-au dovedit a fi SUA şi Marea
Britanie. Atât Statele Unite, cât şi Marea Britanie au început să analizeze un
plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit
a fi însă nedigerabilă deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru
înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Războiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii
neconfortabile cu Germania divizată. Unu lucru era cert însă şi anume faptul
că acţiunea nord-coreeană nu pute fi catalogată ca fiind una izolată, ci ca
făcând parte dintr-o strategie comunistă privită la nivel mondial. Statele
Unite, care era supusă unui proces de reînarmare puternic, privea în
continuare cu suspiciune intenţiile sovietice, astfel încât într-o primă fază s-a
declarat partizană a menţinerii trupelor în Europa Occidentală. Însă, în iulie
1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au
determinat pe Acheson să acorde prioritate reînarmării Germaniei sub o
directă consiliere americană.
La început Statele Unite au insistat pe suficienţa unui singur contingent
de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de
comandă a NATO şi pe necesitatea reînarmării Germaniei. Datorită unei
atitudini contrare ferme a Franţei, administraţia americană a adoptat o
poziţie mai puţin rigidă, dar a stipulat permanent că un eventual refuz al
reînarmării Germaniei ar periclita prezenţa americană pe continent.
În urma unor intensive negocieri atât Franţa cât şi SUA şi-au modificat
poziţiile iniţiale. Pe de o parte, Franţa a acceptat prezenţa în „armata
europeană” a unor unităţi de luptă germane şi a eliminat multe dintre
prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de altă parte, SUA a
acceptat ideea conform căreia progresul şi securitatea continentului nu se pot
contura fără o armată europeană.
Iniţial, SUA au sperat ca primii recruţi vest-germani să devină
operaţionali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil puţin mai lent. Astfel,
prima operaţiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibilă în anul
1957. Reînarmarea Germaniei Federale a rămas controversată şi a dat
naştere la o serie de întrebări. A avut această decizie un rol hotărâtor, aşa
cum au susţinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea
vreme, în menţinerea partiţionării Germaniei (cel puţin până în 1990)? A
fost o mişcare esenţială pentru consolidarea credibilităţii capacităţii de
apărare a NATO şi pentru supravieţuirea alianţei după retragerea lui De
Gaulle din 1965? Şi în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei
în Europa Occidentală, că problematica reînarmării acestui spaţiu a fost
adusă în discuţie nu de către Germania însăşi, cum s-a petrecut după Primul
Război Mondial, ci chiar de către americani?