Sunteți pe pagina 1din 21

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

IV. StaŃii de epurare (continuare)

D. Tehnologii şi echipamente pentru tratarea nămolurilor

4.1. Aspecte generale;

4.2. Principalele caracteristici ale nămolurilor

4.3. Procedee de prelucrare a nămolurilor

4.4. Valorificarea şi evacuarea finală a nămolurilor

4.1. Aspecte generale;

Procesul de epurarea apelor uzate, conduce la reŃinerea şi formarea unor cantităŃi importante de nămoluri ce înglobează substanŃe poluante şi substanŃe inerte. Procedeele de tratare a nămolurilor sunt foarte diverse şi ca urmare nu se pot stabili reŃete şi tehnologii universal valabile, ci pentru fiecare staŃie de epurare trebuie studiate caracteristicilor nămolurilor supuse prelucrării. La baza tuturor procedeelor de tratare a nămolurilor stau două procese tehnologice distincte şi anume stabilizarea nămolurilor prin fermentare şi deshidratarea nămolurilor. Între aceste două procedee principale pot să apară diverse variante sau combinaŃii de procedee a căror aplicare se face diferenŃiat în funcŃie de condiŃiile locale, cantitatea şi calitatea nămolurilor, existenta unor terenuri pentru amplasarea instalaŃiilor şi platformelor de uscare si depozitare, sau destinaŃia nămolurilor etc. Clasificarea procedeelor de tratarea nămolurilor se poate face după mai multe criterii şi anume:

criteriul reducerii umidităŃii;

criteriul diminuării componentei organice;

criteriul costurilor de prelucrare.

În tabelul 1 se prezintă o clasificare după primul criteriu, cel al reducerii umidităŃii care permite îmbinarea diferitelor procedee în schemele tehnologice ale staŃiilor de epurare.

Tabelul 1. Clasificarea procedeelor de tratare a nămolurilor

Grupa de clasificare

Procedeul de prelucrare

A. CondiŃionare

1.Fermentare anaerobă sau aerobă 2.Ingroşare gravitaŃională sau prin flotare 3.CondiŃionare chimică 4.CondiŃionare termică

B. Deshidratare până la umiditatea de 50 - 80%

1.Iazuri de nămol 2.Paturi de deshidratare 3.Deshidratare mecanică - statică 4.Deshidratare mecanică – dinamică

C. Deshidratare sub 26% umiditate

Deshidratarea termică Imprăştiere pe teren

D.Prelucrare finală în vederea reintegrării în mediul natural şi al valorificării

Incinerare Compostare împreună cu deşeuri vegetale Agent de condiŃionare a solului Halde permanente Acumulare pentru valorificare ulterioară

Procedeele menŃionate în prima grupa se consideră ca fiind de fapt o etapă de pretratare a nămolurilor în vederea reducerii într-o limita mai redusă a umidităŃii, dar pot apărea modificări a structurii nămolului.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

In a doua grupă sunt cuprinse procedee de deshidratare naturală: mecanică, cu o reducere semnificativă umidităŃii nămolurilor. Procedeele din această grupă, de regulă se combină cu cele din prima grupa de procedee.

În a treia grupă de procedee sunt incluse procedeele care conduc la reducerea avansată a umidităŃii nămolului (până la o umiditate de 25%) unele dintre ele constituind chiar soluŃii finale de prelucrare. Din ultima grupă fac parte procedeele de prelucrare finală care trebuie sa asigure fie reintegrarea nămolului în mediul înconjurător fără al polua, fie valorificarea potenŃialului de fertilitate în agricultură. In urma analizei tabelului de mai sus putem concluziona că procedeele de prelucrare conduc la obŃinerea următoarelor tipuri de nămoluri sau reziduuri:

nămol stabilizat (aerob sau anaerob);

nămol deshidratat (natural sau artificial);

nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare fizico-chimică sau compostare);

nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor toxici;

cenuşă, rezultată din incinerarea nămolurilor.

In mod normal în prezent, nămolurile proaspete din staŃiile de epurare urbane, sunt prelucrate în prealabil prin fermentare anaerobă (obŃinându-se biogaz), după care urmează procesele de deshidratare naturală sau artificială şi în final valorificarea lui în agricultură, ca fertilizator, dar numai dacă corespunde din punct de vedere bacteriologic. Prin fermentare anaerobă are loc şi o mineralizare a substanŃelor organice, care devin inofensive faŃă de mediu şi se obŃine biogaz de fermentaŃie. In cazul staŃiilor de epurare de mici dimensiuni, pentru reducerea costurilor investiŃionale, se recomandă utilizarea fermentării aerobe.

4.2. Principalele caracteristici ale nămolurilor

Nămolurile care se formează în staŃiile de epurare în funcŃie de etapa în care se formează se pot clasifica astfel:

nămol primar, rezultat din treapta I de epurare, respectiv epurarea mecanică;

nămol secundar, rezultat din treapta de epurare biologică (nămol activ recirculat, nămol activ în exces, nămol din peliculă biologică);

nămol amestecat (mixt), rezultat din amestecul de nămol primar cu nămol activ în exces;

nămol de precipitare, rezultat din epurarea fizico- chimică a apei uzate prin adaos de agenŃi de neutralizare, precipitare, coagulare-floculare.

În funcŃie de compoziŃia chimică, nămolurile pot fi:

nămoluri cu compoziŃie predominant anorganică, care conŃin peste 50% substanŃe minerale (în

substanŃă uscată);

nămoluri cu compoziŃie predominant organică, care conŃin peste 50% substanŃe volatile (în substanŃă uscată).

CantităŃile de nămol ce se reŃin în diferite trepte epurare a apelor uzate variază de la o staŃie la alta, în funcŃie caracteristicile fizio-chimice ale apei uzate, de procedeul de epurare aplicat şi gradul de epurare realizat. În staŃiile de epurare urbane, cantitatea de nămol se poate calcula cu o bună aproximaŃie în funcŃie de numărul de locuitori, de consumul specific de apă, de gradul de confort edilitar al locuinŃelor etc. Pe baza unor cercetări îndelungate realizate de către K. Imhoff şi publicate în anul 1990, asupra unor localităŃi din Germania care au realizată canalizarea în sistem separativ, s-au putut stabilit anumite valori medii specifice de nămol rezultate în staŃiile de epurare. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 2 şi3.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Tabelul 2. CompoziŃia nămolurilor nefermentate

 

Tipul nămolului

Materii solide

totale

Partea orga-

nică

Materii solide

%

Umiditatea %

Cantitate de nămol

dm 3 /loc-zi

 

g/loc-zi

%

 

A. Nămol proaspăt

A

b

c

D

a

100

c

1000

1. Din decantoare primare

54

38

5-10

90-95

 

0,72

2. Din decantoare

         

secundare după biofiltrare

10-20

6-12

4-8

92-96

 

0,25

3.

Din decantoare

         

secundare după bazinele de aerare

20-30

15-23

0,5-2,5

97,5-99,5

 

1,7

Pentru calcul s-a avut în vedere un consum specific de apă din Germania de 150 l/loc-zi, în timp ce în România consumul este de circa 80 l / loc. zi. Aceste cantităŃi specifice de nămol, pot fi considerate orientative deoarece ele variază în funcŃie de:

compoziŃia apelor uzate şi numărul treptelor de epurare;

procentul de ape uzate industriale colectată în canalizarea urbană;

cantitatea de nămoluri creşte în cazul în care în reŃeaua de canalizare pătrund şi apele pluviale.

Tabelul 3. CompoziŃia nămolurilor fermentate

 

Materii

       
 

Tipul nămolului

solide totale

g/loc-zi

Partea

organică %

Materii

solide %

Umiditatea %

Cantitate de nămol dm 3 /loc-zi

 

B. Nămol fermentat

A

b

c

D

a

100

 

c

1000

1.

nămol primar

34

17

5-12

89-95

 

0,40

fermentat

2.

amestec cu nămol

         

după biofiltrare

40-48

20-24

5-10

90-95

 

0,60

3.

amestec cu nămol

         

după bazine de aerare

48-60

24-30

4-8

92-96

 

0,90

Din tabelul 3. rezultă că în urma fermentării substanŃelor organice din nămoluri, prin conversia materiilor organice în gaze şi apă, volumul se reduce cu 1/3 faŃă de volumul nămolului proaspăt. Pentru caracterizarea nămolurilor literatura de specialitate apelează la indicatori generali (umiditate, greutate specifică, pH, raport mineral - volatil, putere calorică etc) precum şi la indicatorii specifici; (substanŃe fertilizante, detergenŃi, metale grele, uleiuri şi grăsimi etc), în funcŃie de compoziŃia apei uzate. Datorită naturii complexe a nămolurilor, indicatorii generali şi specifici nu sunt suficienŃi pentru a caracteriza un tip de nămol şi de aceea se mai utilizează alŃi parametri ce caracterizează modul de comportare a nămolurilor în anumite faze ale procesului de prelucrare, cum sunt: fermentabilitate, filtrabilitale, compresibilitate, flotabilitate etc.

A. Caracteristici fizice

Principalele caracteristici fizice care prezintă interes în procesele de prelucrare a nămolurilor sunt următoarele:

1. Culoarea şi mirosul care furnizează primele informaŃii asupra stării nămolului. Nămolurile proaspete din decantoarele primare sunt de culoare cenuşie deschis şi au un miros aproape imperceptibil. Ele conŃin resturi menajere şi intră uşor în fermentaŃie şi produc gaze cu mirosuri neplăcute (hidrogen sulfurat). Nămolurile biologice din decantoarele secundare reŃinute după procesul de trecere a apei uzate prin filtrele biologice au o culoare maronie, iar la cele de după bazinul de tratare biologică cu aerare (nămolul activat), culoarea acestora variază de la galben - brun, brun - cenuşiu până la brun închis, în funcŃie de speciile bacteriene predominante. Mirosul nămolului activat proaspăt, bine aerat, este un miros slab, de humus; nămolul activat începe să miroase a substanŃă organică în descompunere numai în cazul în care concentraŃia de oxigen din apă este

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

insuficientă pentru a menŃine condiŃii aerobe de procesare, sau forma bazinelor permite acumularea nămolului activat în locuri lipsite de o bună oxigenare (de ex. în colŃurile bazinului de aerare, marginea decantorul secundar etc). Nămolurile care au fermentat complet au o culoare neagră (datorită sulfurii de fier) şi miros de gudron.

2. Umiditatea sau conŃinutul de apă variază în limite foarte largi, în, funcŃie de natura nămolului (mineral sau

organic), de treapta de epurare din care provine (primar, secundar, de precipitare etc). Umiditatea nămolului se exprimă în procente şi se determină în laborator prin uscare în etuvă la temperatura de 105 0 C, sau cu ajutorul analizorului de umiditate (UMIDOTEST). Umiditatea nămolurilor provine din următoarele feluri de apă: liberă (existentă între particulele solide), legată coloidal prin tensiuni superficiale de particulele coloidale din nămol, legată capilar şi higroscopică. Reducerea volumului de nămol pe seama eliminării apei şi a schimbării structurii nămolului, constituie elementul de bază în tratarea nămolurilor. VariaŃia de volum, ca urmare a schimbării umidităŃii, se poate determină cu relaŃia:

100

U

1

;

V =

100

U

2

In care U 1 , U 2 sunt umidităŃile nămolului înainte şi după uscare, în %.

3. Greutatea specifică a nămolului depinde în mare măsură de greutatea specifică a materiilor solide pe care

le conŃine, de umiditatea lor şi de provenienŃa nămolului din cadrul staŃiei de epurare, în sensul că nămolul primar brut are o greutate specifică de 1,004- 1,010 t/m 3 , nămolul activat în exces are valori mai mici, în jur de 1,00 t/m 3 şi după îngroşare, 1,003 t/m 3 . Pentru calcule mai puŃin precise dacă umiditatea medie a nămolurilor

depăşeşte 90% se poate considera greutatea specifică a nămolurilor egală cu cea a apei.

4. Filtrabilitatea este o proprietate importantă a unui nămol şi reprezintă proprietatea acestuia de a ceda apa

prin filtrare şi se exprimă, cantitativ, prin rezistenŃa specifică la filtrare (r, în cm/g) şi coeficientul de

compresibilitate (s). Pentru determinarea rezistenŃei specifice la filtrare se utilizează ecuaŃiile lui Poiseuille şi Darcy pentru curgerea fluidelor prin medii poroase capilare, dar cu modificările propuse de Kozeny şi Caraman pentru nămoluri.

5. Puterea calorică a nămolului variază în funcŃie de conŃinutul în substanŃă organică (substanŃe volatile). Se

poate determina experimental sau aproximativ cu ajutorul relaŃiei empirice:

în care:

P Cn

= Sv 44.4

P Cn - puterea calorică netă; Sv - conŃinutul în substanŃe volatile.

Experimental, puterea calorică se determină cu ajutorul bombei calorimetrice. Nămolurile primare caracterizate de o concentraŃie ridicată în substanŃe organice au o putere calorică mai mare faŃă de nămolurile fermentate, aşa cum rezultă şi din tabelul 4.

Tabelul 4. Puterea calorifică a diverselor nămoluri

 

Materii solide

Materii volatile

Putere calorifică în kJ/kg nămol

Natura nămolului

%

%

Experimental

Calculat

Nămol primar

7,7

63,3

17.400

16.500

Nămol slab fermentat

4,5

52,2

13.400

13.600

Nămol bine fermentat

9,2

40,8

11.100

10.600

Nămol foarte bine fermentat

9,6

30,6

6.800

8.000

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

B. Caracteristici chimice

1. Valoarea pH-ului variază pe parcursul desfăşurarea procesului de fermentare metanică a nămolului, dar

trebuie să fie cuprins între 7 - 7,5 ; adică un proces slab alcalin.

2. SubstanŃe solide totale. Nămolurile conŃin, în medie, peste 90% apă, restul fiind substanŃe solide care, din

punct de vedere chimic, pot fi substanŃe minerale şi substanŃe organice (volatile). Determină compuşilor de natură organică (volatilă) din reziduului fix, obŃinut după uscarea unei probe de nămol la 105 0 C, se face prin calcinarea acesteia la temperatura de 550 0 C. Un nămol primar conŃine 95 - 97% apă şi 3- 5% substanŃă solidă, din care circa 70% reprezintă partea volatilă (V). Dacă acest nămol este apoi fermentat, partea organică se reduce cu 40 - 50%, iar partea minerală (M) creşte cu 60 - 65%.

Indicatorul mineral şi volatil în substanŃă uscata constituie un criteriu de clasificare a nămolurilor, astfel:

nămolul organic prezintă M/V < 1;

iar cel anorganic prezintă M/V > 1.

Acest criteriu constituie baza de selecŃie a procedeelor de prelucrare, întrucât un nămol organic este putrescibil şi se are în vedere mai întâi stabilizarea sa, mai ales pe cale biologică (fermentare aeroba sau anaerobă), pe când un nămol anorganic se prelucrează prin procedee fizico-chimice (solidificare, extracŃie de componente utile etc).

3. Fermentabilitatea Această proprietate a nămolurilor se determină prin analiza fermentării unui nămol

proaspăt în amestec cu nămol bine fermentat, respectiv, două părŃi nămol proaspăt şi o parte nămol fermentat. Acest amestec de nămol este urmărit timp de circa 30 zile. Pe parcursul experimentului, se determină cantitatea şi compoziŃia gazului produs, cantitatea de acizi volatili şi pH-uI. SubstanŃele organice din nămolurile proaspete se apreciază ca fiind cuprinse între 60 - 80% din cantitatea totală de substanŃă uscată, fapt ce conduce la apariŃia unor dificultăŃi în ceea ce priveşte uscarea nămolurilor. Din punct de vedere chimic în nămoluri predomină hidrocarbonaŃii, grăsimile şi proteinele. Studiile experimentale privind fermentabilitatea nămolurilor, au pus în evidenŃă următoarele cantităŃi de gaze care se produc funcŃie de compuşii chimici:

hidraŃi - 0,790 Nm 3 /kg cu o compoziŃie 50% CH 4 şi 50% CO 2 ;

grăsimi - 1,250 Nm 3 /kg cu o compoziŃie 68% CH 4 şi 32% CO 2 ;

proteine - 0,700 Nm 3 /kg cu o compoziŃie 71% CH 4 şi 29% CO 2 .

ProducŃia de gaz se referă la kg substanŃă organică, fiind maximă la materiile organice cu o compoziŃie ridicată de grăsimi de natură organică. În cazul nămolului proaspăt provenit din apele uzate urbane, cantitatea de gaz ce se poate produce este cuprins între 0,85 - 1,0 Nm 3 /kg materii solide organice degradate. Dacă se consideră materia organică din nămolul proaspăt, atunci producŃia poate fi estimată la 0,4 -0,7 Nm 3 gaz/kg materie organică introdusă în bazin spre fermentare CantităŃile de acizi organici volatili trebuie să fie de circa 500 mg/dm 3 . Dacă se depăşeşte valoarea 2.000 mg/dm 3 , apare riscul ca fermentarea metanică să se oprească, astfel că fermentarea acidă va fi dominantă şi

deci vor apărea gaze rău mirositoare şi un nămol extrem de periculos pentru calitatea mediului.

4. Metale grele şi nutrienŃi. ConŃinutul de nutrienŃi (N, P, K) prezintă o importanŃă deosebită atunci când se

are în vedere valorificarea nămolului ca îngrăşământ agricol sau ca agent de condiŃionare a solului. De asemenea, utilizarea în agricultură a nămolului este condiŃionată de prezenŃa şi de cantitatea de metalele grele (cupru, cianuri, arsen, plumb etc), care au un grad ridicat de toxicitate şi se acumulează în sol. Dacă nămolul urban conŃine cantităŃi reduse de metale grele, în general sub limitele admisibile, nămolul rezultat din epurarea în comun a apelor menajere cu cele industriale, în funcŃie de profilul industriei, poate duce la creşterea concentraŃiei de metale grele în nămol şi ca urmare se impune analiza chimică periodică a nămolurilor.

C. Caracteristici biologice şi bacteriologice

Nămolurile proaspete din punct de vedere biologic şi bacteriologic prezintă caracteristici asemănătoare cu cele ale apei uzate. Nămolul proaspăt poate să conŃină microorganisme patogene, ouă de helminŃi etc, care se

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

regăsesc în apele uzate. Deci, din punct de vedere epidemico-igienic, nămolul proaspăt este extrem de periculos. În condiŃiile fermentării anaerobe, bacteriile patogene şi ouăle de helminŃi vor fi distruse, totuşi nămolul fermentat trebuie în prealabil pasteurizat la temperatura de 70 0 C înainte de a fi utilizat în agricultură ca îngrăşământ, pentru a elimina riscul unei contaminări bacteriologice a culturilor.

4.3. Procedee de prelucrare a nămolurilor

4.3.1. Fermentarea nămolurilor

Procesul de fermentarea nămolurilor proaspete, se poate realiza prin procese anaerobe sau aerobe cu scopul pregătirii lui pentru depozitare sau pentru o eventuale prelucrare ulterioară.

Fermentarea anaerobă

Prin fermentare anaerobă se înŃelege procesul de degradare biologică a substanŃelor organice din nămoluri, prin activitatea unor populaŃii bacteriene, care în anumite condiŃii de mediu (pH, temperatură, etc), descompun materiilor organice din nămol prin procese de oxido – reducere biochimică în molecule simple de CH 4 , CO, CO 2 şi H 2 , care formează aşa numitul gaz de fermentaŃie sau biogaz şi care are o putere calorică medie de circa 5.000 kcal/Nm 3 . Procesele biochimice şi microbiochimice ce stau la baza degradării materiilor organice sunt extrem de complexe şi încă insuficient cunoscute, această situaŃie datorându-se necunoaşterii complete a modului de degradare (mineralizare) a compuşilor organici complecşi şi insolubili. Acest proces este numit de unii, proces de condiŃionare a nămolului, având în vedere şi modificarile structurale. În acelaşi timp, prin fermentare sunt distruse parŃial şi unele bacterii patogene, restul bacteriilor nu se pot distruge decât prin pasteurizare. Cinetica fermentării anaerobe se desfăşoară sub influenŃa a două grupe principale de bacterii care trăiesc în simbioză în acelaşi mediu fizic şi chimic respectiv bacterii anaerobe şi aerobe, care transformă, prin hidroliză, substanŃele organice complexe (hidraŃii de carbon, proteine, grăsimi) în substanŃe organice mai simple (acizi organici inferiori, alcooli etc.) cu ajutorul enzimelor extracelulare. In continuare aceste substanŃe sunt sursa de hrană pentru moleculele mai simple, care cu ajutorul enzimelor intracelulare sunt transformate în compuşi simpli şi inofensivi mediului: metan, dioxid de carbon etc. Rezultă că fermentarea anaerobă este un proces complex care se desfăşoară în două faze:

faza de lichefiere;

faza de gazeificare.

În prima parte a stadiului nemetanogen (hidroliza), ceculele mai mari ale biopolimerilor, ce formează substanŃa organică din nămol, sunt transformate (lichefiate) în unităŃi mai mici, permeabile membranelor celulelor microorganismelor. În a doua parte a acestui stadiu de fermentare (acidogeneză), moleculele mici solubile obŃinute în faza de hidroliza sunt transformate prin mecanisme variate dependente de structura compusului şi de microorganismul implicat, în acizi graşi volatili - AGV (acetic, lactic, propionic etc), compuşi neutri (etanol), gaze (CO 2 şi H 2 S, amoniac) şi apă. Microorganismele care concură la faza acidogeneză au un timp de generare foarte scurt în comparaŃie cu cele specifice fazei metanogene. În subfaza de acetogeneză are loc, sub acŃiunea bacteriilor acetogene, transformarea AGV în acid acetic, hidrogen molecular şi dioxid de carbon. Hidrogenul ce apare în procesul de metanogeneză nu este detectabil decât foarte rar, deoarece el este rapid şi preferenŃial oxidat de bacteriile metanogene cu reducere a gazului CO 2 la CH 4 şi apă. Dacă H 2 nu este oxidat pe această cale, atunci se va acumula un amestec de produşi intermediari care pot inhiba descompunerea şi utilizarea substratului prin modificarea pH-ului. În cazul fermentării aerobe, microorganismele care catabolizează aceste transformări, vor consuma în întregime energia conŃinută în substanŃa organică şi o vor transforma în căldură, precum şi în energia necesară înmulŃirii microorganismelor. Energia termică nu poate fi utilizată tehnic decât în cazuri cu totul particulare şi aceasta duce la creşterea entropiei lichidului prelucrat. De asemenea, biomasa în exces va trebui prelucrată şi reintrodusă în circuitul natural. La început procesului, viteza de fermentare şi de producere a biogazului este mică dar apoi creşte, pentru ca la sfârşitul procesului să descrească din nou, atunci când producŃia de gaz se apropie de valoarea limită.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Durata minimă care trebuie avută în vedere este de 12 zile. Forma acestei curbe este asemănătoare cu cea a dezvoltării bacteriilor care participă la proces. În cazul experimentărilor efectuate în condiŃii dinamice (cu alimentare continuă) se poate evita timpul de pornire (de amorsare a procesului) prin folosirea de nămol inoculat cu bacterii metanogene sau prin amestecul nămolului proaspăt cu cel fermentat, adică prin recircularea nămolului din instalaŃia de producere a biogazului. Procesul de fermentare anaerobă este influenŃat de foarte mulŃi factori, care pot fi grupaŃi în două mari categorii:

Caracteristicile fizico-chimice ale nămolului supus fermentării;

ConcentraŃia substanŃelor solide;

Raportul M/V, raportul dintre componenŃa organică şi elementele nutritive (azot şi fosfor);

PrezenŃa unor substanŃe toxice sau inhibatoare (metale grele) etc;

ConcepŃia şi condiŃiile de exploatare ale instalaŃiilor fermentare: temperatura, sistemul de alimentare - evacuare, sistemul de încălzire, de omogenizare, timpul de fermentare etc.

de încălzire, de omogenizare, timpul de fermentare etc. Fig.1. VariaŃia producŃiei de gaz în funcŃie de

Fig.1. VariaŃia producŃiei de gaz în funcŃie de durata de fermentare

ConcentraŃia substanŃelor solide din nămol trebuie să fie astfel aleasă încât să asigure apa fiziologică necesară bacteriilor. Se recomandă concentraŃii de 5- 10% materii solide (umiditatea de 90 - 95%); concentraŃii mai ridicate, peste 12% creează dificultăŃi la pompare şi omogenizare. Componenta organică a fazei solide prezintă, asemenea, importanŃă în procesul de mineralizare şi în producŃia gazului. Se apreciază că o reducere minimă de 50% a componentei organice în urma procesului de fermentare, asigură o stabilitate relativă a nămolului. CompoziŃia gazului nu este influenŃată de gradul de descompunere al materiei organice, ci de componentele organice (grăsimi, proteine, hidraŃi de carbon) aşa cum s-a arătat în paragraful anterior. Componenta minerală, mai ales în conŃinutul de săruri de azot şi fosfor (nutrienŃi), prezintă importanŃă în fermentarea nămolului. Astfel, pentru o producŃie bună de gaz, trebuie să fie un raport minim între carbon organic şi azot organic de 13-14 (valori mai mari ale acestui raport, C/N, conduce la producŃii mai mici de gaz). Cationii de Ca, Mg, K, NH4 în concentraŃii de peste 10 g/dm 3 pot influenŃa fermentarea prin inhibarea procesului. Sărurile de sodiu sunt relativ toxice faŃă de bacteriile metanice, astfel că în cazul de neutralizare a nămolului supus fermentării să se evite hidroxidul de sodiu. InfluenŃa substanŃelor toxice asupra procesului de fermentare este legată de prezenŃa metalelor grele (Ni, Cr, Zi, Cu, Pb etc.) şi a pesticidelor (în special organo-clorurate) şi a unor substanŃe organice în concentraŃie mare (alcool metilic, etilic, propilic, benzen etc.) toate acestea producând dereglări în fermentarea nămolurilor. InfluenŃa pH-ului asupra procesului este deosebit de importantă, valorile optime fiind cuprinse în intervalul 6,8 şi 7,6, interval în care producŃia şi compoziŃia gazului sunt normale. Modificarea pH-ului apare fie la modificarea calităŃii nămolului proaspăt (prezenŃa substanŃelor toxice sau inhibatoare), fie la exploatarea incorectă a instalaŃiei (creşterea încărcării organice, modificarea temperaturii, neomogenizare, etc). Încărcarea organică a instalaŃiilor de fermentare este exprimată în kg substanŃe volatile raportată la m 3 rezervor şi zi, constituind unul din parametrii de proiectare şi funcŃionare a rezervorului. Valoarea încărcării

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

organice depinde, în principal, de gradul de dotare cu echipamente a rezervorului (de amestec, de recirculare, de încălzire etc). InfluenŃa temperaturii este mare asupra procesului de fermentare. În general, fermentarea anaerobă se poate realiza într-un interval larg de temperatură, între 4 0 şi 60 0 C cu aclimatizarea bacteriilor în anumite zone de temperatură. Din punct de vedere termic, procesele de fermentare se pot clasifica în trei categorii:

fermentare la temperatura mediului ambiant, fără încălzirea nămolului, în care acŃionează bacteriile criofile;

fermentare cu încălzire moderată a nămolului, de 30 – 35 0 C, în care acŃionează bacteriile mezofile;

fermentare cu temperaturi ridicate, de 50 – 60 0 C, specifică bacteriilor termofile.

Fermentarea, utilizată cel mai, larg este cea mezofilă. Fermentarea termofilă, deşi prezintă unele avantaje, ca reducerea duratei de fermentare şi implicit a volumului instalaŃiilor, este totuşi rar aplicată, deoarece necesită

consumuri suplimentare de energie calorică şi formează cruste şi spume în bazine. Indiferent de soluŃia fermentării adoptate, important este menŃinerea ei într-un regim constant, deoarece bacteriile metanice sunt foarte sensibile la variaŃii de temperatură, chiar cu 2 - 3°C.

4.3.2. InstalaŃii pentru fermentarea nămolurilor

Figura 2. Fosa septică
Figura 2. Fosa septică

1. conducta de alimentare; 2 - conducta de evacuare; 3 - perete exterior prefabricat; 4- perete interior din beton monolit.

ConstrucŃiile pentru fermentarea anaerobe a nămolului

foarte diferite, dar se pot clasifica după anumite criterii. Astfel, după poziŃia spaŃiului de fermentare faŃă de apa uzată, deosebim:

- comune cu apa uzată: fose septice, decantor cu etaj, iazuri de nămol;

- separate de apa uzată: rezervoare şi bazine de fermentare.

Fosele septice sunt construcŃii în care, într-un singur volum, se produce simultan atât decantarea apei, cât şi fermentarea nămolului rezultat din sedimentare. Ele sunt folosite pentru obiective izolate care deservesc maximum 50 -100 locuitori, adică pentru un debit de până la 15 m 3 /zi. Timpul de decantare, respectiv de epurare este de minimum 2 zile şi maxim 10 zile. La un debit specific de 150 dm 3 /loc zi rezultă un volum de 300 cm 3 /loc, până la 1.500 dm 3 /loc. Volumul din urmă permite epurarea biologică deoarece aici nu fermentează numai nămolul, ci şi apa uzată.

Fluidul epurat poate fi evacuat în bazine de infiltraŃie existente în apropiere, sau se poate vidanja cu ajutorul unor utilaje speciale şi se transportă la cea mai apropiată staŃie de epurare. Nămolul se evacuează odată sau de două ori pe an. După fiecare evacuare se lasă în bazin o cantitate de nămol vechi, adică un nămol ce conŃine bacterii metanice necesare pentru fermentarea nămolului proaspăt ce urmează a fi

mineralizat. Pentru colectivităŃi mici, de sub 50 locuitori, se poate adopta o fosă septică cu forma din figura 2, unde circulaŃia apei este perimetrală, fiind asigurată de existenŃa unui perete interior cu mai multe ramificaŃii care delimitează zonele de depunere ale nămolului.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Pentru calculul zonei de nămol a fosei septice se consideră o normă de depunere de 0,8 dm 3 /loc-zi la o umiditate de 95%. În perioada de 180 zile dintre două evacuări a nămolului fermentat, se poate estima că umiditatea nămolului, datorită compactării scade la 90%, iar volumul nămolului, ca urmare a fermentării substanŃelor organice, se reduce, în medie, cu 30%.

Decantoare cu etaj (Imhoff) îndeplinesc rolul de decantare a apei (etajul superior) şi de fermentare a nămolurilor (etajul inferior), ambele funcŃiuni fiind desfăşurate într-un bazin din beton armat cu forma în plan circulară sau dreptunghiulară. Aceste decantoare au fost prezentate în capitolul anterior Problema cea mai dificilă la aceste decantoare consta în distrugerea crustei care se formează la suprafaŃa bazinului, crustă formată din materiale uşoare (grăsimi, păr, materiale fibroase etc.) care se ridică, împreună cu nămolul plutitor, de către gazele rezultate din procesul de fermentare

Iazuri de nămol, numite şi lagune se amplasează în depresiuni naturale (foste cariere de nisip sau de cărămidă etc.) unde adâncimea este mai mare de 2,0 m, astfel încât să se creeze cât mai mult spaŃiu pentru nămol. În aceste iazuri se introduce nămolul pentru fermentare, deshidratare sau depozitare finală pe termen nedefinit. Această soluŃie, din motive igienice şi de proiecŃia mediului este mai puŃin recomandată pentru fermentarea nămolurilor, dar este mult utilizată pentru deshidratarea naturală a nămolurilor. La proiectarea acestor iazuri se recomandă o încărcare de 20 kg materii solide din nămolul proaspăt la 1,0 m 3 de lagună.

Rezervoare de fermentare (metan-tancuri) reprezintă soluŃia frecvent aplicată pentru localităŃile ce depăşesc 20.000 locuitori, ele putând fi de mică sau de mare încărcare. Se cunosc următoarele scheme tehnologice:

Schema standard, pentru o instalaŃie de mică încărcare cu substanŃe organice (figura3.) constă într-o singură treaptă în care introducerea nămolului proaspăt şi evacuarea celui fermentat se face prin intermitenŃă (2-3 ori / zi). Lipsa agitării favorizează apariŃia în aşa numitul digestor a următoarelor zone: zona de spumă (la partea superioară), o zonă de apă cu nămol, o zonă ocupată de nămol în curs de fermentare (zona activă) şi zona inferioară în care sedimentează nămolul fermentat şi inert (mineral). InstalaŃiile de acest gen ne-fiind încălzite, au o durată de fermentare de peste 30 zile, specifică fermentaŃiei criofile. Periodic se evacuează apa de nămol şi spuma pentru a mări zona activă de fermentare. InstalaŃiile de fermentare de mare încărcare dispun în plus de un sistem de amestecare a nămolului şi de o instalaŃie de încălzire a nămolului, fapt ce asigură o creştere a productivităŃii şi o scurtare a perioadei de fermentare. Temperatura interioară este de 30 – 35 0 C (fermentare mezofilă), iar durata de fermentare este de peste 15 zile. Datorită dezavantajelor acestor tipuri de instalaŃii s-a trecut la modernizarea acestora şi astfel s-a ajuns la instalaŃii în două trepte, care rezolvă o parte din dezavantaje. O astfel de instalaŃie care este prezentată în figura 4.

O astfel de instalaŃie care este prezentată în figura 4. Figura 3. InstalaŃie de fermentare de

Figura 3. InstalaŃie de fermentare de mică încărcare

4. Figura 3. InstalaŃie de fermentare de mică încărcare Figura 4. InstalaŃie de fermentare în două

Figura 4. InstalaŃie de fermentare în două trepte

S-a continuat modernizarea instalaŃiilor şi a apărut o nouă generaŃie de instalaŃii de fermentare de contact (figura 5) şi care este asemănătoare cu cea precedentă, cu deosebire că aici nămolul fermentat din treapta a doua este recirculat în prima treaptă pentru însămânŃarea nămolului proaspăt. InstalaŃia funcŃionează în analog cu treapta biologica a bazine de aerare, dar în prezent nu cunoaşte o răspândire prea mare.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

O instalaŃie mai moderne pentru procesarea nămolurilor sunt prezentate în figura 5.

pentru procesarea nămolurilor sunt prezentate în figura 5. Evacuare Figura 5. InstalaŃie de fermentare de contact

Evacuare

nămolurilor sunt prezentate în figura 5. Evacuare Figura 5. InstalaŃie de fermentare de contact în două

Figura 5. InstalaŃie de fermentare de contact în două trepte

Forma constructivă a digestoarelor este de obicei circulară, dar au apărut forme noi de rezervoare care au rezultat din studiul suprafeŃelor de rotaŃie. Tipizarea întregului ansamblu, constituie singura alternativă economică. Deoarece forma constructivă imprimă un aspect arhitectonic important al staŃiei de epurare, se impune a avea în vedere alegerea variantei care să satisfacă şi această cerinŃă.

Se recomandă utilizarea de rezervoarele de mare capacitate, respectiv capacităŃi de 8.000 m 3 , diametre de 12

m şi înălŃimi de 34 m care sunt mai economice din punct de vedere al bilanŃului termic, faŃă de soluŃia folosirii

mai multor rezervoare mici însumând aceeaşi capacitate. De obicei se utilizează două rezervoare de aceeaşi

capacitate, între care se prevede o construcŃie specială numită cameră de manevră. Aici sunt montate pompele de recirculare a nămolului, schimbătoarele de căldură, numeroase vane de manevră, echipamentul de control al fermentării, echipamentul electric de control, recuperatoarele de căldură, etc. Această cameră trebuie să fie bine ventilată şi prevăzută cu sisteme automate de alarmă la apariŃia pericolului de explozie datorită amestecului gaz metan cu aer. Pe conducta de transport a gazul de fermentaŃie (biogaz) spre gazometre şi centrala termică, trebuie să se prevadă: o instalaŃie de introdus mercaptan în biogaz, numită odorizator; o instalaŃie de eliminare a hidrogenului sulfurat (purificator de H 2 S); o instalaŃie de reŃinere a condensului şi a eventualelor particule în suspensie şi un debitmetru de gaz. Fermentarea nămolului în două trepte se recomandată pentru staŃiile de epurare ce deservesc localităŃi cu peste 300.000, şi are în vedere recuperarea unei cantităŃi suplimentare gaz, precum şi realizarea unui nămol îngroşat cu calităŃi superioare pentru procesarea ulterioară. Rezervoarele de fermentare a nămolurilor sunt echipate cu aparate de măsură şi control. Astfel, pentru controlul temperaturii nămolului proaspăt, fermentat şi în curs de fermentare sunt folosite termometre plasate pe peretele rezervorului, la diferite niveluri, în interior. Pentru evidenŃierea nivelului apei de nămol, a crustei etc, se montează indicatoare de nivel care pătrund în bazin la diferite adâncimi, pentru ca tubul piezometric să

fie umplut cu diferite tipuri de lichid funcŃie de poziŃia tubului în rezervor.

De asemenea, se prevăd indicatoare de pH, precum şi dispozitive de luarea probelor de nămol, de gaz (pentru a stabili concentraŃia gazelor) şi dispozitive pentru prepararea şi dozarea laptelui de var care intră funcŃiune în momentul în care procesul are tendinŃa de a aşi modifica pH-ul spre unul acid. Sunt prevăzute şi aparate de măsurare a debitului de gaz a debitului de nămol proaspăt şi fermentat. Dimensionarea tehnologică a rezervoarelor de fermentare constă în determinarea volumului de fermentare, a dozei de încărcare zilnică, a volumului. de gaze evacuate, a duratei de fermentare, a cantităŃii de căldură necesară, precum şi dimensiunile instalaŃiilor de amestecare, de transport a nămolului, a pompelor de recirculare, inclusiv stabilirea aparatelor de măsură şi control. Deoarece, pentru stabilirea volumului de fermentare, nu s-a reuşit o exprimare matematică a procesului, calculele se efectuează prin diferite metode experimentale bazate pe cercetările efectuate de către Pıpel, Roediger, Noack şi alŃii.

După numărul de locuitori, volumul de fermentare se calculează pe baza volumului specific de fermentare a

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

cărui valoare, se recomandă a fi luate din literatura de specialitate (Imhoff, 1990, Triebel- 1978). In tabelul 5 sunt prezentate volumele specifice de fermentare pentru instalaŃiilor de mare încărcare şi respectiv în una sau două trepte.

Tabelul 5. Volumele specifice de fermentare

 

Volumul specific de fermentare în dm 3 /loc

 

Natura nămolului proaspăt

Mică încarc.

Mare încarc.

In două trepte

tr.I

tr.II

Nămol- treapta mecanică

150

20

6

-

De la treapta mecanică şi filtre biologice de mică încărcare

180

25

10

65

Idem, de mare încărcare

220

30

13

65

De la tratarea mecanică şi bazinul de aerare de mică încarc.

320

40

24

95

Idem, de mare încărcare

220

35

19

95

Volumul rezervoarelor se poate stabilii şi după durata de fermentare, T f în zile, cu ajutorul relaŃiei:

în care

V f

=

V

1

+

2

V

2

T

f

V 1 - volumul nămolului proaspăt, în m 3 /zi;

V2 - volumul nămolului fermentat existent în rezervor care se consideră 1/3 din cel proaspăt, în m 3 /zi; Tf - durata de fermentare (vârsta nămolului) care trebuie să fie mai mare de 12 zile (de regulă 15 - 20 zile).

După mărimea dozei de încărcare zilnică, volumul de fermentare se calculează cu relaŃia (recomandată de STAS 12272-91 „Rezervoare de fermentare a nămolurilor la staŃiile de epurare ale centrelor populate”):

în care:

V f =

G

0

I

0

G 0 - cantitatea de materii organice, exprimată substanŃă uscată, din nămolul proaspăt din cadrul staŃiei de

epurare ce urmează a fi stabilizat anaerob, în kg SU/zi; Io - doza de încărcare organică zilnică, în kg SU/m 3 - zi.

ProducŃia de gaz diferă în funcŃie de compoziŃia nămolului proaspăt, de temperatura de fermentare şi de durata de fermentare (vârsta nămolului). Conform cercetărilor efectuate de F. Popel - 1964, cantitatea maximă de gaz, în Nm 3 /zi, se determină cu relaŃia:

G = 138 ◊ T ◊G max 0 iar durata de fermentare, în zile, va
G
= 138 ◊
T ◊G
max
0
iar durata de fermentare, în zile, va fi:
0.03 T
T
=
175 10
f

în care:

T

- temperatura de fermentare, în ºC;

G

0 - cantitatea de materii organice solide din nămolul proaspăt, în t/zi.

Cantitatea de gaz, practic obŃinută, va reprezenta 70 -80% din cantitatea teoretică calculată. În acest scop, în

tabelul 6 sunt prezentate cantităŃile specifice de gaz, în Ndm 3 /kgSU.

Tabelul 6 ProducŃia de biogaz în funcŃie de temperatură

Temperatura

ºC

10

0

15

0

20

0

25

0

30

0

ProducŃia maximă

Ndm 3 / kg SU

450

530

610

710

760

ProducŃia reală(90%)

Ndm 3 / kg SU

405

477

549

639

684

Durata de fermentare

zile

90

60

45

30

27

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Puterea calorică medie a biogazului este de 5.500 - 5.900 kcal/Nm 3 gaz. În compoziŃia acestui gaz predomină metanul (70%) şi dioxidul de carbon (30%), fiind un gaz combustibil care este echivalent din punct de vedere energetic cu 1,0 kg cocs, 1,27 Nm 3 gaz de iluminat, 5,1 Kwh, 0,56 kg motorină sau benzină, 0,47 Nm 3 gaze naturale etc. Pentru înmagazinarea gazului de fermentaŃie, se utilizează rezervoare speciale numite gazometre al căror

volume se stabilesc procentual, respectiv de 30 -50% din producŃia zilnică de gaz. Ele se amplasează în apropierea rezervoarelor de fermentare, ambele obiective fiind protejate cu dispozitive adecvate de combatere

a incendiilor şi exploziilor. Constructiv, un gazometru este alcătuit dintr-o cuvă circulară de beton armat,

umplută cu apă, în care se aşează un clopot cilindric ce se deplasează pe verticală sub acŃiunea presiunii gazelor de 200 -350 mm col.H 2 O (figura 6). Gazometrul este prevăzut cu conducte de preaplin, de golire a cuvei, conducte de intrare şi ieşire a gazului, cu dispozitive de măsurare a debitelor de gaz debitmetre, cu dispozitive de protecŃie contra incendiilor

debitmetre, cu dispozitive de protecŃie contra incendiilor Figura 6. Rezervor de biogaz În Ńara noastră, gazul

Figura 6. Rezervor de biogaz

În Ńara noastră, gazul de fermentaŃie este utilizat la prepararea agentului termic necesar procesului de fermentare (apă caldă, abur etc), precum şi la încălzirea spaŃiilor administrative din cadrul staŃiei de epurare.

privinŃa gazometrelor trebuie menŃionat faptul că există în prezent tendinŃa, din motive economice şi de

exploatare, să se realizeze noi tipuri de rezervoare de înmagazinare bazate o membrană elastică din cauciuc special.

In Statele Unite ale Americii, biogazul produs este amestecat cu gazele naturale şi este distribuit prin reŃele de

conducte spre a fi utilizat în domeniul casnic, iar în Japonia biogazul purificat este lichefiat, îmbuteliat şi comercializat.

În

Fermentarea aerobă Acest procedeu de tratare a nămolurilor, cunoscut şi sub denumirea "procedeului nămolului stabilizat", are la bază procesele biochimice cunoscute de la epurarea biologică a apelor uzate cu nămol activat. În acest scop, stabilizarea aerobă a nămolului poate avea loc în bazine separate sau în bazine comune cu apa uzată pentru debite foarte mici ce urmează a fi epurată biologic. Comparativ cu fermentarea anaerobă, procesul de stabilizare aerobă este mai puŃin influenŃat de substanŃele toxice, este lipsit de miros şi necesită o exploatare simplă. De asemenea, se înlocuiesc construcŃiile înalte (rezervoare de fermentare) cu construcŃii de mică înălŃime (bazine din beton armat) cu cheltuieli de investiŃii mai reduse. Dintre dezavantaje se semnalează, ca mai importante, consumul mare de energie pentru utilajele de aerare proprii, comparativ cu fermentarea anaerobă care produce şi gaz de fermentare (sursă de energie). Comparând cele două sisteme de stabilizare biologică a nămolului organic, pentru staŃiilor mari de epurare, apare net avantajos procedeul de stabilizare anaerobă, mai ales sub aspectul energetic.

4.3.3. Ingroşarea nămolului

Această metodă constituie cea mai simplă şi larg răspândită metodă de concentrare a nămolului, având drept rezultat reducerea volumului şi ameliorarea rezistenŃei specifice la filtrare. Gradul de îngroşare depinde de mai

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

multe variabile, dintre care mai importante sunt: tipul de nămol (primar, activat, fermentat etc), concentraŃia iniŃială a solidelor, temperatura utilizarea agenŃilor chimici, durata de îngroşare etc. Prin îngroşare, volumul nămolului, pe seama apei eliminate, se reduce de circa 20 ori faŃă de volumul iniŃial, în schimb îngroşarea este eficientă până la o concentraŃie de solide de 8 -10%. Ingroşarea se poate realiza prin decantoare – îngroşătoare gravitaŃionale, flotare sau centrifugare etc.

Îngroşarea gravitaŃională se realizează în decantoare verticale (pentru staŃii mici) sau decantoare radiale. Gradul de îngroşare depinde de durata procesului şi de înălŃimea coloanei de apă (adâncimea bazinului) din decantor. Pentru a evita apariŃia unor procese de fermentaŃie a nămolului proaspăt a căror gaze afectează calitatea procesului de îngroşare, adâncimea apei la perete nu trebuie să depăşească 2,0. Panta radierului este mai mare faŃă de cea a decantoarelor obişnuite, iar podul raclor este echipat cu o serie de bare metalice care se deplasează lent, cu o viteză de 1,0 rot/h, dirijând nămolul spre conul de colectare centrală, de unde apoi se extrage. În figura 7 este prezentat un îngroşător de nămol. In vederea dimensionării îngroşătoarelor de nămol se are în vedere două aspecte, fie dimensionarea se bazează pe experienŃa deja acumulată, fie se fac teste experimentale de laborator asupra nămolurilor care urmează a se îngroşa.

laborator asupra nămolurilor care urmează a se îngroşa. Figura 7. Ingroşător radial de nămol Parametrul de

Figura 7. Ingroşător radial de nămol

Parametrul de bază al dimensionării pe bază de experienŃă este încărcarea cu substanŃe solide. Prelungirea procesului de îngroşare este neeconomic şi ca urmare se limitează procesul de îngroşare în instalaŃie. În tabelul 7 sunt date experimentale privind încărcarea cu substanŃe solide şi limita de îngroşare recomandată pentru diferite tipuri de nămoluri.

Tabelul 7. ConcentraŃii recomandate

Tipul de nămol

Încărcarea cu solide kg MTS/m 2 h

ConcentraŃia de solide în îngroşat (%)

Nămol primar

4,0 - 6,0

8,0 - 10,0

Nămol activat

1,0 - 1,2

2,5 - 3,0

Nămol de la biofiltre

1,5 - 2,0

7,0 - 9,0

Nămol primar + activat

1,0 - 2,0

5,0- 8,0

Nămol primar + peliculă biologică.

2,0 - 2,4

7,0-9,0

Dimensionarea în acest caz implică simpla alegere corespunzătoare a nivelului de încărcare a nămolului ce urmează a fi îngroşat utilizând următoarea relaŃie de calcul a suprafeŃei orizontalei îngroşătorului:

A

0

=

Q

S

I

S

în care:

Q s - cantitatea de materii solide uscate din nămolul supus procesului de îngroşate, în kgMTS/h; l s - încărcarea de suprafaŃă cu solide a îngroşătorului, în kgMTS/m 2 h (din tabelul 5.6). In cazul de dimensionării pe bază de experimente de laborator, se construieşte graficul curbei de sedimentare a nămolului din amestecul apă – nămol, care permite determinarea suprafeŃei unitare a îngroşătorului.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Din ecuaŃia de bilanŃ a materiilor solide intrate şi ieşite (îngroşate) din bazin, suprafaŃa orizontală specifică sau unitara a îngroşătorului, în m 2 • h/kgMTS se determină cu relaŃia:

A

u

=

t

u

C

0

H

0

iar suprafaŃa totală orizontală a îngroşătorului se determină cu relaŃia:

în care:

A 0 =Q·A U ·C 0 ·K

t u - timpul de îngroşare, în h; C o - concentraŃia iniŃială cu solide, în kgMTS/m 3 ; H o - înălŃimea iniŃială a coloanei experimentale, în m; Q- debitul influent, în m 3 /h; K- coeficient de corecŃie,(1,5).

În timpul funcŃionării unui astfel de decantor – îngroşător de nămol se pot delimita trei zone distincte:

zona de suprafaŃă îngroşătorului formată din lichid, decantat care conŃine o concentraŃie scăzută de nămol şi care se elimină ;

zona de alimentare formată din nămol cu o concentraŃie; constantă aproape uniformă în volum; în această zonă concentraŃia nu este identică cu cea a nămolului de alimentare;

zona de compactare (tasare) formată din nămol a cărui concentraŃie creşte pe măsura înaintării spre

radierul decantorului unde atinge concentraŃia de evacuare (de nămol îngroşat). În funcŃie de natura nămolului, timpul mediu de reŃinere al materiilor solide în îngroşător, este de 0,5- 2,0 zile,

iar volumul nămolului se poate reduce la 20% din volumul iniŃial.

Îngroşarea prin flotare se aplică pentru suspensii care au tendinŃa de flotare şi sunt rezistente la compactare prin acŃiunea gravitaŃională. Se aplică procedeul de flotare cu aer insuflat sub presiune, care prin destindere la presiunea apropiată de cea atmosferică, elimină bule fine de aer care se ataşează flocoanele.

Îngroşarea prin centrifugare se recomandă pentru nămolul activat în exces, atunci când nu se dispune de spaŃiu pentru executarea de decantoare - îngroşătoare. Principiul de funcŃionare, precum şi repartiŃia forŃelor într-o astfel de instalaŃii de îngroşare prin centrifugare este prezentată în figura 8

îngroşare prin centrifugare este prezentată în figura 8 Fig.8. Principiul de funcŃionare a unui rotor centrifugal

Fig.8. Principiul de funcŃionare a unui rotor centrifugal

In practică se foloseşte o centrifugă cu transportor elicoidal sau care reŃine circa 90% din materiile solide, nămolul activat în exces fiind în prealabil tratat cu floculanŃi. Sub influenŃa floculanŃilor nămolul este ridicat la suprafaŃa lichidului şi împins spre axa de rotaŃie de unde este evacuat. Apa în schimb rămâne pe pereŃii tamburului şi este evacuată în partea opusa nămolului. łinând scama de viteza mare de rotaŃie a echipamentului (de 6.000 rot/min), consumul de floculanŃi este mai mare datorită fragilităŃii şi ruperii flocoanelor, deci costurile de exploatare sunt mai mari decât în cazul altor procedee. In consecinŃă nu se recomandă acest tip de instalaŃie decât în cazurile deosebite, respectiv de spaŃiu. O astfel de instalaŃie de îngroşare prin centrifugare a nămolului este prezentată în figura 9. Alimentarea

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

cu nămol se face axial prin partea dreaptă, evacuarea nămolului se face prin partea stângă (desecat), iar evacuarea apei prin partea dreaptă.

stângă (desecat), iar evacuarea apei prin partea dreaptă. Fig.9. Centrifugă cu melc pentru sedimentarea nămolului

Fig.9. Centrifugă cu melc pentru sedimentarea nămolului 1- corp cilindro - conic; 2 – ax melcat; 3 – melc; 4 – conductă de alimentare; 5 şi 6 - roŃi de curea; 7 – orificiu pentru evacuarea nămolului (desecat-ului); 8 – orificii pentru evacuarea apei ( a fugatu-lui); 9 – carcasă.

O altă metodă de îngroşare a nămolului este cea ce utilizează filtrul presă cu bandă. In figura 10. este

prezentată schematic modul de funcŃionare a unei astfel de instalaŃii.

modul de funcŃionare a unei astfel de instalaŃii. Fig.10. Filtru - presă cu bandă O construcŃie

Fig.10. Filtru - presă cu bandă

O construcŃie mai simplă este cea a filtrului presă ce utilizează pânză filtrantă. Elementele de bază sunt

camerele filtrante suprapunse prin care trece pânza de filtru. Filtru dispune de canale de drenaj a apei. In figura 11. este prezentata o astfel de instalaŃie.

apei. In figura 11. este prezentata o astfel de instalaŃie. 1 – placă Fig.11. Schema de

1 – placă

Fig.11. Schema de funcŃionare a unui filtru presă de filtrare; 2 – canale pentru drenaj apă; 3 –orificiu pentru evacuare apă; 4 – cameră de filtrare; 5 – pânză filtrantă; 6 – role de întoarcere.

O instalaŃie mult mai modernă este cea ce utilizează vacuum pentru dezhidratarea nămolului (figura 12)

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs Fig. 12. InstalaŃie de dezhidratare cu vacuum

Fig. 12. InstalaŃie de dezhidratare cu vacuum

4.3.4. Tratarea preliminară a nămolurilor

Aducerea nămolurilor primare, secundare, brute sau stabilizate în categoria nămolurilor uşor filtrabile, se realizează printr-o tratare preliminară a acestor nămoluri utilizând următoarele procedee:

tratarea (condiŃionarea) chimică;

tratarea (condiŃionarea) termică;

elutrierea etc.

Teoretic, se pot obŃine rezultate satisfăcătoare şi prin adaos de material inert (zgură, cenuşă, rumeguş etc), dar acest procedeu prezintă dezavantajul de a creşte considerabil volumul de nămol ce trebuie prelucrat în continuare. Tratarea preliminară a nămolurilor constă deci în crearea condiŃiilor favorabile necesare prelucrării ulterioare (deshidratatea naturală, artificială şi avansată).

CondiŃionarea chimică (coagularea) nămolului cu reactivi chimici este o metodă de modificare a structurii sale cu consecinŃă asupra caracteristicilor de filtrare, în special în filtrele presă sau cu vacuum. AgenŃii de condiŃionare chimică (electroliŃi) a nămolului se pot grupa în trei categorii:

minerali: sulfat de aluminiu, clorhidrat de aluminiu, clorură ferică, sulfat feros, sulfat feros clorinat, oxid de calciu etc;

organici: polimeri sintetici (anionici, catonici sau neionici), cu diferite denumiri comerciale (Medasol, Polias), produşi de policondensare (Ponilit) sau polimeri naturali;

micşti: amestec de polimeri sintetici cu săruri minerale sau amestec de coagulanŃi minerali.

Reactivii cei mai des utilizaŃi sunt clorura ferică şi varul, fiecare având un câmp de acŃiune propriu. Sărurile de aluminiu, special clorhidratul de aluminiu, sunt eficiente, mai puŃin corozive, dar costul este mai ridicat. Dintre polimerii organici, cei cationici se pot utiliza singuri, iar cei anionici sau neionici, în asociere cu coagulanŃii minerali. În general, dozele de polimeri organici sunt mult mai reduse decât la cei minerali, dar costul este mai ridicat. Alegerea coagulantului şi doza optimă se fac pe baza studiilor experimentale de laborator, întrucât alegerea depinde de provenienŃa nămolului, compoziŃia sa chimică etc. RezistenŃa specifică la filtrare şi variaŃia sa cu doza de coagulant este metoda prin care se obŃin date cantitative ce pot fi utilizate şi pentru calculul utilajelor de deshidratare. Aplicarea procedeelor de condiŃionare prealabilă prin elutriere şi de îngroşare prin decantare, conduce la o scădere de 3 - 4 ori a dozei de coagulant.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

EficienŃa procesului de tratare (condiŃionare) chimică este legată şi de o altă serie de factori tehnologici, ca:

durata şi intensitatea amestecului, ordinea de introducere a agenŃilor chimici în cazul condiŃionării mixte etc.

CondiŃionarea (tratarea) termică are în vedere modificarea structurii nămolului cu ajutorul temperaturii şi presiunii ridicate. CondiŃionarea termică se realizează la temperatura de 100 - 200 ºC, presiunea de 1 - 2,5 bar şi durate de încălzire până la 60 min. În figura 13 se prezintă schema tehnologică a procedeului PORTEOUS.

13 se prezintă schema tehnologică a procedeului PORTEOUS. Fig. 13. InstalaŃia de condiŃionare termică a nămolului

Fig. 13. InstalaŃia de condiŃionare termică a nămolului 1 – bazin de stocare nămol brut; 2 – pompă; 3 – schimbător de căldură; 4 – reactor termic; 5 – vană de descărcare automată; 6 – bazin de stocare nămol tratat termic; 7 – pompă; 8 – filtru presă; 9 – cazan preparare abur.

Principalele părŃi ale instalaŃiei menŃionate, sunt: bazinul pentru stocarea nămolului proaspăt, schimbătorul de căldură în care nămolul proaspăt este preâncălzit de către nămolul tratat, reactorul în care se realizează tratarea nămolului la temperatura de 100 -200 ºC, cazanul (boilerul) pentru prepararea aburului necesar ridicării temperaturii în reactor şi bazinul de stocare a nămolului tratat. Această instalaŃie de condiŃionare termică a nămolului are un consum de energic electrică de 3,0- 4,0 kWh/m 3 nămol şi de circa 1,5 dm 3 păcură/m 3 nămol pentru prepararea aburului. Cantitatea de abur, Ńinând seama de pierderile de căldură din sistem, este de 60- 70 kg abur/m 3 nămol. Cu toate neajunsurile de ordin energetic, condiŃionarea termică se recomandă a fi aplicată deoarece elimină mirosurile neplăcute, asigura sterilizarea nămolului prin distrugerea bacteriilor, reducerea conŃinutului de substanŃă organică, elimină necesitatea de reactivi chimici etc.

Elutrierea (spălarea) nămolului, împreună cu condiŃionarea chimică ocupă un loc important în cadrul tratării preliminare a nămolurilor. Elutrierea nămolului este un proces fizic de condiŃionare care asigură scăderea rezistenŃei specifice la filtrare prin eliminarea din nămolul fermentat sau brut mineral a coloizilor şi a particulelor fin dispersate. Pe de altă parte, elutrierea reduce şi alcalinitatea nămolului, necesară în special, când se prevede folosirea de reactivi pentru condiŃionarea nămolului (cazul vacuum - filtrelor). Deoarece în procesul de fermentare anaerobă a nămolurilor organice, cantitatea de amoniac ce se formează, la care se adaugă acizi organici şi bicarbonaŃi, conduc la o creştere a alcalinităŃii faŃă de nămolul brut, prin elutriere se reduce această alcalinitate şi deci şi necesarul de coagulant pentru condiŃionarea chimică. Ca agent de elutriere se utilizează apa de râu, de reŃea, din staŃia de epurare (după treapta biologică), iar din punct de vedere tehnologic această operaŃie se desfăşoară în bazin deschis care funcŃionează într-o treaptă,

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

în două trepte sau în contra curent.

Deshidratarea nămolului În mod obişnuit, nămolurile trebuie transportate cu vehicule la locul de valorificare sau de depozitare finală, această operaŃie nu este însă posibilă, deoarece nămolurile fermentate conŃin mari cantităŃi de apă, umiditatea lor ajungând la 95 - 97%. Această situaŃie impune aplicarea unui proces de deshidratare chiar în staŃia de epurare; prin aceasta volumul lor se reduce considerabil şi devin transportabile la uscat. În cazuri izolate se pot folosi iazuri de nămol, unde nămolul rămâne uneori pe loc, fără a mai fi necesar să fie transportat. Deshidratarea se poate realiza prin următoarele procedee:

naturale, de evaporare şi drenare;

artificiale, care pot fi mecanice şi termice.

În funcŃie de gradul de reducere a umidităŃii, deosebim următoarele metode de prelucrare a nămolurilor:

deshidratarea naturală cu reducerea de umiditate la 75 - 80%;

deshidratarea mecanică, până Ia 50 - 75%;

deshidratarea termică (avansată), până la 20- 30%.

Deshidratarea naturală Procedeele naturale sunt cele mai răspândite. în prezent, deoarece procedeul este simplu nu necesită construcŃii complicate, utilajele sunt reduse şi forŃa de munca, practic este necalificată. În plus, procedeele naturale nu au nevoie de tratări preliminare, deci calitatea nămolului nu este alterată prin folosirea unor substanŃe chimice, constituind un îngrăşământ organic de bună calitate în agricultură. Dezavantajul deshidratării naturale a nămolurilor, este legată de necesitatea existenŃei unor terenuri întinse şi de dependenŃa procesului de condiŃii atmosferice, motiv pentru care acest procedeu devine neeconomic pentru localităŃi mari, amplasate în zone geografice cu perioade mari de îngheŃ şi cu precipitaŃii abundente. În asemenea situaŃii se recomandă deshidratarea mecanică OperaŃia de deshidratare naturală se poate face în iazuri de nămol şi pe platforme de uscare a nămolului.

lazuri de nămol se amplasează în depresiuni naturale sau în fostele cariere de nisip, de cărămidă etc, acolo unde condiŃiile locale oferă asemenea posibilităŃi. Volumul acestora trebuie compartimentat în strânsă corelare cu cerinŃele de exploatare (fermentare, uscare, depozitare), astfel încât să se asigure o funcŃionare continuă. Deshidratarea nămolului sub apă, necesită, o perioadă îndelungată de stagnare, cu degajare de miros neplăcut şi proliferarea insectelor. La câŃiva ani o dată, iazurile trebuie golite de nămol şi transportat la locurile de depozitare finală.

Platforme pentru uscarea nămolului sunt suprafeŃe de teren îndiguite în care se depozitează nămolul fermentat sau şlamuri industriale. Platformele se fac cu sau fără strat drenant în funcŃie de caracteristicile de permeabilitate ale solului şi de poziŃia stratului acvifer. Dacă solul este permeabil şi nu există pericolul infectării apei subterane, stratul drenant de susŃinere a nămolului are rolul de a colecta (drena) apa de nămol. În caz contrar, platformele se execută cu strat de susŃinere impermeabil (din beton cu îmbrăcăminte asfaltică). Deshidratarea pe platforme se realizează sub efectul drenării şi a evaporării apei din nămol. Drenarea începe să se producă din prima zi şi se continuă 1 - 2 săptămâni, fiind corelată cu procesul de evaporare. Nămolul deshidratat (uscat) prezintă la suprafaŃă fisuri sau crăpături care, în cazul unui nămol bine fermentat, sunt puŃine şi înguste, nămolul nu miroase urât şi nu atrage muştele, în timp ce un nămol insuficient fermentat (sau cu adaosuri chimice) prezintă crăpături largi, miroase urât şi abundă în muşte. După uscare nămolul este transportat la locul de depozitare finală sau direct la valorificare în agricultură. Dimensiunile platformelor de uscare sunt alese în funcŃie metoda adoptată pentru evacuarea nămolului deshidratat. Grosimea stratului de nămol ce se trimite pe paturile de uscare depinde de caracteristicile materialului şi de climatul zonei respective. În general se recomandă o grosime de 0,20 m. Dimensionarea platformelor de nămol depinde de numeroşi factori, dintre care se menŃionează natura şi cantitatea nămolului, condiŃiile climatice etc. O pondere deosebită în determinarea suprafeŃei platformei de uscare o are timpul de deshidratare a cărei valoare depinde de grosimea stratului de nămol, care, aşa cum s-a arătat, în zone cu climă temperată este de 0,20 m. În general, în climat temperat, durata de deshidratare este

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

cuprinsă între 40 şi 100 zile, ceea ce înseamnă că, în total, se poate conta pe o grosime de nămol ce se poate usca pe platformă de 1,5 - 2,0 m/an, respectiv o productivitate de 80 - 100 kgMTS/m 2 an.

SuprafaŃa utilă a platformei, în m 2 , se calculează cu relaŃia:

A

Q

=

u I

a

în care:

Q - debitul nămolului ce urmează a fi supus deshidratării naturale pe platforme, în m 3 /an; I a - încărcarea anuală a platformei, în m 3 /m 2 ·an.

ÎnălŃimea digurilor sau a gardurilor prefabricate, care limitează şi compartimentează platformele nu trebuie să fie mai mare de 1,0 m. Dimensionarea platformelor de nămol, se face conform recomandărilor prevăzute în STAS 11565-90 „Platforme pentru uscarea nămolului fermentat din staŃiile de epurare orăşeneşti”. Umplerea cu nămol umed se face în câte un compartiment până la atingerea înălŃimii h o , după care se trece la compartimentul următor. Pentru reducerea suprafeŃelor de teren ocupate cu platforme de uscare a nămolului este indicat ca nămolul fermentat să fie în prealabil îngroşat. Se prevede un singur dren, când lăŃimea compartimentului

Deshidratarea avansată Deshidratarea avansată a nămolurilor, cu reducerea componentei organice, se realizează prin procedee termice de prelucrare. În acest mod, în marile staŃii de epurare unde volumele de nămol sunt importante se asigură condiŃii de a manevra uşor nămolurile deshidratate, independent de condiŃiile atmosferice. Metodele frecvente aplicate la deshidratarea avansată a nămolurilor sunt: uscare termică şi incinerarea.

Uscarea asigură deshidratarea nămolului, prin evaporarea forŃată a apei, până la o umiditate de 10 - 15%, în instalaŃii speciale şi cu aport energic. S-a calculat că pentru uscarea unui nămol cu umiditatea de circa 80%, până la o umiditatea de circa 10%, sunt necesare circa 4.500 kcal/kg substanŃă uscată. Pentru reducerea necesarului de căldură se recomandă deshidratarea prealabilă a nămolului, de aceea deshidratarea termică este asociată unor procedee mecanice. Deşi procedeul este costisitor şi puŃin aplicat, are totuşi o serie de avantaje legate, mai ales, de valorificarea agricolă a nămolului, produce nămol steril, necesită suprafeŃe de depozitare mici, nu este influenŃat de prezenŃa substanŃelor toxice sau inhibatoare etc. Principalele tipuri de instalaŃii utilizate pentru uscarea termica a nămolului sunt: uscătoare cu vetre etajate, uscătoare rotative şi uscătoare prin atomizare. Uscarea nămolului poate avea loc prin sisteme directe când nămolul vine în contact direct cu gazele fierbinŃi din instalaŃie, sau prin sisteme indirecte, uscarea având loc pe suprafeŃe încălzite cu diferiŃi agenŃi termici (abur, apă fierbinte etc). Primul sistem este cel mai economic din punct de vedere energetic.

Incinerarea nămolului realizează o oxidarea completă a materiei organice, produsele finale fiind apa, bioxidul de carbon, dioxidul de sulf şi cenuşa (material inert). Acest procedeu se recomandă în cazul când nămolurile rezultate din epurarea apelor conŃin substanŃe toxice, ce nu permit valorificarea agricolă, depozitarea pe sol sau aplicarea procedeelor de recuperare a substanŃelor utile. O obligatorie pentru incinerarea nămolurilor este ca nămolul să aibă o umiditate scăzută (aplicarea reducerii prealabile a umidităŃii) şi o putere calorifică suficientă, iar cantitatea de cenuşă sa fie cât mai mică. Puterea calorică a nămolului depinde, în special, de cantitatea substanŃelor solide organice din compoziŃia sa. Din acest punct de vedere, nămolurile proaspete conŃin mai multă substanŃă organică uscată faŃă de nămolurile fermentate, motiv pentru care se recomandă evitarea stabilizării aerobe sau anaerobe a nămolurilor. Toate instalaŃiile de incinerare trebuie echipate cu instalaŃii de spălare sau filtrare a gazelor de ardere, până la obŃinerea unui conŃinut de cenuşă la evacuare de 150- 200 g/m 3 nămol. Tehnica incinerării nămolurilor este într-o dezvoltare rapidă, realizându-se diferite procedee şi instalaŃii în acest scop. Ca procedee de bază, incinerarea se realizează în cuptoare rotative, cuptoare cu vetre multiple şi ardere în strat (pat) fluidizat.

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

4.4. Valorificarea şi evacuarea finală a nămolurilor

Valorificarea nămolurilor nu constituie un scop în sine în epurarea apelor uzate urbane, ea trebuie considerată numai ca fiind un mijloc de îndepărtare nămolurilor din zona staŃiilor de epurare, fără a avea un impact negativ asupra mediului. Nămolul din staŃiile de epurare urbane conŃin, în afară de gazele de fermentare, unele substanŃe care pot fi valorificate. Unele dintre acestea, cum sunt substanŃele hrănitoare pentru sol şi plante şi-au găsit o largă utilizare. În schimb, recuperarea de metale şi de alte substanŃe utile se aplică în special, la nămolurile provenite din apele uzate industriale. Valorificarea nămolurilor ca fertilizatori ai solului depinde de procesul de tratare a acestuia. În plus, nămolul furnizează solului substanŃe organice şi elemente chimice, cum sunt: Fe, Mn, Zn, Cu, Mo etc. dar, acelaşi timp, el poate conŃine şi o serie de elemente şi substanŃe nedorite, care, depăşind a anumită concentraŃie pot deveni dăunătoare atât pentru sol şi plante, cât şi pentru apele de suprafaŃă şi subterane. În această categorie intră metalele grele, microorganismele patogene şi compuşii organici persistenŃi. Azotul total conŃinut în nămolul proaspăt este de 4,5% în greutate uscată şi de 1,13% în nămolul fermentat, el fiind esenŃial pentru dezvoltarea frunzelor şi tulpinelor plantelor, fosforul sub forma de acid fosforic, acŃionează asupra creşterii rădăcinilor plantelor, fiind 2,25% în nămolul proaspăt şi de 0,75% în nămolul fermentat. Potasiul sub formă de oxid de potasiu (K 2 O) ajută la formarea clorofilei, iar conŃinutul lui în nămol proaspăt este de 0,5% şi de 0,25% în nămolul fermentat, exprimate în greutate uscată faŃă de cea a nămolului proaspăt (Roediger - 1982). SubstanŃele organice din nămol participă la formarea humusului cu consecinŃe favorabile privind capacitatea solului de a reŃine apa, de a rezista la eroziune şi de a constitui un substrat pentru bacterii. Analizând valorile substanŃelor fertilizante din nămolul proaspăt şi cel fermentat, rezultă că nămolul fermentat conŃine cu 40- 50% mai puŃine substanŃe fertilizante decât nămolul proaspăt. Folosirea nămolului în agricultură se face sub formă de nămol lichid proaspăt, nămolul lichid stabilizat aerob, nămol lichid pasteurizat, nămol deshidratat, nămol compostat, nămol uscat (granule sau pulbere) etc. In toate cazurile fiind obligatorie analiza compoziŃiei chimice a nămolului, precum şi respectarea normelor şi restricŃiile ecologice recomandate de agenŃiile de protecŃia mediului Pentru eliminarea pericolului de infectare a solului, a culturilor, apelor freatice etc, cu germeni patogeni, ouă de paraziŃi etc, trebuie luate o serie de măsuri de diminuare a potenŃialului infecŃios. În acest scop, specialiştii consideră necesară o tratare suplimentara a nămolului (lichid sau deshidratat) în vederea dezinfecŃiei lui recomandând pasteurizarea, iradierea, tratare cu agenŃi chimici, compostarea etc. Pasteurizarea constă în încălzirea nămolului la 80- 90 ºC câteva minute, înainte sau după fermentare, utilizând vapori de apă caldă, arzătoare sau instalaŃii cu microunde. Un alt procedeu de dezinfecŃie termică îl reprezintă şi uscarea nămolului. DezinfecŃia nămolului se poate face prin iradiere cu Co-60. Compostarea constituie un procedeu de mineralizare a materiei organice conŃinute în nămol cu ajutorul microorganismelor, realizându-se în final un material inofensiv, cu volum şi greutate reduse, ce poate fi utilizat fără dificultăŃi, din punct de vedere igienic, ca îngrăşământ agricol. Nămolul se pretează mult mai bine la compostare dacă este amestecat cu gunoi menajer.

Aspecte legislative privind valorificarea nămolului în agricultură

Prin Legea ProtecŃiei Mediului s-a stabilit cadrul legislativ global în cadrul căreia urmează să se emită ordine, directive şi instrucŃiuni specifice pe domeniu, între care se va detalia şi problema reciclării nămolurilor provenite de la staŃiile de epurare urbane în general şi a valorificării în agricultură, în particular, în strânsă corelare cu parametrii fizico- chimici ai nămolului, între care foarte important rămâne, conŃinutul în apă, concentraŃia în substanŃe organice biodegradabile, concentraŃia în metale grele şi agenŃi patogeni. Aceste instrucŃiuni devin absolut necesare în momentul de faŃă, deoarece până la nivelul anului 1990 problema evacuării nămolului din staŃiile de epurare din Ńara noastră nu era soluŃionată în nici un fel prin acordurile şi avizele de funcŃionare. În prezent, în condiŃiile în care proprietatea privată asupra terenurilor în general, şi agricole, în special, s-a stabilit prin lege, evacuarea nămolului pe terenuri trebuie să se facă conform unor norme tehnice şi condiŃii legislative convenabile pentru staŃiile de epurare şi cu atât mai mult pentru deŃinătorii

Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca Facultatea StiinŃa şi Ingineria Materialelor Catedra Ingineria Mediului

Procedee şi Echipamente de Epurarea Apelor – suport curs

de terenuri. În acest context, livrarea nămolului către agricultori se va face în condiŃiile respectării actelor normative ce se referă la calitatea şi controlul acesteia Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra acestei probleme, se vor prezenta unele aspecte legislative din Ńările cu mare experienŃă în acest domeniu, care vor servi ca elemente orientative la elaborarea normelor tehnice de depozitare şi valorificare a nămolului rezultat din staŃiile de epurare din România.

În

Conservarea Resurselor şi de Decretul pentru Apă Curată (Clear Water Act), aprobate de Congresul S.U.A. şi aplicat în toate statele. În conformitate cu aceste legi AgenŃia pentru ProtecŃia Mediului (Environmental Protection Agency- EPA), a editat Reglementările finale privind depozitarea nămolului, care din punctul de vedere al sănătăŃii publice are în vedere existenŃa a trei feluri de nămoluri:

nămoluri brute nestabilizate, care, potrivit reglementărilor, nu se folosesc pe terenuri agricole, ci sunt îngropate, incinerate sau uscate la cald;

nămoluri prelucrate prin procese aerobice sau anaerobice, dezinfectare cu clor sau var, compostare şi tratament termic, toate procesele urmărind reducerea agenŃilor patogeni. După împrăştierea pe sol a nămolurilor respective, păşunatul este interzis timp de 6 luni, iar terenurile arabile nu se folosesc timp de 3 ani pentru recolte care vin în contact cu culturile ce sunt destinate consumului uman;

nămoluri prelucrate pentru o nouă reducere a agenŃilor patogeni şi care nu au nici un fel de restricŃie

privind folosirea în agricultură. Procedeele de tratare pentru această categorie de nămoluri, constau în iradiere la energii înalte sau procese termice de pasteurizare, tratare termică, digestie termofilă (50- 55°C). De regulă în aceste nămoluri sunt adăugate anumite doze de îngrăşăminte chimice. Nămolul se aplică pe teren din aprilie până în octombrie, prin încorporare în sol, dozele ajungând până la 70 t SU/ha, pentru terenuri cultivate cu porumb. Ca regulă principală se urmăreşte să se evite contaminarea lanŃurilor alimentare, astfel încât cerealele recoltate de pe terenurile pe care s-a administrai nămol să fie folosite numai la hrănirea animalelor. La nivel european, valorificarea în agricultură a nămolului din staŃiile de epurare urbane a făcut obiectul unei reglementări comune (Consiliul European - 1986) cunoscută sub denumirea Directiva CEE 86/278 care are rolul de a reglementa utilizarea nămolului în agricultură în aşa fel încât să se evite efectele nocive asupra

Statele Unite ale Americii depozitarea nămolurilor este reglementată de Legea privind Recuperarea şi

solului, vegetaŃiei, animalelor şi omului, încurajând, totodată, utilizarea lui de către agricultori tocmai pentru a coordona legislaŃia internă a Ńărilor componente, astfel încât să nu apară disfuncŃionalităŃi în comercializarea produselor agricole. Conform acestei Directive a CEE, nămolurile furnizate pentru agricultură trebuie să fie însoŃite de un document

în care să se precizeze:

originea nămolului cu identificarea responsabilului pentru producerea şi livrarea lui, inclusiv indicarea tehnologiei de tratare; caracteristica şarjei livrate, respectiv greutatea, starea fizică, conŃinutul în substanŃe uscate, în elemente fertilizante şi concentraŃia în metale grele; prescripŃii şi recomandări de utilizare (doze), frecvenŃa de aplicare în funcŃie de concentraŃia in metale grele). Directiva 86/278 CEE, mai prevede, pentru protecŃie sanitară, ca nămolul să fie tratat pe cale biologică, chimică sau termică, prin stocaj pe termen lung sau prin orice procedeu care să conducă la reducerea

semnificativă a puterii de fermentare, cât şi a concentraŃiei în agenŃi patogeni. Cu privire la modul de aplicare pe terenuri, se recomandă să se păstreze o distanŃă de 35 m faŃă de puŃuri, surse de apă, aducŃiuni şi de 200

m faŃa de cursurile de apă dacă panta terenului este mai mare de 7%. Pentru păşuni şi culturi furajere să se

păstreze 30 zile între împrăştiere şi recoltare, iar pentru terenuri destinate legumelor şi fructelor proaspete să

se respecte un an, dau nu mai puŃin de 10 luni între împrăştiere şi recoltare.

Se interzice aeroaspersiunea, cu excepŃia unor planuri speciale de aplicare a nămolului, iar în cazul nămolurilor solide sau sub formă de pastă este obligatorie încorporarea în sol în maximum 24 ore, în afara cazurilor de forŃă majoră.