Sunteți pe pagina 1din 300

CARTEA A TREIA

OBLIGAŢIILE
TitlulI
DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL
Capitolul I
DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie

(1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei
prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
(2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
(3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi
bunelor moravuri.

1. (a) În cadrul titlului articolului 512: „Dispoziţii generale cu privire la obligaţie”, legiuitorul utilizează
termenul „obligaţie”, termen, care în limbajul juridic, dar şi în limbajul curent are mai multe accepţiuni. Într-un sens
larg, termenul de „obligaţie” înglobează orice îndatorire juridică: generală (îndatorirea de a respecta drepturile
absolute – reale sau personale nepatrimoniale – ale fiecăruia) sau particulară (care incumbă anumitor persoane). Într-
un alt sens, mai restrâns, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic obligaţional, privit în ansamblu, ca latură activă
şi latură pasivă (sens utilizat în titlul art. 512). Într-un al treilea sens, şi mai restrâns, termenul de „obligaţie” este
utilizat pentru a desemna latura pasivă a raportului obligaţional. În fine, într-un al patrulea sens termenul de
„obligaţie” desemnează un titlu de credit mobiliar, o valoare mobiliară pe care o pot emite anumite tipuri de societăţi
comerciale.
(b) Legiuitorul precizează în cadrul primului alineat că utilizează termenul de „obligaţie” în cea de-a doua
accepţiune – „raport obligaţional”. De remarcat că textul alineatului (1) nu conţine o definiţie propriu-zisă a
raportului obligaţional, mulţumindu-se mai mult cu enunţarea structurii lui. Totuşi, o astfel de definiţie poate fi
formulată pe baza elementelor furnizate în acest text: obligaţia este un raport juridic de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe
prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. Aceste dispoziţii nu
inovează cu nimic materia obligaţiilor, având aproximativ acelaşi conţinut ca şi normele similare din majoritatea
codurilor civile.
(c) Ar putea fi pusă în discuţie structura raportului obligaţional. Putem deduce existenţa numai a trei
elemente esenţiale existenţei obligaţiei, cu toate că, în principiu, un al patrulea element – sancţiunea – este inerent
raportului obligaţional. Primul element: părţile (creditorul – subiectul activ, debitorul – subiectul pasiv). Al doilea
element - conţinutul raportului obligaţional - constă în toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative (a treia
accepţiune a termenului) care aparţin sau incumbă subiectelor sale. Al treilea element structural - obiectul raportului
juridic de obligaţii - constă în conduita concretă la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul
pasiv. După cum s-a remarcat în doctrină, obiectul nu poate fi confundat cu conţinutul raportului obligaţional. Prin
conţinut se înţeleg drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ale subiecţilor, privite ca posibilităţi juridice de a
desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, pe când obiectul constă în însăşi acele acţiuni pe
care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la
săvârşirea lor, adică însăşi prestaţia. Şi ultimul element, amintit mai sus – sancţiunea. Chiar dacă textul alineatului
(1) nu pomeneşte nimic despre sancţiune sau despre executarea silită a obligaţiei în caz de necesitate, din economia
generală a dispoziţiilor codului civil rezultă că în caz de neexecutare benevolă a obligaţiei din partea debitorului,
creditorul poate recurge la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei (în natură sau în
echivalent). Sancţiunea obligaţiei a fost definită în diferite moduri: dreptul creditorului de a recurge la forţa de
constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni (R. Sanilevici, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976) sau dreptul creditorului să procedeze la executarea silită pentru
realizarea creanţei sale (T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), sau
mijloacele pe care, pe de o parte, legea le pune la îndemâna creditorului în vederea realizării la nevoie a creanţei sale
prin constrângerea debitorului la executare, şi pe de altă parte, mijloacele pe care legea le pune la îndemâna
debitorului în vederea executării la nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar împotriva voinţei creditorului (I.
Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În opinia altui autor, la care ne
raliem şi noi, aceste definiţii nu vizează decât mijloacele ofensive de realizare a drepturilor de creanţă – acţiunea în
justiţie şi executarea silită – care, chiar dacă sunt cele mai importante mijloace nu sunt unicele. Astfel, s-a considerat
că sancţiunea obligaţiei constă în mijloacele ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita, prin intermediul
forţei de constrângere a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în
posibilitatea legală de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor (L. Pop, Drept civil român.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998). Considerăm că, privită din punctul de vedere al
creditorului, ultima definiţie a sancţiunii este cea mai completă. De asemenea, privite astfel lucrurile, observăm că
tocmai sancţiunea obligaţiei stă la baza criteriului de demarcaţie între obligaţiile civile perfecte şi obligaţiile naturale
sau imperfecte (art. 517).
(d) Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi a codurilor care au preluat aceste
dispoziţii din codul francez se conturează o structură bicefală a obligaţiei de „a da”. Astfel, prestaţia de „a da”
desemnează obligaţia debitorului de a constitui (1º) sau transmite (2º) un drept real. Exemple clasice de obligaţii
concrete de „a da”: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau de ipotecă în favoare creditorului
său.
O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii a secolului trecut contestă existenţa obligaţiei de „a da”
(cel puţin a aceleia de a transfera dreptul de proprietate care incumbă vânzătorului). Textele codului civil francez au
facilitat apariţia acestei controverse. Art. 1582 C. civ. fr. „La vente est une convention par laquelle l’un oblige à
livrer un chose, et l’autre à la payer …”. Referindu-se la problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat în
dreptul francez obligaţia de a transfera proprietatea, acest transfer operând de plin drept prin schimbarea
consimţămintelor – solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a transfera proprietatea atunci când vânzătorul n-
are nici un rol cu privire la executarea ei.” (Muriel Fabre Magnan, Le mythe de l’obligation de donner, în „Revue
trimestrielle de droit civil”, nr. 1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţiut că se poate concepe, totuşi,
obligaţia de „a da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la proprieté dans la vente, în „Revue trimestrielle de
droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi bibliografia citată de acest autor.).
Partizanii susţinători ai teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da” subliniază că admiterea soluţiei preconizate
de ei nu este în stare să bulverseze dreptul modern al contractelor. Ei aduc în susţinerea teoriei menţionate mai multe
argumente.
Obligaţia de „a da” este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in terminis. În dreptul francez
actual transferul dreptului de proprietate este un efect legal al anumitor contracte. Prin urmare, el nu poate fi în
acelaşi timp obiectul obligaţiei uneia dintre părţi din cadrul contractului de vânzare-cumpărare.
În sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde numai de voinţa individuală a
participanţilor la raporturile juridice civile. Numai cocontractanţii pot decide dacă doresc să transmită proprietatea
sau nu, cu titlu oneros sau gratuit, să determine modalitatea concretă prin care se va realiza transferul. Acesta este
tributul adus de redactorii codului civil cultului autonomiei de voinţă.
Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect legal al voinţei individuale. El
este un efect legal al acordului de voinţe intervenit între părţi, este un efect legal al contractului. Aşadar, transferul
de proprietate se realizează automat, de plin drept, simultan (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare transferului
dreptului de proprietate) sau posterior, la producerea unor evenimente de natură de a declanşa acest efect.
Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin drept şi în acelaşi timp constituie
obiectul unei obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi.
Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea în sarcina căreia incumbă,
întrucât nu este un lucru material, tangibil, pe care partea respectivă l-ar putea îndeplini, ci este un concept abstract,
pur juridic, care se realizează de plin drept în momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege.
Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate, ele pot cel mult (şi aceasta numai
atunci când legea le permite) să decidă momentul la care va opera acest transfer.
Debitorul nu este niciodată obligat direct de „a da”, adică a transfera proprietatea. El poate fi obligat numai
la îndeplinirea actelor materiale, pe care legea sau contractul le va considera apte să realizeze transferul proprietăţii.
Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o persoană poate fi desemnat prin
obligaţia de „a face”, iar „a da” se rezumă conform acestei opinii tot la obligaţia de „a face”.
Redactorii codului civil al provinciei canadiene Québec au adoptat şi ei această viziune, renunţând la
obligaţia de „a da”. Art. 1373 prevede: „L'objet de l'obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers
le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire de modelul oferit de codul civil
Québec codul civil al Republicii Moldova păstrează structura tripartită a obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a
nu face”.
Problemele care nu vor ezita să apară atât la nivel teoretic cât şi în practică vor consta în decelarea acestei
obligaţii de „a da”. Într-adevăr, cum poate fi definită sau care este obligaţia de „a da” în cadrul codului civil al
Republicii Moldova?
O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: în tot cuprinsul codului civil nu mai
apare niciodată menţionată această obligaţie de „a da”. Art. 512 este unicul text care consacră obligaţia de „a da”,
pentru ca apoi acest concept să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară această obligaţie?
Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vânzare-cumpărare. Art. 753 defineşte
vânzarea în felul următor: „(1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea (s.n.
S.G.) un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul”.
Rezultă că obligaţia capitală a vânzătorului este obligaţia de a preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului:
„Predarea bunului înseamnă remiterea (s.n. S. G.) bunului către dobânditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune
materială care face obiectul unei obligaţii de „a face” şi nu a unei obligaţii de „a da” (de altfel, codul francez
prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner emporte celle de livré la chose et de la conserver
jusqu’a la livraison, a peine de dommages et intérêts envers le creancier.” Deci, obligaţia de a livra bunul (predarea
bunului) este o obligaţie accesorie de „a face” care se cuprinde în obligaţia de „a da”, prin urmare nu poate fi
confundată cu aceasta din urmă.).
Cealaltă ipostază în care am putea identifica obligaţia de „a da”, îndatorirea debitorului de a constitui un
drept real. Exemplul clasic menţionat mai sus, constituirea unui drept real accesoriu de gaj (în concepţia codului
civil moldovenesc atât gaj propriu zis cât şi ipotecă). Nici în acest domeniu nu poate fi dedusă existenţa obligaţiei de
„a da”. De altfel, la Capitolul V, Gajul, Secţiunea a 3-a, Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare
nici cel mai mic indiciu cu privire la obligaţia menţionată.
În fine, în Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei, legiuitorul reglementează
efectele neexecutării obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a nu face” (art. 621) şi în fine de „a preda” un bun (art.
622), care nici măcar în viziunea legiuitorului nu este identică cu obligaţia de „a da”, întrucât este denumită constant
altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este enumerată după obligaţia de „a face” şi „a nu face”, contrar ordinii de
enumerare din art. 512: „a da”, „a face” sau „a nu face”.
Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a conţinutului obligaţiei de „a da”,
considerăm că era mai indicată urmarea exemplului oferit de codul civil din Québec, adică renunţarea la obligaţia de
„a da” şi evitarea în acest mod a inconvenientelor enunţate mai sus.
Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv, debitorul, de a
efectua o lucrare, un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în favoarea subiectului activ - creditorul.
Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv, adică
debitorul, ce constă într-o conduită negativă, adică abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi
obligat faţă de creditor. Prin natura sa, obligaţia de a nu face este cu executare succesivă, întrucât executarea
conformă a obligaţiei de a nu face constă în abţinerea de a avea o anumită conduită pozitivă pentru un timp. Spre
exemplu, autorul unei opere ştiinţifice care a încheiat un contract de editare îşi asumă obligaţia de a nu încheia un alt
asemenea contract cu o altă editură pentru o anumită perioadă de timp.
În fine, trebui menţionat că obligaţia de „a nu face” nu se confundă cu îndatoririle generale care revin
tuturor participanţilor sau numai anumitor categorii de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere
drepturilor reale sau celor personale nepatrimoniale ale altora. În acest caz nu avem un debitor determinat care îşi
asumă prin încheierea unui contract o obligaţie de abţinere bine definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma
tuturor participanţilor la viaţa juridică, cărora legea le impune o obligaţie nedefinită – de a nu face nimic care ar
aduce atingere dreptului altuia – care nu are o limită temporală.
2. Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
Sunt considerate obligaţii pure şi simple acele raporturi obligaţionale care îşi produc efectele într-un mod
ireversibil, se execută, în întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur creditor şi un singur debitor şi
au ca obiect o singură prestaţie. Sunt obligaţii afectate de modalităţi acele raporturi obligaţionale care prezintă
anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa sau executarea; subiectele sau obiectul lor, elemente suplimentare ce
sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le conferă o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple.
Prin urmare există mai multe tipuri de modalităţi care afectează elemente diferite ale raportului
obligaţional.
Modalitatea care afectează însăşi existenţa sau fiinţa obligaţiei este condiţia. Condiţia, ca modalitate a
actului juridic civil, este reglementată de cod în Cartea I, Titlul III Actul juridic şi reprezentarea, Capitolul IV
Actele încheiate sub condiţie. Din aceste dispoziţii putem defini condiţia ca un eveniment viitor, susceptibil sau
nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare sau nerealizare părţile au făcut să depindă naşterea ori stingerea
raportului obligaţional cu efect retroactiv.
Modalitatea care afectează exigibilitatea obligaţiei, adică care îndepărtează momentul executării obligaţiei
de momentul încheierii ei sau suspendă executarea pentru o anumită perioadă de timp ori stinge obligaţia este
termenul. Este de neînţeles omisiunea legiuitorului moldav de a reglementa termenul ca modalitate a actului juridic.
Titlul IV al Cărţii I este întitulat: Termenele. În acest titlu s-a vrut a fi reunite toate tipurile de termene din cuprinsul
codului. Numai că a fost omisă reglementarea termenelor ca modalitate a actului juridic. Totuşi, putem deduce
existenţa acestei modalităţi a actului juridic din alte texte ale codului. Astfel, art. 259 Instituirea termenului, alin (1)
„Termenul se instituie prin lege, hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor (s.n. S.G.)”. Întrucât art. 270
prevede expres imposibilitatea părţilor de a institui, modifica ori renunţa la termenele de prescripţie extinctivă,
rezultă că termenul, care poate fi instituit prin acordul părţilor, la care face referire alin (1) a art. 259 este termenul –
modalitate a actului juridic. De asemenea, la art. 272 alin. (2) „... În cazul în care dreptul subiectiv este afectat de un
termen suspensiv (s.n. S.G.) sau de o condiţie suspensivă,...” sau la art. 672 alin. (2) „În cazul în care o prestaţie
imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv (s.n. S.G.), contractul...” este vizat expresis verbis
termenul suspensiv ca modalitate a actului juridic alături de condiţia suspensivă. Chiar dacă legea nu utilizează
expres sintagma „termen extinctiv”, aşa cum utilizează sintagma „termen suspensiv”, putem deduce din cuprinsul
codului şi existenţa termenului extinctiv ca modalitate a actului juridic. Bunăoară, art. 65 alin. (2) „La expirarea
termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acel moment actele de
constituire nu se modifică” sau art. 86 alin. (1), lit. a): „Persoana juridică se dizolvă în temeiul: expirării termenului
stabilit pentru durata ei;” vizează termenul extinctiv pe care părţile îl stabilesc cu ocazia încheierii contractului de
societate, spre exemplu, pe durata căruia contractul va produce efecte.
Rezumând, putem conchide că termenul, suspensiv şi extinctiv, este un eveniment viitor şi sigur care
afectează exigibilitatea sau, respectiv, stinge obligaţia, fără efecte retroactive şi, chiar dacă nu este reglementat
expres de către codul civil, nu putem contesta existenţa lui ca modalitate a obligaţiei şi implicit a actului juridic.
Modalităţi legate de obiectul obligaţiei. Codul civil reglementează obligaţiile de alternativă – obligaţia care
are ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul (art.
550) - şi obligaţiile facultative – care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin
executarea unei alte prestaţii (art. 555).
Modalităţi privitoare la subiectele obligaţiilor. Legiuitorul reglementează obligaţiile indivizibile în sens
restrâns (art. 521) şi obligaţiile solidare: solidaritatea activă (art. 522) şi solidaritatea pasivă (530).
3. Obiectul raportului juridic obligaţional, adică prestaţia sau conduita concretă a debitorului, trebuie să fie
posibil, determinat sau determinabil, licit şi în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere material şi juridic. Imposibilitatea obiectului obligaţiei
va fi analizată din punct de vedere obiectiv fără a se ţine seama de posibilităţile concrete, reale ale unui anumit
debitor. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru orice om, chiar şi pentru cel mai diligent. Dacă
imposibilitatea are un conţinut unic, pentru toţi participanţii la viaţa juridică, la un moment determinat, ea are, însă,
un conţinut variabil în timp: ceea ce era imposibil ieri, poate deveni realizabil mâine. Prin urmare imposibilitatea
prestaţiei va fi analizată în funcţie de momentul la care a fost asumată obligaţia.
Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă după anumite criterii furnizate de către părţi
în cadrul acelui raport obligaţional (în mod uzual) sau chiar prezumate de lege a fi fost furnizate (a se vedea
modalitatea de determinare a preţului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare comercială, (art. 756 alin. (2))).
O prestaţie nedeterminată sau nedeterminabilă presupune lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte, deci, implicit,
inexistenţa raportului juridic.
Prestaţia trebuie să fie licită şi să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri.

Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa

(1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe


durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei.
(2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1).

1. (a) Textul alineatului (1) este o reiterare şi o dezvoltare în domeniul Obligaţiilor a dispoziţiilor cu
caracter general ale art. 9 din prezentul cod: „Persoanele fizice şi juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”. Dacă art. 9 se referă numai la exercitarea drepturilor şi
executarea obligaţiilor, art. 513 extinde această obligaţie de diligenţă şi comportament de bună credinţă şi la
încheierea, pe toată durata existenţei, executării şi stingerii raportului obligaţional.
(b) Ce este buna-credinţă? Sau în ce constă această obligaţie ori îndatorire de comportare cu bună credinţă
şi diligenţă? Legiuitorul nu defineşte conceptul de bună credinţă, cu toate că îl utilizează foarte des. Această sarcină
i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credinţe în raporturile
juridice civile care constituie, de fapt, funcţiile aceluiaşi concept al bunei credinţe. Aceste două funcţii sunt:
loialitatea în acte juridice şi în special în contracte şi credinţa eronată, constând în a crede din eroare că se
acţionează conform legii şi de care se ţine seama pentru a-l proteja pe cel interesat contra consecinţelor iregularităţii
actului. Este limpede că în cazul prezentului articol este vizată prima funcţie: loialitatea în actele juridice. Acelaşi
autor (Dimitrie Gherasim, Buna credinţa în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1981) a decelat elementele
constitutive ale acestei forme de manifestare a bunei-credinţe:
a) Intenţia dreaptă, rezultanta loialităţii şi probităţii, implică întotdeauna absenţa dolului şi a
fraudei, violenţei precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea probitatea sau loialitatea antrenează
absenţa îndoielii, ignoranţă corectă şi justificată, care în drept poartă denumirea de eroare scuzabilă…
b) Diligenţa, … determină săvârşirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris
în limitele legii.
c) Liceitatea, adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca
valoare morală.
d) Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului
juridic.
(c) Remarcăm, că, în opinia expusă, diligenţa este un element component al bunei-credinţe, care este un
concept mai cuprinzător, şi constă în prevederea rezultatului circumscris în limitele legii. Prin urmare, suntem oare
îndreptăţiţi a considera că legiuitorul a dorit să pună accentul pe obligaţia de a prevedea şi anticipa rezultatul
acţiunilor subiecţilor de drept şi circumscrierea acestor rezultate în limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri,
individualizând-o şi conferindu-i o existenţă autonomă faţă de conceptul mai cuprinzător al bunei-credinţe sau că
această conjuncţie a bunei-credinţe cu diligenţa reprezintă o sinonimie nefericită, rezultată în urma unei stângăcii în
utilizarea tehnicii legislative? Importanţa răspunsului la această întrebare rezultă din cele expuse în continuare.
(d) Astfel, spre deosebire de art. 9 şi de alte domenii în care a fost reiterată (art. 125, Reprezentarea
societăţii în nume colectiv, alin. 6; art. 307, Posesiunea de bună-credinţă) în cazul art. 513 nu mai este instituită
prezumţia de bună-credinţă. Aparent, aceasta nu ar putea constitui o problemă. Datorită poziţiei pe care o are art. 9
în structura codului (Cartea I Dispoziţii generale) nu putem deduce decât că este un text de aplicare generală, astfel
că nu există nici un impediment de a constata că prezumţia de bună-credinţă se aplică şi în materia obligaţiilor. În
realitate, remarcăm că în alin. (1) al art. 9 „Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară ”, iar art. 513 instituie
obligaţia generală de a ne comporta cu bună-credinţă şi diligenţă. Întrebarea care apare inevitabil este dacă şi
comportamentul diligent este prezumat alături de comportamentul cu bună credinţă? Consecinţele practice ale
răspunsului la această întrebare sunt lesne de întrevăzut. Dacă răspunsul este pozitiv, partea care invocă lipsa de
diligenţă va trebui să o probeze, legea prezumând comportamentul diligent până la proba contrarie. Dacă răspunsul
este negativ, subiectul de drept va trebui să probeze, de la caz la caz, că a acţionat diligent, comportamentul de bună-
credinţă urmând să fie prezumat.
Este destul de dificil să formulăm un răspuns tranşant la această întrebare, însă, vom expune în continuare
câteva raţiuni, care ar putea anticipa soluţia pe care ar urma să o adoptăm. După cum am arătat mai sus, în cazul
bunei-credinţe – loialitate în actele juridice, diligenţa este unul dintre elementele esenţiale ale acestui concept.
Prezumându-se buna-credinţă, se prezumă implicit şi faptul că subiectul a acţionat diligent. A-i impune o obligaţie
suplimentară de a proba că a acţionat cu aceeaşi diligenţă sau cu o diligenţă sporită (în cazul în care presupunem că
cineva ar putea cuantifica această diligenţă) nu ni se pare o idee chiar atât de bună. Aceasta ar însemna răsturnarea
prezumţiei relative de bună-credinţă chiar de către legiuitor prin instituirea obligaţiei de a proba un element al bunei-
credinţe şi, pe cale de consecinţă, chiar buna-credinţă.
Pe de altă parte, chiar dacă legiuitorul instituie o prezumţie relativă generală de bună-credinţă la alin. (1) a
art. 9, totuşi, în anumite domenii nu ezită să o reproducă, aproximativ în aceiaşi termeni, sub forma unor dispoziţii
particulare, aplicabile numai în acele domenii: art. 125 Reprezentarea societăţii în nume colectiv şi art. 307
Posesiunea de bună-credinţă. Dilema interpretului ar putea decurge din următorul raţionament. De ce în condiţiile
existenţei unei norme generale şi în cazul unor domenii în care nu există motive ca acea regulă generală să nu fie
aplicată legiuitorul reproduce norma generală, iar atunci când tratează fondul problemei (titlul art. 513 este „Buna-
credinţă şi diligenţa”) regula generală nu mai este reprodusă? Să fie o omisiune involuntară (iar la art. 125 şi 307 o
repetare involuntară), rezultat al aceleiaşi defectuozităţi de tehnică legislativă sau este o omisiune deliberată,
rezultată tocmai ca urmare a dorinţei de a autonomiza şi accentua obligaţia de diligenţă şi a reticenţei de a interveni
tranşant în această problemă prin prevederi exprese? În acest caz, interpretul are libertatea de a aprecia faptul dacă
buna-credinţă se prezumă conform normei generale, iar diligenţa trebuie probată ca obligaţie independentă.
După câte se vede, există posibilitatea de a justifica ambele poziţii fără a putea aduce argumente
peremptorii în favoarea vreuneia dintre ele. Soluţia urmează să fie obţinută în practică şi cristalizată în timp.
2. În fine, textul alineatului (2) este o consecinţă firească a caracterului imperativ, de ordine publică a
dispoziţiilor generale ale art. 9 şi ale aplicaţiilor sale particulare, cum ar fi cea în domeniul obligaţiilor, respectiv art.
513 alin. (2).

Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor

Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în
condiţiile legii.

(a) În cadrul acestui articol sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Omul este o fiinţă socială. Viaţa ţese
zilnic în jurul nostru o multitudine de relaţii sociale. Dar nu orice relaţie socială poate dobândi semnificaţie juridică.
Norma juridică este cea care transformă relaţiile sociale în raporturi juridice. Însă, norma juridică este rezultatul unui
proces complex de generalizare şi abstractizare. Ea nu poate crea decât raporturi juridice având acelaşi grad de
generalitate şi abstracţiune. Puntea de trecere de la raportul juridic abstract la raportul juridic obligaţional concret o
constituie categoria faptelor juridice lato sensu. Prin urmare pentru existenţa unui raport juridic concret sunt
necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia norma juridică îi recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este
norma juridică care stabileşte, enumeră tipurile, categoriile de fapte care pot servi drept izvor sau temei al naşterii
raportului obligaţional.
(b) Faptele juridice, în sens larg, sunt acele împrejurări – evenimente sau acţiuni omeneşti – de care legea
leagă producerea anumitor efecte juridice şi anume: naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea raporturilor
juridice. De-a lungul timpului s-a încercat clasificarea izvoarelor obligaţiilor, ajungându-se la nişte clasificări mai
mult sau mai puţin criticabile. Codul civil moldovenesc renunţă la încercarea de a clasifica izvoarele obligaţiilor,
mulţumindu-se cu o enumerare a lor.
(c) Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce
în condiţiile legii.
Faptele juridice lato sensu se împart în: acte juridice – acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce
efecte juridice – şi fapte juridice propriu-zise sau în sens restrâns al cuvântului – acţiuni omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care, totuşi, se produc în puterea legii.
Contractul, primul enumerat în listă, - acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe părţi pentru a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic – este cea mai răspândită categorie de acte juridice.
Delictul – faptă juridică ilicită, săvârşită cu sau fără intenţie, de care legea leagă producerea anumitor efecte
juridice.
Orice alt act... susceptibil de a le produce (obligaţiile) în condiţiile legii. Această precizare este utilă,
întrucât chiar dacă contractul reprezintă categoria cea mai importantă şi mai numeroasă a actelor juridice civile,
sfera acestora din urmă nu se rezumă doar la contract. Actul juridic unilateral nu este contract, însă, legea îi
recunoaşte calitatea de izvor de obligaţii. De asemenea, există unele categorii de acte juridice bilaterale care nu se
circumscriu noţiunii de contract, cum ar fi căsătoria sau adopţia (înfierea) dar care sunt, totuşi, izvoare de obligaţii.
Orice alt... fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. În această categorie pot fi incluse faptele
juridice licite. Unicul fapt juridic licit reglementat de Codul civil este gestiunea de afaceri. Celelalte fapte juridice
licite, cunoscute de alte legislaţii - îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată au suferit importante modificări,
în urma cărora nu mai pot fi considerate sau nu pot fi considerate în totalitate fapte juridice licite. Codul Napoleon şi
codurile civile care l-au avut drept model nu au reglementări exprese cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, cu
toate că ele conţin numeroase prevederi din care poate fi dedusă existenţa acestei instituţii. Doctrina şi jurisprudenţa
a elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin
care are loc mărirea patrimoniului unei persoane (îmbogăţit) prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei
persoane (însărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Acest fapt juridic licit
(îmbogăţirea fără justă cauză) generează un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia se naşte obligaţia
îmbogăţitului să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit însărăcitului, dar numai în limita însărăcirii sale.
Neîndeplinirea acestei obligaţii autorizează însărăcitul să promoveze o acţiune în justiţie, acţiune numită actio de in
rem verso. Doctrina şi jurisprudenţa au dedus două rânduri de condiţii – materiale şi juridice – care trebuiesc
îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii. Condiţii materiale: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o
însărăcire a reclamantului; între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie directă (nu
este obligatorie existenţa unei legături cauzale). Condiţii juridice: îmbogăţirea şi, respectiv însărăcirea
corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; însărăcitul să nu aibă la dispoziţie
o altă acţiune în justiţie. Codul civil din Québec, care a servit în parte drept model pentru elaborarea Codului civil al
Republicii Moldova, reglementează îmbogăţirea fără justă cauză în termeni similari, valorificând creaţia doctrinei şi
jurisprudenţei şi îmbrăcându-le în haina normei juridice. Chiar la o analiză superficială rezultă cu pregnanţă
repudierea modelului francez şi neo-francez de către legiuitorul moldav. Îmbogăţirea fără justă cauză nu mai este un
fapt juridic licit. Dispare beneficiul acordat îmbogăţitului în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză clasice de a restitui
valoarea cu care s-a îmbogăţit în limita însărăcirii celeilalte părţi. Conform codului civil moldovenesc, îmbogăţitul
restituie toată valoarea îmbogăţirii, indiferent de valoarea însărăcirii. De asemenea dispar condiţiile, fireşti şi
obligatorii, a bunei-credinţe a îmbogăţitului şi a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso. În varianta autohtonă a
reglementării îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţitul, în majoritatea cazurilor vizate de lege, este de rea-credinţă
(exemplul cel mai elocvent: art. 1391 Restituirea prestaţiei făcute în urma constrângerii sau ameninţării, mostre
incontestabile ale relei-credinţe). Nu mai este păstrat caracterul obligatoriu subsidiar al acţiunii de in rem verso.
Acest lucru va constitui cea mai gravă problemă în practică, întrucât, aşa cum este reglementată în prezent,
îmbogăţirea fără justă cauză constituie un amalgam între răspunderea contractuală, răspunderea delictuală şi
„răspunderea” ce poate interveni în urma faptelor juridice licite. Pentru a exemplifica cele de mai sus, vom reveni la
exemplul art. 1391: „Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau
ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte ca avea un drept
asupra prestaţiei”. Dacă constrângerea sau ameninţarea se desfăşoară în cadrul unei relaţii contractuale, intrăm în
sfera viciilor de consimţământ, sancţionate de legiuitor cu nulitate, iar restituirea prestaţiilor va avea loc ca urmare a
promovării cu succes a unei acţiuni pentru pronunţarea nulităţii şi a realizării efectelor nulităţii: desfiinţarea actului
şi restituio in integrum sau repunerea în situaţia anterioară încheierii actului anulabil. Art. 1391 oferă, însă, o acţiune
suplimentară în restituirea aceloraşi prestaţii. Întrebarea ce apare este: care sunt relaţiile între cele două acţiuni.
Poate cel ce a prestat să le promoveze pe ambele împreună, numai separat, sunt ambele principale, este vreo una din
ele subsidiară etc.? Dacă violenţa este exercitată în afara cadrului contractual, ne plasăm automat pe tărâm delictual
(intrând, probabil, şi în domeniul de reglementare a codului penal). Iarăşi, care este relaţia între acţiunea oferită de
art. 1391 şi art. 1398 Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale: „(1) Cel care acţionează faţă de altul
în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi
prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”.
Plata nedatorată a fost înglobată în acest concept de „îmbogăţire fără justă cauză” pierzându-şi şi ea, în cea
mai mare parte caracterul de fapt juridic licit.

Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului

(1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului.
(2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei
încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat.
1. (a) Acest articol se preocupă de faza negocierilor sau etapa precontractuală. Termenul sugerează o etapă
premergătoare unui anumit contract pe care părţile doresc să-l încheie. Contractul este un acord între două sau mai
multe manifestări de voinţă, intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se
realizează prin reunirea manifestărilor de voinţă emise în acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord
până la momentul încheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor. Această etapă nu i-a
preocupat pe legiuitorii secolului XIX, lipsind aproape cu desăvârşire reglementări cu privire la ea. Punctul de
pornire al legiuitorilor amintiţi mai sus l-a constituit momentul formării contractului. Această orientare a fost
justificată din perspectiva perioadei în care au apărut codurile respective şi a relaţiilor social-economice
corespunzătoare acelor timpuri. Privite sub aspectul conţinutului, răspândirii şi cheltuielilor pe care le provocau,
lucrările precontractuale erau nesemnificative: partenerii contractuali erau, de regulă, din aceeaşi zonă, chiar
localitate, contractele prevăzute de codul civil erau puţine la număr, simple şi nu ridicau probleme referitor la
încheierea lor. Teoria clasică a schimbului imediat şi simultan de consimţăminte era pe deplin satisfăcătoare.
Declinul formalismului, expansiunea economică, dezvoltarea vertiginoasă a comerţului, transporturilor,
creşterea neîntreruptă a importanţei publicităţii în relaţiile economice au impus atât o expansiune spaţială a relaţiilor
precontractuale, cât şi o transformare calitativă a lor. Astfel, noţiunea de comerţ se debarasează de atribute precum
ar fi cel de “local” sau “zonal”, ajungând să fie însoţită tot mai des de atribute ca “internaţional”, “multinaţional”,
“global” etc. De asemenea cheltuielile nesemnificative care se înregistrau în trecut în cadrul relaţiilor
precontractuale devin tot mai însemnate, nemaifiind indiferent pentru părţi de a şti cine le suportă şi în ce condiţii.
Aceste probleme au atras atenţia doctrinei, iar apoi şi a jurisprudenţei, încă de la începutul secolului XX, intrând
într-un final şi în vizorul legiuitorilor.
(b) Primul alineat al acestui articol recunoaşte în mod expres valoarea juridică a obligaţiilor asumate în
etapa precontractuală, eliminând dificultăţile apărute în faţa doctrinei şi jurisprudenţei. O obligaţie juridică se poate
naşte şi în etapa precontractuală, în faza negocierilor. De aici decurg consecinţe importante: neexecutarea, în sens
larg, a obligaţiei asumate va atrage responsabilitatea debitorului său. Faza precontractuală a negocierilor intră în
domeniul juridic, participanţii la negocieri dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii juridice. Aceste dispoziţii
sunt salutabile, prezenţa lor în cadrul prezentului cod neputând fi decât benefică, eliminând toate speculaţiile
teoretice privind lipsa unui temei legal al obligaţiilor născute în faza negocierilor.
2. (a) Al doilea alineat conturează structura şi limitele răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor din
etapa precontractuală. Elementele răspunderii: fapta prejudiciabilă – ruperea intempestivă a negocierilor „contractul
nu a fost încheiat”; prejudiciul – cheltuielile suportate de-a lungul perioadei de negocieri „compensarea cheltuielilor
făcute”; raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciu – cheltuielile sunt înregistrate ca urmare a ruperii
negocierilor; culpa sau vinovăţia – „dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat”.
Fapta prejudiciabilă. Legiuitorul a luat în considerare numai cea mai energică faptă prejudiciabilă din sfera
negocierilor – ruperea negocierilor. Doctrina a dezvoltat, însă, sfera acordurilor precontractuale cât şi a obligaţiilor
ce decurg din aceste acorduri. Cu titlu exemplificativ, redăm o încercare de clasificare a acestor acorduri din etapa
negocierilor (Jean-Marc Mousseron, Technique contractuelle, 2e edition, Ed. Francis Lefebvre, 1999):
I. Contracte preparatorii.
A. Contracte încheiate cu terţii.
1. Contracte de studiu
2. Contracte de curtaj
3. Contracte de porte-fort
4. Contracte de reprezentare
B. Contracte încheiate între părţi
1. Contracte pentru informarea părţilor
2. Contracte de apropiere a părţilor
a) Acorduri de negociere
b) Acorduri de preferinţă
c) Contracte-cadru
d) Promisiuni de contract
II. Contracte interimare
A. Contracte interimare cu efect provizoriu
1. Înaintea închiderii negocierilor
2. După închiderea negocierilor
B. Contracte interimare cu efect definitiv
1.Înaintea închiderii negocierilor
2.După închiderea negocierilor
III. Contracte parţiale
A. Contracte parţiale între aceleaşi părţi
1. Acorduri parcelare
2. Acorduri globalizate
B. Contracte parţiale între părţi diferite
De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa străină (în special franceză) a cristalizat câteva dintre obligaţiile ce
revin negociatorilor, obligaţii înglobate în obligaţia generală de a conduce negocierile cu bună-credinţă:
- de a participa într-o manieră constructivă la negocieri
- de a nu face propuneri vădit inacceptabile, susceptibile să conducă la eşuarea negocierilor.
- de a nu se reveni cu lejeritate asupra angajamentelor deja asumate.
- de a nu se manifesta cu reticenţă.
- de a respecta caracterul confidenţial al informaţiilor comunicate.
- de a face proba loialităţii, în cazul unor negocieri paralele cu terţii.
- de a informa şi de a se informa asupra tuturor elementelor contractului.
Prin urmare, nu numai ruperea brutală a negocierilor poate atrage răspunderea părţilor care negociază, ci şi
neîndeplinirea altor obligaţii ce le incumbă în această perioadă. S-ar putea, de exemplu, contractul negociat să fie
până la urmă încheiat, însă uneia dintre părţi să i se angajeze răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de
confidenţialitate sau pentru purtarea unor negocieri paralele, dacă cealaltă parte a suferit un prejudiciu ca urmare a
încălcării acestor obligaţii de către partenerul său contractual.
Prejudiciul. O condiţie esenţială a răspunderii o constituie existenţa unui prejudiciu. Nu poate fi angajată
răspunderea civilă, decât dacă şi în măsura în care s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul, ca element esenţial al
răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul sau în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a
faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Care este prejudiciul pe care îl pot înregistra părţile în cadrul răspunderii precontractuale? Negocierile
înseamnă adeseori timp, iar timpul înseamnă bani. Un prim prejudiciu îl constituie pierderea timpului acordat
negocierilor, secundat de cheltuielile efectiv suportate în legătură cu aceste negocieri. Chiar şi cheltuielile făcute în
anticiparea încheierii contractului preconizat (angajarea de personal, modificarea spaţiului comercial, cumpărarea
mijloacelor de transport, demararea unei campanii publicitare etc.) constituie prejudiciu. Acestea sunt elemente ale
pagubei efectiv suportate (damnum emergens). Se apreciază în mod constant că în acest domeniu prejudiciul poate
îngloba şi ocaziile ratate (lucrum cessans). Astfel, încrezându-se în succesul negocierilor, partenerul nu a încheiat
alte contracte ce i-au fost oferite. Judecătorii vor analiza de la caz la caz care erau şansele de reuşită în cazul
afacerilor ratate. S-a reţinut că o simplă „pierdere a şanselor de expansiune” din partea unei persoane angajate în
negocieri constituie prejudiciu. Uneori este greu de demonstrat existenţa unui prejudiciu material sau acest
prejudiciu este nesemnificativ. Jurisprudenţa a admis posibilitatea reparării şi a unui prejudiciu moral suferit de o
parte cu ocazia încălcării obligaţiilor precontractuale de către cealaltă parte. Responsabilitatea precontractuală nu
acoperă, însă, riscurile comerciale asumate în deplină cunoştinţă de cauză.
Chiar dacă paleta prejudiciilor suferite în această perioadă este atât de largă, textul alin. (2) nu este atât de
elastic pe cât ar fi trebuit. Poate ar fi fost mai util să se spună în loc de „cheltuielilor făcute” – „prejudiciu suferit”,
lărgind considerabil sfera prejudiciilor care pot fi reparate prin angajarea răspunderii civile. Îndemnăm practicienii
să reţină accepţiunea cea mai largă a sintagmei „cheltuielilor făcute”, pentru ca norma analizată să primească
întrebuinţarea adecvată.
Raportul de cauzalitate. Nu ridică probleme deosebite, prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă a faptei
ilicite, relaţia între aceste două elemente fiind de la cauză la efect. Nu vor putea fi reparate prejudiciile adiacente
faptei ilicite.
Vinovăţia. Nu orice rupere a negocierilor va antrena angajarea răspunderii, ci numai dacă este făcută cu
vinovăţie, adică cu intenţia de a prejudicia partea adversă sau fără un motiv economic justificat.
(b) Per ansamblu apreciem utilitatea acestor dispoziţii, chiar dacă anumite aspecte pot fi îmbunătăţite şi
perfecţionate.

Articolul 516. Dreptul la informare

(1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod
expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor
corespunzătoare.
(2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru determinarea
conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta sa-i fie afectate drepturile.
(3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel obligat să
informeze. Cel din urma poate pretinde prestaţii asigurătorii.

1. (a) În sistemele de drept ale ţărilor occidentale, datorită dezvoltării societăţii de consum, s-a conturat,
mai întâi în jurisprudenţă şi doctrină, iar apoi şi în legislaţie, ideea unei obligaţii de informare între părţile
contractante. Consumatorul este depăşit de complexitatea şi multitudinea raporturilor juridice la care participă zilnic,
din toate părţile este asaltat de contracte de adeziune, în care, bineînţeles, nu el reprezintă partea puternică. Astfel,
consumatorul era supus în permanenţă exceselor de influenţă din partea partenerilor contractuali, comercianţi
profesionişti, iar protecţia libertăţii consimţământului prin sancţionarea viciilor de consimţământ nu mai era
suficientă în situaţiile create. Prin instituirea acestei obligaţii de informare s-a dorit asigurarea egalităţii
cocontractanţilor încă din faza negocierii contractului, restabilindu-se echilibrul pierdut. Ea îşi are temeiul în
conceptul mai larg de bună-credinţă, din care decurge o obligaţie generală de loialitate care guvernează materia
contractelor. Doctrina a distins două ipostaze ale obligaţiei de informare, obligaţia precontractuală de informare,
care vizează clarificarea consimţământului unui contractant înaintea încheierii contractului şi o obligaţie
contractuală de informare care se execută în timpul derulării contractului deja încheiat. De asemenea doctrina a
distins între obligaţia de informare şi obligaţia de consiliere. Obligaţia de informare are ca obiect aducerea la
cunoştinţa partenerului contractual a unor elemente obiective ale serviciului sau produsului pentru ca acesta din
urmă să poată decide în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de consiliere implică o judecată de valoare exprimată
pentru orientarea deciziei partenerului contractual, debitorul obligaţiei nelimitându-se doar la prezentarea
informaţiei cu privire la produs sau serviciu.
(b) Considerăm benefică instituirea acestei obligaţii generale de informare în cadrul raporturilor
obligaţionale fără a fi necesară existenţa unei stipulaţii exprese, contractuale sau legale. De asemenea, generalitatea
termenilor utilizaţi în cadrul acestui alineat, coroborată cu prevederea alin. (1) ale articolului precedent, extind
obligativitatea obligaţiei de informare încă la etapa precontractuală a negocierilor, întrucât legea atribuie valenţe
juridice raporturilor născute între părţi chiar din această perioadă. Legea impune pe lângă o executare orală a
obligaţiei de informare şi predarea documentelor necesare unei informări complete. Chiar dacă termenii sunt la fel
de generali, considerăm, totuşi, că legiuitorul nu a înţeles să prefigureze o singură modalitate de executare a acestei
obligaţii – predarea documentelor – ci, acolo unde va fi necesar, pe lângă informarea orală să fie inclusă în obligaţia
de informare şi cea de predare a documentelor aferente.
2. Dacă în cadrul primului alineat era prevăzută ipotetic posibilitatea naşterii unui drept la informare şi a
obligaţiei corelative de informare în cadrul unui oarecare raport juridic obligaţional („Raportul poate (s.n. S.G.) da
naştere...”), în cuprinsul alineatului (2), acest drept (şi obligaţia corelativă) „se naşte” în cazul raporturilor în care
„informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei”, adică pentru clarificarea
consimţământului partenerului contractual şi în condiţiile în care „poate fi făcută de către cel căruia i se cere fără ca
prin aceasta să-i fie afectate drepturile” sau, altfel spus, dreptul la informare nu trebuie să fie exercitat abuziv,
încălcând drepturile debitorului obligaţiei la informare.
3. (a) Tot în legătură cu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la informare este edictat şi alineatul (3) al
prezentului articol. Pericolul ar putea rezulta, iarăşi, din generalitatea termenilor utilizaţi: „Cel care solicită
informarea trebuie (s.n. S.G.) să compenseze cheltuielile...”. Analizând acest text, s-ar putea ajunge la concluzia,
periculoasă de altfel, că orice creditor al obligaţiei la informare va remunera sau despăgubi pe cel ce o execută
pentru toate cheltuielile născute în legătură cu acea obligaţie. Este evident că o asemenea optică nu poate fi reţinută,
întrucât din parte protejată, consumatorul sau contractantul profan, devine partea asuprită, căci orice debitor al
obligaţiei de informare va avea grijă să-i prezinte, în urma executării acestei obligaţii legale ce îi incumbă, o „notă
de plată” cât mai umflată. Considerăm că acest text se referă la solicitările suplimentare de informare care depăşesc
sfera informaţiilor considerate suficiente în funcţie de tipul raportului obligaţional şi în acord cu principiul bunei-
credinţe şi care riscă să se transforme într-o exercitare abuzivă şi şicanatoare a dreptului la informare conferit de
lege. Obligarea solicitantului de informaţii „exotice” la plata cheltuielilor aferente şi posibilitatea debitorului de a
pretinde şi obţine „prestaţii asigurătorii” constituie o descurajare suficientă a eventualelor practici de acest fel.
(b) Cu toată utilitatea şi necesitatea acestor dispoziţii, considerăm a fi necesar şi în acest caz luarea în
calcul a unor ameliorări ulterioare.

Articolul 517. Obligaţia naturală

(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită.
(2) Există obligaţie naturală în cazul în care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoana o obligaţie morală de aşa natura încât executarea ei, deşi nu poate fi
ceruta silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte
persoane.
(3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul legii nu
rezultă că anumite reguli nu sînt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre debitor şi creditor.

1. „Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executarea silită”. O definiţie laconică, din
care, totuşi, putem desprinde esenţa obligaţiei naturale. Ce este executarea silită, privită în raport cu obligaţia? Este
acel element al raportului obligaţional, discutat mai sus (a se vedea comentariul art. 512, pct. 1, lit. c) – sancţiunea.
Sancţiunea obligaţiei naturale este restrânsă numai la mijloacele defensive oferite creditorului – refuzul de a restitui
prestaţia care a fost executată –, lipsind sau fiindu-i refuzate mijloacele ofensive – acţiunea în justiţie şi executarea
silită. Sau mai plastic spus: „Obligaţiile, în sens juridic şi cu privire la dreptul privat, se deosebesc de îndatoririle pur
morale, care întrucât n-au fost novate, adică transformate în raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o
sancţiune juridică prin constrângere exterioară. La hotarul despărţitor între disciplina morală şi disciplina juridică,
găsim câteva îndatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor susceptibile de o sancţiune juridică, - legea le refuză
sancţiunea deplină fie pentru un motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de ordine socială sau economică;
sunt aşa zisele obligaţii naturale (sau după cum le numesc unii autori), obligaţii civile imperfecte, care, deşi nu mai
au importanţa ce o aveau în dreptul roman, au mai rămas în limbajul dreptului modern” (M. B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, All Educational, Bucureşti, 1998, p. 391).
2. Alineatul (2) arată că obligaţiile naturale îşi pot avea originea în:
(a) Lege sau în actul juridic, dacă se prevede expres că obligaţia este lipsită de mijloace ofensive. După
cum am arătat mai sus, legea poate refuza o sancţiune deplină pentru motive de protecţie individuală, motive de
ordine socială, economică, religioasă sau pentru orice fel de motive considerate necesare de către legiuitor. Obligaţia
se poate naşte naturală ab initio, adică să fie lipsită de acţiune în justiţie încă din momentul în care ia fiinţă (doctrina
a denumit avortate astfel de obligaţii) sau legea poate lega pierderea mijloacelor ofensive de survenirea unui anumit
eveniment ulterior naşterii obligaţiei (cum ar fi cazul obligaţiilor civile, iniţial perfecte, ale căror drept de acţiune s-a
prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă. Doctrina a denumit acest tip de obligaţii
naturale – obligaţii civile degenerate).
De asemenea părţile, în virtutea libertăţii contractuale, îşi pot asuma obligaţii sub rezerva limitării
mijloacelor juridice aflate la îndemâna creditorului la mijloace defensive sau altfel spus, îşi pot asuma obligaţii
juridice imperfecte sau naturale.
(b) Opinia comună. Conform lit. b) al alineatului (2), pe lângă cazurile prevăzute de lege sau stipulate în
actul juridic, obligaţia naturală se mai poate naşte şi în acele situaţii, în care o obligaţie de sorginte morală este
considerată de opinia comună suficient de puternică pentru a justifica executarea ei, chiar şi în lipsa posibilităţii
aducerii ei la îndeplinire ca urmare a executării silite. Dacă atunci când am discutat despre izvoarele obligaţiilor
civile am constat că norma juridică este cea care selectează din totalitatea obligaţiilor morale obligaţiile care vor
intra în sfera juridicului, devenind obligaţii juridice, remarcăm că în acest caz, norma juridică îşi „deleagă” această
atribuţie opiniei comune sau opiniei publice. Codul nu defineşte „opinia comună”(cum nu defineşte nici „ordinea
publică” sau „bunele moravuri”), care este un concept abstract, variabil de la un popor la altul şi de la o epocă la
altă, judecătorul fiind cel căruia, în ultimă instanţă, îi va reveni aprecierea conţinutului concret al acestei noţiuni.
3. Întrucât şi obligaţiile naturale sunt obligaţii juridice civile, este firesc să li se aplice dispoziţiile codului şi
a legislaţiei civile cu privire la obligaţii. Totuşi, având în vedere această particularitate – lipsa unor mijloace
ofensive în vederea aducerii la îndeplinirea a obligaţiei – este la fel de firesc ca unele dispoziţii, rezultate sau deduse
din „litera sau din spiritul legii”, să nu fie aplicabile obligaţiilor naturale.
De exemplu, legea prevede expres (alin. (1) lit. a), art. 659 Inadmisibilitatea compensării) că nu este
posibilă compensarea creanţelor cu termenul de prescripţie expirat (adică, a obligaţiilor naturale rezultate din
degenerarea obligaţiilor civile perfecte prin depăşirea termenului de prescripţie extinctivă în care putea fi solicitată
executarea silită).
De asemenea, „din spiritul legii” (acelaşi art. 659 Inadmisibilitatea compensării), ţinând cont de raţiunea
legiuitorului de a nu permite compensarea acelor creanţe care nu pot fi aduse la îndeplinire prin executare silită sau a
căror executare silită comportă anumite particularităţi, putem extinde acea enumerare, vădit exemplificativă (lit. g -
în alte cazuri prevăzute de lege), prin adăugare unui categorii noi – obligaţiile naturale (toate tipurile de obligaţii
naturale, nu numai cele prescrise, enunţate expres la alin. (1), lit. a). Suntem autorizaţi să facem acest lucru în baza
Art. 517 alin. (3), Art. 659 alin. (1), lit. g şi a raţiunii care a stat la baza acestui din urmă text.
4. În acest ultim alineat este prevăzută posibilitatea convertirii unei obligaţii civile imperfecte într-o
obligaţie civilă perfectă ca urmare a înţelegerii intervenite între debitor şi creditor. Chiar dacă legiuitorul nu o spune
expres şi există opinii contrare, considerăm că această „înţelegere” este o novaţie (Art. 665). Novaţia este o
operaţiune juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă. Toate
condiţiile deduse de doctrină sunt îndeplinite şi în cazul convertirii obligaţiei naturale în obligaţie perfectă. Există o
obligaţie veche valabilă; este înlocuită cu o obligaţie nouă de asemenea valabilă; obligaţia nouă care se naşte are un
element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou constă în modificarea sancţiunii obligaţiei prin
complinirea ei cu mijloacele ofensive de realizare a ei, absente în conţinutul sancţiunii obligaţiei vechi, stinse prin
novaţie.
Dacă această „înţelegere” este o novaţie, voinţa de a nova (animus novandi) va trebui să fie stipulată expres
(Art. 665 alin. (2)), neputând fi prezumată sau dedusă din circumstanţe.
De asemenea, o consecinţă foarte importantă a novaţiei – care poate avea repercusiuni negative pentru
creditor, transformând o operaţiune favorabilă pentru el în una defavorabilă – o reprezintă stingerea obligaţiilor
accesorii (garanţiilor) odată cu stingerea obligaţiei vechi. Părţile pot, însă, înlătura acest efect printr-o prevedere
contractuală expresă (Art. 665 alin. (3)).

Capitolul II
PLURALITATEA DE SUBIECTE SI OBIECTE
IN CADRUL UNEI OBLIGATII
Sectiunea1
OBLIGATIILE DIVIZIBILE SI INDIVIZIBILE
Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE ŞI OBIECTE ÎN CADRUL UNEI OBLIGAŢII
Secţiunea 1 OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE
Articolul 518. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de debitori

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie
faţă de creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie.
(2) Debitorii sînt obligaţi în părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de debitori şi de a institui
prezumţia egalităţii părţilor debitorilor.
2. Obligaţia este divizibilă între debitori în cazul în care o prestaţie faţă de creditor aparţine mai multor
debitori care însă pot fi urmăriţi fiecare doar pentru o parte din această prestaţie. Creditorul nu poate cere
unuia dintre debitori executarea obligaţiei în întregime.
3. Va exista pluralitate de debitori doar în cazul în care mai mulţi debitori vor datora aceeaşi prestaţie. În
cazul în care debitorii vor datora prestaţii diferite, chiar şi izvorîte din acelaşi conract, vom avea diferite
obligaţii. Spre exemplu nu există pluralitate a debitorilor în cazul în care o persoană se obligă să transmită
un bun în baza contractului de vînzare-cumpărare iar o altă persoană se obligă să transmită anumite piese
de schimb pentru acest bun. În schimb va exista pluralitate a debitorilor în cazul în care unul dintre
cumpărători este ţinut să plătească o parte a preţului în bani iar un alt cumpărător trebuie să achite cealaltă
parte a preţului prin remiterea unui bun.
4. În cazul în care aceiaşi prestaţie este datorată de mai mulţi debitori dar fiecare dintre ei poate fi urmărit
doar pentru partea sa din datorie atunci pentru partea din obligaţie a fiecărui debitor se vor aplica regulile
generale cu privire la executarea obligaţiei de parcă am fi în prezenţa mai multor obligaţii. Fiecare dintre
codebitori este ţinut să execute doar partea sa din datorie fiind eliberat prin executare indiferent de faptul
dacă ceilalţi debitori au executat sau nu. Deci insolvabilitatea unuia dintre debitori sau alte cauze care vor
afecta sau vor face imposibilă executarea obligaţiei de către unul dintre debitori va fi suportată de către
creditor.
5. Executarea de către fiecare debitor a părţii din obligaţiei datorată de acesta nu constituie o excepţie de la
principiul indivizibilităţii plăţii(vezi comentariul la art. 587). În cazul obligaţiilor divizibile creditorul va fi
obligat să primească doar o parte din prestaţia datorată de către toţi debitorii dar va primi integral partea din
datorie datorată de către unul dintre debitori, adică acesta va executa integral obligaţia sa faţă de creditor.
6. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor din obligaţie în cazul pluralităţii debitorilor. Deci în toate
cazurile în care din: a) lege; b) contract sau c) natura obligaţiei nu va rezulta altceva fiecare dintre debitor
va putea fi urmărit pentru o parte din obligaţie determinată prin divizarea mărimii obligaţiei la numărul de
debitori.
7. Mărimea părţilor din datorie, care revine fiecăruia dintre creditori, poate fi stabilită atît în contractul din
care a luat naştere obligaţia cît şi într-un contract separat. În cazul în care mărimea datoriei se stabileşte
printr-un contract separat nu este obligatoriu ca toţi debitorii să fie partea a contractului. Contractul însă nu
va putea afecta mărimea părţii din datorie a debitorilor care nu sînt parte a acestuia.

Articolul 519. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de creditori

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sînt îndreptăţiţi la aceeaşi
prestaţie din partea debitorului, dar fiecare creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă.
(2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori şi a de a institui
prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.
2. Dacă mai mulţi creditori au dreptul la o prestaţie dar fiecare dintre ei are dreptul doar la o parte din
prestaţie creanţa acestora este divizibilă. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decît cota-parte din
creanţa ce i se cuvine.
3. Fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile interese. Deci orice acţiune întreprinsă de unul dintre
creditori, spre exemplu întreruperea prescripţiei, nu profită şi celorlalţi. De asemenea orice înţelegere dintre
unul dintre creditori şi debitor va putea să aibă drept obiect doar partea din creanţă care revine creditorului
respectiv.
4. În alin. (2) este stipulat că în cazul obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori părţile creditorilor sînt
egale dacă altceva nu rezultă: a) din lege; b) din contract. Mărimea părţilor poate fi stabilită atît în
contractul din care a luat naştere prestaţia cît şi într-un contact separat. În cazul unui contract separat nu
este necesar ca partea a contractului să fie debitorul sau toţi creditorii. Contractul însă nu va putea afecta
cota-parte a creditorului care nu este parte a acestuia; c) din natura obligaţiei.

Articolul 520. Prezumţia divizibilităţii


Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei
nu este indivizibil prin natura sa.

1. Scopul articolului este de a stabili prezumţia divizibilităţii. De menţionat că problema divizibilităţii sau
indivizibilităţii obligaţiei se pune doar în cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi
debitori.
2. În conformitate cu această prevedere obligaţia este divizibilă de plin drept cu excepţia cazului în care: a)
părţile au stipulat expres că obligaţia este indivizibilă caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi
voluntare. Deci prestaţia care formează obiectul obligaţiei poate fi divizat dar părţile au convenit fie expres
fie tacit că executarea poate fi făcută doar în întregime; b) indivizibilitatea rezultă din natura obiectului caz
în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi naturale. Obligaţia este indivizibilă natural atunci cînd
obiectul ei fără a fi denaturat nu poate fi divizat nici din punct de vedere material, nici din punct de vedere
intelectual.

Articolul 521. Efectul indivizibilităţii

(1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici între debitori sau între creditori, nici între succesorii lor.
(2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrînşi separat să execute obligaţia integral şi fiecare creditor
sau succesorii lui pot pretinde executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară.
(3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că în contract este stipulat că este solidară.
(4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie executată între ei ca o obligaţie
indivizibilă, dar ea rămîne divizibilă între moştenitorii acestora.

1. Scopul acestui articol este de a stabili regulile care guvernează obligaţiile indivizibile.
2. În conformitate cu alin. (1) în cazul în care obligaţia este indivizibilă aceasta nu poate fi împărţită între
subiectele ei active sau pasive, nici între succesorii acestora. Regula care prevede că obligaţia este
indivizibilă între moştenitorii debitorilor, fapt care nu se întîmplă în cazul obligaţiilor solidare, oferă
creditorilor un avantaj în plus.
3. În conformitate cu prevederile alin. (2) fiecare debitor sau moştenitorii acestora pot fi constrînşi să execute
întreaga prestaţie care formează obiectul obligaţiei, iar fiecare creditor sau moştenitorii acestora pot să
pretindă întreaga prestaţie. Plata făcută de oricare dintre debitori oricăruia dintre creditori eliberează pe toţi
debitorii faţă de toţi creditorii. Succesorii debitorului vor fi obligaţi să execute întreaga prestaţie iar
moştenitorii creditorilor vor putea pretinde întreaga prestaţie indiferent de cotele lor din moştenire.
4. Alin. (3) prevede că obligaţia nu devine indivizibilă prin faptul că părţile au stipulat în contract că obligaţia
este solidară. Este necesară deci să fie constatată voinţa expresă sau tacită a părţilor de a stabili caracterul
indivizibil al obligaţiei.
5. În conformitate cu alin. (4) în cazul în care obligaţia are un singur debitor şi un singur creditor şi caracterul
indivizibil al obligaţiei nu este stipulat expres sau tacit sau nu rezultă din natura prestaţie părţile vor trebui
să execute obligaţia de parcă ar fi indivizibilă. Acest lucru rezultă de fapt şi din principiul indivizibiităţii
plăţii. Între moştenitorii debitorului sau a creditorului însă obligaţia va fi divizibilă.

Secţiunea a 2-a SOLIDARITATEA CREDITORILOR

Articolul 522. Creanţele solidare

Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie în aşa fel încît fiecare să poată pretinde
la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este
solidară.

1. Scopul acestui articol este definirea creanţelor solidare (solidaritate activă). Deci creanţa este solidară în
cazul în care titulari ai creanţei sînt doi sau mai mulţi creditori fiecare dintre care are dreptul să pretindă la
întreaga prestaţie iar prin prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidar debitorul este valabil liberat
faţă de toţi creditorii solidari.
2. Caracterul solidar al creanţei vizează doar relaţiile dintre creditori. Numărul sau modul în care sînt obligaţi
debitorii nu este relevant. Creanţa va fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul sau
mai mulţi debitori. De asemenea caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă debitorii sînt
obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare dintre creditorii solidari va putea cere fie executarea integrală a
obligaţiei de către oricare dintre debitori (solidaritatea debitorilor) fie executarea de către fiecare dintre
debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea obligaţiei).
3. Trebuie de menţionat că în cazul solidarităţii creditorilor fiecare dintre creditor este titular al creanţei doar
în partea care-i revine lui. Solidaritatea î-i acordă doar dreptul de a încasa creanţa în totalitate fără însă a-l
face stăpînul întregii creanţe. De aici rezultă pe de o parte că creditorul are dreptul să ceară debitorului atît
executarea creanţei în întregime cît şi executarea parţială a acesteia iar pe de altă parte rezultă ca în cazul în
care va primi executarea integrală creditorul urmează să împartă prestaţia cu ceilalţi creditori.
4. Caracterul solidar al creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi debitori. În relaţiile dintre creditori
fiecare dintre aceştia are dreptul doar la o parte din creanţă. Deci solidaritatea constituie o excepţie de la
regula care prevede că creditorul poate să ceară doar ceia la ce are dreptul. Creditorul solidar va putea cere
şi partea sa din creanţă şi partea care aparţine celorlalţi creditori.
5. În rezultatul executării faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de obligaţie faţă de toţi
creditorii. Acest efect al solidarităţii constituie o excepţie de la regula care prevede că obligaţia trebuie să
fie executată faţă de cel care este titularul creanţei. Debitorul deşi transmite unuia dintre creditori prestaţii
la care de fapt au dreptul alţi creditori va fi totuşi eliberat de obligaţia sa faţă de aceştia. Ceilalţi creditori
solidari nu vor mai putea înainta pretenţii faţă de debitorul care a executat unuia dintre creditorii solidari ci
doar acestuia din urmă (vezi comentariul la art. 528).

Articolul 523. Temeiul apariţiei creanţei solidare

Creanţa solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este
indivizibilă.

1. Scopul acestui articol este de a confirma prezumţia divizibilităţii creanţelor şi de a stabili temeiurile apariţiei
creanţelor solidare. Deci creanţele vor fi considerate divizibile şi fiecare creditor va putea pretinde numai o parte din
creanţă dacă caracterul solidar al creanţei nu rezultă din: a) act juridic. Solidaritatea poate să se nască atît din
contracte cît şi din acte juridice unilaterale spre exemplu din testamente; b) lege; c) indivizibilitatea prestaţiei. În
acest caz dreptul unuia dintre creditorii solidari de a cere executarea în întregime a obligaţiei este rezultatul firesc al
faptului că prestaţia nu poate fi fracţionată. Spre exemplu obligaţia de a transmite un bun determinat individual.
Creanţa va fi solidară indiferent de faptul dacă indivizibilitatea este naturală sau voluntară (vezi comentariul la art.
520). De menţionată însă că solidaritatea creanţei nu atrage după sine indivizibilitatea acesteia.

Articolul 524. Executarea obligaţiei faţă de oricare dintre creditori

Debitorul poate să execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atîta timp
însă cît nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul de determinare a creditorului solidar faţă de căre trebuie
executată prestaţia în condiţiile în care din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă că obligaţia
trebuie executată faţă de un creditor solidar anume.
2. Prin această dispoziţie dreptul de a alege creditorul căruia să-i fie executată a fost atribuit debitorului. Deci
debitorul va putea presta oricărui dintre creditori fiind liberat prin aceasta. Desigur că pentru a fi liberat
debitorul trebui să respecte toate regulile cu privire la executarea obligaţiilor şi cu condiţia că va executa
întreaga obligaţie. Debitorul nu are dreptul să presteze unuia dintre creditorii solidari doar partea din
prestaţie care aparţine acestuia. Dreptul de a alege dacă să pretindă executarea obligaţiei în întregime sau
de a cere doar parte sa din obligaţie aparţine doar creditorului solidar (vezi comentariul la art. 522).
3. Dreptul de a alege creditorul faţă de care să se execute obligaţia subzistă doar pînă în momentul în care
unul dintre creditorii solidari a cerut executare obligaţiei. Din momentul în care unul din creditorii solidari
a cerut executarea obligaţiei debitorul este ţinut să presteze doar acestui creditor, dacă din lege contract sau
din natura obligaţiei nu rezultă altceva.
4. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea către sine a obligaţiei şi debitorul va executa
obligaţia faţă de un alt creditor debitorul va rămîne obligat faţă de creditorul care a cerut executarea
obligaţiei în măsura în care nu va demonstra că reieşind din lege, contract sau natura obligaţiei executarea
obligaţiei faţă de acel creditor este liberatorie.
5. În cazul în care mai mulţi creditori solidari au cerut executarea integrală a obligaţiei faţă de sine debitorul
este în drept să aleagă faţă de care dintre aceştia va executa obligaţia, în măsura în care dreptul de alegere
nu este limitat prin lege, contract sau prin natura prestaţiei.
6. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea faţă de sine doar a unei părţi din obligaţie
debitorul păstrează dreptul de a alege cui dintre creditori va executa cealaltă parte a prestaţiei.

Articolul 525. Efectele executării obligaţiei faţă de unul dintre creditori


Executarea integrală a obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari exonerează debitorul de executarea
obligaţiei faţă de ceilalţi creditori.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării integrale a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii
solidari. În conformitate cu această dispoziţie executarea integrală a obligaţiei faţă de oricare dintre creditori va
exonera debitorul de executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori solidari. Pentru ca executarea faţă de unul din
creditorii solidari să fie liberatorie trebuie să fie respectate două condiţii: a) obligaţia să fie executată cu respectarea
tuturor regulilor privind executarea obligaţiei (locul, modul, volumul , etc); b) obligaţia să fie executată creditorului
corespunzător (vezi comentariul la art. 524). În cazul în care debitorul execută obligaţia unui alt creditor decît celui
căruia trebuia să-i presteze în virtutea legii, contactului, naturii obligaţiei sau a cererii creditorului şi acesta acceptă
prestaţia debitorul va fi totuşi liberat deoarece a executat obligaţia faţă de o persoană care avea dreptul s-o
primească. Debitorul însă va trebui să repare prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului faţă de care trebuia să
execute obligaţia deoarece nu a respectat obligaţia de a presta anume acestui creditor. În cazul în care un creditor
solidar nu primeşte executarea pe care debitorul o datora în virtutea legii, contractului sau a naturii obligaţiei unui alt
creditor solidar debitorul nu este liberat prin această executare chiar dacă a respectat restul regulilor cu privire la
executarea obligaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că din momentul în care este ţinut să execute faţă de un
anumit creditor solidar debitorul nu mai are dreptul de a executa faţă de alţi creditori (vezi comentariul la art. 525).

Articolul 526. Remiterea datoriei de către un creditor solidar

O remitere de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii
care revine acelui creditor. Această regulă se aplică de asemenea în toate cazurile cînd obligaţia se stinge în
alt temei decît executarea.

1. Scopul acestui articol este de a proteja interesele creditorilor solidari de a primi partea sa din creanţă prin
stipularea efectelor remiterii datoriei convenite de către unul din creditorii solidari cu debitorul sau a
stingerii obligaţiei prin alt mod decît executarea (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele).
2. În cazul solidarităţii active se prezumă că creditorii şi-au acorda mutual un mandat tacit de reprezentare
(vezi comentariul la art. 529). Acest mandat însă trebuie executat în interesul tuturor creditorilor solidari şi
deci nici un act nu poate fi încheit în dauna celorlalţi creditori. Reieşind din aceasta legiuitorul a prevăzut
că în cazul în care unul din creditorii solidari î-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei (vezi
comentariul la art. 662) remiterea de datorie va produce efecte doar cu privire la partea care revine acestui
creditor. Creditorul nu va mai putea cere debitorului executarea obligaţiei nici în tot nici în partea care
revenea acestui creditor. Ceilalţi creditori însă vor păstra dreptul solidar de creanţă asupra obligaţiei în
întregime minus partea care revine creditorului care l-a eliberat de datorie pe debitor.
3. Debitorul va rămăne obligat faţă de ceilalţi creditori solidari şi în alte cazuri în care obligaţia sa faţă de unul
dintre creditorii solidari se stinge printr-un alt mod decît prin executare. Spre exemplu în cazul în care unul
din creditorii solidari are o datorie faţă de debitor el poate compensa creanţa debitorului doar în mărimea
părţii din creanţa solidară care-i revine.

Articolul 527. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii ce ţin de alt creditor

Debitorul nu are dreptul să opună unuia din creditorii solidari excepţii bazate pe raporturile debitorului cu
un alt creditor solidar, la care creditorul respectiv nu participă.

1. Scopul articolului este de a stabili excepţiile pe care le poate opune debitorul unuia dintre creditorii
solidari. Prin excepţii trebuie de înţeles mijloacele de apărare pe care le invocă debitorul pentru a se apăra
de plata datoriei. Spre exemplu invocarea nulităţii, a termenului sau condiţiei sau invocarea stingerii
obligaţiei.
2. Debitorul solidar poate opune fiecăruia dintre creditorii solidari doar excepţiile bazate pe raporturile
juridice dintre debitor şi creditorul solidar respectiv (excepţii personale) sau cele bazate pe raporturile
dintre debitor şi toţi creditorii (excepţii comune). Debitorul nu poate opune unuia dintre creditori solidari
excepţiile care rezultă din raporturile juridice dintre debitor şi alţi creditori solidari.

Articolul 528. Obligaţia faţă de ceilalţi creditori solidari a creditorului care a primit prestaţie

(1) Creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori dacă nu
demonstrează că obligaţia este contractată numai în interesul său.
(2) Creditorii solidari sînt îndreptăţiţi, în raporturile dintre ei, la părţi egale dacă nu s-a convenit altfel.
1. Scopul articolului este de a stipula obligaţia creditorului solidar de a împărţi prestaţia cu ceilalţi creditori
solidari şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.
2. Prin executarea integrală a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de
obligaţia sa faţă de toţi creditorii solidari. Din acel moment pentru creditorul solidar care a primit
executarea se naşte obligaţia de a plăti celorlalţi creditori solidari partea din prestaţie care le revine
acestora. Legea nu instituie dreptul solidar al celorlalţi creditori solidari şi deci fiecare dintre aceştia vor
avea dreptul să pretindă doar la partea din prestaţie care-i revine.
3. Un creditor solidar poate evita împărţirea prestaţiei cu ceilalţi creditori solidari în măsura în care va
demonstra că în temeiul legii, contractului sau a naturii obligaţiei, obligaţia a fost contractată doar în
interesul său.
4. În cazul în care prestaţia primită de unul dintre creditorii solidari nu poate fi împărţită între creditorii
solidari cel care a primit prestaţia are obligaţia de a plăti celorlalţi creditorii valoarea părţii din prestaţie
care revine fiecăruia.
5. Chiar şi în cazul care nu va primi întreagă prestaţie creditorul solidar care a primit mai mult decît partea
care-i revine va trebui să împartă surplusul cu ceilalţi creditori solidari. Această soluţie se justifică prin
faptul că fiecare creditor solidar are dreptul doar la o parte din prestaţie. În partea care depăşeşte cota-parte
care-i revine fiecare creditor solidar acţionează în numele celorlalţi creditori. Adică primesc restul în contul
celorlalţi creditori fapt care justifică apariţia obligaţiei de restituire.
6. Cheltuielile legate de împărţirea prestaţiei între creditorii solidari vor fi suportate de către creditorul solidar
care a primit executarea integral dacă altceva nu rezultă din lege sau contract. Această soluţie se justifică
reieşind din următoarele. Din momentul în care a primit întreaga prestaţie creditorul solidar are obligaţia de
a o împărţi cu ceilalţi creditori solidari, deci este debitor al acestei obligaţii şi trebuie să suporte costurile
executării obligaţiei dacă legea sau contractul nu prevede altfel (vezi comentariul la art. 592). Aceste
cheltuieli nu vor putea fi trecute în contul debitorului deoarece obligaţia acestuia s-a stins prin executare
faţă de unul dintre creditorii solidari, costurile căreia trebuie suportate de către debitor, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
7. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor creditorilor solidari. Deci în toate cazurile creditorii solidari
vor fi întreptăţiţi la părţi egale din prestaţie dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu rezultă altfel.
Mărimea părţilor creditorilor solidari este relevantă doar pentru raporturile dintre creditori. În relaţiile
dintre creditorii solidari şi debitor fiecare dintre creditorii solidari are dreptul de a pretinde executarea
întregii obligaţii sau de a întreprinde alte acte cu privire la întreaga obligaţie.

Articolul 529. Reprezentarea creditorilor solidari

Creditorul solidar reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului de reprezentare mutuală a creditorilor solidari.
2. În toate cazurile în care unul dintre creditorii solidari a întreprins un act care are drept scop conservarea
creanţei se prezumă că acest creditor a acţionat în interesul tuturor creditorilor indiferent de faptul dacă
creditorul respectiv a avut această intenţie sau nu. Astfel de fiecare dată cînd unul dintre creditori va pune
în întîrziere debitorul sau va întrerupe prescripţia de aceasta vor profita şi ceilalţi creditori şi debitorul se va
considera pus în întîrziere de către toţi creditorii sau cursul prescripţiei se va întrerupe faţă de toţi creditorii.
3. De menţionat că împuternicirile fiecărui creditor se referă numai la conservarea creanţei. Deci nici unul
dintre creditori nu poate face de unul singur acte de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori. Spre
exemplu doar unul dintre creditori nu va putea face acte de dispoziţie, spre exemplu novaţie, cu privire la
întreaga creanţă. Dacă unul dintre creditori face asemenea acte efectele acestor acte se vor produce doar
faţă de acel creditor.

Secţiunea a 3-a SOLIDARITATEA DEBITORILOR

Articolul 530. Obligaţiile solidare

Dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încît fiecare este dator să efectueze întreaga
prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt legaţi solidar.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile solidare (solidaritate pasivă). Deci obligaţia este solidară în
cazul în care o prestaţie este datorată de doi sau mai mulţi debitori iar creditorul are dreptul să ceară
oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei.
2. Caracterul solidar al obligaţiei vizează doar relaţiile dintre debitori. Numărul sau modul în care sînt
întreptăţiţi creditorii nu este relevant. Obligaţia va fi solidară indiferent de numărul creditorilor, adică pot
să fie unul sau mai mulţi creditori. De asemenea caracterul solidar al obligaţiei nu depinde de faptul dacă
creanţele sînt solidare sau pe cote părţi.

Articolul 531. Temeiurile apariţiei obligaţiilor solidare

O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este
indivizibilă.

1. Scopul articolului este de a institui prezumţia divizibilităţii obligaţiilor şi de a stipula temeiurile naşterii
obligaţiilor solidare. Deci în toate cazurile în care o obligaţie are doi sau mai mulţi debitori se va prezuma
că obligaţia este divizibilă între aceştia şi fiecare dintre debitori va putea fi urmărit doar pentru o parte din
obligaţie. Creditorul care va pretinde că obligaţia este solidară va fi obligat să arate temeiul în virtutea
căruia debitorii sînt obligaţi solidar.
2. Obligaţiile solidare pot lua naştere în temeiul: a) actului juridic; b) lege; c) caracterul indivizibil al
obligaţiei. În literatură se menţionează că de fapt şi în cazul caracterului indivizibil al obligaţiei tot legea
este temei al solidarităţii.

Articolul 532. Obligaţii solidare afectate de modalităţi

Debitorii solidari se pot obliga în mod diferit: unii pur, alţii sub condiţie, alţii cu termen.

1. Scopul acestui articol este de a confirma că şi în cazul solidarităţii obligaţiei între fiecare debitor şi creditor
există o legătură juridică proprie şi de prevedea posibilitatea că fiecare dintre debitorii solidari se pot obliga
în mod diferit.
2. În cazul obligaţiilor solidare există un singur obiect. Toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie. Totuşi între
creditor şi debitori există mai multe legături de obligaţie distincte. Fiecare dintre debitor este unit cu
creditorul printr-o legătură obligaţională distinctă. De aceasta trebuie să se ţină cont la determinarea
relaţiilor dintre fiecare debitor şi creditor. Spre exemplu pentru a determina valabilitatea obligaţiei trebuie
să se analizeze acordul de voinţă separat pentru fiecare debitor. Obligaţia unuia dintre debitor ar putea fi
anulabilă fără însă ca aceasta să afecteze valabilitatea obligaţiilor celorlalţi debitori.
3. La determinarea obligaţiei fiecărui debitori solidari trebuie să se ţină cont de faptul că debitorii se pot
obliga în mod diferit. Unii debitori pot contracta o obligaţie pură şi simplă iar obligaţia altora poate fie
afectată fie de o condiţie fie de un termen (vezi comentariul la art. 512).

Articolul 533. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre debitorii solidari

Creditorul poate pretinde executarea obligaţiei, la latitudinea sa, de la oricare din debitori, în parte sau în
întregime. Pînă la executarea întregii prestaţii, rămîn obligaţi toţi debitorii.

1. Scopul articolului este de a confirma dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre
debitorii solidari.
2. În cazul solidarităţii obligaţiilor creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre creditori să execute obligaţia
fie în totalitate fie în parte. Toţi debitorii solidari sînt debitori principali şi creditorul este în drept să-l
urmărească pe oricare dintre creditorul pe care l-a ales.
3. După ce a început urmărirea unuia dintre debitorii solidari creditorul este în drept să-i urmărească şi pe
ceilalţi debitori solidari. Acest drept nu depinde de faptul dacă anterior creditorul a solicitat unuia dintre
debitorii solidari plata întregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta
4. În măsura în care unui dintre debitorii solidari execută obligaţia ceilalţi debitori solidari sînt liberaţi prin
aceasta. Deci în cazul în care creditorul a acceptat de la unul din debitori plata unei părţi din obligaţie el
este în drept să ceară de la debitorul care a executat şi de la ceilalţi debitori solidari doar partea din prestaţie
care nu a fost executată deoarece în partea în care a fost executată obligaţia s-a stins.
5. Fiecare dintre debitorii solidari rămîne obligat pentru întreaga datorie pînă în momentul în care obligaţia va
fi executată integral. Deci chiar şi debitorul care a plătit partea din obligaţie care-i revine va putea fi în
continuare urmărit pentru partea din obligaţie care nu a fost executată cu excepţia cazului în care creditorul
î-l eliberează de solidaritate sau nu se prezumă că creditorul a renunţat la solidaritate (vezi comentariul la
art. 538 şi 540).
Articolul 534. Excepţiile opuse creditorului de către debitorul solidar

Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul să opună creditorului toate excepţiile
care îi sînt personale ori sînt comune tuturor debitorilor solidari.

1. Scopul acestui articol este de a stipula excepţiile pe care le poate opune creditorului fiecare dintre debitorii
solidari.
2. Debitorul solidar poate opune creditorului doar acele excepţii care îi sînt personale sau care sînt comune
tuturor debitorilor, adică acele excepţii care rezultă din raporturile juridice la care participă debitorul
solidar respectiv şi creditorul. Deci un debitor solidar nu va putea invoca acele excepţii care rezultă din
raporturile juridice existente între un alt debitor solidar şi creditorul la care nu este parte şi primul debitor
solidar.
3. Trebuie de menţionat că există unele excepţii personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori. Astfel
remiterea de datorie consimţitî între unul din debitorii solidari şi creditorul solidar, confuziunea,
compensaţia părţii unui dintre codebitorii solidari şi renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre
codebitorii solidari profită şi celorlalţi prin faptul că datoria acestora se reduce în mărimea care revine
debitorului căruia îi aparţine dreptul de a invoca excepţia.

Articolul 535. Obligaţia debitorilor solidari la repararea prejudiciului

(1) Dacă bunul datorat a pierit din vina unuia sau mai multor debitori solidari, ceilalţi debitori nu sînt
eliberaţi de obligaţia de a plăti preţul bunului, dar nu sînt răspunzători pentru alte prejudicii.
(2) Sînt obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin întîrziere numai debitorii care sînt în întîrziere.

1. Scopul acestui articol este de a institui obligaţia debitorilor solidari care nu sînt în culpă în cazul în care
bunul a pierit din culpa unuia sau a mai multor debitori solidari.
2. În cazul în care bunul datorat a pierit din culpa unuia sau mai multor debitori solidari aceştia vor fi obligaţi
să răspundă pentru faptul că nu şi-au executat obligaţiile în conformitate cu regulile generale cu privire la
neexecutarea obligaţiilor (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Debitorii solidari care nu sînt în
culpă pentru pieirea bunului datorat în conformitate cu regulile generale trebuie să fie eliberaţi de obligaţie
fără a răspunde pentru faptul neexecutării. În acest articol însă se stipulează că în cazul în care bunul a
pierit din culpa unuia sau mai mulţi debitori solidari ceilalţi debitori chiar dacă nu sînt în culpă vor fi ţinuţi
totuşi să plătească preţul bunului pierit fără însă a fi obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin pieirea
bunului. Răspunderea pentru prejudiciu va fi purtată de către debitorii solidari care sînt în culpă.
3. În alin. (2) se prevede că pentru înîrzirea executării unei obligaţii solidare vor răspunde numai debitorii
care sînt în întîrziere. Faptul că unii debitori sînt sînt întîrziere iar alţii nu se poate datora fie faptului că
debitorii sau obligat sub diferite modalităţi fie faptului că unii debitori au ajuns în întîrziere iar alţii nu.
Spre exemplu unii debitori au fost puşi în întîrziere de către creditor iar alţii nu.

Articolul 536. Efectele executării sau compensării obligaţiei solidare

Executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. De
asemenea, compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari.
2. În cazul în care unul din debitorii solidari execută obligaţia total sau parţial prin executarea obligaţia se va
stinge respectiv integral sau parţial. Avînd în vedere că executarea obligaţiei de către unul din debitorii
solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari obligaţia se va stinge respectiv total sau parţial şi
pentru ceilalţi debitori solidari.
3. Pentru ca executarea să stingă obligaţia este necesar ca executarea să fie corespunzătoare (vezi comentariul
la art. 643). În cazul în care executarea nu va fi corespunzătoare efectele acesteia vor fi diferite în
dependenţă de gradul în care executarea nu a fost corespunzătoare. Dacă creditorul va avea dreptul să
refuze executarea necorespunzătoare şi să ceară o nouă executare aceasta va trebui să fie executată din nou
atît de debitorul care a executat necorespunzător cît şi de către ceilalţi debitori solidari. Dacă însă
nexeecutarea va fi nesemnificativă şi creditorul va fi obligat s-o accepte păstrînd dreptul la despăgubiri
acestea vor fi datorate doar de către debitorul solidar care a executat necorespunzător şi este în culpă.
Ceilalţi debitori solidari vor fi liberaţi de executarea în măsura în care creditorul nu are dreptul să ceară
repetarea executării şi nu vor răspunde pentru neexecutarea deoarece nu sînt în culpă.
4. Compensarea totală sau parţială de către unul dintre debitori solidari a creanţei creditorului (vezi
comentariul la art. 651 şi următoarele şi la art. 657) va produce efecte şi pentru ceilalţi debitori. Deci în
măsura în care obligaţia solidară se va stinge pentru debitorul care a declarat compensaţia aceasta se va
stinge şi pentru ceilalţi debitori solidari. De menţionat că debitorul poate opune creanţei creditorului doar o
creanţă proprie faţă de creditor. Creanţa faţă de creditor care aparţine altui debitor solidar poate fi opusă
doar în limita cotei din obligaţie care revine acelui debitor solidar căruia îi aparţine creanţa (vezi
comentariul la art. 657 alin. (1)).
5. Acest articol stabileşte efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre creditor şi debitorii
solidari. Efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre debitorul solidar care a executat şi
ceilalţi debitori solidari sînt stabilite de art. 544.

Articolul 537. Diminuarea obligaţiei solidare

Dacă aceeaşi persoană întruneşte calitatea de creditor cu cea a unui debitor solidar, datoria celorlalţi debitori
scade cu partea din datorie a acelui debitor solidar.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele confuziunii (vezi comentariul la art. 660).
2. În cazul în care unul dintre debitorii solidari devine creditorul acestei creanţe obligaţia acestui debitor se
stinge integral din momentul în care a intervenit confuziunea. Pentru ceilalţi debitori solidari obligaţia
totuşi nu se va stinge ci doar se va diminua proporţional părţii din obligaţie care revine debitorului solidar
care a întrunit şi calitate de creditor solidar. Fostul debitor solidar devine creditor al celorlalţi debitori
solidari pentru partea din obligaţie care revine acestora.

Articolul 538. Efectele primirii unei prestaţii parţiale

(1) Creditorul care primeşte separat partea din prestaţie a unuia dintre debitori fără ca în chitanţă să-şi
rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere nu renunţă la solidaritate decît în privinţa acestui debitor.
(2) Nu se prezumă renunţarea creditorului la solidaritate în favoarea unui debitor cînd primeşte de la el o
sumă egală cu partea cu care îi este dator dacă în chitanţă nu este stipulat că această parte este primită
pentru partea acestui debitor.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele primirii de către creditor a părţii din prestaţie care aparţine
unui debitor.
2. În cazul în care creditorul primeşte partea din prestaţie a unui din debitor şi în chitanţa eliberată acestuia nu
menţionează dreptul de solidaritate sau dreptul său de a primi întreaga prestaţie se consideră că a renunţat
la solidaritate doar în privinţa acestui debitor. Prin renunţare la solidaritate faţă de unul dintre debitorii
solidari creditorul î-l eliberează pe acesta de răspunderea solidară şi transformă obligaţia debitorului
respectiv în obligaţie pe cote părţi. Deci în aceste condiţii creditorul nu va mai putea să-l urmărească pe
debitorul care a executat partea sa din obligaţie pentru partea din obligaţie care revine debitorilor care nu au
fost eliberaţi de solidaritate însă ceilalţi debitori rămîn obligaţi solidar pentru cealaltă parte a obligaţiei care
rămîne după scăderea părţii care revine debitorului eliberat de solidaritate (vezi comentariul la art. 540).
3. Debitorul care execută parte sa din prestaţie este eliberat de solidaritate doar în cazul în care: a) debitorul a
executat iar creditorul a acceptat executarea anume a părţii din obligaţie care revine debitorului respectiv
(vezi comentariul la alin. 2). Dispoziţiile alin. (1) nu sînt aplicabile în cazul în care creditorul acceptă
executarea de către unul din debitorii solidari a unei părţi din obligaţie fără ca executarea parţială să fie
făcută anume în contul părţii care revine debitorului respectiv; b) debitorul a executat anume partea din
obligaţie care îi revine cu intenţia de a se elibera de solidaritate; c) creditorul a eliberat o chitanţă în care nu
se menţionează dreptul de solidaritate a creditorului sau dreptul creditorului de a primi întreaga prestaţie.
Nu este necesar să fie folosite anume formulele prevăzute la alin. (1) dar este necesar ca în chitanţă să se
menţioneze expres fie că creditorul are în continuare dreptul de a urmări toţi debitorii, că menţine dreptul
de solidaritate, că menţine dreptul de a încasa şi restul sumei de la debitorul respectiv sau se facă alte
menţiuni din care să rezulte cu certitudine că creditorul nu a intenţionat să-l elibereze de solidaritate pe
debitorul care a plătit partea sa din datorie.
4. Pentru ca acceptarea de către creditor a părţii din prestaţie a unui debitor solidar să-l elibereze pe ultimul de
obligaţia solidară aliniatul doi mai impune o condiţie – indicarea în chitanţa a faptului că creditorul
primeşte de la debitor anume partea din datorie care aparţine acestui debitor. Mărimea părţii din datorie
care revine debitorului respectiv se determină în conformitate cu prevederile art. 518 alin. (2) şi 544 alin.
(2). Deci în cazul în care nu va fi eliberată o chitanţă sau în cazul în care în chitanţă nu se va arată că
creditorul a primit anume partea din datorie care revine debitorului respectiv creditorul menţine dreptul de
a cere de la debitor şi achitarea părţii din datorie rămase chiar dacă creditorul nu şi-a rezervat solidaritatea.
Articolul 539. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii faţă de debitorii solidari

Faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui dacă din conţinutul obligaţiei
nu reiese altfel.

1. Scopul acestui articol este de a determina cercul debitorului faţă de care produc efecte juridice faptele care
survin între momentul apariţiei şi momentul executării obligaţiilor solidare.
2. Faptele care survin doar în privinţa unuia sau a unora dintre debitorii solidari produc efecte juridice doar
pentru acei debitori solidari faţă de care au survenit cu excepţia cazului în care reieşind din conţinutul
obligaţiei aceste fapte produc efecte juridice şi în privinţa celorlalţi debitori. Însă pentru debitorii solidari în
privinţa cărora faptele respective nu au survenit efectele por să fie diferite de efectele care le-au produs faţă
de debitorii solidari în privinţa cărora au survenit. Spre exemplu în cazul în care unul sau mai mulţi dintre
debitorii solidari vor comite anumite fapte ilicite consecinţele faptelor respective vor fi suportate numai de
debitorii care au comis faptele respective. În schimb dacă în rezultatul faptelor ilicite ale unor dintre
debitorii solidari bunul va pieri ceilalţi debitori solidari vor fi obligaţi să achite preţul bunului dar nu vor fi
obligaţi să plătească despăgubiri (vezi comentariul la art. 535).
3. Deşi articolul respectiv nu prevede expres trebuie de admis că faptele care survin faţă de unul dintre
debitorii solidari vor produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari în cazul cînd acest lucru este
prevăzut de lege (vezi comentariul la art. 542 alin. (1)).

Articolul 540. Renunţarea la solidaritate faţă de unul din debitori

Creditorul care a renunţat la solidaritate faţă de unul din debitori menţine acţiunea solidară în contra
celorlalţi debitori, scăzîndu-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele renunţării de către creditor la solidaritate faţă de unul sau
mai mulţi dintre debitorii solidari şi de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la
care creditorul nu a renunţat la solidaritate.
2. Dispoziţiile acestui articol se aplică în toate cazurile în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul
sau mai mulţi dintre debitorii solidari. Nu este relevant dacă renunţarea a fost făcută cu titlul gratuit sau cu
titlu oneros, nici faptul dacă creditorul mai poate urmări debitorii referitor la care a renunţat la solidaritate
sau nu şi nici oricare alt fapt care vizează relaţia dintre creditor şi debitorii referitor la care s-a renunţat la
solidaritate.
3. În cazul în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari
creditorul pierde dreptul de a urmări debitorii respectivi pentru întreaga datorie deoarece din momentul
renunţării la solidaritate creditorul menţine acţiunea solidară doar faţă de debitorii referitor la care nu a
renunţat la solidaritate.
4. Creditorul poate urmări debitorii referitor la care nu a renunţat la solidaritate pentru întreaga datorie cu
excepţia părţii care revine debitorului sau debitorilor eliberaţi de solidaritate. Această soluţie nu este pusă
de acest articol în dependenţă de faptul dacă creditorul a primit sau mai poate primi partea din datorie care
revine debitorilor eliberaţi de solidaritate. La determinarea părţii din datorie care revine debitorilor eliberaţi
de solidaritate se vor aplica dispoziţiile articolului 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2).
5. Relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care a renunţat la solidaritate vor depinde de temeiul
şi modul în care creditorul a renunţat la solidaritate urmînd să se aplice regulile cu privire la actul juridic în
baza căruia creditorul a renunţat la solidaritate. Spre exemplu regulile cu privire la remitere de datorie (vezi
comentariul la art. 662) sau novaţie (vezi comentariul la art. 665) în care eliberarea de solidaritate s-a făcut
în temeiul remiterii de datorii şi respectiv al novaţiei.

Articolul 541. Urmărirea unui debitor solidar

(1) În cazul în care creditorul intentează o acţiune contra unuia din debitorii solidari pentru partea acestuia,
nu se prezumă renunţarea la solidaritate în favoarea acelui debitor dacă acel debitor nu a recunoscut
acţiunea sau dacă nu s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care este admisă acţiunea.
(2) Chemarea în judecată a unui debitor solidar nu exclude dreptul creditorului de a chema în judecată
ceilalţi debitori solidari.
1. Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorul solidar faţă de care a fost
intentată o acţiune în instanţa judecătorească pe de o parte şi dintre creditor şi ceilalţi debitori solidari pe de
altă parte.
2. În primul rînd trebuie de menţionat că acest articol vine în completarea dispoziţiilor art. 533 care prevede
că creditorul poate cere la alegeri oricărui dintre debitorii solidari executarea obligaţii în întregime sau în
parte. Deci creditorul poate intenta o acţiune în instanţa judecătorească către oricare dintre creditori fie
pentru întreaga datorie fie pentru o parte din datorie.
3. În cazul în care creditorul intentează o acţiune faţă de unul dintre debitorii solidari prin care urmăreşte
încasarea de la debitorul respectiv a părţii din datorie (vezi comentariul la art. 518 alin. (2) şi art. 544 alin.
(2)) care revine acestuia creditorul păstrează în continuare dreptul de solidaritate faţă de acesta şi poate cere
debitorului respectiv şi achitarea celeilalte părţi din datorie. Acest drept însă este exclus în cazul în care
creditorul a renunţat la solidaritate.
4. Pe lîngă alte cazuri de renunţare la solidaritate (vezi spre exemplu comentariul la art. 538) alin. (1)
stabileşte prezumţia renunţării creditorului la solidaritate faţă de debitorul chemat în judecată dacă: a)
creditorul a intentat o acţiune prin care cere încasarea de la debitor a părţii din obligaţie care revine
acestuia. Această condiţie se va considera îndeplinită numai în cazul în care creditorul va cere expres
încasarea de la debitor anume a părţii din datorie care revine acestuia. În lipsa unei menţiuni exprese în
acest sens condiţia nu se va considera îndeplinită chiar dacă creditorul va cere de la debitor încasarea unei
sume egale cu partea din datorie care revine debitorului chemat în judecată. Această soluţie se justifică
ţinînd cont de modul în care este formulat alineatul (1) şi de prevederile art. 538; b) debitorul a recunoscut
acţiunea sau s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care s-a admis acţiunea. Debitorul solidar este în drept
să recunoască acţiunea în orice moment pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti şi va fi eliberat
de solidaritate din momentul în care a recunoscut acţiunea. Acţiunea poate fi recunoscută fie printr-o
declaraţie expresă în acest sens fie în alt mod cu condiţia că voinţa debitorului chemat în judecată a fost
exprimată expres, spre exemplu printr-o tranzacţie (vezi comentariul la art. 1331 şi următoarele). Hotărîrile
judecătoreşti rămîn definitive în conformitate cu prevederile articolului 254 alin. (1) al Codului de
procedură civilă. Atît declaraţia despre recunoaşterea acţiunii cît şi hotărîrea judecătorească definitivă prin
care s-a admis acţiunea vor elibera de solidaritate debitorul faţă de care s-a intentat acţiunea numai în cazul
în care nu vor fi făcute în condiţii mai puţin favorabile pentru creditor. Spre exemplu dacă nu va fi
recunoscută sau adjudecată o sumă mai mică decît cea cerută de creditor.
5. Alin. (2) prevede dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi creditori solidari în cazurile în care
deja a chemat în judecată un debitor solidar. Acest drept al creditorului nu este condiţionat de faptul dacă
creditorul a cerut încasarea de la debitorul deja chemat în judecată a întregii datorii sau doar a unei părţi din
aceasta. Dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi creditori nu este pus în dependenţă nici de
recunoaşterea acţiunii de către debitorul deja chemat în judecată, nici de existenţa unei hotărîri
judecătoreşti definitive prin care unui din debitorii solidari a fost obligat să achite întreaga datorie. Aceasta
se justifică prin faptul că creditorul păstrează dreptul de urmărire a tuturor debitorilor solidari pînă în
momentul în care obligaţia va fi executată integral (vezi comentariul la art. 533).

Articolul 542. Efectele întîrzierii creditorului sau debitorului solidar

(1) Întîrzierea creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari.
(2) Întîrzierea unuia din debitorii solidari nu are efecte faţă de ceilalţi debitori solidari.

1. Scopul articolului este de a stipula efectele întîrzierii creditorului sau a unuia dintre debitorii solidari.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) creditorul care a ajuns în întîrziere (vezi comentariul la art. 593 şi
următoarele) faţă de unul dintre debitorii solidari se va considera în întîrziere şi faţă de ceilalţi debitori
solidari. Această soluţie se justifică prin prezumţia că debitorii solidari se reprezintă reciprocă în toate
actele care au drept scop limitarea sau stingerea obligaţiei.
3. Alin. (2) concretizează prevedea regula generală conform căreia faptele care au loc faţă de un debitor
solidar produc efecte doar faţă de acesta (vezi comentariul la art. 539). În cazul în care un debitor solidar
este în întîrziere acest fapt va produce efecte doar pentru acesta şi deci doar acest debitor va fi în întîrziere.
Pentru ceilalţi debitori solidari faptul întîrzierii nu va produce efecte şi deci aceştia nu vor fi în întîrziere.

Articolul 543. Obligaţiile succesorilor debitorilor solidari

Dacă unul dintre debitorii solidari are mai mulţi succesori, aceştia sînt obligaţi să execute prestaţia
proporţional cotei lor succesorale. Prezenta regulă nu se aplică dacă obligaţia este indivizibilă.
1. Scopul acestui articol este de a stabili gradul răspunderii succesorilor unui debitor solidar pentru obligaţiile
acestuia. Dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile doar în cazul în care întregul patrimoniu al debitorului
solidar a fost transmis succesorilor acestuia. În cazul în care va avea loc cesiunea doar a obligaţiei solidare
răspunderea celui care a preluat obligaţia va fi determinată în conformitate cu actul de preluare a obligaţiei.
2. În cazul în care patrimoniul unui debitor solidar a fost transmis succesorilor aceştia preiau obligaţia
solidară a debitorului în întregime. Deci toţi succesorii debitorului solidar iau locul acestui şi creditorul are
dreptul de a urmări toţi succesorii pentru întreaga datorie sau pentru o parte a acesteia. O prevedere expresă
în acest sens este stipulată în art. 1540 alin. (2). Dar succesorii nu mai sînt fiecare obligaţi solidar faţă de
creditor. Răspunderea solidară a celui care a lăsat moştenirea trecere la moştenitorii acestuia dar fiecare
dintre moştenitori preia doar o fracţiune din această răspundere solidară şi va putea fi urmărit doar în limita
cotei din moştenire.
3. Acesta articol are drept scop doar repartizarea gradului de răspundere între succesorii debitorului solidar. În
schimb întinderea răspunderii fiecăruia dintre succesori (în limita activelor primite sau răspundere
nelimitată inclusiv cu bunurile proprii) nu este afectată de aceste dispoziţii. Întinderea răspunderii fiecăruia
dintre succesori va fi determinată de regulile cu privire la moştenire. În conformitate cu prevederile art.
1540 alin. (1) moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lăsat
moştenirea proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral.
4. În cazul unei obligaţii care este indivizibilă şi în acelaşi timp şi solidară succesorii debitorului solidar vor fi
ţinuţi pentru întreaga datorie fără a ţine cont de cota din moştenire care a revenit fiecăruia dintre succesorii
debitorului solidar. Deci fiecare dintre moştenitor va putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Şi în acest caz
întinderea răspunderii se va determina în conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1).

Articolul 544. Acţiunea în regres în cazul executării obligaţiei de către unul din debitorii solidari

(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi
debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.
(2) În cazul imposibilităţii stabilirii întinderii obligaţiei debitorilor solidari, aceştia sînt obligaţi unii faţă de
alţii la părţi egale.

1. Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre debitorul solidar care i-a liberat pe ceilalţi
debitori solidari de obligaţie şi aceştia din urmă.
2. În conformitate cu alin. (1) debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să se întoarcă împotriva
celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie. Din această dispoziţie rezultă cîteva
concluzii importante. În primul dreptul de a se întoarce împotriva celorlalţi debitori î-l are atît debitorul
care a executat obligaţia în totalitate cît şi cel care a executat doar o parte din obligaţia solidară. În cazul
executării parţiale debitorul care a executat se poate întoarce împotriva celorlalţi debitori doar în partea
care depăşeşte partea sa din obligaţie. Această soluţie se justifică prin faptul că de fapt fiecare dintre
debitorii solidari este obligat doar la o parte din datorie. Caracterul solidar al obligaţiei se referă nu la
întinderea obligaţiei fiecăruia dintre debitori ci la dreptul creditorului de a urmări fiecare dintre debitori
pentru întreaga datorie. Deci de fiecare dată acela dintre debitorii solidari care prestează creditorului mai
mult decît partea sa din obligaţie execută şi acele părţi din obligaţie care aparţin celorlalţi debitori. În
rezultatul executării de către acesta creditorul pierde interesul de a urmări pe ceilalţi debitori. În cazul în
care debitorul care a executat nu se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori ultimii se vor îmbogăţi
din contul patrimoniului celui care a executat. Din aceasta rezultă şi o altă concluzie importantă. Debitorul
care a executat va putea cere de la ceilalţi debitori numai ceia ce a executat suplimentar la partea din
obligaţie care-i revine deoarece doar în acea parte el a executat în folosul celorlalţi debitori. În limita cotei
care-i revine debitorul a executat propria obligaţie şi deci nu s-ar justifica cererea sa către ceilalţi debitori.
În al doilea rînd trebuie de menţionat că în cazul acţiunii de regres al debitorului care a executat obligaţia
solidară ceilalţi debitori vor răspunde în limita părţilor din obligaţie care le revin deci sînt obligaţi pe cote
părţi şi nu solidar. De aici rezultă că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere celorlalţi debitori
solidari să-i restituie tot ce a plătit creditorului peste cota-parte a sa din obligaţie dar în limitele părţii din
obligaţie care revine debitorului faţă de care a înaintat cererea.
3. Deşi este stipulat dreptul la acţiune de regres al debitorului solidar care a executat obligaţia trebuie de
considerat că dreptul la acţiune de regres are şi debitorul solidar care a stins obligaţia solidară şi în alt mod
decît prin executare dar din contul patrimoniului debitorului respectiv. Spre exemplu prin dare în plată
(vezi comentariul la art. 643 alin. (2)) sau prin compensare (vezi comentariul la art. 651 şi 657). Această
soluţie se impune prin faptul că în cazul în care debitorul care a stins obligaţia în alt mod decît prin
executare nu va putea să se întoarcă împotriva celorlalţi debitori ultimii se vor îmbogăţi din contul
patrimoniului debitorului care a stins obligaţia. Dreptul de regres în aceste cazuri se justifică şi prin
prezumţia de mandat tacit reciproc al debitorilor (vezi comentariul la art. 549) care trebuie să suporte
costurile acţiunile debitorului care a obţinut eliberarea de obligaţia solidară sau diminuarea acesteia.
Reieşind din aceste argumente putem afirma în schimb că debitorul care va obţine diminuarea sau stingerea
obligaţiei solidare fără diminuarea patrimoniului său (spre exemplu prin remiterea de datorie) nu se va
putea întoarce împotriva celorlalţi debitori solidari cu excepţia cazurilor în care nu va demonstra că a
preluat creanţa de la creditor.
4. Alin. (2) stabileşte prezumţia egalităţii cotelor-părţi din obligaţie a debitorilor solidari. Deci cotele-părţi din
obligaţie a debitorilor solidari se prezumă egale pînă la proba contrară. Deşi este formulat că această
prezumţie se aplică doar în relaţiile dintre debitori acest principiu este aplicabil şi în cazul relaţiilor dintre
creditor şi unul din debitorii solidari în cazul în care este necesar de stabilit cota-parte din obligaţie care
revine debitorului respectiv. Spre exemplu în cazul eliberări de solidaritate a debitorului care a achitat
partea sa din obligaţie (vezi comentariul la art. 538).
5. Persoana care pretinde că cotele-părţi sînt inegale va trebui să demonstreze acest fapt. Art. 518 alin. (2) se
va aplica în mod corespunzător şi în acest caz şi cel care va încerca să demonstreze că părţile din datorie a
debitorilor solidari sînt inegale va trebui să invoce un text de lege, un act juridic sau natura obligaţiei din
care rezultă faptul pretins.

Articolul 545. Compensarea debitorului solidar

Dacă unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu dintr-o obligaţie solidară, codebitorul solidar care nu a
realizat beneficii poate cere, în cazul în care execută obligaţia, restituirea a ceea ce a plătit fără a deduce
partea sa de obligaţie.

1. Scopul acestui articol este de a asigura trecerea cheltuielilor în contul debitorului solidar care a obţinut
beneficiu prin stabilirea unei excepţii de la regula care prevede că debitorul care a executat obligaţia
solidară poate cere de la ceilalţi debitori ceia ce a plătit minus partea sa din obligaţie. Această dispoziţie se
aplică în cazurile în care a fost contractată o obligaţie solidară însă doar unii dintre debitorii solidari au
obţinut beneficii.
2. Debitorul solidar care a executat obligaţia solidară poate cere de la ceilalţi debitori tot ce a plătit
creditorului inclusiv ceea ce a plătit în contul părţii sale din obligaţie dacă se întrunesc cumulativ
următoarele condiţii: a) debitorul care cere restituirea a ceia ce a plătit nu a obţinut beneficii adică nu a
realizat avantaje patrimoniale în schimbul asumării obligaţiei solidare. Această condiţie se consideră
îndeplinită în cazul în care faptul că nu a obţinut beneficii nu este imputabil debitorului. Dacă beneficiul nu
a fost obţinut din culpa debitorului respectiv consecinţele acţiunilor culpabile trebuie să fie suportate de
către cel care le-a savîrşit; b) unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu în schimbul asumării
obligaţiei solidare. Condiţia se va considera neîndeplinit în cazul în care debitorul nu va obţine beneficii
chiar dacă beneficiul nu a fost obţinut din culpa debitorului respectiv. Condiţia nu se va considera
îndeplinită nici în cazul în care debitorul va obţine beneficii dar acestea nu vor rezulta din asumarea
obligaţiei solidare. Spre exemplu în cazul remiterii de datorie din partea creditorului.
3. Considerăm ca această dispoziţie este aplicabilă şi în cazul în care debitorul solidar care a obţinut beneficii
plăteşte creditorul şi se întoarce către debitorul solidar care nu a obţinut beneficii cu o cerere de a plăti
partea din datoria solidară care revine ultimului. Debitorul căruia i se cere achitarea părţii sale din datorie
se va putea deci elibera de această obligaţie invocînd că: a) nu a obţinut beneficiu; şi b) cel care cere
restituirea a ceia ce a plătit a obţinut beneficiu.

Articolul 546. Efectele incapacităţii de plată a unuia dintre debitorii solidari

În cazul în care de la unul dintre debitorii solidari nu se poate obţine, din cauza incapacităţii lui de plată,
partea ce îi revine din prestaţie, acea parte trebuie suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel
faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Scopul acestui articol este de distribui între toţi debitori solidari riscul insolvabilităţii unui dintre debitorii
solidari. Această dispoziţie se aplică doar în cazul în care cota-parte din datorie nu poate fi încasată de la
unul din debitorii solidari din cauza incapacităţii de plată a acestuia. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu
este necesar ca în privinţa debitorului respectiv să fie introdusă o cerere de insolvabilitate. Această
dispoziţie nu se va aplica în cazurile în care partea din datorie nu poate fi încasată din alte motive. Spre
exemplu din cauza expirării termenului de prescripţie extinctivă.
2. Debitorul care a executat obligaţia în proporţie ce depăşeşte partea sa din obligaţie poate cere de la ceilalţi
debitori solidari ceia ce a plătit suplimentar în limita cotelor de obligaţie a celorlalţi debitori (vezi
comentariul la art. 544). În relaţiile dintre debitori fiecare răspunde în limita cotei-părţi din obligaţie care-i
revine (vezi comentariul la art. 545). În aceste condiţii insolvabilitatea unuia dintre debitorii solidari ar
trebui suportată de către debitorul solidar care a executat obligaţia. Această soluţie nu se justifică din punct
de vedere al echităţii. În scopul instaurării unui echilibru echitabil între toţi debitorii solidari legiuitorul a
distribuit riscul insolvabilităţii unuia sau mai multor debitori solidari între ceilalţi debitori solidari. Deci în
cazul în care unul din debitorii solidari este insolvabil partea din obligaţia solidară care revine acestuia se
va distribui între ceilalţi debitori, inclusiv cel care a achitat obligaţia şi cel care a fost eliberat de solidaritate
de către creditor.
3. Cota-partea din obligaţie a debitorului insolvabil se va împărţi între ceilalţi debitori în părţi egale.
Distribuirea în părţi egale a cotei părţi a debitorului insolvabil se justifică prin prezumţia că părţile din
datorie ale debitorilor sînt egale. În cazul în care legea sau contactul prevede că părţile din datorie ale
debitorilor solidari nu sînt egale cota-parte din datorie a debitorului insolvabil se va distribui între ceilalţi
debitori proporţional părţilor din datorie care aparţin fiecăruia dintre debitori.
4. Regulile cu privire la suportarea riscului insolvabilităţii unuia dintre debitorii solidari se vor aplica doar în
condiţiile în care legea sau contractul nu vor stipula altceva. Deci prin lege sau contract se va putea stipula
fie că riscul insolvabilităţii este suportat doar de unii dintre debitorii solidari fie că riscul va fi suportat în
alte proporţii decît cele stabilite în acest articol.

Articolul 547. Excepţiile opuse codebitorului

Debitorul solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia îi poate opune acestuia excepţiile comune
pe care codebitorul care a executat obligaţia nu le-a opus creditorului.

1. Scopul acestui articol este de a permite debitorului solidar faţă de care s-a introdus o acţiune de regres să
opună debitorului care a executat obligaţia excepţiile comune pe care ultimul nu le-a opus creditorului.
Debitorul urmărit nu poate opune codebitorului excepţiile personale ale debitorului care a executat
obligaţia, ale debitorului urmărit sau a altui debitor solidar şi care nu au fost opuse creditorului.
2. În conformitate cu art. 534 fiecare dintre debitori poate opune creditorului excepţiile personale sau
excepţiile comune tuturor debitorilor. În cazul în care unul dintre debitori nu opune creditorului excepţiile
comune şi execută obligaţia acesta î-i lipseşte pe ceilalţi debitori de posibilitatea de a se libera de obligaţie
prin opunerea excepţiilor respective creditorului . Pentru a asigura dreptul debitorilor la excepţiile
respective legiuitorul a prevăzut că acestea vor putea fi opuse creditorului, care a executat obligaţia fără a
invoca excepţiilecomune, în cazul în care acesta va intenta o acţiune de regres.
3. Acest articol nu exclude posibilitate debitorului solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia
pentru partea din obligaţie a acestuia de a ridica alte excepţii pe care le are faţă de cel care intentează
acţiunea de regres, inclusiv cele care au luat naştere în temeiul altor raporturi juridice.

Articolul 548. Suspendarea, întreruperea sau expirarea prescripţiei faţă de un debitor solidar

Suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie faţă de un debitor solidar nu are efecte
faţă de codebitorii lui.

1. Scopul acestui articol este de a stipula că suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie
pentru un debitor solidar nu suspendă, nu întrerupe şi nu împlineşte termenul de prescripţie pentru un alt
debitor solidar.
2. Prescripţia extinctivă curge separat pentru fiecare debitor solidar separat. De aici rezultă că în cazul în care
prescripţia extinctivă a fost suspendată, s-a întrerupt sau expirat pentru unul dintre debitorii solidari pentru
ceilalţi debitori solidari prescripţia continuă să curgă. De menţionat că şi începutul cursului prescripţiei
extinctive poate începe separat pentru fiecare debitor solidar deoarece fiecare dintre debitori se poate obliga
în mod diferit unii pur alţii sub condiţie, alţii sub termen (vezi comentariul la art. 532).

Articolul 549. Reprezentarea codebitorilor solidari

Debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate la stingerea sau reducerea
obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stipula că efectele favorabile ale actelor unuia dintre debitorii solidari vor
produce efecte şi pentru ceilalţi debitori solidari.
2. În toate cazurile în care unul dintre debitorii solidari întreprinde acţiuni menite să stingă sau să diminueze
obligaţia solidară se va prezuma că el acţionează în numele tuturor debitorilor solidari şi deci de efectele
acestor acte profită şi debitorii solidari care nu au participat la încheierea actelor respective. Acest lucru
este valabil şi pentru actele care tind să conserve obligaţia şi urmăresc să prevină ca datoria să devină mai
oneroasă. În schimb în cazul actelor care urmăresc să facă datoria mai oneroasă se prezumă că fiecare
dintre debitor acţionează în nume propriu şi debitorul respectiv este obligat să demonstreze că a avut
mandat să reprezinte şi ceilalţi debitori solidari.
3. De menţionat că dreptul de reprezentare este exclus în cazul în care obligaţia solidară se stinge sau se
reduce iar debitorii trebuie să execute o altă obligaţie. Spre exemplu unul din debitorii solidari nu are
dreptul de a stinge obligaţia solidară prin novaţie în lipsa unui mandat expres din partea celorlalţi debitori
solidari (vezi comentariul la art. 665).

Secţiunea a 4-a OBLIGAŢIILE DE ALTERNATIVĂ ŞI OBLIGAŢIILE FACULTATIVE

Articolul 550. Obligaţia de alternativă

Obligaţia este de alternativă în cazul în care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre
care executarea uneia eliberează integral debitorul.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile alternative.


2. Obligaţia este alternativă în cazul în care debitorul este obligat să execute creditorului două sau mai multe
prestaţii principale dar poate să se elibereze de obligaţie executînd una din prestaţiile care constituie
obiectul obligaţiei. Deci la momentul în care se obligă debitorul obligaţia constă din două sau mai multe
prestaţii principale adică are mai multe obiecte. La momentul executării însă debitorul este ţinut doar la una
dintre prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei, deci obligaţia are un singur obiect.
3. Obligaţia devine alternativă numai în cazul în care se întrunesc condiţiile necesare pentru ca ambele
prestaţii să devină obiect al obligaţiei. În cazul în care aceste condiţii sînt întrunite numai pentru una din
prestaţii obligaţia va fi considerată simplă.
4. Caracterul alternativ al obligaţiei se determină în dependenţă de obiectul obligaţiei fără a ţine cont de
numărul debitorilor sau al creditorilor.
5. De menţionat că obligaţia va fi alternativă şi în cazul în care debitorul va fi obligat să execute, pentru a se
libera, mai mult decît una dintre pluralitatea de prestaţii care constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu
obiectul unei obligaţii constă din trei prestaţii dar debitorul se poate libera executînd două dintre acestea. În
aceste cazuri relaţiile dintre părţi vor fi reglementate de aceleaşi norme ca şi în cazul în care debitorul
pentru a se libera trebuie să execute o prestaţie din mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei,
ţinînd cont de adaptările necesare.
6. Nu trebuie de confundat obligaţiile alternative cu obligaţiile conjunctive. În cazul obligaţiilor conjunctive
debitorul este ţinut la două sau mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei şi pentru a se libera
trebuie să execute toate prestaţiile. Deci debitorul obligaţiei conjunctive va fi liberat de obligaţie numai în
momentul în care va executa toate prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei.

Articolul 551. Dreptul de alegere a prestaţiei

(1) Dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut alegerea nici în termenul
suplimentar acordat după punerea în întîrziere, dreptul de a alege prestaţia revine celeilalte părţi.
(3) Alegerea se face prin declaraţie faţa de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei.
Prestaţia aleasă este considerată ca datorată de la bun început.

1. Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului debitorului de a alege dintre prestaţiile
alternative prestaţia pe care o va executa, de a stabili consecinţele în cazul în care partea care are dreptul de
alege a prestaţiei omite s-o facă şi după punerea în întîrziere şi de a reglementa modul de efectuare a
prestaţiei.
2. În cazul în care legea sau contractul nu prevede altceva dreptul de alegere a prestaţiei care trebuie executată
aparţine debitorului. Deşi la alineatul întîi se stipulează că dreptul de alegere al creditorului trebuie să fie
stipulat în mod expres considerăm că voinţa părţilor în acest sens poate fi şi tacită dacă dreptul de alegere al
debitorului rezultă cu certitudine din voinţa părţilor.
3. Alin. (2) prevede că în cazul în care partea care trebuie să aleagă prestaţia datorată nu efectuează alegerea
în termenul stabilit dreptul de alegere a prestaţiei trece la cealaltă parte dacă: a) cel care nu a făcut alegerea
în termenul stabilit a fost pus în întîrziere (vezi comentariul la art. 617); şi b) după punerea în întîrziere
celui care trebuie să facă alegerea i-a fost stabilit un termen suplimentar pentru a face alegerea şi termenul a
expirat fără ca alegerea să fie făcută. Durat termenului suplimentar se determină în dependenţă de
circumstanţele concrete ale cauzei şi trebuie să fie suficient de lung pentru a permite celui care trebuie să
facă alegerea să execute această obligaţie în interiorul termenului.
4. Atît debitorul cît şi creditorul căruia îi aparţine dreptul de alegere a prestaţiei datorate poate să-şi exercite
dreptul printr-o declaraţie adresată celeilalte părţi. Pentru forma declaraţiei de alegere a prestaţiei nu sînt
stabilite cerinţe speciale deci poate fi făcută verbal, în scris, prin mijloace de comunicare sau în oricare alt
mod. Însă cel care a făcut alegerea trebuie să ţină cont că în caz de litigiu lui îi revine obligaţia de a
demonstra faptul că declaraţia despre alegerea prestaţiei a ajuns la cealaltă parte sau că a fost transmisă dar
nu a ajuns la destinaţie datorită culpei celui căruia i-a fost adresată declaraţia.
5. Debitorul mai poate alege prestaţia datorată prin executare. Deci în cazul în care dreptul de alegere a
prestaţiei aparţine debitorului şi acesta execută una din prestaţii înainte ca dreptul de alegere a prestaţie să
treacă la creditor se va considera că debitorul a ales prestaţia care a fost executată. Se consideră că
debitorul a ales prestaţia executată şi în cazul în care debitorul nu a executat obligaţia în mod corespunzător
(vezi comentariul la art. 572) cu excepţia cazului în care creditorul are dreptul să refuze primirea executării
propuse de către debitor. În cazul în care creditorul poate refuza prestaţia oferită de către debitor se
consideră că debitorul nu a executat prestaţia şi deci nu a făcut nici alegerea prestaţiei datorate prin
executare. În cazul în care deşi obligaţia este necorepunzătoare dar creditorul nu o poate respinge se va
considera că debitorul a făcut alegerea prestaţie şi va fi ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru
executarea necorespunzătoare.
6. Indiferent de modul în care a fost făcută alegerea prestaţia aleasă se consideră că a fost datorată de la
început. Prin aceasta trebuie de înţeles că alegerea prestaţiei datorate produce efecte retroactive şi se va
considera că debitorul datora anume această prestaţie de la momentul apariţiei obligaţiei. Şi invers, din
momentul alegerii prestaţiei datorate se va considera cu efecte retroactiv că cealaltă prestaţie nu a fost
obiect al obligaţiei.

Articolul 552. Interdicţia prestaţiilor parţiale

Debitorul nu este în drept şi nici nu poate fi obligat să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din alta.

1. Scopul acestui articol este de a consfinţi principiul indivizibilităţii plăţii în cazul obligaţiilor alternative şi
de a stipula că nici creditorul nu-l poate obliga pe debitor să presteze fracţiuni din fiecare prestaţie.
2. Debitorul sau creditorul care are dreptul de alegere a prestaţiei nu poate alege o partea dintr-o prestaţie şi o
parte din altă prestaţie chiar dacă va considera că aceasta este mai favorabil pentru cealaltă parte, dacă nici
una din prestaţii nu mai poate fi executată integral sau dacă nici una din prestaţii nu mai poate fi aleasă din
alte motive. Această regulă se aplică atît în cazul în care prestaţiile sînt imposibile din culpa uneia dintre
părţi cît şi în cazul în care imposibilitatea nu se datorează culpei uneia dintre părţi.
3. Dacă debitorul sau creditorul vor alege o parte dintr-o prestaţie şi o parte din altă prestaţie se va considera
că debitorul, respectiv creditorul, nu a ales prestaţie şi dreptul de alegere a prestaţiei va trece la cealaltă
parte după punerea în întîrziere a părţii care trebuia să facă alegerea şi stabilirea unui termen suplimentar
pentru exercitarea acestui drept (vezi comentariul la art. 551).

Articolul 553. Efectul imposibilităţii efectuării unor prestaţii în cazul în care alegerea aparţine debitorului

(1) Debitorul care are dreptul de a alege prestaţia, în cazul în care una din prestaţii nu poate fi executată,
trebuie să execute prestaţia rămasă.
(2) Dacă, în aceleaşi împrejurări, executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea
executării fiecăreia se datorează vinovăţiei debitorului, acesta este ţinut să despăgubească creditorul pînă la
concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima.

1. Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în
cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine debitorului. Trebuie de menţionat că
dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca debitorul
să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. În cazul în care debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere a
prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi debitorul este ţinut să
execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de către debitor a
prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa debitorului fie în lipsa culpei acestuia
se vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi
următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă debitorul nu-l poate obliga pe creditor să primească
prestaţia posibilă şi nici nu poate fi obligat de creditor să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se
explică prin faptul că din momentul în care debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere prestaţia posibilă a
încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi
una din prestaţiile alternative devine imposibilă debitorul pierde dreptul de alegere şi din momentul în care
una din prestaţii devine imposibilă debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie. Deci, pe de o parte
această dispoziţie î-l lipseşte de debitor de dreptul de a alege prestaţia devenită imposibilă, fapt care iar
permite să se elibereze de obligaţie în cazul în care nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Pe de
altă parte această dispoziţie exclude posibilitatea creditorului de a-l urmări pe debitor în cazul în care acesta
este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
3. Debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă atît în cazul în care cealaltă prestaţie a devenit
imposibilă din culpa debitorului cît şi în cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea
prestaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care
debitorul este în culpă şi situaţia în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
4. Debitorul va fi obligat să execute prestaţia rămasă chiar şi în cazul în care prima prestaţie a devenit
imposibilă din culpa creditorului. Această soluţie rezultă din modul în care a fost redactat alinatul unu.
Debitorul însă va putea cere creditorului repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a fost lipsit de
posibilitatea de a alege să execute prestaţia devenită imposibilă sau alt prejudiciu cauzat patrimoniului sau
persoanei debitorului.
5. Alin. (2) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi ambele
prestaţii au devenit imposibile din culpa debitorului. În acest caz debitorul este obligat să-l despăgubească
pe creditor pentru faptul că nu a executat prestaţia care a devenit imposibilă ultima. Această soluţie se
justifică prin faptul că debitorul indiferent de faptul dacă este în culpă sau nu pentru imposibilitatea
executării primei prestaţii este obligat să execute prestaţia rămasă şi nu este responsabil pentru
imposibilitatea primei prestaţii (vezi alin. (1)).
6. În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el
este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii
deoarece lipseşte vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi
comentariul la art.603).
7. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii
trebuie de considerat că a devenit imposibilă ultima prestaţia pentru imposibilitatea căreia este vinovat
debitorul. Această soluţie se impune reieşind din faptul că alineatul unu nu permite debitorului de a alege
prestaţia imposibilă chiar dacă nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei.
8. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii trebuie considerat că
creditorul va putea să-l urmărească pe debitor pentru imposibilitatea prestaţiei care este mai puţin oneroasă
pentru debitor. Această soluţie se impune prin faptul că dreptul de alegere aparţine debitorului şi trebuie de
prezumat că el ar fi ales să execute prestaţia mai puţin oneroasă.

Articolul 554. Efectul imposibilităţii executării prestaţiei în cazul în care alegerea aparţine creditorului

(1) Creditorul care are dreptul de a alege prestaţia trebuie, în cazul în care executarea uneia dintre prestaţii
devine imposibilă, să accepte executarea prestaţiei rămase, cu excepţia cazului cînd imposibilitatea executării
se datorează vinovăţiei debitorului.
(2) În cazul în care imposibilitatea executării prestaţiei se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul are
dreptul să ceară fie executarea în natură a prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin
neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă.
(3) Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea se datorează vinovăţiei
debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea unei prestaţii sau alteia.

1. Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în
cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine creditorului. Trebuie de menţionat că
dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca
creditorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. În cazul în care creditorul şi-a exercitat dreptul de
alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi creditorul este
în dreptul să ceară iar debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin.
(3)). Dacă ulterior alegerii de către creditor a prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie
din culpa debitorului fie în lipsa culpei acestuia se vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea
obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă creditorul
nu-l poate obliga pe de debitor să execute prestaţia posibilă iar debitorul nu este în drept să execute
prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul în care creditorul şi-a exercitat
dreptul de alegere prestaţia posibilă a încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei.
2. În cazul în care dreptul de a alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi una din prestaţiile alternative devine
imposibilă creditorul pierde dreptul de a alege prestaţia datorată şi, din momentul în care una din prestaţii
devine imposibilă, este obligat să accepte executarea de către debitor a prestaţie care este posibilă. Această
obligaţie a creditorului va exista doar în cazurile în care debitorul nu este vinovat pentru imposibilitatea
prestaţiei.
3. Creditorul este obligat să accepte prestaţia rămasă atît în cazul în care creditorul este vinovat pentru
imposibilitatea celeilalte prestaţii cît şi în cazul în care creditorul nu este vinovat pentru imposibilitatea
prestaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care
creditorul este în culpă şi situaţia în care creditorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
4. Creditorul nu este obligat să accepte prestaţia rămasă în cazul în care una din prestaţii a devenit imposibilă
din culpa debitorului. În acest caz în conformitate cu prevederile alin. (2) creditorul este în drept fie să
accepte executarea prestaţiei care este posibilă fie să ceară de al debitor repararea prejudiciului cauzat prin
neexecutarea prestaţiei care a devenit imposibilă. De fapt această dispoziţie vine să stabilească că creditorul
menţine dreptul de a alege prestaţia datorată chiar şi în cazul în care o prestaţie a devenit imposibilă din
vina debitorului.
5. Alin. (3) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi ambele
prestaţii au devenit imposibile din vina debitorului. În acest caz creditorul are dreptul să ceară de la debitor
despăgubiri pentru neexecutarea oricăreia dintre prestaţii. De menţionat că acest drept al creditorului nu
depinde de faptul care dintre prestaţii a devenit imposibilă prima. Prin această dispoziţie este stipulat
dreptul creditorului de a alege prestaţia datorată de debitor chiar şi în cazul în care ambele prestaţii sînt
imposibile dacă debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii.
6. În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el
este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii
deoarece lipseşte vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi
comentariul la art.603).
7. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii
trebuie de considerat că creditorul are dreptul să ceară debitorului repararea prejudiciului cauzat prin
neexeutarea prestaţiei pentru imposibilitatea căreia este vinovat debitorul. Această soluţie se impune
reieşind din faptul că dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi el nu poate fi lipsit de dreptul de
alegere prin imposibilitatea prestaţiilor.

Articolul 555. Obligaţia facultativă

(1) Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate
fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii.
(2) Debitorul este eliberat în cazul în care executarea prestaţiei principale devine imposibilă fără vina
debitorului.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile facultative şi de a stabili efectele imposibilităţii executării
prestaţiei principale în lipsa culpei debitorului.
2. Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect doar o singură prestaţie la care este ţinut debitorul
dar acesta se poate libera de obligaţie executînd în locul prestaţiei principale o altă prestaţie care însă este
facultativă şi nu constituie obiect al obligaţiei. Deci debitorul are obligaţia de a executa o singură prestaţie
şi creditorul nu are dreptul să ceară de la debitor executarea obligaţiei facultative indiferent de faptul dacă
creditorul poate sau nu să ceară debitorului executarea prestaţiei principale.
3. Obligaţia afectată de o clauză penală nu este o obligaţie facultativă. Debitorul nu are dreptul să se libereze
de obligaţia principală plătind clauza penală deoarece aceasta nu poate profita debitorului în cazul în care
acesta nu execută intenţionat obligaţia.
4. În conformitate cu alin. (2) în cazul în care obligaţia principală devine imposibilă şi debitorul nu este
vinovat pentru această imposibilitate debitorul este liberat. Această regulă vine de fapt să confirme regula
generală de la executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).

Capitolul III
CESIUNEA DE CREANŢĂ
ŞI PRELUAREA DATORIEI
Secţiunea 1
CESIUNEA DE CREANŢĂ

Articolul 556. Dispoziţii generale cu privire la cesiunea de creanţă

(1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui
contract. Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce
decurg din creanţă.
(2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia
mai oneroasa.
(3) Cedentul este obligat sa remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la dispoziţie informaţia
necesară realizării ei.
(4) Sînt incesibile creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii
şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului.
(5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a
născut creanţa cesionată.

1. (a) După cum am menţionat anterior, raportul obligaţional este o structură complexă, compusă din mai
multe elemente: subiectele, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Există raporturi juridice care se nasc şi se sting
simultan, însă există şi numeroase raporturi juridice a căror existenţă se perpetuează în timp. Ori elementele
raportului juridic nu trebuie neapărat să rămână neschimbate în această perioadă, mai exact, practic, toate dintre ele
pot fi modificate. Suma acestor modificări sunt denumite de doctrină dinamica obligaţiilor. În conţinutul acestui
concept „dinamica obligaţiilor” sunt înglobate toate modificările care intervin în fiinţa obligaţiilor fără a avea ca
efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil. Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi
transformarea lor. Obligaţiile pot fi transmise în mai multe feluri. În cadrul acestui capitol ne interesează
transmiterea obligaţiei prin acte între vii cu titlu particular. Astfel, putem defini acest mod de transmitere a obligaţiei
ca fiind o operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se
transmite de la una dintre părţi la o terţă persoană. Această transmisiune nu afectează existenţa obligaţiei, ea
continuă să existe în patrimoniul dobânditorului aşa cum s-a născut, sau mai bine spus, cum exista în patrimoniul
transmiţătorului la momentul realizării operaţiunii. Celelalte elemente ale raportului rămân neschimbate în urma
transmisiunii.
Codul civil reglementează un mod expres o singură modalitate de transmitere a creanţei – cesiunea de
creanţă, dar se mai referă, totuşi, în repetate rânduri şi la subrogaţie – o altă modalitate de transmitere a creanţei.
(b) Alineatul (1), defineşte, în principiu, cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este contractul prin care
un creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar).
Creanţa trebuie să fie transmisibilă şi sesizabilă. Orice creanţă este, în principiu, transmisibilă, dacă legea
sau părţile nu prevăd contrariul, caz în care devine intransmisibilă sau incesibilă. Alin. (4) explică ce este o creanţă
incesibilă. În cuprinsul codului apar în numeroase rânduri noţiunile „sesizabil” (din franceză saisissable – care poate
fi sechestrat, sesizabil) şi „insesizabil” în diferite ipostaze, fără a fi definite, însă, putem deduce că un bun (drept)
este sesizabil atunci când poate fi urmărit şi executat silit şi dimpotrivă, este insesizabil bunul sau dreptul care nu
poate fi urmărit şi executat silit.
După cum se precizează în acelaşi alineat, din momentul realizării cesiunii, cesionarul substituie creditorul
originar (cedentul) în cadrul raportului obligaţional, devenind noul creditor. Întrucât legea nu face nici o precizare,
cesiunea poate fi făcută atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit.
2. Chiar dacă debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune (Art. 557), fiind un terţ faţă de acest
contract, alineatul (2) prevede expres că cesiunea nu poate fi făcută în dauna intereselor debitorului şi respectiv, nu
poate face obligaţia debitorului mai oneroasă. Astfel drepturile dobândite de la sau în timpul fostului creditor
(cedentul) nu se sting odată cu cesiunea, de asemenea după cesiune obligaţia debitorului nu poate deveni mai
oneroasă, adică nu se poate modifica cuantumul ei (faţetă a principiului libertăţii contractuale, nimeni nu se poate
vedea obligat în cadrul unui contract decât în virtutea propriului consimţământ) sau modifica condiţiile sau
termenele de executare, întreg raportul obligaţional rămânând neschimbat, mai puţin subiectul activ.
3. Alineatul (3) vizează raporturile dintre cele două părţi ale contractului de cesiune. Cedentul are obligaţia
de a remite toate actele în legătură cu dreptul său de creanţă (cum ar fi spre exemplu înscrisul constatator al creanţei)
precum şi obligaţia de a pune la dispoziţie întreaga informaţie cu privire la executarea obligaţiei. Această ultimă
obligaţie decurge din obligaţia generală de asumare şi executare a obligaţiilor cu bună-credinţă (Art. 513) şi
obligaţia de informare (art. 516), însă, după părerea noastră are o existenţă de sine stătătoare şi un conţinut precis. În
cazul neîndeplinirii ei de către cedent, considerăm că cesionarul va putea cere desfiinţarea contractului pentru motiv
de viciere a consimţământului prin dol.
4. Chiar dacă sunt enumerate numai două categorii de creanţe incesibile – creanţele cu privire la încasarea
pensiei alimentare şi creanţele privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi/sau sănătăţii – totuşi, legea furnizează
şi fundamentul unui criteriu prin care această listă ar putea fi augmentată: legătura strânsă între dreptul de creanţă şi
persoana creditorului. Astfel, vor fi, în principiu, incesibile creanţele salariale, pensia de întreţinere etc.
5. Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă sunt enunţate de ultimul alineat. Cesiunea de creanţă va
îmbrăca forma solicitată de lege pentru actul juridic din care decurge creanţa. În principiu, această condiţie
privitoare la forma cesiunii este justificată. Dacă pentru naşterea unui drept de creanţă legea pretinde expres
îndeplinirea unei anumite condiţii de formă (forma autentică notarială, spre exemplu), contractul de cesiune va
trebui să îmbrace şi el aceeaşi formă, întrucât putem prezuma că raţiunile existente pentru instituirea formei la
naşterea creanţei persistă şi în cazul cesiunii ei.

Articolul 557. Consimţământul debitorului


Titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţămîntul debitorului, unui terţ dacă aceasta nu
contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii
cesiunii produce efecte doar atunci cînd acesta are un interes legitim în acest sens.

Debitorul, care dobândeşte în cadrul acestei operaţiuni juridice denumirea de debitor cedat, este un terţ faţă
de contractul de cesiune, prin urmare acordul sau consimţământul său cu privire la acesta este irelevant. Totuşi, în
anumite situaţii creditorul unei creanţe nu va avea aceeaşi libertate de acţiune. Astfel, creditorul nu va putea
transmite discreţionar creanţa, fără consimţământul debitorului, dacă din esenţa obligaţiei rezultă că nu va putea face
acest lucru decât cu consimţământul lui. Drept exemplu ar putea servi o obligaţie intuitu personae, care a fost
asumată de către debitor tocmai în considerarea persoanei creditorului. În acest caz creditorul va putea să substituie
o altă persoană pe poziţia sa numai cu aprobarea debitorului. De asemenea, părţile pot prevedea expres în momentul
încheierii actului juridic că cesiunea se va putea face numai cu acordul debitorului sau o asemenea condiţie ar putea
rezulta dintr-o dispoziţie legală expresă.
Din conţinutul acestui articol mai rezultă că părţile pot stabili pe cale convenţională incesibilitatea creanţei.
Însă, întrucât aceste acorduri îngrădesc libertatea contractuală a creditorului, vor fi validate numai în cazul în care
debitorul va putea justifica un interes serios şi legitim. De exemplu, un părinte încheie cu fiul său o promisiune
unilaterală de a vinde un imobil la jumătatea preţului de piaţă a acestuia. Debitorul obligaţiei (părintele) va avea un
interes serios şi legitim de a pretinde creditorului stipularea inadmisibilităţii cesiunii acestei creanţe, întrucât el nu
are nici un interes de a vinde imobilul la jumătate de preţ eventualului cesionar. Seriozitatea şi legitimitatea
interesului vor fi analizate de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Astfel, în exemplul de
mai sus, dacă preţul imobilului ar fi cel de piaţă, interesul va trebui căutat în alte elemente (s-ar putea ca imobilul să
aibă o valoare sentimentală sporită în cadrul acelei familii, să fi aparţinut unei personalităţi din familie etc.), iar
legitimitatea lui va fi analizată în concret, validându-se sau invalidându-se, după caz, clauza de inalienabilitate a
creanţei.

Articolul 558. Volumul drepturilor transmise cesionarului

(1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii.
(2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi accesorii.

1. Alineatul (2) al art. 556 se preocupa de drepturile debitorului cedat în cadrul cesiunii, drepturi care nu
pot suferi nici o atingere ca urmare a efectuării acestei operaţiuni. Alineatul (1) al prezentului articol se preocupă de
drepturile cesionarului. „Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii” –
dispoziţia este firească şi logică. Cesionarul nu poate primi de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decât le
avea acesta din urmă. De asemenea el va dobândi drepturile de creanţă în starea în care se găseau ele în patrimoniul
cedentului la momentul cesiunii. De exemplu, un drept afectat de o condiţie sau termen nu va putea fi transmis
cesionarului decât afectat de aceleaşi modalităţi sau dacă este cesionat un drept de creanţă, al cărui drept la acţiune
s-a prescris, cesionarul nu-şi va vedea regenerat dreptul la acţiune ca urmare a cesiunii.
2. Împreună cu dreptul sau drepturile de creanţă transmise, cesionarul dobândeşte şi garanţiile şi alte
drepturi accesorii care însoţesc acele creanţe. Accesorium sequitur principalem sau accesoriul urmează soarta
principalului este adagiul care stă la temelia acestei dispoziţii. Plus că alineatul (2) completează în mod logic
dispoziţiile primului alineat: drepturile se transmit aşa cum există în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii.
Dacă în momentul cesiunii drepturile de creanţă sunt însoţite de garanţii sau alte drepturi accesorii, creanţa va trece
în patrimoniul cesionarului „aşa cum există în momentul transmiterii”, adică însoţită de aceleaşi garanţii şi drepturi
accesorii.

Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei

(1) Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a
acesteia, dar nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când
cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar.
(2) În cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, cedentul este responsabil şi de
executarea obligaţiei de către debitor.

1. Conform prezentei dispoziţii, cedentul nu răspunde faţă de cesionar decât de existenţa şi valabilitatea
dreptului său de creanţă şi a eventualelor accesorii ale acestuia. Cedentul nu este răspunzător faţă de cesionar de
îndeplinirea obligaţiilor de către debitorul cedat sau de insolvabilitatea lui survenită după momentul cesiunii.
Considerăm, însă, că cedentul va răspunde de insolvabilitatea debitorului existentă în momentul cesiunii,
dacă nu l-a informat pe cesionar de acest fapt. Aceasta întrucât, ascunzând acest lucru cesionarului, încalcă
obligaţiile generale de bună-credinţă şi de informare, precum şi obligaţia specială prevăzută la alin. (3) art. 556:
„Cedentul este obligat... sa-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei (creanţei – s.n.)”. Ori,
insolvabilitatea actuală a debitorului cedat este o informaţie indispensabilă realizării creanţei.
Totuşi, aplicarea acestei dispoziţii supletive poate fi evitată de către părţile cesiunii, prevăzându-se expres
garantarea executării obligaţiei din partea debitorului cedat. Această clauză este des utilizată în raporturile
comerciale şi de comerţ internaţional şi este cunoscută sub denumirea de clauză del credere sau du croire în varianta
franceză. Chiar dacă în aparenţă această clauză se aseamănă cu fidejusiunea, în realitate nu pot fi confundate. În
baza acestei obligaţii de garanţie, cedentul va fi ţinut să despăgubească cesionarul pentru prejudiciile ce i-au fost
cauzate ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul cedat. Uzual, aceste prejudicii constau în preţul plătit
pentru achiziţionarea creanţei, cheltuielile contractului, cheltuielile de judecată şi alte daune suferite de cesionar.
2. Titlurile de valoare la ordin cunosc o modalitate specifică de transmitere – girul (a se vedea, spre
exemplu, art. 1264 Transmiterea cecului). Una dintre diferenţele cele mai importante între cesiunea unei creanţe şi
girul unui efect de comerţ este negarantarea executării obligaţiei de către cedent (afară de stipulaţie contrară
expresă) şi garantarea executării obligaţiilor de către girant, ca regulă generală (Art. 1264 alin. (2) „Girantul
răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui
nou gir de către girant”). Şi prezentul alineat dispune clar, că în cazul cesiunii unui titlu de valoare la ordin, cedentul
va răspunde şi de executarea obligaţiei de către debitor, instituindu-se o excepţie în cadrul cesiunii de creanţă. Care
ar fi raţiunea eliminării acestei deosebiri de regim juridic între cesiunea titlului de valoare şi girul titlului de valoare?
Alineatul (4) art. 1264: „Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi
având efectele ei”. Dincolo de utilitatea şi necesitatea instituirii unui regim distinct de transmitere a unui cec
nominativ şi a unui cec la ordin apare o altă problemă: care este cesiunea simplă şi respectiv efectele ei? Art. 559
reglementează efectele a două tipuri de cesiuni: cesiunea simplă sau ordinară şi cesiunea simplă „specială” (când
creanţa rezultă dintr-un titlu de valoare). După cum am văzut, efectele diferă în ceea ce priveşte garantarea
executării obligaţiei de către cedent. Revenind la întrebarea iniţială – care efecte sunt vizate de art. 1264 alin. (4):
cele de alin (1) sau cele de la alin. (2)?
Considerăm inutil acest ultim alineat, cesiunea de creanţă simplă şi girul fiind în măsură să ofere
instrumente suficiente pentru transmiterea titlurilor de valoare. Crearea unui regim derogator în cadrul cesiunii de
creanţă nu ameliorează cu nimic transmiterea acestor titluri, dimpotrivă, pot produce confuzii.

Articolul 560. Excepţiile opuse de debitor cesionarului

Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până
în momentul comunicării cesiunii.

După cum am menţionat anterior (art. 556), cesiunea de creanţă nu poate aduce atingere drepturilor
debitorului prin diminuarea sau modificarea lor. Toate drepturile pe care le avea în cadrul raportului iniţial le
păstrează şi în raportul modificat prin schimbarea subiectului activ – creditorul. Din punct de vedere procesual,
debitorul îşi putea realiza drepturile prin intermediul acţiunilor în instanţă şi a excepţiilor pe care le putea invoca în
cadrul acţiunilor intentate de creditor. Păstrându-şi drepturile, debitorul îşi păstrează şi mijloacele procesuale de
garantare a lor.

Articolul 561. Opozabilitatea prestaţiilor

Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act
juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea
cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii.

După cum am mai menţionat, debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune intervenit între
cedent şi cesionar. Ea (cesiunea) îi devine opozabilă numai din momentul comunicării. Până la comunicare de cele
mai multe ori debitorul ignoră realizarea cesiunii şi persoana noului său creditor, astfel că pentru el nu există decât
un singur creditor – cedentul. Este firesc ca, în toată perioada scursă de la momentul cesiunii şi până la notificare,
debitorul să poată plăti în mod valabil cedentului, o asemenea plată având efect liberatoriu pentru el. De asemenea,
debitorul poate încheia în mod valabil orice act juridic cu creditorul său (remiterea de datorie, novaţie etc.), îi poate
opune prescripţia extinctivă sau compensaţia.
După îndeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii debitorului cedat îi devine opozabil contractul de
cesiune din care rezultă că cesionarul este creditorul său. Devenind debitorul exclusiv al cesionarului, acesta nu va
mai putea plăti în mod valabil fostului său creditor, iar eventualele acte juridice încheiate după ce cesiunea i-a
devenit opozabilă nu vor produce nici un efect asupra creanţei.
O problemă apare, totuşi, în urma analizei acestui articol, întrucât, reiese că cesiunea de creanţă îi devine
opozabilă debitorului în momentul în care ia cunoştinţă de existenţa ei, contrar celor ce decurg din alte articole –
cesiunea devine opozabilă din momentul notificării debitorului. Din analiza celorlalte texte cu privire la cesiunea
de creanţă rezultă că aceasta devine opozabilă prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate: notificarea
debitorului despre cesiune sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. Articolul precedent (art. 560):
„Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până la
momentul notificării cesiunii (s.n. – S.G.)” şi art. 564 Notificarea despre cesiune (vom analiza mai jos conţinutul
acestui articol) evocă ideea că opozabilitatea cesiunii de creanţă se poate face numai prin notificarea debitorului
sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. În ambele cazuri discutăm despre o conduită activă din partea
părţilor contractului de cesiune: notificare sau prezentare. A lua cunoştinţă denotă o conduită activă din partea
debitorului, plus că debitorul poate lua cunoştinţă despre cesiune în variate moduri, iar informaţiile, dacă nu provin
de la părţile contractului de cesiune, pot fi eronate, confuze sau incomplete. Prin urmare sfera noţiunilor de „a avea
cunoştinţă” şi „notificare sau prezentare de înscrisuri” nu este aceeaşi, prima fiind mult mai vastă.
Considerăm această inadvertenţă strecurată în textul prezentului articol regretabilă şi, totodată credem că
numai din momentul notificării debitorului sau prezentării înscrisurilor cesiuni acesta îi devine opozabilă, indiferent
dacă a aflat anterior şi prin alte mijloace despre ea. Acest text necesită o corelare cu celelalte articole din această
secţiune care se poate realiza fie prin modificarea lui, fie prin interpretarea sintagmei „avea cunoştinţă” în sensul
„avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării înscrisurilor...”.

Articolul 562. Prioritatea în cazul cesiunii repetate

Dacă o creanţă este cedata de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar.

Acest articol abordează, în fond, o problemă spinoasă pentru multe legislaţii: vânzarea lucrului altuia cu
aplicaţii particulare în domeniul cesiunii de creanţă.
Ipoteza este clară: cedentul cesionează aceeaşi creanţă mai multor cesionari, între care se va naşte,
inevitabil, un conflict de interese. Soluţia preferată de legiuitorul moldav este pe cât de clară şi justă din punct de
vedere teoretic, pe atât de controversată şi greu de implementat în practică.
Acest articol dispune expres că este considerat creditor al obligaţiei primul cesionar. Soluţia ni se pare
discutabilă, datorită insuficienţelor criteriului preferat de către legiuitor.
Cum poate fi determinat cu certitudine „primul cesionar”? Nici debitorul cedat şi nici judecătorul nu pot
cunoaşte cu exactitate numărul cesiunilor efectuate de unul şi acelaşi cedent şi ordinea în care au fost făcute.
Teoretic, pot exista sute de cesiuni concurente, iar în momentul în care judecătorul consideră că a depistat „primul
cesionar” poate apărea altul, cu o cesiune cu dată anterioară.
O altă complicaţie ce rezultă din aplicarea acestei reguli: cum se determină, din punct de vedere practic,
cine este primul cesionar? Aparent, răspunsul este elementar de simplu: se compară data la care a fost efectuată
fiecare cesiune. Dar care este valoarea datei unui înscris sub semnătură privată (presupunând, bineînţeles, că a fost
întocmit un asemenea înscris - a se vedea art. 210)? Cum va fi rezolvată problema în cazul în care toate cesiunile au
fost efectuate în aceeaşi zi (un înscris trebuie să fie, în principiu, datat, dar nu trebuie să poarte ora la care a fost
întocmit)? Cedentul nu va avea nici un impediment în a efectua o nouă cesiune, antedatată, după ce anterior a
efectuat o cesiune, trecând data reală a cesiunii. Astfel, „primul cesionar” devine al doilea, al treilea etc. după bunul
plac al cedentului şi al cesionarilor subsecvenţi.
În concluzie, legiuitorul a preferat un criteriu relativ care nu permite o tranşare unitară şi certă a problemei.
În opinia noastră, era mai simplu şi eficient să se prevadă că va fi preferat cesionarul care a realizat primul
formalităţile de publicitate, făcându-i opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. Din punct de vedere practic este
considerabil mai simplu de a determina cu certitudine data la care s-a făcut notificarea sau cine a făcut primul
notificarea. Există un singur debitor, prin urmare dispare problema unor notificări oculte, necunoscute judecătorului.
Există suficiente mijloace care permit cesionarului diligent să demonstreze faptul că a făcut notificarea şi data la
care a făcut-o, eliminându-se, practic, posibilitatea debitorului de a-i frauda interesele.

Articolul 563. Înscrisul privind debitul

Debitorului care a întocmit un înscris asupra debitului i se poate opune conţinutul înscrisului de către
cesionar dacă acesta, la data cesiunii creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că înscrisul nu reflecta
realitatea.

Acest articol analizează un caz particular de simulaţie în domeniul cesiunii de creanţă. În această ipoteză
există două acte juridice care constată creanţa iniţială. Un act juridic care reflectă realitatea, dar care este ocult şi
actul prin care părţile disimulează realitatea – actul public (actul simulat). Cesionarul, care la data realizării
simulaţiei era un terţ propriu-zis faţă de această operaţiune („nu ştia şi nici nu trebuia să ştie...”), îi va putea opune
debitorului cedat actul public, simulat.
Observăm o derogare de la regula generală, care instituie un regim foarte restrictiv referitor la simulaţie:
„Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul (s.n. S.G.). Referitor
la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.” (Art. 221 Nulitatea actului juridic fictiv sau
simulat, alin. (2)). Într-adevăr, în acest caz, actul simulat nu va fi lovit de nulitate, cesionarul putându-i opune
debitorului conţinutul actului (înscrisului, în textul legii), deci, actul simulat va produce efecte întocmai ca şi în
cazul în care ar fi real. Nu înţelegem raţiunea acestei derogări de la regula generală în cazul dat. De ce cesionarul
poate opta („i se poate opune (s.n. S.G.)... de către cesionar”) între aplicarea regulii generale, adică constatarea
nulităţii actului simulat, şi menţinerea actului simulat? De ce nu se poate menţine actul simulat şi în alte cazuri decât
cesiunea de creanţă şi, mai ales, dacă nulitatea absolută protejează un interes public, de ce în acest caz interesele
private ale cesionarului prevalează interesului public?

Articolul 564. Notificarea despre cesiune

(1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune,
cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsită
de efect.
(2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor.

1. Am mai analizat, într-un mod tangenţial, acest articol în comentariile de mai sus. Ca o primă observaţie,
considerăm nepotrivit titlul pentru conţinutul acestui articol şi lipsa unui text adecvat titlului. „Notificarea despre
cesiune” ar duce cititorul cu gândul la instituirea unei reguli generale cu privire la efectuarea formalităţilor de
publicitate necesare pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de debitor şi faţă de terţi. În urma lecturii
conţinutului articolului ne dăm seama că a fost vizat un caz particular, anume cazul când cesiunea este lipsită de
efect posterior notificării sau prezentării unui înscris cu privire la cesiune.
Dincolo de aceste observaţii, textul tranşează problema impactului desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de
efecte posterior notificării ei debitorului. Este ciudată expresia „nu a mai avut loc”. Dacă „nu a mai avut loc”, atunci
care a fost obiectul notificării sau prezentării înscrisului privitor la cesiune (la care cesiune dacă ea nu a mai avut loc
ulterior?). Considerăm că legiuitorul a avut în vedre situaţiile în care părţile nu execută contractul şi acesta este
desfiinţat sau este desfiinţat din alte motive, sau, în fine, „este lipsită de efect”. În această ipoteza, debitorul îi va
putea opune cedentului cesiunea creanţei, în ciuda incidenţei evenimentelor descrise mai sus.
Soluţia ni se pare logică, întrucât debitorul, primind notificarea, devine debitorul exclusiv al cesionarului,
cedentul având calitatea de terţ faţă de obligaţia debitorului. Debitorul, fiind la rândul său terţ faţă de contractul de
cesiune, nu poate şi nu are competenţa de a aprecia temeinicia motivelor de ineficacitate prezentate de cedent.
Bineînţeles, regula nu are o valoare absolută. De exemplu dacă cedentul îi prezintă o hotărâre judecătorească din
care rezultă inexistenţa sau ineficacitate cesiunii, debitorul va trebui să ţină cont de ea, urmând să redevină debitorul
cedentului.
2. De asemenea, continuând ideea de mai sus, alineatul (2) statuează că notificarea cesiunii poate fi retrasă
doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor, adică a cesionarului. Considerăm că acel „doar” se referă la
faptul că cesiunea poate fi „întoarsă” numai cu consimţământul cesionarului, nu şi pe cale unilaterală numai de către
cedent. Acel „doar” nu doreşte să instaureze hegemonia acordului cesionarului pentru constatarea ineficienţei
cesiunii. De exemplu, dacă cesiunea de creanţă are o cauză ilicită, în urma constatării nulităţii şi repunerii părţilor în
situaţia anterioară, cu sau fără consimţământul cesionarului, creanţa va reveni în patrimoniul cedentului, acest fapt
fiindu-i opozabil şi debitorului cedat.

Articolul 565. Cesiunea altor drepturi

Regulile privind cesiunea creanţei se aplica în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi.

Utilitatea, dar, mai ales, necesitatea acestui articol ne scapă cu desăvârşire. „Regulile privind cesiunea
creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (s.n. S. G.)”.
Care sunt acele „alte drepturi” vizate de acest articol? În general, drepturile se împart în două mari
categorii: drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective
care au un conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor în două categorii: drepturi reale şi
drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite
prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective
patrimoniale în virtutea cărora titularul lor (creditorul) are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv
(debitorului), persoană determinată, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii din partea
statului.
Dacă eliminăm din această ecuaţie drepturile de creanţă („se aplică... cesiunii altor drepturi” afară de cele
de creanţă) nu rămânem decât cu drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.
Or, drepturile personale nepatrimoniale nu pot, ca şi principiu, să fie cesionate, întrucât sunt „personale” şi
mai sunt şi „nepatrimoniale”. Chiar dacă am presupune că pot fi cesionate, oricum, fiind drepturi absolute, nu există
decât o singură persoană determinată – titularul lor, pe când cesiunea de creanţă implică trei persoane, dispoziţiile
legale ce ar urma să se „aplice în mod corespunzător” reglementând situaţia fiecărui participant la această
operaţiune: cedent, cesionar, debitor cedat. Aplicarea normelor cesiunii de creanţă ar fi imposibilă şi din acest
considerent, structura diferită a drepturilor absolute şi a celor de creanţă.
Spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale pot fi „cesionate”. Numai că, în
cazul acestor drepturi „cesiunea” poartă o denumiri specifice – „vânzare-cumpărare”, „schimb”, „donaţie” etc. – şi
beneficiază de reglementări exprese şi detaliate (Cartea a III, Titlul III, Capitolul I Vânzarea-cumpărarea, Art. 753 –
822; Capitolul II Schimbul, Capitolul III Donaţia şi alte contracte translative de proprietate). Mai mult, din cauza
structurii diferite a drepturilor reale, drepturi absolute, şi drepturilor de creanţă, drepturi relative, dispoziţiile cu
privire la cesiunea de creanţă sunt incompatibile în ce priveşte transferul drepturilor reale. În cazul drepturilor reale
avem titularul lor, care este o persoană determinată şi restul participanţilor la viaţa juridică, care, chiar dacă au o
îndatorire generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului real, totuşi, nu pot fi asimilaţi
„debitorului” din cadrul unui raport juridic obligaţional, care este o persoană determinată şi are obligaţii
determinate. Prin urmare, nici în cazul drepturilor reale nu-şi vor putea găsi aplicare în mod corespunzător regulile
cesiunii de creanţă. Şi este firesc să fie aşa. Să comparăm cesiunea unui drept de creanţă cu vânzarea unui drept real
(de proprietate, de pildă), cesionarul dobândeşte un drept corelativ obligaţiei unui debitor determinat de a executa o
prestaţie determinată; cumpărătorul dobândeşte un drept real absolut (dreptul de proprietate), în virtutea căruia poate
exercita singur, fără intervenţia oricărei alte persoane toate prerogativele recunoscute de lege, tuturor celorlalţi
participanţi revenindu-le o obligaţie pasivă generală de a nu încălca în vreun fel acest drept; pentru a-şi face
opozabil dreptul dobândit, cesionarul (de obicei) va trebui să îndeplinească nişte formalităţi de publicitate
(notificarea debitorului); de regulă, dreptul de proprietate este opozabil tuturor fără îndeplinirea formalităţilor de
publicitate, iar în anumite cazuri (în cazul bunurilor imobile, spre exemplu) legea pretinde efectuarea publicităţii, dar
diferă procedura şi finalitatea publicităţii faţă de cea specifică cesiunii de creanţă. Exemple de incompatibilitate a
dispoziţiilor cesiunii de creanţă cu vânzarea drepturilor reale pot continua, analizând fiecare articol de mai sus în
parte.
Prin urmare, constatăm că textul articolului în cauză face o trimitere fără adresă, neexistând, în principiu,
alte drepturi cărora să li se „aplice în mod corespunzător” regulile cesiunii de creanţă.
Am spus în principiu, fiind că ar mai exista, totuşi, o categorie de drepturi subiective care pot fi asimilate
drepturilor de creanţă – drepturile potestative. Această categorie de drepturi este o creaţie a doctrinei, preponderent
franceze de la sfârşitul secolului trecut, nefiind prevăzută expres în nici un cod, nici chiar în cele mai recente (Codul
civil al Québecului, Codul civil al Federaţiei Ruse sau al Moldovei). Specificul acestor drepturi potestative constă în
puterea, conferită titularului său de lege sau prin contract, de a modifica unilateral o situaţie juridică, interesând şi
alte persoane decât titularul dreptului, printr-o simplă manifestare de voinţă (St. Valory, La potestativite dans les
relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999). De altfel, potestativitatea nu este o tehnică
nouă în sistemele juridice actuale, ea este prezentă în cadrul celor mai vechi instituţii, fiind prezentă chiar şi în codul
civil al Republicii Moldova (precum şi în codurile civile mai „bătrâne”: Codul civil francez, Codul civil român etc.)!
Cu toate acestea, la stadiul actual al reglementărilor, considerăm că acest text trebuie suprimat.

Articolul 566. Transmiterea creanţelor altfel decât prin voinţa părţilor


r
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este transmisă în
baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice.

Dispoziţiile referitoare la cesiunea de creanţă convenţională, adică realizată în baza unui contract încheiat
sub auspiciile principiului libertăţii contractuale între cedent şi cesionar, se vor aplica „în modul corespunzător” şi
cesiunilor asimilate de legiuitor cesiunii contractuale: cesiunilor legale, judecătoreşti sau administrative. De precizat,
că şi în ultimele cazuri enumerate cesiunea de creanţă îşi păstrează caracterul contractual, însă, consimţământul
uneia dintre părţi sau chiar al ambelor este dat ca urmare a unei dispoziţii legale exprese, a unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei decizii administrative. În aceste situaţii, normele se vor aplica „în modul corespunzător”,
luându-se în calcul particularităţile enunţate mai sus.

Secţiunea a 2-a
PRELUAREA DATORIEI

Articolul 567. Preluarea datoriei de la creditor

(1) O datorie poate fi preluata de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul
debitorului este preluat de terţ.
(2) Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia.

1. Trebuie să menţionăm de la început modul de abordare diferit al legiuitorului moldovean atât faţă de
ceilalţi legiuitori (inclusiv cei care i-au servit ca model), cât şi faţă de cel din secţiunea anterioară (Secţiunea 1.
Cesiunea de creanţă). Încercând o definiţie a cesiunii de datorie după modelul cesiunii de creanţă, am obţine
următorul rezultat: cesiunea de datorie este acea operaţiune juridică prin care un debitor (debitor cedent) transmite
datoria sa unei alte persoane (debitor cesionar), care se obligă în locul său faţă de creditorul cedat. Însă, chiar după o
analiză superficială ne putem da seama că nu putem aplica analogia în acest caz. De altfel, cesiunea de datorie nu
este definită nici reglementată ca atare de lege. Totuşi, au fost concepute procedee indirecte prin care se poate
realiza cesiunea de datorie şi preluarea datoriei. Aceste procedee sunt: subrogaţia în drepturile creditorului prin
plata creanţei, novaţia prin schimbarea debitorului şi delegaţia (perfectă şi imperfectă).
Codul civil moldovenesc reglementează în mod explicit numai novaţia (art. 665), cu toate că demonstrează
că nu ignoră existenţa celorlalte procedee (Cartea a V-a, Dreptul internaţional privat, Titlul II, Norme conflictuale,
Capitolul V, Obligaţiile contractuale şi extracontractuale, art. 1619, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor, conţine
referiri la „subrogarea convenţională”, „delegaţia şi novaţia”). Omisiunea reglementării subrogaţiei şi delegaţiei nu
este întâmplătoare, dar nici benefică. Legiuitorul a preferat o altă cale, îmbinând elemente din aceste instituţii şi
creând ceea ce a numit „Preluarea datoriei” (care există în două variante: preluarea datoriei de la creditor şi
preluarea datoriei de la debitor).
Am amintit mai sus despre reglementarea diferită a transmiterii raportului obligaţional în cât priveşte latura
activă (dreptul de creanţă) şi latura pasivă (datoria). La cesiunea de creanţă iniţiativa sau rolul principal revine, în
mod firesc, titularului creanţei. În cazul transmiterii laturii pasive, titularul datoriei – debitorul – s-ar părea că este
lipsit de acest rol activ, nemaifiind cel care are iniţiativa. Acestea rezultă atât din titlul instituţiei „Preluarea datoriei
(de către cineva)”, cât şi din economia generală a reglementărilor.
Reglementările cu privire la preluarea datoriei nu se limitează numai la secţiunea cu acelaşi titlu, fiind
completate şi de alte texte din cod. Astfel, după părerea noastră, dispoziţiile art. 567 trebuie completate cu
dispoziţiilor art. 581 Executarea obligaţiei de către un terţ şi art. 582 Satisfacerea creanţelor creditorului de către
un terţ.
Alineatul (1) al prezentului articol permite unui terţ să i-a locul debitorului, în urma unui contract încheiat
cu creditorul, iar art. 581 stipulează că, în afara obligaţiilor intuitu personae (sau mai exact a obligaţiilor care
trebuiesc executate numai de către debitor), creditorul este obligat să accepte executarea propusă de un terţ, sub
condiţia, însă, ca executarea să fie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul.
Diferenţa între aceste texte rezidă în faptul că primul reglementează preluarea datoriei anterior scadenţei, iar
celelalte în momentul sau ulterior scadenţei, prin plată.
Dar ce este sau în ce constă „preluarea datoriei de la creditor”?
(a) Nu este o novaţie prin schimbare de debitor, cu toate că poate fi. Sună cam ambiguu, dar să vedem
argumentele. Conform alin. (1) al art. 665, obligaţia veche se stinge „în baza înţelegerii între părţi (creditor şi
debitor, s.n. S.G.)” de a o înlocui cu o obligaţie nouă (în cazul dat, aliquid novi fiind noul debitor). Prin urmare, în
cazul unei novaţii prin schimbare de debitor, întotdeauna va exista consimţământul celor trei protagonişti:
creditorul, debitorul şi terţul (noul debitor). În cazul „preluării datoriei de la creditor”, debitorul poate fi schimbat fie
numai prin acordul creditorului şi terţului (alin. (2) al art. 567), fie cu acordul tuturor celor implicaţi: creditor,
debitor, terţ, caz în care se confundă cu o novaţie prin schimbare de debitor.
(b) Nu este o delegaţie imperfectă nici perfectă.
Delegaţie imperfectă este operaţia prin care creditorul delegatar acceptă pe debitorul delegat, dar nu
consimte la liberarea debitorului delegant, păstrând ambii debitori. Teza finală a alineatului (1) este suficient de
explicită: „În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ”. Şi delegaţia imperfectă implică acordul de voinţe a
celor trei personaje implicate.
Delegaţia perfectă. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, delegaţia perfectă şi novaţia prin schimbare de
debitor se suprapun, delegaţia perfectă fiind o novaţie prin schimbare de debitor. Astfel, cele spuse mai sus cu
privire la novaţie sunt valabile şi în acest caz.
(c) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor. Această operaţie se realizează prin acordul de voinţă
intervenit între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului. În acest caz nu este necesar acordul debitorului,
însă, după cum uşor se poate remarca, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să fie concomitentă cu
plata. Subrogaţia realizată anterior plăţii nu este altceva decât o cesiune de creanţă. „Preluarea datoriei de la
creditor” se realizează înaintea efectuării plăţii (a se vedea mai sus diferenţa între art. 567 şi 581), deci nu este nici o
subrogaţie convenţională consimţită de creditor.
(d) Cesiunea de creanţă. După cum am menţionat anterior, cesiunea de creanţă este contractul prin care un
creditor (cedent) transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar).
Există două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Până aici,
cesiunea de creanţă este identică cu „preluarea datoriei de la creditor”. Şi aceasta se realizează (poate realiza) între
două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului.
Diferă, însă, perspectiva din care este privită această operaţiune, dacă în cazul cesiunii operaţiunea este
privită din punct de vedere a cedentului, în cazul „preluării datoriei de la creditor” operaţiunea (aceeaşi operaţiune)
este privită din punct de vedere terţului (care poate fi numit la fel de bine fie cesionar, fie noul debitor). Într-adevăr,
ca urmare a cesiunii creanţei, cedentul pierde dreptul de a urmări fostul debitor (debitorul cedat) (în anumite
condiţii, chiar şi dacă cesiunea nu a avut loc sau a fost lipsită de efecte (art. 564 Notificarea despre cesiune)),
dobândind în schimb un nou debitor (cesionarul). În cazul în care cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, cesionarul
urmează să achite fie datoria integrală a vechiului debitor, fie o parte din ea (în cele mai dese cazuri), dar în orice
caz, preia datoria din punct de vedere „calitativ”, adică dobândeşte calitatea de „noul debitor al cedentului”, chiar
dacă cantitativ obligaţia sa va fi diminuata în urma înţelegerii intervenite. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi cazul
cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, cedentul înstrăinează creanţa fără a primi nimic în loc, însă, relaţia sa cu debitorul
iniţial nu diferă cu nimic faţă ce cazul cesiunii oneroase, acesta încetează a mai fi debitorul său, datoria sa fiind
„preluată” calitativ de către cesionar, care, fiind gratificat de cedent (practic, discutăm despre o remitere de datorie)
nu-i va plăti nimic.
Rezumând cele spuse mai sus, în cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul îl „eliberează” pe debitorul cedat de
datoria lui faţă de creditorul iniţial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul „preluării datoriei de la creditor”, terţul îl
„eliberează” pe debitor de datoria lui faţă de creditor.
Care sunt, totuşi, deosebirile între cesiunea de creanţă şi „preluarea datoriei de la creditor”? O primă
deosebire, fără consecinţe practice importante, ar constitui-o faptul că, „preluarea datoriei de la creditor” apare ca o
„cesiune de creanţă” nefinalizată sau nespusă până la capăt. În cadrul cesiunii este reglementată cu claritate relaţia
între cesionar şi debitor cedat. Primul este creditorul ultimul rămâne debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic –
raportul iniţial. În cazul „preluării datoriei de la creditor” nu mai rezultă cu aceeaşi claritate relaţia dintre terţul care
a preluat datoria şi fostul debitor. Legiuitorul nu se preocupă de resorturile care au stat la baza acestei acţiuni
întreprinse de terţ. Între terţ şi debitor ar fi putut exista anumite raporturi juridice anterioare în baza cărora terţul a
preluat datoria; terţul poate prelua datoria ca urmare a gestionării afacerilor debitorului; terţul poate prelua datoria
din dorinţa de a-l gratifica pe debitor etc.
A doua deosebire şi cea mai importantă rezidă în faptul că, dacă în cazul cesiunii de creanţă acordul sau
poziţia debitorului este irelevantă atât în momentul încheierii cesiunii, cât şi ulterior, în cazul „preluării datoriei de la
creditor”, chiar dacă consimţământul debitorului nu este necesar la „preluarea datoriei”, ulterior acesta se poate
„opune contractului” şi să-l execute singur. Această diferenţă face ca „preluarea datoriei de la creditor” să nu poată
fi confundată cu o cesiune de creanţă.
2. „Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia”. Care este
semnificaţia juridică a sintagmei „să se opună contractului”? Ce se va întâmpla cu contractul încheiat, va fi caduc,
nul, anulabil, pur şi simplu inopozabil debitorului? Cum se poate opune un terţ (debitorul) unui contract încheiat de
către creditorul său cu un terţ? Care ar fi raţiunea pentru a considera, într-un caz (cesiunea de creanţă), contractul
încheiat între creditor şi terţ opozabil debitorului, indiferent de poziţia lui faţă de acel contract, iar în celălalt caz
(„preluarea datoriei de la debitor”), acelaşi contract încheiat între creditor şi terţ inopozabil debitorului?
Nu vom depune mari eforturi pentru rezolvarea acestor probleme, interesul aflării răspunsurilor fiind unul
pur teoretic. Aceasta întrucât, din punct de vedere practic, părţile nu vor opta pentru încheierea unui contract în
condiţiile prezentului articol, întrucât împotrivirea debitorului le-ar zădărnici planurile, ci vor încheia o cesiune de
creanţă, pe care debitorul, odată notificat, va fi obligat să o respecte.
În concluzie, considerăm că legiuitorul a creat o instituţie sterilă, fără un suport teoretic, având o natură
juridică dubioasă care va fi, pe bună dreptate, ignorată în practică.

Articolul 568. Preluarea datoriei de la debitor

Dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu
acceptarea din partea creditorului.

Experienţa nereuşită a legiuitorului din cadrul articolului anterior continuă şi în acest caz. Fiind vorba
despre un contract între debitor şi un terţ, paleta operaţiunilor cu care se aseamănă aceasta va fi mult mai redusă:
subrogaţia consimţită de debitor (observăm chiar anumite similitudini şi în denumiri) şi novaţia prin schimbare de
debitor.
(a) Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ,
de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând terţul împrumutător în drepturile
creditorului său iniţial. Nu este necesar acordul sau consimţământul creditorului. Dacă el refuză primirea prestaţiei
de la creditor, debitorul îl poate pune în întârziere şi apoi stinge obligaţia sa prin consemnare (Capitolul VII
Stingerea obligaţiilor, Secţiunea 2, Stingerea obligaţiei prin consemnare, art. 645-650). Soluţia este firească,
întrucât, din punct de vedere juridic, subrogaţia şi stingerea obligaţiei au loc în acelaşi moment. Eventualul
consimţământ al creditorului ar fi plasat şi el în momentul încheierii contractului prin care se realizează subrogaţia şi
respectiv stingerea obligaţiei. Astfel, acest acord apare inutil şi chiar imposibil, întrucât la momentul la care este
acordat, persoana respectivă nu mai are calitatea de creditor, obligaţia fiind, chiar prin ipoteză, stinsă prin executare,
iar alin. (1) al art. 642 Efectele stingerii obligaţiei ne spune: „Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile
juridice între părţi...”. Întrucât articolul 568 este foarte explicit, preluarea datoriei se va produce doar cu acceptarea
din partea creditorului, rezultă că nu suntem în prezenţa unei subrogaţii consimţite de debitor.
(b) În schimb, remarcăm, cu o oarecare mirare, că preluarea datoriei de la debitor întruneşte toate condiţiile
unei novaţii prin schimbare de debitor. Există consimţământul celor trei părţi implicate creditor, debitor şi terţ (noul
debitor). În urma operaţiunii, vechiul creditor este liberat, terţul preluându-i locul.
Astfel, prin acest articol se dublează o instituţie deja existentă – novaţia prin schimbare de debitor –
renunţându-se, în schimb, la o instituţie a cărei utilitate nu poate fi contestată: subrogaţia în drepturile creditorului
consimţită de debitor.

Articolul 569. Forma preluării datoriei

Preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut
datoria.

Textul acestui articol este similar celui de la alin. (5) al art. 556, care reglementează condiţiile de formă ale
cesiunii de creanţă. Mutatis mutandis şi în acest caz vor fi valabile aceleaşi aprecieri.

Articolul 570. Excepţiile opuse de noul debitor

Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul
precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial.

Dacă articolul precedent se referea la ambele forme de preluare a datoriei: preluarea datoriei de la creditor
şi preluarea datoriei de la debitor; acest articol, după părerea noastră nu se poate referi decât la preluarea datoriei de
la debitor.
(a) În cazul preluării datoriei de la creditor, după cum ne sugerează chiar titlul, terţul (acesta ar fi, în
principiu, „noul debitor”, cu toate că, în acest caz, i s-ar potrivi mai degrabă calificativul de „noul creditor”, întrucât
am arătat mai sus care sunt deosebirile între această formă de preluare a datorie şi cesiune de creanţă) tratează cu
creditorul fără acordul debitorului, care se poate opune prin executarea chiar de către el a obligaţiei. Remarcăm
coexistenţa a două raporturi: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Care ar fi raţiunea să-i oferim
„noului debitor” posibilitatea invocării unor excepţii ale debitorului iniţial dintr-un raport juridic paralel? Cum s-ar
putea realiza practic acest lucru? Cum ar putea invoca „noul debitor” excepţia remiterii de datorie făcută de creditor
debitorului iniţial? S-ar ajunge la situaţii absurde. Creditorul eliberează debitorul iniţial de datorie, întrucât doreşte
ca obligaţia să fie executată de „noul debitor” aşa cum au convenit prin contract, însă, acesta, invocând art. 570 îi
ridică excepţia remiterii de datorie a fostului debitor.
(b) Chiar şi în cazul preluării datoriei de la debitor prezenta dispoziţie rămâne deficitară. Să presupunem că
la momentul încheierii contractului între creditor şi debitorul iniţial, consimţământul acestuia din urmă a fost viciat
prin eroare, dol sau violenţă. În cazul în care creditorul l-ar fi acţionat în instanţă în vederea executării obligaţiei,
debitorul i-ar fi putut ridica excepţia vicierii consimţământului în conformitate cu art. 227, 228 sau, respectiv, 229.
Dacă un „nou debitor” preia obligaţia de la debitorul iniţial, luându-i locul acestuia, cum mai poate invoca excepţiile
personale ale fostului debitor, care a devenit între timp terţ?
Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă nu şi la excepţiile personale.

Articolul 571. Stingerea drepturilor de garanţie

Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care
menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit.

Şi acest articol se referă, în principiu, numai la preluarea datoriei de la debitor.


(a) Nu i se poate aplica, sau cel puţin nu i se poate aplica în totalitate preluării datoriei de la creditor din
cauza aceleaşi structuri complexe a acesteia din urmă. După cum am menţionat mai sus, în cazul acestei forme de
preluări există două raporturi juridice care se desfăşoară în paralel: creditor – noul debitor; creditor – debitorul
iniţial. Conform articolului în cauză, în momentul în care creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul
debitor, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei (nu poate fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting. Nu
vedem nici o raţiune aici, atâta timp cât debitorul iniţial se poate opune contractului de preluare a datoriei. Creditorul
riscă să rămână şi fără noul debitor şi fără garanţii.
(b) În cazul preluării datoriei de la debitor dispoziţia art. 571 este logică şi corelată cu alte texte de lege.
După câte am remarcat, preluarea datoriei de la debitor este o formă a novaţiei prin schimbare de debitor. Or, fiind o
novaţie, i se aplică alin. (3) al art. 665: „Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii,
dacă părţile nu au stipulat altfel”. Garanţiile fiind şi ele nişte accesorii ale obligaţiei principale, urmează să fie stinse
şi ele. Pentru a nu exista nici un fel de dubii, art. 571 statuează explicit că aceste garanţii se sting, în afară de cazul în
care cei care le-au constituit încuviinţează garantarea noii obligaţii cu aceleaşi garanţii.

Capitolul IV
EXECUTAREA OBLIGATIILOR
Sectiunea1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA EXECUTAREA OBLIGATIILOR

Articolul 572. Condiţiile generale de executare a obligaţiilor

1)Temeiul executării rezidă în existenţa unei obligaţii.


2)Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit.

(1) Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al
oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a
obligat. În vorbirea juridică un asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor. Dar, pentru ca o
obligaţie să poată fi executată, mai întîi de toate, este necesar ca aceasta să existe, adică să fi luat naştere în virtutea
unuia din temeiurile prevăzute în art.8 şi art.514. Deasemeni sunt pasibile de executare şi obligaţiile naturale
(art.517), numai că spre deosebire de cele civile ele nu pot fi executate decît pe cale benevolă, creditorul neavînd
posibilitatea de a obţine executarea silită a acestora. Astfel, dacă debitorul obligaţiei naturale a executat-o, el a făcut
o plată valabilă şi ca atare, nu mai poate pretinde restituirea ei, cu excepţia cazului cînd plata obligaţiei naturale a
fost făcută din eroare. Aşadar, orice executare produce efecte, numai dacă există o obligaţie, indiferent dacă aceasta
este civilă sau naturală. Dacă însă, obligaţia nu există atunci plata efectuată este considerată fără cauză. Cel care a
primit o asemenea plată a realizat o îmbogăţire fără cauză şi va fi ţinut să o restituie.
În vorbirea juridică, termenul de executare a obligaţiei este sinonim cu cel de plată, astfel că în articolelor
ce urmează, prin plată urmează a se înţelege nu numai executarea unei obligaţii constînd dintr-o sumă de bani, ci şi
obligaţiile care au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, executarea unei lucrări, prestarea
unui serviciu, etc.
(2) Prevederile acestui aliniat constituie o consacrare legală a principiului executării corespunzătoare a
obligaţiilor, a cărui conţinut este detaliat în articolele ce urmează. De esenţa acestui principiu este faptul că
obligaţiile se consideră executate în mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din
care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. Aceste
condiţii sunt reglementate în articolele ce urmează. Astfel, condiţia privitoare la obiectul executării este
reglementată în art.art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte, - în art.art.579-582; cea privitoare la locul
de executare - în art.art.573-574; momentul executării – în art.art.575-578; modul de executare - în art.art.587.
Prevederile conţinute în acest capitol poartă un caracter general, ele fiind completate, în dependenţă de specificul
fiecărei obligaţii de normele corespunzătoare ale părţii speciale.
Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a
considera obligaţia executată în mod corespunzător. Spre exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor
privitoare la cantitate, dar de o altă calitate, decît cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea
termenului de executare nu poate fi considerată executată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate
prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decît cel convenit la
momentul naşterii obligaţiei sau executate într-un alt mod decît cel prevăzut.
Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor sunt determinate de lege sau contract.
Această cerinţă deşi nu este prevăzută în mod expres de textul acestui articol (precum era prevăzută de art.190, Cod
civil, 1964), ea rezultă din conţinutul art.9 care obligă părţile să-şi execute obligaţiile, cu bună credinţă, în acord cu
legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. În cazul în care obligaţia î-şi are izvorul din lege, este
evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care, conţinutul său nu va contraveni
prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din
contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atît contractului din care a luat naştere, cît şi
prevederilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina
limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.
Textul alineatului comentat, în concordanţă cu prevederile art.art. 9 şi 513, deasemeni prevede, că obligaţia
trebuie executată cu bună-credinţă. Buna-credinţă este o cerinţă legală, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-
şi execute obligaţiile asumate astfel încît efectele contractului să corespundă, în cel mai înalt grad, voinţei lor reale.
Ea se manifestă printr-o activitate onestă, loială şi de totală încredere reciprocă pe întreaga perioadă de existenţă a
obligaţiei, inclusiv şi la momentul executării (art.513). Postulatul bunei-credinţe este consacrat în art.9, sub forma
unei prezumţii legale relative, valabile, deci, pînă la proba contrarie.

Articolul 573. Locul executării obligaţiei


Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi
efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiei
pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naştrerii obligaţiei – în cazul obligaţiilor de predare a unui
bun individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul
unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul – în cazul unor alte obligaţii.

De regulă, locul executării obligaţiei este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract sau
printr-o dispoziţie expresă a legii, caz în care debitorul nu poate sili pe creditor a primi, nici creditorul pe debitor a
plăti, în alt loc. În lipsa unor asemenea stipulări, locul executării se va determină pe baza regulilor expuse în acest
articol. Astfel, conform alin.1 lit.a) obligaţiile care au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea
preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat) se vor executa la domiciliul
creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică, la sediul ei din momentul naşterii obligaţiei. Cînd obligaţia
are ca obiect un bun individual determinat (art.294 alin.1) şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face,
conform alin.1, lit.b), la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligaţii se
vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, cum ar fi de exemplu,
locul de depozitare sau de fabricare a bunului, ori locul de prestare a serviciului. În lipsa acestuia, obligaţia se va
executa la domiciliul sau sediul debitorului.

Articolul 574. Schimbarea domiciliului, sediului, locului de activitate al creditorului sau debitorului

(1) În cazul în care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate
pînă la data executării obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul
domiciliu, sediu sau loc de activitate.
(2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului de
activitate sînt suportate de partea care le-a schimbat.

(1) Pentru executarea obligaţiei la noul loc de aflare a creditorului sau debitorului se cere, în mod
obligatoriu, ca partea ce-şi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate să înştiinţeze cealaltă parte. În cazul
unei obligaţii pecuniare, dacă creditorul îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate şi nu înştiinţează despre
aceasta pe debitor, atunci debitorul este în drept să presteze executarea la locul cunoscut, iar dacă în acest loc
creditorul sau persoana împuternicită de acesta lipseşte, atunci debitorul în măsura în care este posibil îşi va executa
obligaţia prin consemnare (art.645). Dacă obligaţia urma să se execute la locul de activitate al debitorului (locul de
fabricare sau păstrare a bunurilor), atunci schimbarea domiciliului sau sediului acestuia nu va determina schimbarea
locului de executare.
(2) În sensul alin.2, partea care îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate
cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi de exemplu,
cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare, etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în
care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare.

Articolul 575. Termenul executării obligaţiei


(1) În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura
acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute
oricînd. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul
trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului.
(2) Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate cere
executarea înainte de termen. Debitorul însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are
nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea anticipată, creditorul
este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe debitor şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita
prejudicierea lui.

(1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei
obligaţii. În marea majoritate a cazurilor termenul este fixat de părţi în contract. El fiind determinat de o dată
calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plăteasca o sumă de bani, să
predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect, etc.) sau rezultă din natura
contractului, adică din circumstanţele care determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către
debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vînzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului,
se subînţelege că livrarea acestea va avea loc la coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligaţia este
susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice
moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să
primească executarea propusă de către debitor. La rîndul său creditorul, este îndreptăţit de a cere executarea
obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa
în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract
sau din natura obligaţiei. În dependenţă de momentele specificate în acest articol se apreciază dacă părţile şi-au
executat obligaţiile în termen sau sunt în întîrziere.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, termenul de executare a obligaţiilor este presupus întotdeauna că s-a stipulat
în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decît la împlinirea
termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această
prezumţie îşi are suportul pe regula generală de interpretare, potrivit căreia în caz de îndoială convenţia se
interpretează în favoarea părţii care se obligă. Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi
stipulat în favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de
motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei
înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este contractul de
depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricînd bunul depozitat, chiar şi atunci cînd
contractul prevede un termen de depozitare (art.1096 alin.1.). Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor
părţi, adică atît al debitorului, cît şi al creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut,
căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavînd pentru moment suma necesară efectuării plăţii,
iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobînda la care este îndreptăţit.
Chestiunea de a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la
termen, deoarece o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat
termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decît prin
acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în sensul că obligaţia
devine imediat exigibilă.
În finalul acestui articol, legea bazîndu-se pe considerente de protejare a părţii obligate, pune în sarcina
creditorului care respinge executarea anticipată, să-l informeze imediat pe debitor despre aceasta şi să întreprindă
toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.

Articolul 576. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei înainte de termen

Chiar dacă, în favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de executare, creditorul poate
pretinde executarea imediată a obligaţiei în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus
garanţiile convenite anterior, sau în genere nu lea putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

1. În principiu, debitorul nu este ţinut să-şi execute obligaţiile înainte de termen, cînd termenul de executare
este stabilit în favoarea sa. Ca excepţie, dispoziţiile prezentului articol decad debitorul din beneficiul termenului, în
cazul în care există unul din următoarele temeiuri:
a) Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art.2 al Legii insolvabilităţii
(nr.632/2001), incapacitatea de plată este situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa
obligaţiile pecuniare scadente. Decăderea debitorului din beneficiul termenului, în baza acestui temei, nu se produce
prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii de plată a debitorului, ci trebuie ca această stare financiară a
debitorului să fie confirmată printr-o hotărîre judecătorească. În cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este
ţinut în mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci în dependenţă de aceasta se va
aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi
confirmată atît printr-un proces judiciar preliminar, cît şi în cadrul aceluiasi proces. În cazul în care debitorul este o
persoană juridică sau un întreprinzător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin efectul unei
simple încetări a plăţilor, ci se produce numai după adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii de intentare a
procesului de insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Raţiunea pentru
care datoriile debitorului insolvabil devin exigile se bazează pe de o parte pe considerentul că creditorul nu acordă,
în genere, un termen decît întemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, aşa încît termenul trebuie să cadă odată cu
încetarea solvabilităţii. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilităţii se bazează pe necesitatea ca întregul pasiv al
persoanei insolvabile să poată fi reglat şi licidat în acelaşi timp, căci în caz contrar, şi-ar încasa creanţele numai
creditorii cu creanţa exigibilă în momentul declarării insolvabilităţii. Este de remarcat faptul că în cazul unei datorii
solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari, nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi
codebitori, care nu sunt decăzuţi din beneficiul termenului.
b) Reducerea garanţiilor convenite anterior. După cum rezultă din textul acestui articol decăderea
debitorului din beneficiul termenului are loc în cazul în care debitorul a dat garanţii creditorului şi aceste garanţii
sunt diminuate prin fapta sa. Observăm că textul se referă numai la garanţiile convenite anterior, adică la garanţiile
convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. În ce priveşte creditorii chirografari, care nu dispun de o garanţie
reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului
nu operează, pentru că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel decăderea din beneficiul termenului nu
se aplică la garanţiile legale, derivînd din puterea legii, în loc de a deriva din voinţa expresă a părţilor sau dintr-o
dispoziţie a legii care interpretează numai voinţa părţilor. Astfel, ea nu se aplică gajului legal (art.467). Se consideră
că garanţiile au fost reduse, cînd debitorul a scăzut prin fapta sa valoarea materială a bunului dat drept garanţie.
Astfel, va fi decăzut din termen, debitorul care după ce a ipotecat o casă, o dărîmă sau o lasă să se ruineze; sau
debitorul care ipotecînd o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act
de proastă administrare, constituie, în regula generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă
reducerea garanţiilor provine din faptul creditorului, care a neglijat, de exemplu, să îndeplinească anumite
formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei, decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc decăderea
din termen în cazul în care reducerea garanţiilor provine dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. În cazul în care pe
lîngă garanţiile micşorate mai există şi alte garanţii, debitorul nu va putea să înlocuiască garanţiile care au fost
reduse cu alte garanţii sau să profite de faptul că garanţiile rămase sunt suficiente pentru garantarea executării
obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt trebuie să
rezulte dintr-o hotărîre judecătorească.
c) Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a
prezentat garanţiile promise prin contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acel cînd debitorul micşorează
garanţiile ce le-a dat prin contract. Astfel, debitorul este decăzut din beneficiul termenului, cînd a promis să aducă
garanţia unei anumite persoane (fidejusiune) şi nu a adus-o, în acest caz, debitorul nu poate să beneficieze de
termen, aducînd garanţia altei persoane sau constituind ca garanţie un gaj sau o ipotecă. Există diferenţă între cazul
cînd debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul cînd debitorul nu a dat garanţiile promise, deoarece în primul caz,
debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească garanţiile, iar în cel de-al
doilea caz, pînă ce termenul nu a expirat, şi nu s-a pronunţat decăderea, debitorul poate da garanţiile ce le-a promis
şi pe care a întîrziat să le dea.
d) În alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o
prevedere expresă care să acorde creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art.45 alin.4 al Legii
1134/1997, creditorii societăţii pe acţiuni, în termen de o lună de la data publicării hotărîrii cu privire la reducerea
capitalului social, au dreptul să ceară de la societate acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea
ori executarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii. La fel în caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii
pot, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, să ceară
persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor (art.72 alin.2).

Articolul 577. Dreptul debitorului de a amîna executarea obligaţiei

Debitorul are dreptul să amîne executarea obligaţiei atunci cînd şi în măsura în care nu poate
determina cu bună-credinţă cui trebuie să o execute.

În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiei, debitorul este ţinut să execute


obligaţia în momentul stabilit (art.572 alin.2). Prin derogare de la acest principiu, prevederile acestui articol acordă
debitorului dreptul să amîne executarea obligaţiei în cazul în care nu poate determina cu bună credinţă cui trebuie
să o execute. Acest fapt poate să constea în necunoaşterea de către debitor a numelui sau denumirii creditorului ori a
persoanei împuternicite să primească executarea; fie a domiciuliui, sediului sau locului de executare a obligaţiei; fie
a datelor bancare ale creditorului la care urmează să se transfere banii.
În cazul în care debitorul nu poate determina identitatea creditorului doar referitor la anumite părţi ale obligaţiei,
atunci el va putea amîna executarea doar în această măsură. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii divizibile cu
pluralitate de creditori (art.519), debitorul va putea amîna executarea obligaţiei în măsura în care nu cunoaşte
identitatea unuia dintre creditori, iar în privinţa celorlalţi creditori, el va fi obligat să o execute în termenele stabilite.
Este de observat faptul că debitorul este îndreptăţit să amîne executarea obligaţiei, doar în cazurile în care identitatea
creditorului nu poate fi stabilită cu bună-credinţă, adică din motive neimputabile lui. Totodată, se impune de a fi
remarcat faptul că prevederile acestui articol constituie un drept şi nu o obligaţie a debitorului de a amîna
executarea, căci conform art. 645, debitorul în baza aceluiaşi temei, poate să consemneze bunurile ce constituie
obiectul obligaţiei. Cu alte cuvinte, debitorul are dreptul să aleagă, între amînarea executării obligaţiei şi
consemnare.

Articolul 578. Executarea obligaţiilor condiţionate

Dacă efectele unui act juridic depind de îndeplinirea unei condiţii, obligaţia devine scadentă în ziua
survenirii acesteia.

1. Obligaţiile condiţionale sunt acele obligaţii a căror apariţie sau încetare depinde de un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare (art.234). Privite sub aspectul efectelor lor, obligaţiile condiţionale pot suspensive, - cînd
suspendă apariţia lor (art.239) sau rezolutorii, - cînd întîrzie stingerea lor (art.240). Din felul în care sunt
formulate prevederile acestui articol rezultă că legiuitorul se referă doar la obligaţiile afectate de o condiţie
suspensivă, căci doar prin îndeplinirea unor asemenea condiţii, obligaţia devine scadentă. Aşadar, prin realizarea
condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează, convertindu-se într-o obligaţie pură şi simplă. Drept urmare,
creditorul din ziua îndeplinirii condiţiei are dreptul de a pretinde plata de la debitor. Dacă plata a fost deja
efectuată de către debitor, atunci prin efectul îndeplinirii condiţiei ea va fi validată. În cazul în care, bunul ce
constituie obiect al executării este un bun frugifer, atunci fructele produse de acesta vor reveni creditorului
(dobînditorului), numai după momentul realizării condiţiei. Tot din acest moment începe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă (art.272 alin.2). Îndeplinirea condiţiei prezintă interes şi din punct de vedere al suportării
riscului pieirii fortuite, care după regula generală cade în sarcina debitorului, pînă în momentul în care se
realizează condiţia. Astfel, dacă un bun cert care este vîndut sub condiţie suspensivă, piere pînă la îndeplinirea
condiţiei, atunci debitorul va suporta singur pierderea; cumpărătorul fiind eliberat de obligaţia de a plăti preţul.
Pînă la îndeplinirea condiţiei, creditorul nu poate face urmăriri, nici acte de executare, iar în cazul cînd a
primit, din eroare, plata înainte de îndeplinirea condiţiei, debitorul are dreptul să ceară restituirea conform regulilor
plăţii nedatorate. Totuşi, creditorul pînă la îndeplinirea condiţiei poate să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini
reale (ipoteci, servituţi, etc.), însă aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi reale, vor rămîne valabile numai dacă
condiţia se va îndeplini. Dacă asemenea acte vor fi efectuate de către debitor, atunci ele vor fi menţinute, numai dacă
nu se îndeplineşte condiţia, iar dacă ea se îndeplineşte, ele vor fi rezolvite.

Articolul 579. Persoanele îndreptăţite de a primi executarea obligaţiei

(1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori
către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească.
(2) În cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră
executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta.

1. În covîrşitoarea majoritate a cazurilor, plata, pentru a fi liberatorie se face creditorului însuşi. Dar, după
cum arată codul în textul citat, plata poate fi făcută şi în mîinile împuternicitului creditorului, ceea ce prin efectul
ficţiunii reprezentării, înseamnă a o face creditorului însuşi. Acordarea împuternicirilor de a primi plata se
efectuiază, - conform art.246 al.1, - prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul
în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea. Plata poate fi primită atît în baza unui mandat special (art.1032 al.1), cît
şi în baza unui mandat general (art.1032 al.2), fiindcă primirea plăţii se consideră, în genere ca un act de
administrare (art.198 al.2). Plata mai poate fi făcută şi faţă de persoana care a fost indicată, de comun acord, prin
convenţia părţilor, spre a primi plata. Creditorul creditorului sau altă persoană arătată de părţi, poate în asemenea caz
să primească plata, fără a putea însă, în principiu, să noveze datoria, nici s-o remită debitorului, nici s-o compenseze,
afară de cazul cînd părţile ar fi manifestat o intenţie contrară.
Deasemeni plata poate fi primită de către un reprezentant legal (părinţi, adoptatori, tutori sau curatori în
ceea ce priveşte plata pe care trebuie să o primească persoanele incapabile aflate sub ocrotirea lor; administratorii
persoanelor juridice) sau de către un reprezentant judiciar (administratorii fiduciari (art.88 al.1), lichidatorii
persoanelor juridice (art.90), etc).
În fine, plata poate fi făcută şi succesorilor în drepturi ai creditorului. Astfel, la moartea creditorului, plata
se poate face moştenitorilor săi, care în această calitate, au devenit creditori. Cesionarul unei creanţe fiind succesorul
particular al creditorului original este tot un creditor, astfel încît plata se va face în mîinile sale.
2. Plata făcută altor persoane decît celor sus arătate este, în principiu, nulă. Prin excepţie, plata făcută unei
persoane care nu are împuternicire de a primi pentru creditor, devine valabilă dacă creditorul o confirmă.
Confirmarea plăţii valorază mandat (ratihabitio mandatu aequiparatur) şi produce efect retroactiv începînd de la
data efectuării plăţii. Confirmarea creditorului poate să rezulte şi din fapte care indică intenţia creditorului de a
renunţa la dreptul de a invoca nulitatea plăţii făcute, cu condiţia ca voinţa de a confirma să fie certă şi evidentă
(art.218 al.2). Conformarea poate fi atît expresă cît şi tacită. Ca exemplu de confirmare tacită serveşte cazul în care
terţul a primit o plată parţială, iar creditorul reclamă de la debitor restul neplătit, sau cînd creditorul reclamă de la
terţ, ceea ce a primit ca plată de la debitor.
Deosebit de confirmare, plata mai poate fi considerată ca valabilă, în cazul cînd creditorul a profitat de
ea, adică a consumat sau s-a folosit de plata primită. De pildă, cînd debitorul în loc să-i plătească creditorului său, a
plătit creditorului acestuia. Plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei
principale. Respectiv, cînd creditorul profită de plata făcută unui terţ numai în parte, plata va fi valabilă numai
pentru acestă parte.

Articolul 580. Plata făcută unui creditor incapabil

Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este valabilă, cu excepţia cazului cînd
debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului.

1. Cel ce primeşte o plată trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina, deoarece primirea plăţii înseamnă
stingerea creanţei, element activ al patrimoniului. Sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă, care
duce la consecinţa că debitorul va trebui să plătească din nou către cel împuternicit să primească plata pentru
incapabil. Făcînd însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea dispune că debitorul nu va fi ţinut să
plătească a doua oară dacă dovedeşte că plata a profitat creditorului, adică se află în patrimoniul acestuia fie lucrul
plătit, fie echivalentul său. Deasemeni, se consideră că lucrul plătit a profitat incapabilului, cînd se dovedeşte că l-a
întrebuinţat în mod util şi rezonabil, inteligent după cum l-ar fi putut întrebuinţa şi reprezentantul său legal. Plata
făcută unui incapabil poate fi validată prin confirmarea făcută de persoana ce a primit-o, după încetarea incapacităţii
sale sau de către reprezentantul său legal.
Prin excepţie de la regula conţinută în acest articol, plata făcută unui incapabil este valabilă dacă a fost
făcută de debitor cu bună-credinţă, în necunoaşterea incapacităţii creditorului. Această soluţie are loc mai cu seamă
atunci cînd creditorul a devenit incapabil, fără ca debitorul să aibă cunoştinţă de această incapacitate. Totodată este
necesar ca necunoaşterea de către debitor a stării de incapacitate a creditorului să nu fie rezultatul unei imprudenţe
sau neglijenţe din partea debitorului.

Articolul 581. Executarea obligaţiei de către un terţ

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia
personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte
executarea propusă de terţ pentru debitor. Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul
debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul.
(2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel
de executări.

1. Potrivit regulii generale conţinute în alin.1 al acestui articol, obligaţia poate fi executată de debitor sau de
un terţ. Aşadar, în primul rînd, este de observat că cel ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul. El poate
plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant. În al doilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană ţinută
împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor (fidejusorul (art.1146), comitentul
pentru prepus (art.1403), părinţii pentru copii lor minori (art.1406-1407), etc.). În al treilea rînd, plata poate fi făcută
de o persoană interesată în efectuarea ei (art.582). În al patrulea rînd, plata poate fi făcută şi de orice persoană
neinteresată. În acest caz, terţul poate face plata fie în numele debitorului, în cadrul unui contract de mandat sau în
cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, spre exemplu atunci cînd face o liberalitate debitorului cu ceea
ce acesta datora creditorului său.
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii: a) cînd legea prevede în
mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
Astfel, conform art.1036 alin.1, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin
contract transmiterea mandatului către un terţ. La fel, conform art.1091 al.1, depozitarul nu are dreptul, fără
încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre depozitare bunul primit. b) cînd părţile au stabilit expres prin
acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decît de debitorul acelei obligaţii. c) cînd prin natura sa obligaţia
poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de exemplu obligaţiile ce rezultă din contracte de
creare a lucrărilor ştiinţifice, de artă, literare, etc.
Oricare ar fi persoana care face plata, creditorul este în principiu obligat s-o accepte. Pentru aceasta este
necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect, exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat
constă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. Deasemeni,
terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputînd să constrîngă pe creditor să primească o plată parţială a
datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuază plata pentru debitor, vor
efectua plata prin consemnare.
Prevederile al.1 ale acestui articol stabilesc pentru terţul care efectuază plata condiţia ca oferta de executare
să fie făcută în interesul debitorului, adică în scopul stingerii obligaţiei pe care acesta o are faţă de creditor şi nu doar
în scopul schimbării creditorului primar. În raport cu debitorul terţul are aceleaşi drepturi ca şi creditorul pe care l-a
plătit. Făcînd plata în locul debitorului, terţul are împotriva acestuia o acţiune de regres (recursorie), a cărei
justificare se găseşte în principiile gestiunii de afaceri şi în cele ale îmbogăţirii fără justă cauză. Terţul va avea
contra debitorului dreptul la regres numai în măsura în care plata a profitat acestuia. În caz de exercitare a acţiunii de
regres contra debitorului, acesta are dreptul să-i opună toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului. Dacă
după ce a efectuat plata, terţul nu a înştiinţat despre aceasta pe debitor şi acesta a plătit deasemenea datoria, terţul nu
va putea exercita acţiunea de regres împotriva debitorului, ci numai împotriva creditorului.
2. Prevederile alin.2 constituie o excepţie de la regula înscrisă în alineatul precedent, după care creditorul
este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Creditorul va putea uza de această excepţie ori de
cîte ori debitorul o va cere. Totodată trebuie ţinut cont de faptul că prevederea comentată constituie un drept şi nu o
obligaţie a creditorului în ceea ce priveşte neacceptarea plăţii propuse de către terţ, căci dacă creditorul nu va avea
suficiente temeiuri de a considera că debitorul îşi va executa obligaţia în mod corespunzător, el este în drept să
refuze asemenea cereri ale debitorului.

Articolul 582. Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ

Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, oric


e persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului poate satisface creanţele
creditorului fără acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului.

Operaţiunea descrisă în cadrul acestui articol este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de
subrogaţie legală. Menirea acestei instituţii este de a proteja interesele terţilor în situaţia în care acestea sunt
ameninţate de urmărirea silită pornită de creditor asupra bunurilor ce aparţin debitorului, dar care se află în posesia
şi folosinţa terţului. În temeiul prezentului articol, terţa persoană are posibilitatea de a satisface creanţele creditorului
fără acordul debitorului. Totodată operaţiunea în cauză se poate produce şi fără consimţămîntul creditorului, întrucît
pe creditor îl interesează plata integrală a creanţei şi mai puţin persoana celui care o efectuază, căci prin conţinutul
său asemenea obligaţii nu au un caracter personal (intuituu personae). Dacă totuşi, creditorul va refuza să primească
plata propusă de către terţ, atunci terţul care voieşte să profite de efectele acestui articol va face o consemnare.
Creanţa consemnată trebuie să fie achitată integral, căci după regulile generale de executare a obligaţiilor, creditorul
nu poate fi constrîns să primească o plată parţială.
Prin efectul subrogaţiei, terţul ia locul creditorului, adică dobîndeşte creanţa (pe care a plătit-o) cu toate
drepturile şi accesoriile ei. Aceasta înseamnă că subrogatul va avea nu numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi
putut s-o intenteze, în caz de neplată, împotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective:
gaj sau ipotecă. Efectul translativ al subrogaţiei o apropie foarte mult de cesiunea de creanţă, însă spre deosebire de
aceasta subrogaţia poate să aibă loc şi fără consimţămîntul creditorului sau al debitorului, întrucît temeiul juridic al
acesteia îl formează legea şi nu convenţia părţilor. Deasemeni, în materie de subrogaţie nu este necesară notificarea
către debitor cerută de art.564, precum şi garantarea de către creditor a existenţei creanţei, căci subrogatul în caz de
inexistenţă a creanţei, are numai acţiune în repetiţiune pentru ce a plătit; el nu are acţiune în garanţie.
Exemple de aplicare practică a acestei prevederi pot fi întîlnite în cazul în care creanţa supusă urmăririi
aparţine unor creditori cu rang preferenţial diferit, dintre care creditorul cu rang de preferinţă inferior plăteşte
creditorului cu rang de preferinţă superior. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte chitanţa unui creditor
ipotecar sau un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte unui creditor ipotecar de rang superior, subrogîndu-se în
rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci cînd creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată
în vînzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală într-un moment la care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi
îndestulat decît creditorul cu rang preferenţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă în
drepturile acestuia şi va putea aştepta pînă ce, prin vînzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele creanţe: şi cea pe
care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa creanţă. Un alt exemplu de subrogaţie poate fi
întîlnit în ipoteza în care dobînditorul unui bun gajat plăteşte pe creditoriul gajist, pentru a preîntîmpina urmărirea
bunului şi al păstra în patrimoniul său.

Articolul 583. Executarea obligaţiei pecuniare


(1) Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra unor obligaţii
pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege.
(2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării,
executarea poate fi făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută străină a fost
stipulată expres. Se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul
executării obligaţiei.

(1) Prevederile alin.1 ale acestui articol stabilesc cu titlu de regulă generală cerinţa ca obligaţiile pecuniare
să fie exprimate în monedă naţională. Această prevedere se află în strictă concordanţă cu principiile ce stau la baza
funcţionării sistemului monetar al Republicii Moldova, în deosebi cu principiul înscris în art.3 al Legii
nr.1232/1995, care în mod imperativ stabileşte că moneda naţională, leul moldovenesc, este unicul instrument de
plată pe teritoriul Republicii Moldova. Exprimarea obligaţiei pecuniare în monedă naţională se realizează prin
stabilirea expresă în actul juridic generator de obligaţii a valorii prestaţiei în lei (moldoveneşti). În cazurile în care
părţile au stabilit valoarea prestaţiei în valută străină sau în unităţi monetare convenţionale, atunci exprimarea
obligaţiei pecuniare în valută naţională se va efectua conform cursului de schimb dintre aceste două valute. Cu titlu
de excepţie, legea permite părţilor de a conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care
acest lucru nu este interzis de lege. În acest sens, este de remarcat faptul că posibilitatea executării obligaţiei
pecuniare în valută străină este condiţionată de existenţa unei legi speciale, cum ar fi de exemplu: Legea
nr.998/1992 care prevede posibilitatea constituirii investiţiilor străine sub formă de valută liber convertibilă (art.art.3
şi 7); Instrucţiunea BNM nr.10018-25/1994 care permite efectuarea vînzării mărfurilor prin intermediul magazinelor
„duty-free” în valută liber convertibilă; Instrucţiunea BNM nr.212/2000 care acordă agenţilor economici care
activează în domeniul aviaţiei civile şi care au obţinut autorizaţia de încasare a valutei străine în numerar, dreptul de
a încasa valuta străină în numerar pentru serviciile acordate pasagerilor şi/sau operatorilor aerieni ce sunt deserviţi
pe Aeroportul Internaţional Chişinău, precum şi primirii valutei străine în numerar din contul în valută străină pentru
achitarea cheltuielilor suportate pe aeroporturile străine în cazul efectuării curselor neregulate (charter) sau aterizării
din motive tehnice; Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin
Hotărîrea Consiliului de Administraţie al BNM, proces-verbal nr.2 din 13.01.1994, care permite efectuarea de plăţi
în valută străină în cadrul operaţiunilor curente internaţionale sau pentru deservirea angajamentelor private
înregistrate la BNM sau a creditelor sau garanţiilor de stat contractate prin Ministerul Finanţelor, etc.
(2) În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor, obligaţiile pecuniare trebuie
executate în valuta în care sunt exprimate. Prin derogare de la acest principiu, prevederile alin. 2 ale articolului
comentat acordă debitorului posibilitatea de a executa obligaţia în monedă naţională, atunci cînd executarea
obligaţiei pecuniare exprimate în valută străină se înfăptuieşte pe teritoriul ţării. După cum se observă, posibilitatea
de a opta între executarea obligaţiei în valută naţională sau în valută străină aparţine doar părţii obligate, adică
debitorului. Respectiv, creditorul nu poate să refuze primirea plăţii în valută naţională sau să-l constrîngă pe debitor
la executarea obligaţiei în valută străină. Această regulă are un caracter general şi se aplică ori de cîte ori, executarea
în valută străină n-a fost stipulată în mod expres. În cazul în care obligaţia pecuniară exprimată în valută străină se
va executa în monedă naţională, atunci la stabilirea cursului de schimb dintre valute, se va lua în consideraţie rata de
schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

Articolul 584. Prestaţia în cazul modificării ratei de schimb

(1) Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată
faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data
executării dacă contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata de schimb a
valutelor existentă la data reformei monetare.
(2) Partea care este în întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare.

(1) De regulă, plata obligaţiilor pecuniare se face întotdeauna cu o cantitate de monedă care la valoarea ei
nominală este egală cu suma arătată în contract, chiar dacă între momentul încheierii contractului şi al plăţii a
intervenit o sporire sau scădere a valorii reale. Prin urmare, schimbarea valorii monedei, nu are influenţă asupra
sumei stipulate, astfel că debitorul este valabil liberat dacă plăteşte cantitatea de monedă pe care s-a angajat să o
plătească. Această regulă exprimă ideea că obligaţiile avînd ca obiect o sumă de bani se calculează în momentul
executării lor, în funcţie de valoarea înscrisă pe monedă şi nu în raport cu puterea ei reală de cumpărare. Deseori,
contractanţii stabilesc obligaţiile pecuniare în valută străină, datorită riscurilor majore ce decurg, pe de o parte, din
fluctuaţia monetară, iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor. În acest context, valuta străină inserată în
contract poartă denumirea de valută de cont şi are menirea de a servi drept etalon pentru evaluarea la scadenţă a
cantităţii de monedă de plată necesară pentru plata obligaţiei pecuniare. În cazul în care, înainte de scadenţă se
modifică rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci conform prevederilor alin.1 ale acestui
articol, obligaţia pecuniară se va executa conform ratei de schimb existentă la data executării, dacă părţile n-au
prevăzut o altă dată. Inserarerea în contract a unei asemenea stipulaţii face ca variaţiile de curs suferite de valuta de
plată (care prin ipoteză este mai instabilă) să nu afecteze valoarea reală a creanţei vînzătorului sau, după caz, a
prestatorului de servicii ori a executantului de lucrări, deoarece debitorul trebuie să deconteze un număr de unităţi de
plată care să corespundă sumei exprimate în valuta de cont. În consecinţă, numărul unităţilor de plată va creşte
proporţional cu devalorizarea acelei monede şi va scădea în eventualitatea reevaluării acesteia.
În eventualitatea unei reforme monetare, obligaţiile pecuniare exprimate în semne băneşti devenite
inutilizabile se vor executa în valuta nou întrodusă, conform ratei de schimb a valutelor din momentul petrecerii
reformei monetare. Astfel, în cazul în care un agent economic din Republica Moldova trebuie să execute faţă de un
partener străin o obligaţie pecuniară în mărci germane (scoase din circulaţie începînd cu data de 01.01.2001), atunci
el va fi ţinut să execute obligaţia în moneda nou-introdusă (euro), conform ratei de schimb dintre aceste valute
existente la data petrecerii reformei monetare, adică a introducerii monedei euro. Dacă moneda scoasă din circulaţie
a fost inserată în contract în calitate de valută de cont, atunci obligaţia pecuniară se va executa conform regulilor
expuse mai sus, în dependenţă de noua valută de cont.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, riscul schimbării ratei de schimb a valutei de plată este în sarcina părţii care
se află în întîrziere. Astfel, dacă debitorul în mod culpabil nu execută obligaţia pecuniară în termenul stabilit şi
ulterior are loc o creştere a ratei de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci debitorul va fi ţinut să-şi
onoreze obligaţia conform ratei de schimb din momentul plăţii, plătind în acest sens o cantitatea de monedă mai
mare decît cea pe care ar fi plătit-o la scadenţa obligaţiei. Dacă plata n-a fost efectuată în termenul stabilit, din
motive imputabile creditorului şi între timp s-a produs o devalorizare a valutei de plată, atunci creditorul va suporta
riscul acestei deprecieri, fără de a putea pretinde plata conform ratei de schimb din momentul scadenţei obligaţiei.

Articolul 585. Rata dobînzii

În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobîndă, se plăteşte o
dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o
altă rată.

Spre deosebire de vechile reglementări ale Codului civil din 1964, care practic interziceau plătirea
dobînzilor (art.199), actualul Cod civil instituie o regulă diametral opusă, prin care prevede posibilitatea plătirii
dobînzilor. Dobînda prevăzută de acest articol are un caracter comensatoriu şi reprezintă o remuneraţie pentru
folosirea capitalului acordată de către creditor debitorului. Ea se aplică în toate cazurile în care, conform legii sau
contractului obligaţia este purtătoare de dobîndă. Cu titlu exemplificativ pot fi aduse următoarele situaţii în care
legea prevede că obligaţia este purtătoare de dobîndă: emisiunea obligaţiunilor de către societăţile pe acţiuni
(art.163 alin.3); vînzarea drepturilor litigioase (art.802 alin.1); depozitul bancar (art. 1224 alin.1); contul curent
bancar (art.1232 alin.1), etc. Deasemeni, obligaţia poate fi purtătoare de dobîndă în cazurile prevăzute de contract,
cum ar fi de exemplu în cazul contractului de împrumut (art.869 alin.1); credit bancar (art.1236), etc. Mărimea
dobînzii se stabileşte fie nemijlocit de către norma juridică prin care obligaţia este declarată purtătoare de dobîndă,
fie de către contract. În lipsa unor asemenea prevederi, dobînda se stabileşte într-o mărime egală cu rata de
refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Este de remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se
deosebeşte conceptual de dobînda prevăzută la art.619. Astfel, în timp ce dobînda prevăzută de acest articol are o
natură compensatorie şi constituie o remuneraţie pentru folosirea capitalului, dobînda prevăzută de art.619 are un
caracter de sancţiune şi se aplică doar pentru perioada în care debitorul se află în întîrziere. La fel se impune de a fi
remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se aplică doar pentru obligaţiile care, conform legii sau
contractului sunt purtătoare de dobîndă, iar dodînda prevăzută de art.619 se aplică tuturor obligaţiilor pecuniare
neexecutate în termen.

Articolul 586. Prioritatea plăţilor efectuate de către debitor

(1) În cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu
este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul
efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă.
(2) În cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rînd datoria a cărei
executare este mai împovărătoare pentru debitor. Dacă creanţele sînt la fel de împovărătoare, se stinge mai
întîi creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă.
(3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin. (1) şi (2) nu pot fi aplicate, plata se impută tuturor
obligaţiilor proporţional.
(4) Cu sumele plătite de debitor, în cazul în care sînt insuficiente pentru acoperirea integrală a
datoriei scadente, se acoperă în primul rînd cheltuielile de judecată, pe urmă dobînzile şi alte obligaţii de
plată şi, la urmă, obligaţia principală (capitalul).
(1) Prevederile acestui articol sunt menite să soluţioneze situaţiile de conflict care ar putea să apară în cazul
în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii de aceiaşi natură, iar plata pe care o efectuiază nu este
suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor. O asemenea situaţie este întîlnită în literatura de specialitate sub
denumirea de imputaţia plăţilor. După cum rezultă din prevederile alin.1 ale acestui articol, pentru ca imputaţia
plăţii să aibă loc nu este suficient doar ca să existe mai multe datorii, ci mai trebuie ca aceste datorii să fie similare,
adică de aceiaşi natură, cum ar fi de exemplu bani sau alte bunuri fungibile. Obligaţiile care au ca obiect bunuri
individual determinate (certe) sau bunuri de natură deosebită, precum vin şi grîne, nu pot da loc la imputare,
deoarece nu se poate imputa o plată făcută în vin asupra unei datorii în grîne, debitorul neputînd să plătească altceva
decît ceea ce datorează. În principiu, imputaţia plăţilor se face prin acordul părţilor. Însă în lipsa unui atare acord,
imputaţia se face de către debitor prin indicarea datoriei ce voieşte a o stinge. În cazul în care debitorul nu face o
astfel de precizare, atunci imputaţia se înfăptuieşte în temeiul legii, prin stingerea datoriei care a ajuns prima la
scadenţă. Dacă această datorie este deja prescrisă, atunci ea nu este supusă imputării legale, deoarece datoriile
naturale nu sunt exigibile niciodată.
(2) În eventualitatea în care debitorul nu face uz de facultatea de a alege datoria care să se stingă prin
imputaţiune, iar acestea sunt scadente în acelaşi moment, atunci conform alin.2, plata se va imputa în primul rînd,
asupra aceleia dintre datoriile ajunse la scadenţă care este mai împovărătoare pentru debitor. Ca aplicaţiuni ale
acestei reguli, imputaţiunea se va face asupra datoriei care produce dobînzi, iar nu asupra celei care nu produce, iar
dacă două datorii produc ambele dobînzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobînzile cele mai mari.
În caz de concurs între două datorii dintre care una este contractată cu clauză penală, imputaţiunea se va face cu
preferinţă asupra acestei datorii, faţă de cealaltă. În caz de concurs între două datorii dintre care una este exclusiv
personală debitorului, iar cealaltă solidară, imputaţiunea se va face asupra datoriei personale, deoarece datoria
solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decît datoria personală. În caz de concurs între două datorii dintre
care una este necontestată, iar alta contestată, imputaţiunea se va face asupra datoriei necontestate, deoarece este
considerată a fi mai oneroasă. Dacă există concurs între două datorii, dintre care una este contestată printr-un titlu
executoriu, imputaţia legală se va face asupra datoriei constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea
constatată printr-un titlu neexecutor. Dacă în concurs se află două datorii dintre care pentru una s-a început
executarea silită, imputaţia se va face asupra acestei datorii cu preferinţă faţă de cealaltă. În cazul în care sunt la fel
de împovărătoare, se va imputa creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă. Astfel, în cazul în care
creanţele au aceiaş rată a dobînzii, însă sunt garantate în mod diferit, atunci se va stinge creanţa care este garantată
într-o măsură mai mică decît calaltă.
(3) Pentru ipoteza în care datoriile sunt egale sub toate aspectele, alin.3 al acestui articol dispune ca
imputaţiunea plăţii să se facă proporţional asupra tuturor.
(4) Raţiunea prevederilor alin.4 este că debitorul nu trebuie să aibă posibilitata să micşoreze capitalul care
produce dobînzi, înainte de a plăti dobînzile şi alte cheltuieli pe care creditorul le-a suportat în legătură cu
executarea obligaţiei. Părţile pot însă să consimtă ca plata să se impute mai întîi asupra capitalului şi apoi asupra
dobînzilor. Însă prin întoducerea în contract a unei asemenea clause, debitorul va fi ţinut să achite dobînzile doar
pînă la data la care a fost stinsă obligaţia de bază, astfel încît dobînda existentă la această dată nu va mai putea
creşte.

Articolul 587. Executarea obligaţiei în rate

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia
în rate numai cu consimţămîntul creditorului.
(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu
se află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării
necorespunzătoare a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie.

1. Ideia de bază conţinută în al.1 al acestui articol este că orice prestaţie datorată de către debitor este
prezumată a fi indivizibilă; debitorul neputîndu-se libera de executarea obligaţiei decît prin executarea integrală a
prestaţiei la care s-a obligat. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura
sa, spre exemplu o sumă de bani. În cazul în care obiectul obligaţiei este format din mai multe prestaţii succesive,
fiecare prestaţie se consideră ca o datorie distinctă, cum ar fi de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună.
De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat admite unele excepţii. O primă excepţie este în
cazul în care executarea fracţionată a obligaţiei rezultă dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, în cazul decesului
debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza între ei proporţional cotei fiecăruia în activul
succesoral (art.1540 al.1). La fel o prestaţie indiviză poate deveni divizibilă în cazul operării unei compensaţii, căci
prin stingerea creanţelor reciproce pînă la concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va
primi o plată parţială (art. 652).
O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cînd prin convenţia părţilor se stabileşte ca
plata să fie divizibilă. Spre exemplu, în cazul în care părţile unui contract de fidejusiune au convenit asupra
diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare
dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni, creditorul poate accepta fracţionarea plăţii şi ulterior încheierii contractului,
renunţînd astfel la beneficiul pe care îl acordă principiul indivizibilităţii, întru-cît norma în cauză este supletivă şi nu
imperativă.
În fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii, cazurile în care obligaţia prin
natura sa poate fi executată în mod fracţionat. Astfel, este cazul predării de către antreprenor, în diverse rate, a
lucrărilor ascunse ale unei construcţii.

Art. 588. Refuzul unei alte prestaţii

Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată. Această regulă se aplică chiar
şi în cazul în care prestaţia propusă are o valoare mai mare.

Regula conţinută în acest articol constituie o aplicaţie a principiului consacrat de art. 572 al.2 C.civ., în
conformitate cu care creditorul are dreptul la „executarea corespunzătoare a obligaţiei”, adică la executarea în
natură a acesteia. Dispoziţia în cauză este firească, întru-cît creditorul are dreptul să obţină bunul asupra căruia a
convenit, pentru că anume pe acesta a înţeles să-l aibă iar nu pe altul. Faptul că debitorul propune o prestaţie de o
valoare mai mare decît cea convenită, nu constituie un temei de a-l impune pe creditor să accepte o altă prestaţie.
Spre exemplu, vînzătorul în calitatea sa de debitor al obligaţiei nu-l poate sili pe cumpărător să recepţioneze în
schimbul unor produse de calitatea II, produse de calitatea I sau de calitate superioară.
De la regula stipulată mai sus există şi anumite excepţii. Astfel, în cazul în care bunul piere din culpa
debitorului, datoria de a transmite bunul se transformă în mod necesar într-o datorie de a transmite echivalentul
bănesc al bunului. La fel, obligaţia de restituire a fructelor se transformă într-o obligaţie bănească, atunci cînd
restituirea acestora este imposibilă. O altă excepţie este în cazul dării în plată (art.643 alin.2), cînd creditorul
primeşte în mod voluntar o altă prestaţie, decît cea la care debitorul s-a obligat.

Art. 589. Standardul calităţii

În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să
execute prestaţia cel puţin de o calitate medie.

Dispoziţia acestui articol constituie o interpretare a intenţiei presupuse a părţilor contractante, în cazul cînd
ele nu au făcut o indicaţie precisă a calităţii prestaţiei. Această normă supletivă se aplică doar în privinţa bunurilor
determinate generic, deoarece doar în cazul acestei categorii de bunuri se poate ridica problema calităţii prestaţiei. În
asemenea situaţii, debitorul nu este ţinut să predea bunuri de calitate optimă, dar nici nu se poate libera prin predarea
unora de calitate inferioară. Calitate bunului predat trebuie să fie medie.
În privinţa bunurile individual determinate, această prevedere nu este aplicabilă, deoarece bunurile
individual determinate se transmit creditorului în starea în care se găsesc la data cînd se efectuiază plata, chiar dacă
la acest moment ele au suferit careva schimbări sub aspectul calităţii.

Art.590. Prestaţia în cazul bunurilor determinate generic

Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea
din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează
vinovăţiei sale.

Raţiunea acestui articol se bazează pe considerentul că bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot
să piară (genera non pereunt), ci pot fi înlocuite unele cu altele. Astfel, cînd obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o
cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor. El va trebui să
le înlocuiască, pe cît este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va
răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese.
Cu totul alta este situaţia în cazul bunurilor individual determinate, care se predau în starea în care se află la
momentul predării. Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul este liberat prin predarea
lucrului în starea în care se afla la momentul predării. El nu răspunde de pierderea bunului şi nici de stricăciunile
suferite de acesta, dacă nu s-au produs prin fapta sau neglijenţa sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să
răspundă şi dacă, find vorba de o obligaţie contractuală, nu fusese pus mai înainte în întîrziere, chiar în acest din
urmă caz el nu răspunde dacă poate dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i-ar fi fost predat.
Articolul 591. Contractul de creditare a consumatorului

(1) Contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdpendent)


cînd creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o
unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la
pregătirea sau încheierea contractului de creditare, de colaborarea vînzătorului.
(2) Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în
măsura în care excepţiile decurgînd din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la
refuzul prestaţiei faţă de vînzător.

(1) În mod obişnuit, contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de credit constituie două contracte de
sine stătătoare, care îşi produc efectele independent unul de altul. Însă, în cazul în care creditul este destinat
finanţării preţului de cumpărare, atunci ambele contracte sunt privite de către legiuitor ca un act unit
(interdependent), necătînd la faptul că se înfăţişează sub forma a două înscrisuri separate. Unitatea economică a
celor două contracte se apreciază ţinîndu-se cont de împrejurările în care a fost încheiat contractul, cum ar fi de
exemplu, acordurile de colaborare dintre vînzător şi finanţator privitor la vînzarea mărfurilor în credit, reclama
comună, disponibilitatea finanţatorului de a oferi credite numai pentru mărfurile produse sau comercializate de către
anumiţi comercianţi, etc. Legiuitorul accentuează în mod deosebit că unitatea economică există mai ales atunci,
cînd finanţatorul se foloseşte de colaborarea vînzătorului în procesul de încheiere a contractului de creditare.
(2) Caracterul interdependent al contractului de creditare cu cel de vînzare-cumpărare îndreptăţeşte
debitorul să refuze rambursarea creditului, în măsura în care vînzătorul nu-şi execută obligaţiile asumate prin
contractul de vînzare-cumpărare. Astfel, dacă vînzătorul livrează numai o parte din marfă, atunci cumpărătorul va fi
ţinut să ramburseze doar costul mărfii primite. La fel, se va proceda şi în alte cazuri de executare necorespunzătoare
a obligaţiilor de către vînzător. Cu alte cuvinte, caracterul interdependent al acestor două contracte îndreptăţeşte pe
debitor să invoce faţă de creditor acele excepţii, care în cazul în care aceste contracte n-ar constitui un act unit el nu
le-ar putea invoca.

Art. 592. Costurile executării obligaţiei

Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Potrivit dispoziţiilor acestui articol, cheltuielile de executare a obligaţiei cad în sarcina debitorului,
deoarece plata avînd ca scop liberarea debitorului, este firesc ca acesta să sufere toate cheltuielile. Dar, norma
înscrisă în acest articol poartă un caracter supletiv, astfel că părţile pot conveni şi altefel, adică să suporte aceste
cheltuieli în egală măsură sau să le atribuie doar în sarcina creditorului. În anumite situaţii însăşi legea atribuie
cheltuielile de executare în sarcina uneia din părţi. Spre exemplu, în materie de depozit, cheltuielile necesare
păstrării bunului cad în sarcina deponentului (creditorului), iar nu a depozitarului, adică a debitorului (art. 1088 al.3
C.civ.). Cheltuielile de executare pot să constea din: cheltuielile legate de eliberarea chitanţei de executare (art.644
C.civ.), cheltuielile efecuate cu transportul mărfurilor la locul de predare, cheltuielile efecuate cu ocazia numărării,
măsurării sau cîntăririi bunurilor. Sunt de asemenea în sarcina debitorului cheltuielile actelor accesorii pe care le
poate atrage după sine plata, etc.

S e c t i u n e a a 2-a
INTIRZIEREA CREDITORULUI

Articolul 593. Dispoziţii generale cu privire la întîrzierea creditorului

(1) Creditorul este în întîrziere atunci cînd nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se
oferă.
(2) În cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este
în întîrziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.
(3) Debitorul nu poate fi în întîrziere în măsura în care creditorul este în întîrziere.

(1) Prin întîrzierea creditorului se înţelege refuzul acestuia de a primi prestaţia ce-i datorează debitorul şi pe
care acesta i-o oferă în armonie cu prevederile legale sau cu clauzele contractuale. Pentru ca creditorul să fie pus în
întîrziere este necesar, în primul rînd, ca debitorul să ofere o prestaţie conformă cu condiţiile obligaţiei, adică o
prestaţie care să corespundă sub toate aspectele condiţiilor stabilite prin actul juridic din care a luat naştere obligaţia
(cantitate, calitate, loc, timp, mod de executare, etc.). Dacă prestaţia oferită este neconformă cu condiţiile obligaţiei,
creditorul este îndreptăţit pe temei legal, să refuze acceptarea unei asemenea prestaţiei. Astfel, creditorul poate
refuza acceptarea unei prestaţii în rate (art.587) sau a unei alte prestaţii decît cea datorată (art.588). La fel, creditorul
poate refuza executarea obligaţiei de către un terţ, dacă debitorul s-a obligat personal s-o execute (art.581 alin.1) sau
dacă debitorul este împotriva executării obligaţiei de către terţ (art.581 alin.2), etc. În al doilea rînd, este necesar ca
creditorul să refuze acceptarea prestaţiei fără un temei legal. Se consideră că creditorul refuză acceptarea
prestaţiei fără un temei legal, dacă legea sau contractul nu-l îndreptăţesc să refuze prestaţia oferită, precum şi dacă
nu este împiedicat de careva cauze independente de voinţa lui. Din acest punct de vedere, neexecutarea obligaţiei se
datorează comportamentului culpabil al creditorului.
(2) Potrivit alin.2 al acestui articol, creditorul este deasemeni în întîrziere, atunci cînd nu săvîrşeşte actele în
absenţa cărora debitorul nu-şi poate executa prestaţia datorată. Actele pe care trebuie să le săvîrşească creditorul
pentru a primi prestaţia de la debitor, pot fi prevăzute de lege sau contract ori rezultă din uzanţele comerciale sau
esenţa obligaţiei. Spre exemplu, dacă în conformitate cu prevederile contractului, cumpărătorul şi-a asumat obligaţia
de a primi bunurile la locul de aflare a vînzătorului şi de a le transporte cu mijloace proprii, atunci neprezentarea sa
la locul stabilit şi neasigurarea transportării bunurilor vor fi calificate ca întîrziere a creditorului. La fel creditorul se
află în întîrziere, cînd refuză să elibereze chitanţă sau să restituie titlul original, debitorului care s-a declarat gata să
execute obligaţia (art.644 alin.3).
(3) Din momentul punerii în întîrziere a creditorului, încetează întîrzierea debitorului şi respectiv din acest
moment încetează şi răspunderea debitorului pentru întîrziere şi neexecutare a obligaţiilor asumate. Dacă creditorul
refuză să accepte doar o parte din prestaţia oferită de către debitor, atunci el se află în întîrziere doar pentru acea
parte. Dacă o parte din obligaţie a fost refuzată în baza unui temei legal, iar alta fost refuzată fără temei, atunci
creditorul se află în întîrziere numai pentru partea refuzată fără temei legal, iar pentru cealaltă parte se află în
întîrziere debitorul. Aceste circumstanţe prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea răspunderii fiecăreia dintre
părţi.

Articolul 594. Imposibilitatea temporară de a primi executarea

Dacă termenul de executare nu este stipulat sau dacă debitorul are dreptul să execute obligaţia
înainte de termen, creditorul nu este în întîrziere atunci cînd, timp de 7 zile, este lipsit de posibilitatea de a
accepta prestaţia oferită, cu excepţia cazului în care debitorul l-a informat din timp despre executare.

Articolul 595. Obligaţia creditorului la despăgubire

Creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întîrzierea acceptării prestaţiei.

Articolul 596. Răspunderea debitorului în caz de întîrziere a creditorului

Dacă creditorul este în întîrziere, debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei numai în cazul
în care nu a prestat din intenţie sau din culpă gravă.

Articolul 597. Efectele întîrzierii creditorului

(1) Indiferent de vinovăţia sa în întîrziere, creditorul:


a) este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului de
contract şi oferirii executării;
b) suportă riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului;
c) nu poate beneficia de dobînzi pentru datoria pecuniară faţă de el.
(2) Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului ori să compenseze valoarea lor, această
obligaţie nu se răsfrînge asupra fructelor obţinute în timpul întîrzierii creditorului.

S e c t i u n e a a 3-a
PROTECTIA DREPTULUI
LA EXECUTAREA OBLIGATIEI

Articolul 598. Dreptul creditorului de a-şi conserva creanţa

Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea
drepturilor sale.
Creditorii chirografari (creditorii a căror creanţă nu este asigurată cu garanţii reale) îşi pot satisface creanţele
din patrimoniul debitorului doar atunci cînd acesta este solvabil. În caz contrar, ei vor suporta riscul de a nu-şi putea
satisface creanţa. Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active în patrimoniul său,
adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace de conservare a patrimoniului
debitorului lor. Aceste măsuri, după cum reiese şi din conţinutul art.198 al.1, constau în preîntîmpinarea pierderii
unui drept subiectiv din patrimoniul debitorului. Exemplu de măsuri conservatorii pot servi: a.) cererile de punere a
sechestrului asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, atunci cînd există temerea justificată că aceste bunuri vor
fi ascunse, deteriorate sau înstrăinate de către debitor; b.) cererile de înregistrare a unui imobil, în ipoteza în care
debitorul dobîndeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil şi neglijează să-l înregistreze; c.)
cererea de a se lua măsuri de conservare a averii succesorale; d.) dreptul de a interveni în procesele pornite
împotriva debitorului lor uzufructuar cu privire la încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă, etc. Pe lîngă
aceste măsuri propriu-zis conservatorii, legea mai acordă creditorilor dreptul de a exercita în numele debitorului
acţiunea oblică, care în esenţă are ca scop tot conservarea patrimoniului debitorului.
Pentru luarea măsurilor de conservare a patrimoniului debitorului, creditorul trebuie să facă dovada că are
un interes serios şi legitim. Un asemenea interes este prezent atunci cînd, prin neglijarea sau refuzul de a-şi exercita
drepturile, debitorul este ameninţat de insolvabilitate sau î-şi agravează insolvabilitatea existentă.

Articolul 599. Acţiunea oblică

(1) Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita
drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le
exercite.
(2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sînt exclusiv personale ale debitorului.
(3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel tîrziu la momentul examinării acţiunii.

1. Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului
său atunci cînd acesta refuză sau omite să şi le exercite. Această acţiune se mai numeşte indirectă, pentru faptul că
este exercitată de către creditor în locul debitorului său, dar care are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de
debitor. Astfel, dacă debitorul are dreptul să intenteze o acţiune în revendicarea unui bun sau pentru plata unei
creanţe, dar neglijează să-şi exercite dreptul, atunci pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, în numele
debitorului, deci indirect.
Pentru exercitarea acţiunii oblice este necesară întrunirea următoarelor condiţii: a.) În primul rînd, creanţa
pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică fermă, existenţa ei să nu dea naştere la discuţii; să fie lichidă,
adică să aibă cuantumul determinat; şi să fie exigibilă, adică ajunsă la scadenţă, iar nu suspendată printr-un termen
sau printr-o condiţie; b.)În al doilea rînd, creditorul trebuie să fie inactiv, adică să refuze sau să omită exercitarea
drepturilor sau acţiunilor sale. Dacă debitorul a cărui inactivitate justificase intervenţia creditorului îşi schimbă
atitudinea, atunci el poate prelua acţiunea pornită de creditor, iar creditorul poate rămîne în proces, alături de
debitor, pentru a-şi apăra propriile sale interese. Creditorul nu este îndreptăţit să exercite acţiunea oblică în cazul în
care debitorul îşi exercită el însuşi drepturile şi acţiunile. c.) În al teilea rînd, este necesar ca creditorul să aibă un
interes serios şi legitim. Această condiţie fiind impusă de art.598 pentru luarea oricărei măsuri de conservare a
patrimoniului debitorului, inclusiv şi pentru exercitarea acţiunii oblice.
2. Pe calea acţiunii oblice creditorul poate exercita, în general, toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din
patrimoniul debitorului, cum ar fi de exemplu: acţiunea în plata unei creanţe, acţiunea în anularea unui act juridic,
acţiunea în repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, acţiunea în recunoaşterea unui drept de uzufruct,
servitute sau superficie, acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vînzare-cumpărare pentru neplata preţului, etc. Ca
excepţie de la această regulă, nu pot fi exercitate pe calea acţiunii oblice drepturile care în virtutea unui text de lege
sau a naturii lor, sunt considerate ca fiind excusiv personale ale debitorului. În această categorie intră: a.) drepturile
personale nepatrimoniale, cum ar fi: acţiunile de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti, etc. b.)
drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, întemeiată pe
raţiuni de ordin moral, cum ar fi de pildă, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, renunţarea la o
succesiune, etc. c.) drepturile avînd un caracter neurmăribil: dreptul la pensie de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie.
3. După regula generală conţinută în alin.1 al acestui articol, acţiunea oblică poate fi intentată doar în cazul
în care sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de acest articol, inclusiv şi cerinţa ca creanţa să fie lichidă şi
exigibilă. Ca excepţie, prevederile alin.3, permit ca acţiunea oblică să fie intentată chiar şi în cazul în care creanţa nu
este lichidă şi exigibilă, dar care va dobîndi aceste caractere cel tîrziu la momentul examinării.

Articolul 600. Excepţiile opuse creditorului care a intentat acţiune oblică


Cel împotriva căruia a fost intentată acţiune oblică poate opune creditorului toate excepţiile
opozabile propriului creditor.

Persoana împotriva căreia este intentată acţiunea oblică beneficiază în raport cu creditorul de aceleaşi drepturi ca
şi în raport cu propriul său creditor. În acest context, terţul pîrît poate opune creditorului toate mijloacele de
apărare pe care le-ar fi putut opune propriului creditor, cum ar fi de exemplu invocarea nulităţii actului juridic în
temeiul căruia a luat naştere creanţa ce stă la baza acţiunii oblice; invocarea termenului de prescripţie a acţiunii
oblice sau opunerea unei compensaţiei, etc. Pîrîtul poate dispune de drepturile sale şi după promovarea acţiunii
oblice. Astfel, el poate încheia o tranzacţie de împăcare cu propriul său creditor; aceasta va fi opozabilă
reclamantului dacă nu va avea un caracter fraudulos.

Articolul 601. Efectele acţiunii oblice

Toate bunurile obţinute în baza acţiunii oblice intră în patrimoniul debitorului şi beneficiază tuturor
creditorilor acestuia.

Exercitînd acţiunea oblică, creditorul exercită, în realitate, acţiunea debitorului său. Sîntem în prezenţa
exerciţiului unei acţiuni în numele şi pe contul debitorului. Hotărîrea pronunţată în urma promovării acţiunii oblice
este opozabilă debitorului numai cînd el a fost introdus în proces. În schimb, acea hotărîre este opozabilă tuturor
creditorilor, indiferent dacă le este sau nu favorabilă. În cazul în care creditorul exercită cu succes acţiunea oblică, se
va evita micşorarea patrimoniului debitorului, căci prin efectul acţiunii oblice, bunurile asupra cărora purta dreptul
ce era ameninţat cu pieirderea este readus în patrimoniul debitorului. Drept urmare, aceste bunuri vor servi la
asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără ca creditorul care a exercitat acţiunea oblică să
aibă vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori. De aceea se spune că acţiunea oblică este, prin efectele sale, o
acţiune colectivă, conservînd gajul general, garanţie comună a tuturor creditorilor aceluiaşi debitor.

Capitolul V
EFECTELE NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIEI

Articolul 602. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei

(1) În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru
prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
(2) Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau
tardivă.
(3) Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a
obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită
unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.
(4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri în locul prestaţiei se exercită în condiţiile suplimentare de
la art.609. Creditorul poate cere despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiei doar în condiţiile
suplimentare privind întîrzierea prevăzute la art.617. În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate
cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform art.737.

1. Acest articol instituie regula potrivit căreia debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului ca
urmare a neexecutării obligaţiilor asumate.
Neexecutarea obligaţiei contractuale antrenează răspunderea civilă contractuală, atunci cînd se întrunesc
condiţiile stabilite de lege, exceptînd temeiurile de exonerare sau limitare a răspunderii.
Pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei contractuale debitorul va plăti daune interese compensatorii, iar
pentru simpla întîrziere a executării va plăti daune-interese moratorii.
2. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit (art.
572 alin. 2).Astfel, obligaţia privind predarea unor bunuri trebuie să corespundă tuturor cerinţelor cantitative şi
calitative:transmiterea trebuie să se efectueze în termenii stabiliţi, bunurile trebuie să corespundă condiţiilor de
asortiment stipulate de părţi(corelaţia după modele, varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi), în
completivitatea asortimentului sau în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau alte cerinţe
înaintate tradiţional, în garnitură completă, dacă părţile sau înţeles astfel, în ambalajul corespunzător, potrivit
standardelor şi cerinţelor tehnice permise.
Neexecutarea obligaţiei contractuale este omisiunea debitorului de a săvîrşi prestaţia care constituie obiectul
obligaţiei asumate. Neexecutarea poate fi totală sau parţială. Efectele juridice sînt diferite reieşind din felul
neexecutării, precum şi din faptul, ce fel de obligaţii n-au fost executate: dintr-un contract unilateral sau
sinalagmatic. Dacă obiectul obligaţiei este indivizibil sau obligaţia este neexecutată în mare parte, o executare
parţială echivalează unei neexecutări totale. O executare defectuoasă (de o calitate inferioară celei convenite,
depistarea unor vicii care fac inutilizabil obiectul prestaţiei), precum şi o executare tardivă (în special atunci, cînd
obligaţia prin natura sa sau prin convenţia părţilor trebuia executată într-un anumit termen, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă) se asimilează cu neexecutarea obligaţiei. Executarea este defectuoasă şi în cazul, cînd în aparenţă
pare a fi executată corespunzător, însă nu corespunde clauzelor speciale, negociate în contract.
În fiecare caz de neexecutare se va ţine cont de cauzele acesteia. Astfel, neexecutarea poate avea loc din cauza:
- imposibilităţii executării;
- alte motive.
Pentru ambele situaţii creditorul trebuie să decidă asupra alegerii comportamentului propriu în vederea
asigurării intereselor sale din acest contract, precum şi modul de executare a prestaţiei corelative.
3 Principiul executării reale(în natură) a obligaţiei presupune că debitorul trebuie să execute acele acţiuni sau să
se abţină de la anumite acţiuni, care constituie conţinutul obligaţiei. De aici poate fi dedusă şi următoarea regulă:
neadmiterea înlocuirii executării obligaţiei printr-o compensaţie bănească cel puţin atîta timp, cît creditorul mai
păstrează interesul faţă de executarea în natura specifică a obligaţiei.În acest mod se vor apăra în mare măsură
interesele creditorului care adesea nu are altă posibilitate de a-şi satisface necesităţile sale în mărfurile, lucrările
sau serviciile de o anumită categorie, decît prin impunerea debitorului la executarea în natură. Respectarea acestui
principiu este îndeosebi importantă în condiţiile relaţiilor de piaţă cu participarea agenţilor economici-
monopolişti.
Codul civil conţine norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre
care menţionăm: creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia, să execute
el însuşi sau să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului(art.620); în
cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a
bunului (art.622); cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel
de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă
cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au
efect(art.782) ş.a.
În raporturile civile delictuale de asemenea se aplică principiul reparării în natură a prejudiciului, pe cît este cu
putinţă acest lucru.
Orice încălcare a obligaţiei se reduce fie la neexecutarea totală a obligaţiei, fie la executarea necorespunzătoare
a acesteia.În dependenţă de aceste împrejurări, legiuitorul a stabilit soluţii diferite.În baza alineatului comentat,
dacă obligaţia n-a fost executată în modul corespunzător, debitorul nu este eliberat de executarea acesteia în
natură, chiar dacă pentru încălcările comise a fost impus la repararea prejudiciului. Excepţie servesc cazurile, cînd
creditorul pierde interesul pentru executare.Pierderea interesului de către creditor faţă de executarea obligaţiei are
drept efect eliberarea debitorului şi obligarea lui la repararea prejudiciului (de exemplu art. 757 alin. (2), art. 1139
alin.( 3), art. 1140). La fel, dacă creditorul nu are interes faţă de o prestaţie executată parţial, debitorul poate fi
obligat la plata despăgubirilor ca pentru o neexecutare totală (art.art. 609 alin.(2); 709 alin(3)).Renunţul
creditorului la primirea unei executări tardive trebuie făcut pînă la acceptarea de facto a acesteia. Dacă iniţial a
acceptat executarea, iar ulterior declară că a pierdut interesul faţă de executare, ultima manifestare de voinţă nu va
avea nici un efect juridic. Trebuie de remarcat că renunţarea creditorului la primirea unei executări tardive din
cauza pierderii interesului are drept consecinţă fie modificarea, fie rezilierea contractului. Din această cauză
renunţarea trebuie făcută în forma corespunzătoare, cerută de lege pentru valabilitatea acelui contract.
Sîntem în prezenţa executării necorespunzătoare în cazul cînd antreprenorul execută lucrarea cu vicii sau cu
depăşirea termenului stipulat, utilizează materiale necalitative, obligaţia este executată în volum mai mic, decît s-a
negociat, cumpărătorul achită cu întîrziere preţul în baza contractului,vînzătorul vinde mărfuri necalitative,
serviciile prestate sînt defectuoase etc.Cu toate că poate fi impus la repararea prejudiciului şi plata clauzei penale,
în condiţiile respectării art.626 alin.(1), debitorul nu se eliberează de obligaţia de remediere a bunurilor vîndute
sau înlocuirea acestora cu altele calitative, de executarea lucrării, construcţiei pînă la finisare etc.Dacă în
contractul sinalagmatic o parte execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă şi nu întreprinde eforturi
suplimentare pentru a remedia defectele executării, creditorul poate, după expirarea unui termen rezonabil pe care
l-a stabilit pentru remediere să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului
de graţie, de iminenţa rezoluţiunii(art.709 alin.(1).
În cazul neexecutării totale a obligaţiei, debitorul se eliberează de executarea obligaţiei în natură, fiind ţinut să
repare prejudiciul astfel cauzat.Neexecutare totală există atunci, cînd, de exemplu, antreprenorul nu a efectuat nici
una din acţiunile la care se obligaseră în baza contractului, vînzătorul nu a transmis nici o parte din cantitatea
bunurilor ce constituiau obiectul prestaţiei, comisionarul nu a executat obligaţia în baza contractului, altfel spus
părţile rămîn în situaţia preexistentă contractului. Se va califica drept neexecutare a contractului şi situaţiile în
care debitorul a întreprins careva acţiuni întru executarea acestuia, însă fără nici un rezultat, de exemplu
antreprenorul a transportat o anumită cantitate de materiale de construcţie la locul executării construcţiei,
mandatarul a purces, fără succes, la căutarea contragenţilor cu care urma să încheie acte juridice în numele şi
interesul mandantului.Repararea prejudiciului se va efectua în condiţiile suplimentare, prevăzute la alin.(4) al
articolului 602.
Principiul executării în natură a obligaţiei trebuie să se respecte în cadrul tuturor raporturilor contractuale, fie
între persoane fizice, fie cu participarea persoanelor juridice.
4. Creditorul poate pretinde despăgubiri în locul prestaţiei doar dacă a stabilit anterior debitorului un termen
rezonabil pentru executare, făcîndu-i o somaţie, în condiţiile, prevăzute de art. 609. Dacă debitorul întîrzie să
execute obligaţia, creditorul poate pretinde daune-interese moratorii doar dacă a pus debitorul în întîrziere, în
condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de art. 617. Atunci, cînd neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
rezultă dintr-un contract sinalagmatic, creditorul poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului doar dacă
notifică debitorul într-un termen rezonabil. Ca urmare a rezoluţiunii (rezilierii) creditorul are dreptul la plata
despăgubirilor. Dacă nu se poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului, creditorul este în drept să pretindă
reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative ( art.746 alin . 1).

Articolul 603. Vinovăţia debitorului

(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă
legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă
gravă.

1. Tradiţional, noţiunea vinovăţiei ca element al răspunderii civile era inspirată din dreptul public (intenţie,
imprudenţă, vinovăţie mixtă) şi era calificată drept atitudinea psihică a persoanei ce a comis prejudiciul faţă de
rezultatele dăunătoare ale comportamentului său. Această concepţie însă, trebuie supusă revizuirii reieşind din
specificul relaţiilor de drept privat.
Articolul comentat stabileşte regula, în baza căreia debitorul poartă răspundere pentru acţiunile sau omisiunile
comise cu vinovăţie (cu excepţiile corespunzătoare). Vinovăţia nu este definită prin normele Codului civil.
Articolul comentat stabileşte doar formele acesteia:
- dolul (intenţia);
- culpa (imprudenţa sau neglijenţa). Culpa se mai clasifică în: culpă gravă şi culpă uşoară (neînsemnată).
Criteriul orientativ după care vom delimita formele vinovăţiei contractuale se reduce la compararea acţiunilor sau
inacţiunilor debitorului contractual cu un model de comportament abstract, specific unei persoane diligente, adică
omul cu capacitate medie, omul normal, prudent şi disciplinat, raţional, bunul proprietar(nu şi excelentul
proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi imposibil de realizat), care acţionează cu grijă în raport cu
interesele celorlalţi membri ai societăţii şi respectă regulile de convieţuire socială.
Vinovăţia poate fi definită ca: ne luarea de către debitor a tuturor măsurilor posibile pentru preîntîmpinarea
urmărilor negative a comportamentului său, măsuri necesare în dependenţă de specificul obligaţiei asumate şi
condiţiile reale ale circuitului civil. Măsurile ce se impun a fi luate în vederea executării corespunzătoare a
obligaţiei trebuie raportate la nivelul de precauţie şi diligenţă, necesară în asemenea împrejurări, de exemplu,
depozitarul trebuie să asigure păstrarea bunului potrivit condiţiilor contractului în încăperi corespunzătoare, să nu
admită interacţiunea cu alte bunuri capabile să-i diminueze calitatea, să asigure temperatura necesară, aerisirea
încăperilor, să ia măsuri antiincendiare şi împotriva sustragerilor.
De principiu, formele vinovăţiei civile nu au relevanţă la aplicarea răspunderii, căci răspunderea civilă e
cîrmuită de alte principii, decît cele din dreptul public, şi anume:
- răspunderea civilă poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, iar în unele cazuri şi fără vină;
- cuantumul despăgubirilor se stabileşte în dependenţă de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea
vinovăţiei.
Prin excepţie, formele vinovăţiei pot avea un rol determinant la aplicarea sau stabilirea limitelor răspunderii
civile.
Dolul reprezintă acţiuni sau omisiuni intenţionate ale debitorului, îndreptate spre neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei sau crearea situaţiei de imposibilitate a executării. De regulă, dolul se deduce din
comportamentul debitorului: distrugerea intenţionată a bunurilor, refuzul expres de a executa obligaţiile
contractuale etc. Însă nu tot timpul comportamentul vădit ilicit al debitorului denotă intenţia acestuia, de exemplu,
neachitarea contravalorii bunului procurat nu este neapărat rezultatul unei omisiuni intenţionate.
Dacă vinovăţia debitorului se manifestă prin dol, acesta va fi ţinut să repare şi prejudiciul imprevizibil (art. 610
alin. 5).
Nu urmează de confundat dolul ca formă a vinovăţiei cu dolul – viciu al consimţămîntului la încheierea actului
juridic civil.
Cupla gravă presupune situaţia cînd debitorul fie prevede posibilitatea producerii rezultatului dăunător, dar
speră evitarea acestuia, fie nu prevede acest rezultat, deşi este conştient de faptul că comportamentul lui poate
provoca acest rezultat. Debitorul nu manifestă nici cel mai mic grad de diligenţă şi precauţie, pe care trebuie să-l
manifeste orice participant la circuitul civil, nu ia nici cele mai elementare măsuri în scopul executării
corespunzătoare a obligaţiei.
În mod practic, deosebirea între dol şi culpă gravă este dificil de a o efectua. Este şi motivul pentru care
legiuitorul, limitînd, în anumite situaţii răspunderea debitorului, indică drept condiţie obligatorie vinovăţia sub
forma dolului sau culpei grave, cumulîndu-le (art. 596, 860, 1019, 1049, 1083, 1087, 1101, 1138, 1142, 1385,
1404 ş.a).
Cupla uşoară este forma culpei, la care debitorul, în procesul executării obligaţiei sale nu dă dovadă de acea
precauţie, stăruinţă care i se poate pretinde în virtutea naturii obligaţiei şi condiţiilor circuitului civil şi, ca rezultat,
nu sînt luate toate măsurile necesare pentru executarea acelei obligaţii.
Pentru aprecierea vinovăţiei debitorului nu are relevanţă calităţile lui personale sau atitudinea sa psihică în
raport cu fapta ilicită.
În baza alin. (1) deducem că debitorul poate fi tras la răspundere şi în lipsa vinovăţiei sale, atunci cînd legea sau
contractul prevede, sau dacă astfel reiese din conţinutul sau natura raportului civil. Răspunderea fără vină este
instituită în apărarea intereselor creditorului şi, totodată, nu înseamnă o răspundere nelimitată. În aceste situaţii
temeiuri de eliberare de răspundere sînt: forţa majoră, intenţia părţii vătămate sau alte temeiuri, prevăzute de lege.
Vom exemplifica prin cîteva situaţii:
- producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu vicii, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu
excepţiile prevăzute de lege (art. 1425);
- pe durata întîrzierii, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu excepţia cînd prejudiciul s-ar fi produs
chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618);
- reprezentatul (debitorul) răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat
executarea contractului ca pentru propria vină (art. 604). Legea poate să prevadă cazurile, cînd răspunderea o va
purta reprezentantul sau prepusul;
- prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicarea măsurilor de răspundere penală, administrativă, prevăzută
de art. 1405, se va repara de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor care au aplicat aceste măsuri;
- prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către
o autoritate publică se repară integral de autoritatea publică, în condiţiile art.1404.
A nu confunda aceste situaţii cu răspunderea subsidiară a ocrotitorilor (reprezentanţilor legali) pentru
prejudiciul cauzat de minor, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu. În acest caz vina ocrotitorului
(supraveghetorului) se prezumă şi se reduce la lipsa supravegherii ori educării minorului, supravegherea
necorespunzătoare a incapabilului (art. 1407, 1408).
2. Părţile în contract pot stabili clauze cu privire la răspundere. Prin contract răspunderea poate fi micşorată,
diminuată numai cît priveşte culpa uşoară, fiindcă în baza alin.(2) orice stipulaţie prin care debitorul se eliberează
anticipat de răspundere în caz de dol ori cuplă gravă este nulă.Însă legislaţia civilă reglementează situaţii, cînd nici
culpa uşoară nu poate limita ori exclude răspunderea.
Un caz special este prevăzut de art. 1431 care se referă la relaţiile cu participarea consumatorilor şi producătorilor.
Din această normă reiese că orice convenţie, prin care răspunderea producătorului este limitată ori exclusă cu
anticipaţie este nulă. Deci, în aceste cazuri, părţile nu pot negocia nici limitarea răspunderii în caz de culpă uşoară.
O normă similară este prevăzută de art. 988 alin.(3) -transportul de persoane. În relaţiile de transport putem vorbi
şi despre o limitare de altă natură a răspunderii cărăuşului, de exemplu, în transportul aerian internaţional pentru
pierderea bagajelor şi mărfurilor, valoarea cărora nu a fost declarată special, răspunderea transportatorului este
limitată la 250 franci pentru 1 kg şi 5 mii de franci de pasager pentru obiectele, a căror supraveghere o păstrează
pasagerul (art. 22 al Convenţiei pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional,
Varşovia, 12.10.1929; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului 766/1996).
Atunci cînd vinovăţia este o condiţie obligatorie a răspunderii civile, debitorul este cel care va demonstra lipsa
vinovăţiei sale sau vinovăţia creditorului (a unui terţ) în neexecutarea obligaţiei. Creditorul, însă, trebuie să facă
proba comportamentului ilicit al debitorului şi existenţa prejudiciului, precum şi legătura cauzală dintre
comportament şi prejudiciu. Proba acestor elemente poate fi făcută prin dovada contractului şi a nerespectării
obligaţiilor contractuale. Însuşi dovedirea acestora presupune că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale
cu vinovăţie. Astfel, la baza răspunderii civile este pusă prezumţia vinovăţiei debitorului pînă la proba contrară.
Temeiurile ce exclud vina debitorului sînt:
- forţa majoră şi cazul fortuit (cu excepţiile prevăzute de lege);
- vina creditorului (a unui terţ) care exclude total sau parţial răspunderea debitorului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care debitorul nu poartă răspundere şi în
parte datorită unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în măsura în care pagubele au fost
cauzate de împrejurările din cea de-a doua categorie (vezi comentariul art.1008 alin.4)
Alte împrejurări cum ar fi inexperienţa, nepriceperea, eroarea, necunoaşterea legii nu servesc temei de
exonerare.Dacă profesionalizmul debitorului are relevanţă cît priveşte calitatea executării obligaţiei, atunci
conduita debitorului trebuie comparată cu modelul de comportament al unui profesionist, avîndu-se în vedere
regulile de prudenţă şi diligenţă care cîrmuiesc profesia respectivă. În condiţiile unei industrializări continue,
exigenţele înaintate faţă de profesionişti sînt mai mari pe măsura specializării debitorului într-un anumit domeniu.
Mai mult decît alţii,specialistul ar trebui să-şi autoaprecieze propriile capacităţi şi aptitudini.
Eroarea este de fapt şi de drept. Eroarea de fapt, ca falsă reprezentare a realităţii nu are efecte în planul
răspunderii civile. Aceasta poate însemna o slabă dezvoltare a facultăţilor intelectuale a individului şi drept
consecinţă un grad scăzut de cunoaştere, însă dacă este probată existenţa discernămîntului, neexecutarea obligaţiei
este imputabilă. Eroarea de fapt este considerată drept consecinţă a neglijenţei şi imprudenţei. La fel, eroarea de
drept, altfel spus ignorarea sau necunoaşterea legii nu poate servi drept scuză, în special pentru acel debitor, care
acţionează într-un anumit domeniu, care necesită de a se informa asupra exigenţelor legii.
Exonerarea totală de răspundere a debitorului prin intermediul clauzelor de nerăspundere este posibilă, cu
excepţia domeniilor unde legea interzice expres (art. art. 719 alin.(1), lit. g); 988 alin. (3) ş.a.).

Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului

Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea
contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul.
Prevederile art.603 alin.(2) nu se aplică.

Articolul comentat reglementează un temei al răspunderii pentru fapta altuia şi anume răspunderea debitorului
pentru vina:
- reprezentantului său;
- a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului.
Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor civile pot fi exercitate prin intermediul unui reprezentant, excepţie făcînd
cazurile expres prevăzute prin lege sau care reiese din natura raportului juridic (art.241 alin.5). Scopul
reprezentării este încheierea de către reprezentant a actelor juridice unilaterale sau bilaterale în numele şi interesul
reprezentatului, în limitele împuternicirilor sale.Convenţiile încheiate de reprezentant sînt acţiuni volitive proprii
ale acestuia care totodată dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii civile ale reprezentatului.
Reprezentarea poate fi benevolă (convenţională, în baza mandatului, inclusiv reprezentarea comercială) şi
obligatorie (reprezentarea legală).
Părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice
şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de
împuterniciri speciale (art.61 alin.(2) al Legii nr.1316/2000). Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele
persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat
(art.32, alin.2).Deşi articolul 604 se întitulează “Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului”,
scopul acestuia nu este să reglementeze, în parte, raporturile cu participarea reprezentanţilor legali stricto sensu,
deoarece:
- restricţiile prevăzute de lege (art.art.42, 43) , stabilite în apărarea intereselor celor reprezentaţi exclud la
maxim încheierea actelor juridice prin care aceştea obţin calitatea de debitor;
- mecanismul, reglementat de art.604 face inexplicabil faptul, cum un minor sau tutelatul ar fi ţinut să
răspundă pentru vina reprezentantului său legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul său care prin lege sau prin actul
de constituire este desemnat să acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei
juridice.Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin analogie
regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. Pe de altă parte, organele de conducere
a persoanei juridice nu sînt subiecte distincte de drept, ci sînt parte a persoanei juridice, actele lor fiind
recunoscute drept acte ale persoanei juridice.Astfel, în raporturile civile de obligaţii persoana juridică- debitor
poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere.
Actele încheiate de reprezentantul în baza mandatului, în limitele împuternicirilor acordate, generează
răspunderea reprezentatului. Dacă un act juridic este încheiat de o persoană în numele şi interesul altei persoane
fără a avea împuterniciri sau cu depăşirea acestora, reprezentatul va răspunde doar dacă confirmă ulterior acest
act. În caz contrar reprezentantul, la alegerea celeilalte părţi va executa actul juridic sau va repara prejudiciul
cauzat astfel (cu excepţia cazului cînd cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor (art.250)).
Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal,
aceasta poate fi executată şi de un terţ (art.581). Este important de a stabili corect în ce cazuri o obligaţie poate fi
încredinţată spre executare unui terţ şi care sînt urmările neexecutării acesteia, de exemplu, vînzătorul poate pune
în sarcina producătorului, cu care este în relaţii juridice, să expedieze bunurile fabricate direct cumpărătorului. Tot
vînzătorul poate pune în sarcina cumpărătorului achitarea plăţii pentru acele bunuri direct producătorului.
Din conţinutul art.581 deducem că, de regulă, o obligaţie poate fi executată de un terţ în numele şi în interesul
debitorului, iar prin excepţie debitorul este obligat să execute personal.Excepţia trebuie să fie prevăzută prin lege,
condiţiile contractului sau să reiasă din natura obligaţiei. Astfel, în contractul de depozit depozitarul nu are
dreptul, fără încuviinţarea deponentului să transmită unui terţ spre păstrare bunul primit (art.1091 alin.1).
Dimpotrivă, antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această
obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei, însă supravegherea şi răspunderea ei o
conservă în orice caz (art.936).
O obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ, indiferent de calitatea pe care o au participanţii la
aceste raporturi:persoane fizice sau juridice.Orice debitor conştiincios şi cu raţiune atunci cînd încredinţează unui
terţ executarea obligaţiei către creditor, trebuie să prevadă posibilitatea unei executări necorespunzătoare a
acesteia şi poate lua măsuri asigurătorii în acest sens.
La o privire mai atentă observăm că pentru a obţine o executare corespunzătoare a obligaţiei, debitorul urmează
să dea anumite instrucţiuni terţului iar acesta trebuie să le execute întocmai. Între ei apare, deci, un raport de
prepuşenie, unde debitorul este comitentul, iar terţul,căruia i se încredinţează executarea are calitatea de
prepus.Sîntem în prezenţa unui raport de prepuşenie ce apare în baza contractului de mandat, unde mandatarul
(terţul) nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării primite şi acceptă să-şi desfăşoare
activitatea sub direcţia, îndrumarea, controlul şi supravegherea mandantului (debitorului).Mandatarul este obligat
să îndeplinească indicaţiile mandantului (art.1040 alin.1).Acest raport trebuie să existe în momentul neexecutării
obligaţiei încredinţate de către prepus şi, totodată, nu presupune contactul direct şi permanent al comitentului cu
prepusul său.
Articolul 604 reglementează răspunderea contractuală a comitentului şi a prepusului faţă de creditor, iar
răspunderea delictuală a acestora este reglementată de art.1403.
Creditorul, fiind obligat să primească executarea propusă de terţ pentru debitor (art.581) şi descoperind ulterior
o executare necorespunzătoare va avea dreptul de a trage la răspundere fie debitorul, fie terţa persoană, în
dependenţă de circumstanţele concrete.În baza articolului comentat, de regulă debitorul este cel, ce urmează să
răspundă, însă prin lege poate fi obligat să răspundă terţul.Excepţii de acest fel sînt întîlnite foarte rar (vezi
comentariul art.1084). Reieşind din caracterul imperativ al art.604, debitorul şi creditorul nu pot stipula în contract
clauza, în baza căreia terţul este persoana ce va răspunde pentru neexecutarea obligaţiei încredinţate lui. Acest
fapt trebuie să fie reglementat doar prin lege specială. Norma articolului 604 confirmă faptul, că necătînd la aceea
că o obligaţie poate fi executată de un terţ, raportul juridic apărut între debitor şi creditor se menţine în măsura în
care se poate invoca o executare necorespunzătoare.
Răspunderea pentru acţiunile terţului are la bază aceleaşi principii, ca şi răspunderea pentru fapta proprie a
debitorului.Interesele creditorului nu pot fi neglijate sau puse în pericol prin simpla înlocuire a executantului
obligaţiei, iar protecţia corespunzătoare a acestor interese se va atinge doar dacă debitorul va purta răspundere
pentru acţiunile terţului ca pentru propriile acţiuni.Debitorul răspunde pentru vinovăţia terţului ca pentru propria
vină, adică dacă la executarea unui contract debitorul urma să răspundă indiferent de vină, tot astfel va răspunde şi
atunci, cînd a încredinţat executarea unui terţ. Dacă debitorul este chemat să răspundă , însă, numai în caz de
intenţie sau culpă gravă, încredinţînd executarea unui terţ, va răspunde doar atunci cînd terţul a comis o
neexecutare prin intenţie sau culpă gravă.La fel, în cazurile cînd în baza legii este chemat să răspundă terţul,
răspunderea lui nu va exceda sau nu va fi mai limitată decît răspunderea debitorului însuşi.Astfel legea va proteja
şi interesele terţului la fel ca pe ale debitorului..Soluţia diferă, însă, atunci cînd creditorul a încuviinţat executarea
obligaţiei de către un terţ., de exemplu, în cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului
primit,depozitarul poartă răspundere în continuare doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare (art.1091
alin.2).Pentru alte consecinţe negative, ce apar în rezultatul executării contractului de depozit răspunde terţul.Dacă
la expirarea termenului contractului depozitarul nu ridică bunurile depozitate, terţul va răspunde doar pentru
prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă(art.1101). La fel, dacă transmiterea mandatului către un terţ s-a
făcut cu permisiunea mandantului, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi
pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile.Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune
persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar (art.1037 alin.4,5).
Atunci cînd legea ori contractul nu permite debitorului încredinţarea executării obligaţiei către un terţ, însă
debitorul neglijează această interdicţie,el îşi asumă integral riscul acţiunilor culpabile ale terţului.Mai mult decît
atît, simplul fapt al transmiterii ilegale a executării obligaţiei denotă vina debitorului în executarea
necorespunzătoare a obligaţiei.
Trebuie de remarcat că atunci cînd legea admite posibilitatea încredinţării executării obligaţiei către un terţ,
acesta nu devine parte a raportului juridic. Chiar şi atunci cînd legea reglementează că pentru neexecutare va
răspunde terţul, debitorul iniţial nu este eliberat de răspundere, deoarece în această situaţie nu a avut loc preluarea
datoriei de către terţ, potrivit art.568. Regimul juridic al încredinţării executării obligaţiei de către un terţ se
deosebeşte esenţial de cel al preluării datoriei. În contextul articolului comentat, creditorul are posibilitate de a
trage la răspundere de regulă debitorul,sau, prin excepţie, atît debitorul, cît şi terţul, care a executat în locul
debitorului. Repararea prejudiciului de către unul dintre aceşti subiecţi duce la stingerea definitivă a obligaţiei
respective.
Urmează de făcut diferenţă între situaţia cînd debitorul încredinţează unui terţ executarea obligaţiei sale şi
situaţia în care debitorul, în procesul executării obligaţiei apelează la serviciile unor “ajutoare”.Adesea dreptul
debitorului de a apela la ajutoare în procesul executării obligaţiei reiese din textul legii (art.art.1036 alin.(1),1008
alin(2),1083 alin.(1)).Diferenţa constă în faptul, că în primul caz terţul execută obligaţia integral sau parţial
creditorului în raportul obligaţional, pe cînd în cazul al doilea, terţul atras de debitor execută obiectul prestaţiei
către debitorul obligaţiei de bază, urmînd ca acesta să execute creditorului. În acest din urmă caz “ajutorul” nu
poate fi tras la răspundere de către creditor nemijlocit, urmînd ca fiecare participant la aceste raporturi să răspundă
în faţa propriului cocontractant.
Debitorul se poate elibera de răspundere dacă a încheiat un acord, în baza căruia terţul s-a angajat să răspundă
în exclusivitate în faţa creditorului dacă va acţiona prin dol sau culpă gravă. Un astfel de acord este valabil doar în
aceste condiţii, prin excepţie, deoarece art.603 alin.(2) interzice expres orice acord, prin care debitorul se
eliberează anticipat de răspundere în caz de dol sau culpă gravă.
În multe situaţii, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către cel căruia i s-a
încredinţat se explică printr-o defectuoasă activitate de supraveghere, îndrumare şi control din partea debitorului.
Dacă terţul a executat întocmai instrucţiunile defectuoase ale debitorului şi prin aceasta s-a cauzat prejudiciu
creditorului, răspunderea o va purta în exclusivitate debitorul..
Pe de altă parte vinovăţia terţului se apreciază în raport cu drepturile şi obligaţiile ce derivă din specificul
funcţiei încredinţate şi dacă terţul a depăşit limitele funcţiei încredinţate, a abuzat de împuternicirile sale,
acţionînd în propriu interes sau chiar împotriva interesului debitorului, care i-a delegat aceste împuterniciri,
debitorul trebuie să fie eliberat de răspundere. Deci răspunderea debitorului, în baza articolului comentat trebuie
să se încadreze în anumite limite raţionale şi trebuie să fie antrenată pentru faptele ilicite ale terţului, săvîrşite în
limitele normale ale funcţiei, ţinînd cont de scopul, în vederea căruia i-au fost conferite împuterniciri.
Debitorul se va elibera de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei s-a produs dintr-o cauză străină
care înlătură însuşi vinovăţia terţului împuternicit să execute, adică forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului
sau a unui terţ şi nu va fi eliberat de răspundere chiar dacă face dovada unei îndrumări şi supravegheri
corespunzătoare exigenţelor funcţiei încredinţate terţului. Terţul nu se poate elibera de răspundere (în ordinea
acţiunii în regres) motivînd prin pregătirea profesională insuficientă ori neglijenţa sau imprudenţa sa.

Articolul 605. Răspunderea pentru imposibilitatea procurării obiectului

Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru imposibilitatea procurării chiar si în
cazul în care aceasta nu se datorează vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Articolul comentat conţine o normă dispozitivă care rezidă în următoarele: dacă legea sau contractul nu prevede
altfel, debitorul care şi-a asumat obligaţia să procure un bun pentru a-l transmite creditorului va răspunde pentru
neexecutarea obligaţiei atunci, cînd neexecutarea s-a produs cu vinovăţie, cît şi atunci, cînd procurarea acestui bun
devine imposibilă din motive ce nu depind de debitor.Totodată, dacă debitorul se află în condiţiile reglementate de
art.606, el este exonerat de răspundere.
A procura un bun, în sensul articolului 605, înseamnă a-l dobîndi prin orice modalitate admisă de lege:
cumpărare, producere, asamblare, construire, transformare, îmbunătăţire etc., precum şi prestarea unui
serviciu.Obiect al procurării pot fi atît bunuri determinate generic, cît şi individual determinate. Dacă obiectul
datorat este un bun determinat generic, debitorul va răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi
gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar şi atunci, cînd neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (art.590) De
exemplu, dacă un vînzător- agent economic şi-a asumat obligaţia faţă de cumpărător să procure un bun şi să i-l
transmită acestuia la un anumit moment, el va răspunde pentru cazul, cînd producătorul, din anumite motive nu
mai poate pune la dispoziţia vînzătorului acele bunuri (a încetat să le producă; a intervenit o situaţie de forţă
majoră etc.) Vînzătorul, pentru a-şi onora obligaţia, va trebui să dobîndească bunul datorat de la alţi producători,
iar în caz de imposibilitate, va repara prejudiciul astfel cauzat.
Dispoziţia art. 605 se aplică în modul corespunzător şi raporturilor de antrepriză şi prestări servicii.

Articolul 606. Forţa majoră

(1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore,
dacă survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii
obligaţiei ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore ori a consecinţelor
ei.
(2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai în perioada în care aceasta are efect
asupra executării obligaţiei.
(3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore, debitorul trebuie să notifice creditorului
aceste circumstanţe şi efectele lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor într-un termen
rezonabil de la data la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forţa majoră, acesta din
urmă răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificarii.
(4) Prevederile prezentului articol nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului, executarea
obligaţiei sau plata dobînzilor.

1. Forţa majoră este împrejurarea de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică în mod obiectiv şi fără
nici o vină din partea debitorului executarea obligaţiei contractuale a acestuia. În baza articolului comentat,
debitorul este eliberat în asemenea cazuri de răspundere.
Din conţinutul articolului, debitorul poate invoca forţa majoră, dacă se întrunesc cîteva condiţii:
- evenimentul trebuie să aibă o origine exterioară, să provină din afara persoanei sau sferei de activitate a
debitorului. De cele mai multe ori evenimentul de forţă majoră este un fenomen natural:cutremur, inundaţii,
alunecări de teren, furtună, alunecări de zăpadă, revărsarea albiilor rîurilor fără caracter repetabil, epizootii etc.
La fel, evenimente de forţă majoră vor fi şi evenimentele sociale: acţiuni militare, acte de terorizm, revoluţii,
epidemii, dispoziţiile organelor competente, care interzic săvîrşirea acţiunilor ce constituie executarea obligaţiilor
etc.
- evenimentul trebuie să fie imprevizibil , atît producerea sa, cît şi efectele. Este imprevizibil acel
eveniment, care are caracter extraordinar, se produce rar, imprevizibilitatea avînd caracter obiectiv şi absolut. În
acest sens se va lua ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată grija de care este capabil un
om în activitatea sa. Simpla sporire a dificultăţilor sau a costului executării nu semnifică o situaţie de forţă majoră
de natură a duce la exonerarea de răspundere. În unele situaţii evenimentul de forţă majoră poate fi prevăzut în
speţă, datorită progresului tehnico-ştiinţific, cum ar fi furtunile, inundaţiile, dar efectele sale nu pot fi
preîntîmpinate nici chiar aplicînd toate mijloacele disponibile.Din acelaşi punct de vedere o grevă, dacă este
petrecută în condiţiile legii, este previzibilă. Ordinea de iniţiere şi petrecere a grevelor este reglementată prin lege,
deaceea nu este temei de a atribui grevele la categoria evenimentelor imprevizibile şi inevitabile.
- evenimentul trebuie să fie inevitabil. Inevitabilitatea are un caracter relativ şi se va califica drept forţă
majoră evenimentul pe care debitorul, în situaţia în care se afla n-a putut să-l împiedice sau să înlăture
consecinţele. Aceasta înseamnă că un eveniment, în dependenţă de condiţiile concrete, poate fi calificat uneori
drept forţă majoră, iar alteori nu poate fi calificat astfel. Spre exemplu: sîntem în prezenţa forţei majore dacă o
navă maritimă, la momentul cînd se anunţase o furtună puternică era departe de ţărm. Dimpotrivă, dacă nava era
aproape de ţărm şi puteau fi luate măsuri de siguranţă, dar persoanele responsabile nu au luat aceste măsuri,
împrejurarea nu va fi calificată drept forţă majoră. Deci dacă evenimentul putea fi evitat de către o persoană cu
maximă diligenţă, dar cel responsabil nu a depus străduinţa necesară, se va antrena răspunderea civilă.
Totuşi uneori debitorul aflat în situaţie de forţă majoră va răspunde pentru neexecutare, putem exemplifica prin:
- cazuri expres prevăzute de lege, cum este provocarea daunei ca urmare a exploatării navei aeriene (art.
1410);
- cînd debitorul a comis o faptă cu vinovăţie, fără de care evenimentul de forţă majoră nu s-ar fi produs ori n-
ar fi împiedicat executarea obligaţiei sale;
- dacă prin contract debitorul şi-a luat asupra sa cazurile de forţă majoră, de exemplu administraţiile poştale
în raporturile internaţionale de acordare a serviciilor poştei de scrisori şi colete poştale (art. 34 al Convenţiei
Poştale Universale din 14.09.1994; art. 26 al Aranjamentului privind coletele poştale din 14.09.1994 la care
Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1159/1997).
2. Forţa majoră are ca efect principal exonerarea de răspundere contractuală a debitorului. În contractele cu
executare succesivă, atunci cînd forţa majoră acţionează temporar, are ca efect suspendarea executării
contractului, creditorul neputînd pretinde în această perioadă nici executarea obligaţiei, nici repararea
prejudiciului sau penalităţi.
Dacă imposibilitatea de executare, provocată de forţa majoră este definitivă, forţa majoră are ca efect stingerea
obligaţiilor (art. 663).
3. Debitorul trebuie să notifice creditorul într-un termen rezonabil despre imposibilitatea executării obligaţiei ca
urmare a forţei majore. Termenul va fi calificat drept rezonabil de la caz la caz, reieşind din durata şi felul în care
forţa majoră a împiedicat executarea obligaţiei, distanţa între părţi ş.a. În notificare se vor descrie circumstanţele
concrete în care s-a produs evenimentul şi în ce măsură acesta a împiedicat executarea obligaţiei.Drept efect al
neexecutării acestei obligaţii debitorul va răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării (dacă se constată
asemenea prejudiciu).Prin prejudiciu, cauzat prin lipsa notificării trebuie înţeles acele cheltuieli, pierderi pe care
creditorul le putea evita dacă cunoştea despre situaţia de forţă majoră
Distingem două situaţii:
- notificarea n-a fost făcută;
- notificarea a parvenit cu întîrziere, fie că a fost trimisă cu depăşirea unui termen rezonabil sau a întîrziat din
alte motive, neimputabile debitroului.
Dacă notificarea a întîtziat din motive, neimputabile debitorului, acesta nu va fi obligat să repare prejudiciul,
cauzat prin lipsa notificării.
4. Evenimentul de forţă majoră nu împiedică creditorul să ceară:
- rezoluţiunea contractului, însă nu va putea pretinde şi repararea prejudiciului (art. 738 alin. 5);
- executarea obligaţiei, dacă se mai păstrează această posibilitate;
- plata dobînzilor.
Codul civil utilizează şi noţiunea de caz fortuit, noţiune ce se deosebeşte de cea a forţei majore. Cazul fortuit
este o împrejurare internă, ce îşi are originea în cîmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o
împrejurare externă ce nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa de care este în stare
omul cel mai capabil. Cazul fortuit este acea împrejurare care, deşi putea fi preîntîmpinată, nu a fost astfel
preîntîmpinată de persoana responsabilă din cauza apariţiei sale inopinate.
De regulă, cazul fortuit duce la eliberarea de răspundere. Prin excepţie aceste împrejurări antrenează, totuşi,
răspunderea. Astfel, explozia cauciucului sau ruperea bazei de direcţie a unui autovehicul nu exonerează cărăuşul
de răspundere pentru prejudiciul cauzat terţilor, deoarece acestea nu sînt cauze străine, exterioare, de natură a
învedera lipsa raportului de cauzalitate şi de a înlătura astfel temeiul obiectiv al răspunderii, ci sînt cauze interne,
legate de bunul cauzator al prejudiciului sau de sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. În această
ipoteză, cărăuşul va răspunde şi în cazul cînd prejudiciul se datorează stării ori funcţionării vehiculului său (art.
988). Codul civil prevede şi alte cazuri speciale, cînd legea obligă la repararea prejudiciului cauzat în rezultatul
cazului fortuit (art. art. 618, 863).

Articolul 607. Restabilirea situaţiei preexistente

(1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care
împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea.
(2) Dacă prin vătămare a integritaţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii capacitatea de muncă
se pierde ori se reduce sau dacă prin vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o
rentă lunară în bani. Mărimea rentei se stabileşte în funcţie de evoluţia previzibilă şi conformă aşteptărilor
raţionale a veniturilor celui vătămat.
(3) Cel vătămat are dreptul să ceară în avans costul tratamentului. Această dispoziţie se aplică şi atunci
cînd este necesară reciclarea profesională.
(4) În locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire în capital (globală) dacă există un motiv
temeinic.

1. Unul dintre principiile de bază ale dreptului civil este repararea în natură a prejudiciului. Prin aceasta
persoana vătămată este repusă în situaţia anterioară, restituitio in integrum. Repararea în natură constă într-o
operaţie materială ce se rezumă la: restituirea lucrului însuşit ilegal, înlocuirea lucrului distrus prin fapta ilicită cu
un lucru similar, remedierea stricăciunilor cauzate, distrugerea lucrării ridicate cu încălcarea drepturilor terţilor
ş.a. Dacă repararea în natură nu acoperă paguba integral, se va recurge şi la repararea prin echivalent bănesc.
Despăgubirile băneşti pot fi acceptate doar dacă respectarea principiului sus-indicat este imposibil sau greu de
realizat. Instanţa de judecată va ţine cont, însă, şi de interesele părţilor participante la raportul obligaţional.
Principiul reparării în natură are aplicabilitate largă în relaţiile contractuale, cît şi în cele delictuale, cu unele
excepţii (vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale).
2. Vătămările aduse integrităţii corporale şi sănătăţii constituie domeniul specific, în care se întîlnesc atît
prejudiciul nepatrimonial, cît şi cel patrimonial, apărut ca urmare a uneia şi aceleiaşi fapte ilicite. În dreptul civil
acestor vătămări li se mai spune prejudicii corporale.
Dreptul la repararea prejudiciului corporal înseamnă dreptul victimei de a fi pusă într-o situaţie cît mai
apropiată posibil de cea pe care a avut-o anterior producerii faptului prejudiciabil. În corespundere cu art. 1418 la
atribuirea compensaţiei vor fi luate în calcul salariul (venitul ratat al persoanei care nu era salariat, de exemplu a
liberului profesionist, meşter popular ş.a) care la general se încadrează în noţiunea de venit ratat din cauza
pierderii sau reducerii capacităţii de muncă. La fel se vor stabili şi sumele necesare tratamentului inclusiv peste
hotare, necesare recuperării, pentru alimentaţie şi alte necesităţi suplimentare, de protezare, îngrijire străină,
cumpărarea unui vehicul special, reciclare profesională ş.a.
Indiferent dacă persoana vătămată este salariat sau şomer ori urma să se angajeze, dacă este minor sau major,
toate cheltuielile cauzate prin fapta celui responsabil constituie prejudiciul material şi trebuie rambursate victimei
integral.
Repararea prejudiciului efectiv al victimei, adică a cheltuielilor ocazionate prin însuşi producerea faptului ilicit
şi care de regulă sînt efectuate înainte de data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind stabilirea
prejudiciului cauzat se face prin acordarea unor despăgubiri sub formă de sumă globală.
Evaluarea venitului ratat – lucrum cessans – adică a pierderilor sau diminuării veniturilor profesionale ale
victimei se va face prin stabilirea unei rente lunare în bani. Aceasta va fi plătită atît pentru perioada anterioară
pronunţării hotărîrii judecătoreşti,dar nu mai mare de 3 ani,calculaţi din momentul intentării acţiunii (art.280 lit.
c), cît şi pentru viitor. La calcularea rentei se va ţine cont de gradul de incapacitate funcţională a victimei, totală
ori parţială, care se stabileşte de comisia de expertiză medico-legală; durata probabilă a activităţii sale
profesionale, precum şi de vîrstă. În cazul unui salariat de asemenea, se va lua în consideraţie genul de activitate,
desfăşurat de victimă, veniturile sale obţinute după accident comparativ cu cele obţinute anterior sau cu cele pe
care le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi produs prejudiciul. Trebuie luat în calcul şi majorarea de salariu, de care
victima ar fi beneficiat în mod sigur în cazul continuării activităţii profesionale anterioare, sau o eventuală
promovare în funcţie.
Punctul de plecare în evaluarea prejudiciului suportat reprezintă veniturile profesionale ale victimei obţinute
anterior producerii prejudiciului, inclusiv din cumulul de funcţii, prestaţiile suplimentare, veniturile din activităţile
cu caracter particular, dacă acestea aveau caracter de stabilitate şi repetabilitate.În ipoteza în care incapacitatea
funcţională, de exemplu o paralizie facială, nu atrage după sine şi incapacitatea de a munci, victima va beneficia
de despăgubiri pentru prejudiciul estetic, cît şi pentru prejudiciul material ce constă în cheltuielile de tratament. La
fel, dacă diminuarea capacităţii de muncă conduce la necesitatea unor eforturi suplimentare ca victima să-şi
menţină cîştigul anterior, acestea vor fi supuse aprecierii.
Noul Cod civil s-a dezis de principiul potrivit căruia din despăgubirile acordate se exclud sumele de bani
primite de victimă în calitate de pensie şi indemnizaţie pe linia asigurării sociale de stat (art. 1418).
3. Despăgubiri în avans pot fi pretinse în două situaţii:
- pentru costul tratamentului, în baza avizului organelor medicale abilitate (art. 1420 alin.2);
- în caz de necesitate a reciclării profesionale.
Datorită vătămării cauzate, deseori victima este nevoită să-şi schimbe profesia sau să fie încadrată în altă
funcţie. În aceste situaţii atît diferenţa de venituri (dacă există), cît şi toate cheltuielile legate de reciclarea
profesională trebuie compensate.
4. Prin plata despăgubirilor sub formă de rentă lunară, în primul rînd victimei i se garantează un minim de
existenţă cu caracter de periodicitate, iar în al doilea rînd, dacă sănătatea victimei se va reface după o anumită
perioadă mărimea despăgubirii poate fi redusă la cererea persoanei obligate.Prin excepţie, atunci cînd sînt motive
întemeiate, instanţa de judecată poate să acorde despăgubire globală, dar numai pentru o perioadă de cel mult 3
ani (art. 1420), ţinîndu-se cont şi de situaţia materială a persoanei responsabile. Drept motiv întemeiat poate servi
plecarea definitivă a autorului faptei ilicite peste hotare. Obligarea în asemenea cazuri la plata unei prestaţii
periodice este lipsită de eficienţă.
Despăgubirile acordate ca urmare a vătămării sănătăţii se supun indexării.
Cererile privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei sînt imprescriptibile (art.280 lit.c)..

Articolul 608. Imposibilitatea executării în natură

Dacă restabilirea situaţiei în conformitate cu prevederile art.607 alin.(1) nu este posibilă sau este posibilă
doar cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani.

1. Repararea prejudiciului poate fi făcută în natură sau prin echivalent, precum şi prin utilizarea concomitentă a
acestor modalităţi.
Din conţinutul articolelor 607, 608, 609 reiese următoarea regulă: repararea integrală a prejudiciului, la care
este îndreptăţită victima unui fapt ilicit se va face în natură sau, atunci cînd aceasta nu este posibil sau presupune
cheltuieli disproporţionate, fie nu este în interesul creditorului, se va efectua în formă bănească. Astfel, legiuitorul
a confirmat legislativ un principiu al dreptului civil, pe care se fundamentează sistemul de drept al Europei
continentale, spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon, care admite ca regulă generală, repararea
prejudiciului prin compensarea bănească.
Repararea prin echivalent constă în acordarea unei sume de bani exprimînd despăgubirea echivalentă pagubei
suferite. De regulă, despăgubirea bănească se evaluează şi se acordă ca sumă globală (capital). Înlocuirea
reparaţiei în natură a prejudiciului cu cea prin echivalent bănesc este posibilă numai la obligaţiile în natură.
Obligaţia în natură este obligaţia civilă care are ca obiect material alte bunuri decît banii sau presupun îndeplinirea
unor activităţi, lucrări sau servicii.
În materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi realizată, în majoritatea
cazurilor, numai prin echivalent bănesc, pentru pierderile materiale ori morale suferite de cel vătămat în sănătate
ori integritatea fizică, în dreptul la onoare, demnitate, reputaţie, în dreptul la viaţa privată, dreptul de autor.
Despăgubiri în bani se va acorda respectîndu-se principiul reparării integrale a prejudiciului, adică a
prejudiciului efectiv, a venitului ratat, cît şi a cheltuielilor ocazionate persoanei vătămate în activitatea desfăşurată
în scopul evitării, limitării sau reparării pagubei. Despăgubirile se determină la data pronunţării hotărîrii pentru a
asigura creditorului situaţia patrimonială avută înainte de a fi păgubit. Ca urmare, instanţele sînt obligate să
recalculeze valoarea prejudiciului pînă la ziua pronunţării hotărîrii.
Pagubele suplimentare pot fi percepute printr-o acţiune înaintată suplimentar.
Atunci cînd prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă globală, posibil însă de achitat
şi în rate.
Restitutio in integrum va fi imposibilă, de pildă, atunci cînd prin fapta ilicită a fost deteriorat un bun ce se găsea
în unicat, cum ar fi un tablou original, un lucru ce reprezintă o amintire, o relicvă de familie sau rezultatul unei
lucrări în manuscris ş.a.
La suma de bani fixată drept despăgubire nu se datorează dobînzi de întîrziere decît de la data cînd hotărîrea a
fost pronunţată, căci echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă al sumei de bani respective se cuprinde în însuşi
despăgubirea acordată. Dobînzile de întîrziere se vor calcula în baza art. 619.
Orice schimbare intervenită în situaţia patrimonială a celui ce a cauzat prejudiciul şi a păgubitului după
săvîrşirea faptei ilicite nu influenţează asupra dreptului la despăgubire.
Dacă creditorul pretinde despăgubiri ce depăşesc sumele necesare repunerii lui în situaţia anterioară cauzării
prejudiciului, vom fi în prezenţa unei situaţii de îmbogăţire fără justă cauză şi, prin urmare, instanţa va respinge
cerinţa în măsura în care se urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză.

Articolul 609. Despăgubiri în locul prestaţiei


(1) În loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes
debitorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. În cazul în care nu a fost stabilit un termen
sau termenul stabilit este nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
(2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs, în special dacă a trecut termenul
stabilit la art.617 alin.(4), iar obligaţia nu a fost executată sau dacă există împrejurări deosebite care
îndreptăţesc valorificarea imediată a dreptului de despăgubire, luîndu-se în considerare interesele ambelor
părţi.
(3) În cazul în care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei, creditorul poate
cere despăgubiri în locul întregii prestaţii dacă nu are interes în prestaţia parţială. Pentru restituirea
prestaţiilor efectuate se aplică în modul corespunzător prevederile art.738.
(4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul executării
obligaţiei.
(5) Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Pot fi acordate însă despăgubiri sub formă de
plăţi efectuate periodic în dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub formă de plăţi periodice
se indexează în dependenţă de rata inflaţiei.

1. Conform acestui articol, principalul mod de apărare a intereselor creditorului într-un raport obligaţional este
cererea înaintată debitorului de a executa în natură obligaţia asumată. De principiu, debitorul poate fi impus să
presteze obligaţia asumată, dacă astfel doreşte creditorul. Aceasta se confirmă şi prin norma din art. 709.
Despăgubirea în locul prestaţiei poate fi pretinsă de către creditor doar în cazul în care anterior creditorul l-a
somat pe debitor, ca acesta, într-un termen rezonabil să-şi execute obligaţia.. Durata termenului se va stabili
reieşind din: împrejurările în care trebuia executată obligaţia, distanţa pe care trebuie s-o parcurgă debitorul dacă
s-a obligat să execute într-un loc determinat, complexitatea obiectului prestaţiei ş.a .Dacă în somaţie nu este
indicat termenul de executare sau acesta este nejustificat de scurt, instanţa de judecată în caz de litigiu va aprecia
şi va stabili un termen rezonabil.
În contractele ce cuprind clauze standard este nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene
stabilite insuficient pentru executarea unei obligaţii (art. 718 lit.a)). La fel, este nulă clauza prin care utilizatorul
este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru
executarea obligaţiei (art. 719 lit.d)).
2. Somaţia nu este necesară dacă:
- este evident că nu i se poate da curs;
- debitorul este în întîrziere ca urmare a expirării termenului de 30 de zile din moment ce obligaţia a ajuns la
scadenţă, rămînînd neexecutată între timp.
- dacă, prin excepţie de la regula generală a executării obligaţiei în natură, creditorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea şi plata imediată a despăgubirilor, invocîndu-se motivul unor împrejurări deosebite (vezi art. 710 lit..
c)). De exemplu, creditorul a comandat unei întreprinderi specializate efectuarea reparaţiei capitale a
autoturismului său. Debitorul nu a executat obligaţia în termen, iar creditorul între timp a devenit parţial
nevăzător, şi ca rezultat, nu va mai putea conduce.
3. Dacă obligaţia încă nu a fost executată, dar debitorul, din anumite motive, o poate executa doar parţial ,
creditorul poate cere rezoluţiunea contractului, dacă pierde interesul faţă de o executare parţială. Evident,
stabilirea unui termen de graţie în acest caz este inoportună (art. 710 lit..b)). Totodată, părţile vor trebui să
restituie una celeilalte (reciproc) tot ceea ce au transmis pînă la acest moment, la fel, creditorul este în drept să
ceară acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, exceptînd cazul cînd debitorului nu-i este
imputabilă cauza rezoluţiunii (art. 738 alin. 5).
Atunci, cînd se păstrează interesul faţă de prestaţia parţială, creditorul poate fi obligat să achite o retribuţie
proporţională părţii din prestaţia executată (art. 943).
4. Dacă în condiţiile respectării art. 609, creditorul are posibilitatea să pretindă şi pretinde despăgubiri
renunţînd la executarea prestaţiei în natura sa specifică, ulterior el nu mai poate reveni asupra deciziei sale.În
cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar
după rezoluţiune (art.602 alin.4). Rezoluţiunea are ca efect încetarea raporturilor juridice între părţi, şi, din acest
moment creditorul nu mai poate reveni asupra uni fapt consumat deja, părţile fiind eliberate de obligaţia de a
presta (art.738 alin.1).
5. Regula ce se impune este că despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Despăgubirile sub forma
prestaţiilor periodice succesive, cu caracter viager sau temporar se stabilesc reieşind din natura prejudiciului
cauzat sănătăţii şi integrităţii fizice, din interesul părţilor, posibilităţile materiale ale autorului prejudiciului ş.a.
Însă legislaţia admite situaţia cînd, deşi poartă caracter viager, periodic, despăgubirile pot fi plătite în capital (art.
607 alin.4).
Dacă pentru prejudiciul cauzat răspunzătoare este o persoană juridică şi aceasta încetează activitatea, sumele
despăgubirii vor fi capitalizate potrivit Legii nr. 123/1998.
Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune că, ori de cîte ori prejudiciul cauzat sănătăţii ulterior se
agravează, persoana vătămată poate cere revizuirea despăgubirilor, inclusiv atunci cînd acestea au fost plătite în
capital (art. 1421). Îmbunătăţirea stării sănătăţii atrage drept consecinţă micşorarea despăgubirilor acordate.Dacă
despăgubirile au fost plătite în capital pentru o perioadă viitoare, în condiţiile art.1420, iar ulterior timp starea
sănătăţii victimei s-a îmbunătăţit considerabil,plătitorul poate pretinde revizuirea acelei hotărîri şi întoarcerea unei
sume de bani, invocînd îmbogăţirea fără justă cauză a părţii vătămate (art.1389).
Indexarea despăgubirilor se va face potrivit legislaţiei.
Recalcularea sumei iniţiale, stabilite conform legislaţiei în vigoare, de compensare a pagubei cauzate
persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale
se efectuează conform Legii nr.278 /1999

Articolul 610. Întinderea despăgubirii

(1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atît prejudiciul efectiv
cauzat creditorului, cît şi venitul ratat.
(2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea
autorului prejudiciului în împrejurări normale.
(3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.
(4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu putea fi
prevăzut în mod raţional în cazul unei aprecieri obiective.
(5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul
imprevizibil.

1.Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă dreptului subiectiv al persoanei care a suferit pierderea vieţii sau
sănătăţii, lezarea unor interese materiale sau morale, ori efectele negative patrimoniale, ca urmare a faptei ilicite
săvîrşite de altă persoană sau a faptei unor lucruri sau fiinţe pentru care acesta poartă răspundere în condiţiile
legii. Acest articol reglementează doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, patrimonial.
Prejudiciul material este consecinţa susceptibilă de evaluare bănească, care decurge din vătămarea unui drept sau
interes legitim patrimonial. De regulă, aceste prejudicii implică un contact material constînd în distrugerea sau
deteriorarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal, pierderea totală sau parţială a unui drept patrimonial,de
exemplu, pierderea întreţinătorului etc. Prejudiciul patrimonial poate fi cauzat şi prin vătămarea drepturilor
personale nepatrimoniale privind integritatea fizică sau morală a persoanei fizice (ex. costul tratamentului,
pierderi legate de imposibilitatea prestării unei munci).
Prejudiciul patrimonial produs generează în sarcina autorului răspunderea civilă delictuală sau contractuală,
adică obligaţia de a repara daunele produse.
În baza alineatului comentat, în caz de neexecutare a obligaţiilor, debitorul urmează să plătească despăgubiri. În
măsura în care repararea în natură a prejudiciului este imposibilă sau iraţională, creditorul va fi despăgubit în
echivalent bănesc. Despăgubirea semnifică valoarea de acoperire, de înlocuire a pagubei, este suma de bani pe
care autorul unei fapte ilicite păgubitoare, sau debitorul unei obligaţii contractuale neexecutate este obligat să o
plătească, în virtutea unei hotărîri judecătoreşti, victimei, respectiv creditorului care a suferit prejudiciul.
Prejudiciul patrimonial poate avea două elemente componente:
- prejudiciul efectiv cauzat creditorului;
- venitul ratat.
Prejudiciul efectiv este definit la art. 14 şi constă în cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a
suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale. Aici
putem menţiona: sumele de bani plătite de creditor unor terţe persoane din cauza culpei debitorului care a încălcat
obligaţiile contractuale; costul cheltuielilor raţionale şi necesare, efectuate de creditor pentru executarea unei
obligaţii, care n-a fost executată corespunzător de debitor, pentru remedierea defectelor bunurilor procurate cu
vicii (remedierea făcută personal sau apelînd la serviciile unui terţ); cheltuielile cumpărătorului privind plata în
avans a mărfurilor ce se procură, arendarea depozitelor în care acestea urmau să se păstreze; cheltuielile clientului
privind achiziţionarea materiei prime şi oferirea acesteia antreprenorului debitor.
Nu vor intra în calcul sumele economisite de creditor (necheltuite) ca urmare a faptului, că debitorul n-a
executat obligaţia, de exemplu, în contractul de antrepriză sau prestări servicii beneficiarul este obligat la
despăgubiri atunci, cînd nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Din cuantumul acestora se vor
exclude ceea, ce antreprenorul sau prestatorul a economisit în urma întîrzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut
dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă(art.941).
În componenţa prejudiciului efectiv intră nu numai cheltuielile efectiv suportate de creditor pentru atingerea
situaţiei anterioare cauzării prejudiciului, ci şi acele pe care urmează să le suporte în vederea restabilirii dreptului
lezat (prejudiciul viitor). Necesitatea şi devizul acestor cheltuieli trebuie să fie confirmate prin probe veridice, să
fie neexagerate. De oarece legea nu distinge, repararea acestor prejudicii poate fi cerută odată cu înaintarea cererii
privind restituirea cheltuielilor deja suportate, cît şi printr-o cerere separată înaintată la momentul suportării de
facto a altor cheltuieli. Totodată acestea nu trebuie confundate cu repararea venitului ratat sau cu sumele dobîndite
în urma reevaluării sau indexării despăgubirilor. Reevaluarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei
prin aplicarea indexării.
Prejudiciul efectiv sau pierderea efectivă este valoarea exprimată în bani cu care s-a micşorat patrimoniul
creditorului, fie prin scăderea activului fie prin creşterea pasivului din cauza neexecutării unei obligaţii. Articolul
14 şi prezentul articol se vor aplica în egală măsură atît răspunderii contractuale, cît şi celei delictuale, deoarece
sînt norme generale care definesc prejudiciul.
2. Venitul ratat este supus reparării în baza art.14 şi a alineatului (2) al art.610 care stabileşte, că venitul este
ratat dacă ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în
împrejurări normale, avîndu-se în vedere un comportament obişnuit în cadrul participării la circuitul civil obişnuit.
Venitul ratat constituie lipsa obţinerii unor foloase patrimoniale pe care partea vătămată (creditorul) le-ar fi
obţinut, lipsa de sporire a patrimoniului, deşi acesta putea şi trebuia să sporească, dacă nu ar fi fost săvîrşită fapta
ilicită.
Evaluarea despăgubirilor plătite în calitate de venit ratat, se va efectua în dependenţă de mai multe criterii.
Creditorul trebuie să dovedească posibilitatea obiectivă, reală şi nu închipuită, a obţinerii unor venituri, luînd în
consideraţie conjunctura dintre cerere şi ofertă pe piaţa de mărfuri şi servicii, concurenţa, existenţa resurselor
materiale şi forţei de muncă necesare realizării activităţii sale productive, comerciale. Lipsa vreuneia din
condiţiile enumerate ar avea ca rezultat o simplă coincidenţă în timp a pierderilor cu micşorarea volumului
realizărilor de către creditor, dar nu ratarea unui venit prin vina debitorului.
Devizul despăgubirilor trebuie să fie precis, chibzuit. Se va ţine cont de măsurile luate de creditor pentru
primirea acestui venit şi pregătirile efectuate: contracte de transport, magazinaj, expediţie încheiate cu diferiţi
parteneri, scrisori de garanţie oferite neechivoc, parvenite în adresa creditorului sau acceptarea propunerii
creditorului de a negocia în viitorul apropiat anumite contracte, majorarea statului de personal în legătură cu
majorarea preconizată a volumului producerii etc. De menţionat că, în condiţiile unei economii de piaţă,
conjunctura iniţială nu tot timpul este determinantă la obţinerea unui venit, de aceea criteriile enunţate mai sus vor
fi analizate în ansamblu.
Printre novaţiile codului este şi norma din art. 14 alin.(3) care stabileşte limita minimă a venitului ratat atunci
cînd debitorul care n-a respectat obligaţiile sale a dobîndit, drept rezultat careva venituri. În acest caz mărimea
venitului ratat nu poate fi mai mică decît acele venituri. Această normă facilitează procesul de probare a mărimii
despăgubirilor pretinse.
Sarcina probaţiunii existenţei, precum şi a mărimii venitului ratat revine creditorului, care trebuie să
demonstreze că ar fi putut şi trebuit să obţină anumite venituri.
Despăgubirile acordate în calitate de venit ratat se percep atît în cadrul raporturilor comerciale, cît şi în cazul
prejudicierii sănătăţii persoanei fizice şi se exprimă în sumele de bani pe care persoana le-ar fi obţinut, ca urmare
a valorificării aptitudinilor sale profesionale, practicării unor îndeletniciri dacă nu i se leza dreptul la integritatea
corporală (vezi art.607).
În dependenţă de specificul raporturilor privind despăgubirea, cuantumul acesteia poartă caracter diferit, de
exemplu, salariatul va repara doar prejudiciul efectiv cauzat angajatorului, nefiind obligat să plătească şi venitul
ratat (art. 329, Legea nr. 154/2003). La fel, unele convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte,
limitează întinderea despăgubirilor doar la repararea prejudiciului efectiv, de exemplu, administraţiile poştale
răspund pentru pierderea, spolierea sau avarierea coletelor, a trimiterilor recomandate şi a trimiterilor cu valoare
declarată, exceptînd pagubele indirecte sau beneficiile neralizate (art. 26 pct. 3 al Aranjamentului privind coletele
poştale şi art. 34 pct. 2.1.2. al Convenţiei Poştale Universale ambele semnate le Seul la 14.09.1994; Republica
Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1159-/1997, Tratate internaţionale, 1999, v. 12).
La repararea prejudiciului se va ţine cont şi de faptul dacă contractul sau legea stabilesc plata unei clauze
penale pentru neexecutarea obligaţiei. Dacă există o astfel de prevedere (clauză penală contractuală) se va aplica
art. 626 alin. (2) care stabileşte o normă dispozitivă: creditorul are dreptul să pretindă doar repararea prejudiciului
în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă), dacă legea ori contractul nu prevăd altfel.
Clauza penală alternativă, punitivă şi exclusivă se percepe doar atunci cînd legea sau contractul le prevede în mod
expres.
Prin excepţie de la principiul reparării integrale a prejudiciului, părţile prin contract îşi pot limita răspunderea
sau aceasta poate fi limitată prin lege.
3. În baza alin.(3) art.610 se poate pretinde doar repararea prejudiciului direct. Clasificarea prejudiciilor în
directe şi inidrecte se face după cum acestea sînt sau nu sînt consecinţe nemijlocite a faptei ilicite păgubitoare.
Prejudiciul indirect nu este un rezultat necesar al faptei ilicite şi producerea lui se datorează în mare parte
concursului unor împrejurări întîmplătoate pe lîngă fapta ilicită. Dat fiind lipsa unei legături cauzale suficiente
între fapta ilicită şi acest prejudiciu, urmează de reparat doar prejudiciul direct. Însă nu trebuie de confundat
prejudiciul indirect cu acel prejudiciu care, în cazul obligaţiilor cu caracter îndelungat adesea este rezultatul
executării necorespunzătoare a obligaţiei, ce se exprimă în ivirea defectelor ascunse după o perioadă de timp. La
momentul încălcării obligaţiei, prejudiciul fie încă nu survine, fie nu are caracter vizibil. Despăgubirea, evident
poate fi cerută după o anumită perioadă de timp de la săvîrşirea faptei ilicite.
4. Scopul reparării oricărui prejudiciu depinde de previziunea părţilor, fiindcă se consideră prejudiciu reparabil
ca urmare a nerespectării unui contract acele pierderi, care au fost în mod raţional prevăzute de părţi. Numai în
condiţii de previzibilitate părţile şi-au manifestat voinţa, asumîndu-şi obligaţii civile.
Alineatele (4) şi (5) reglementează repararea prejudiciului previzibil şi imprevizibil pentru a aprecia limitele
răspunderii debitorului. Astfel, în lipsa dolului debitorului, răspunderea se va limita la repararea prejudiciului
previzibil în momentul încheierii contractului, luîndu-se în consideraţie împrejurările pe care părţile (în special
debitorul) la acel moment le cunoştea sau trebuia să le cunoască, avîndu-se în vedere şi experienţa lor.
Previzibilitatea daunei se apreciază în raport cu momentul încheierii contractului şi atît timp cît condiţiile avute
în vedere de părţi la acea dată se menţin. Un debitor prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciul peste
limita a ceea ce el a putut să prevadă la încheierea contractului.
Regulile enunţate se aplică în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale. De principiu, în cadrul răspunderii
delictuale, debitorul răspunde atît pentru prejudiciul previzibil, cît şi pentru cel imprevizibil.

Articolul 611. Determinarea întinderii prejudiciului

La determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea
corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sînt locul şi timpul prevăzute pentru
executarea obligaţiilor contractuale.

Determinarea întinderii prejudiciului reprezintă activitatea de stabilire a naturii, particularităţilor şi a întinderii


urmărilor negative directe ale faptei ilicite, care generează răspunderea civilă. Determinarea prejudiciului
anticipează momentul determinării reparaţiei (despăgubirii, compensaţiei). Reparaţia este determinată reieşind din
întinderea prejudiciului (prejudiciul efectiv, venitul ratat).
Participanţii la raporturile obligaţionale sînt ţinuţi să execute obligaţiile în modul corespunzător, potrivit
condiţiilor negociate în contract, în baza legii sau reieşind din condiţiile obişnuite ale circuitului civil. Fiecare
creditor este interesat în respectarea acestei reguli. Articolul comentat stabileşte că la determinarea întinderii
prejudiciului se va ţine cont de interesul pe care crediotrul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei.
În cod lipseşte o normă generală, care ar stabili limitele acordării despăgubirilor. Ne vom conduce însă de
principiul că creditorul nu se poate îmbogăţi fără just temei şi poate valorifica dreptul său la despăgubire doar cu
bună credinţă, nefăcînd abuz . Se va lua în calcul orice beneficiu pe care l-a avut creditorul ca rezultat al
neexecutării. Acestea se pot manifesta în formă de sume economisite, de exemplu, în urma neexecutării de către
debitor a unui contract neavantajos creditorului; evitarea unor cheltuieli suplimentare de cazare într-un hotel de la
punctul de destinaţie, atunci cînd cărăuşul a întîrziat cu executarea obligaţiei de transportare etc.
De regulă creditorul este interesat în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Uneori însă poate fi interesat în
întîrzierea executării acesteia şi această împrejurare trebuie luată în consideraţie la aprecierea mărimii
despăgubirilor, de exemplu, cumpărătorul este interesat ca vînzătorul să întîrzie cu predarea bunului, deoarece la
moment nu dispune de bani pentru achitare, iar contractul prevede penalităţi de întîrziere. În acelaşi context
creditorul se poate arăta extrem de interesat în executarea la timp a obligaţiei, de exemplu în confecţionarea la
timp a rochiei de mireasă; ajungerea la timp în locul de unde trebuia să schimbe alt mijloc de transport, în cazul
transportului combinat; executarea unei picturi, comandate pentru o anumită ocazie etc.
Obligaţia trebuie să fie executată în locul corespunzător. Locul corespunzător este stabilit prin lege sau contract.
Aceasta prezintă importanţă şi sub aspectul cine va suporta cheltuielile de transport pînă la /de la acel loc, astfel că
creditorul este interesat ca obligaţia să fie executată în locul ales (stabilit).
Uneori existenţa unui prejudiciu este incontestabilă, însă creditorului îi este dificil, chiar imposibil să facă proba
întinderii acestuia. În atare situaţii instanţa de judecată nu va respinge acţiunea, ci va aprecia la intima convingere
suma despăgubirilor reieşind din principiul umanismului şi al echităţii, precum şi din faptul că nu este neapărat
necesar ca creditorul să prezinte dovada unor sume exacte a prejudiciului ce i s-a cauzat. Dacă faptul cauzării
prejudiciului a fost dovedit, volumul şi mărimea acestuia pot fi presupuse.
Determinarea întinderii prejudiciului poate fi făcută atît de instanţa de judecată, cît şi de părţi. Instanţele sînt
obligate să arate care sînt elementele pe baza cărora se determină întinderea prejudiciului ce trebuie reparat, să
determine paguba în bază de probe, luînd în consideraţie împrejurările fiecărui caz în parte. Se va determina
separat prejudiciul efectiv şi venitul ratat pentru a efectua cu uşurinţă verificările necesare pe cale de atac, în caz
de necesitate.

Articolul 612. Vinovăţia îndreptăţitului la nasterea prejudiciului

(1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de compensare a concurat vinovăţia celui
îndreptăţit la despăgubire sau la compensare, existenţa şi întinderea obligaţiei de despăgubire sau de
compensare depind de împrejurări şi, în special, de măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau de
cealaltă parte.
(2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cînd vinovăţia celui prejudiciat se restrînge la faptul că el a omis
să preîntîmpine sau să diminueze prejudiciul.

1. Un prejudiciu poate fi cauzat şi prin concurenţa vinovăţiei creditorului (îndreptăţitului), avîndu-se în vedere
ambele forme ale vinovăţiei acestuia. În acest caz nu este vorba despre răspunderea mixtă, deoarece creditorul nu-
şi poate leza propriile drepturi subiective. Dacă îndreptăţitul nu a avut un comportament ireproşabil, diligent şi
prin aceasta a contribuit la cauzarea sau sporirea prejudiciului, despăgubirea trebuie să fie micşorată sau exclusă
în dependenţă de împrejurările cazului, de forma vinovăţiei creditorului, precum şi de faptul, în ce măsură vina
creditorului a contribuit la neexecutarea obligaţiei. Instanţa de judecată este obligată să ia în consideraţie aceste
împrejurări la emiterea hotărîrii. Pe lîngă această normă cu un conţinut general, Codul prevede şi reglementări
speciale prin care despăgubirea este exclusă sau limitată în dependenţă de vinovăţia îndreptăţitului. De exemplu:
- în contractele sinalagmatice persoana obligată, dacă nu s-a obligat prima, este în drept să refuze executarea
propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă (art. 705);
- debitorul nu este în întîrziere atîta timp cît creditorul întîrzie în primirea executării (art. 593 alin. 3). Orice
creditor contractual este nu numai în drept, cît şi obligat să primească executarea.Neexecutarea acestei obligaţii,
fie atunci cînd refuzul are loc explicit, fie prin împiedicare, prin dol sau culpă, constituie un fapt culpabil al
creditorului, de natură a înlătura sau a diminua răspunderea debitorului la plata daunelor interese. În baza art. 595,
creditorul este obligat să repare prejudiciul debitorului cauzat pentru întîrzierea acceptării prestaţiei.
- temei de micşorare a mărimii reparaţiei debitorului serveşte şi acţiunile intenţionate sau neglijente a
creditorului prin care se contribuie la mărirea prejudiciului. De exemplu, cumpărătorul, neprimind marfa de la
vînzător este nevoit să o procure de la alt agent economic, dar la un preţ exagerat de mare în raport cu preţurile
existente pe piaţa de mărfuri similare, deşi a avut posibilitate să cumpere acele bunuri la preţ rezonabil. Diferenţa
de preţ nu poate fi pretinsă de cumpărător vînzătorului.
- cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea încărcăturii sau depăşirea
termenului de transportare dacă acestea se datorează vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de încărcătură (art.
1008) sau cărăuşul nu răspunde pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea bagajelor, care i-au fost încredinţate de
pasager, dacă se dovedeşte vina pasagerului (art. 989).
- în materie de răspundere delictuală întîlnim o situaţie similară. Art. 1410 reglementează răspunderea
posesorului izvorului de pericol sporit. Temei pentru eliberarea de răspundere este intenţia părţii vătămate (nu este
şi cazul culpei acesteia). Concluzia ce se impune este că dacă posesorul mijlocului de pericol sporit nu poartă nici
o vină în cauzarea prejudiciului, iar persoana vătămată a acţionat prin culpă uşoară, prejudiciul va fi acoperit în
întregime de debitor.
Fundamentul excluderii răspunderii debitorului în cazul cauzării prejudiciului prin intenţia persoanei vătămate
este reglementat de art. 1417,alin. (1). În aceeaşi ordine de idei, culpa gravă a îndreptăţitului duce la micşorarea
despăgubirilor, cu excepţia a 3 cazuri:
- cînd prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a împlinit 14 ani;
- în cazul cauzării prejudiciului unei persoane incapabile;
- în cazul cauzării prejudiciului de către organele de resort la aplicarea sancţiunilor penale, administrative şi
măsurilor preventive (art. 1405).
În primele 2 situaţii nu putem vorbi despre vina minorului sau a incapabilului, deoarece aceştea nu dispun de
discernămînt propriu-zis.
2.Partea vătămată trebuie să ia toate măsurile pentru a preîntîmpina sau evita producerea unor prejudicii, ori
pentru a limita întinderea lor. Uneori această regulă generală este confirmată şi prin norme speciale de drept civil.
Astfel,potrivit art. 1316 alin.(1),lit.d), asiguratul este obligat să întreprindă acţiuni, ce depind de el pentru a evita
producerea cazului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui. În baza acestei obligaţii,
asiguratul are şi un drept corelativ: de a pretinde compensarea cheltuielilor aferente evitării producerii cazului
asigurat sau limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire (art.1315 alin.(1), lit.d)).
Dacă creditorul nu a luat toate măsurile pentru omiterea ori diminuarea prejudiciului, instanţa de judecată poate
micşora cuantumul despăgubirilor pe care le acordă sau poate exclude dreptul la despăgubire. Spre deosebire de
alin.(1), al doilea alineat al articolului comentat se manifestă prin omisiuni ale creditorului. Vom exemplifica prin:
o gospodărie ţărănească a încheiat un contract de vînzare a unei cantităţi de roşii. Debitorul nu a executat obligaţia
de a prelua bunurile în termenul indicat în contract şi roşiile, fiind bunuri perisabile, în cîteva zile s-au alterat.
Creditorul nu a întreprins nici un fel de măsuri în vederea preîntîmpinării prejudiciului, deşi putea să acţioneze;
depistînd faptul că antreprenorul, din nepricepere utilizează materiale de construcţie necalitative, clientul nu
obiectează astfel că rezultatul lucrării este inutilizabil conform destinaţiei; persoana prejudiciată care a omis cu
intenţie ori din cuplă gravă, să înlăture prin mijloace legale prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o
persoană cu funcţii de răspundere, nu poate pretinde repararea prejudiciului (art. 1404 alin. 3).
La aplicarea regulei enunţate în art. 612 trebuie de dat dovadă de o atenţie deosebită cît priveşte prejudiciile
cauzate sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei. Astfel, refuzul victimei de a se supune unei intervenţii
chirurgicale riscante nu poate fi considerat drept faptă culpabilă de natură a o decădea din dreptul la despăgubire.
Debitorul este cel, care trebuie să dovedească vina îndreptăţitului la repararea prejudiciului, în vederea
diminuării ori excluderii despăgubirilor.

Articolul 613. Restituirea celor economisite în cazul exonerării de răspundere

Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă, debitorul trebuie să restituie creditorului
tot ceea ce a economisit ca urmare a neexecutării.
Exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor are loc atunci, cînd debitorului nu îi este imputabilă
neexecutarea din cauza unor împrejurări externe, străine vinovăţiei acestuia, cum ar fi: forţa majoră, cazul fortuit,
vinovăţia creditorului. Această regulă se va aplica în contractele sinalagmatice. În baza art. 707 alin.(1) dacă o
prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să
execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative, iar în cazul cînd
creditorul a executat prestaţia sa debitorul se obligă să restituie cele economisite astfel.
Această regulă îşi are originea în normele privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1389-1397). Îmbogăţirea
fără justă cauză presupune în cazul dat, că debitorul a realizat o sporire a activului sau micşorarea pasivului
patrimoniului său în dauna creditorului care suportă o diminuare corespunzătoare, în lipsa unui temei juridic care
să le justifice şi va restitui valoarea cu care debitorul s-a îmbogăţit astfel, dar nu mai mult decît valoarea
diminuării. Drept exemplu poate servi raportul de vînzare-cumpărare a unei case de locuit în care cumpărătorul a
prestat obligaţia de achitare a preţului, iar vînzătorul urma să transmită dreptul de proprietate la data indicată de
părţi în contract. Între timp construcţia a fost distrusă ca urmare a unui eveniment de forţă majoră, fapt ce
angajează pentru vînzător obligaţia de a restitui cumpărătorului plata efectuată.

Articolul 614. Restituirea despăgubirii

(1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o
despăgubire sau are drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei
care justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului
la despăgubire.
(2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se reduc cu
valoarea despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul
a făcut uz de dreptul prevăzut la alin.(1).

Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului

Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai
în schimbul cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim
al bunului, o are faţă de un terţ.

Situaţia reglementată de acest articol presupune existenţa a două raporturi juridice distincte:
a) raportul care există între proprietar sau alt posesor legitim al unui bun, pe de o parte, şi altă persoană, spre
exemplu, asigurătorul în baza contractului de asigurare a acelui bun.Din conţinutul acestui raport trebuie să
distingem dreptul de creanţă al asiguratului de a pretinde asigurătorului plata despăgubirii la producerea
cazului asigurat.
b) raportul, care apare între proprietar sau alt posesor legitim al bunului şi persoana, care trebuie să repare
prejudiciul prin pierderea acelui bun. De remarcat, că acest din urmă raport poate izvorî atît ca urmare a
unui delict, precum şi în baza unui contract, prin care bunul în cauză este transmis (încredinţat) persoanei,
care e chemată să răspundă, potrivit art. 615. Pierderea bunului se poate produce nemijlocit de persoana
care trebuie să repare acest prejudiciu, cît şi de cel, ce se află în grija şi supravegherea acestuia.
Prin pierderea bunului urmează de înţeles atît pierderea efectivă a acestuia, cît şi distrugerea sau deteriorarea
bunului.Noţiunea bunului, în acest context, trebuie să fie interpretată în conformitate cu art. 285( lucrurile,
precum şi drepturile patrimoniale).
Din moment ce s-a constatat pierderea bunului, persoana îndreptăţită să ceară reparaţia are posibilitatea să
înainteze cerinţa sa fie asigurătorului, potrivit condiţiilor contractului de asigurare şi a normelor de drept, ce
reglementează aceste raporturi,(pe lîngă faptul, că în toate cazurile are obligaţia de a-l informa de îndată pe
acesta despre producerea cazului asigutat, conform art. 1327 alin. (1)), fie celui, care este răspunzător de
pierderea bunului.
Dacă îndreptăţitul a ales să înainteze cererea către persoana, care răspunde pentru pierderea bunului, el va fi
obligat să cedeze creanţa sa din contractul de asigurare către această persoană, iar ultima va fi obligată să repare
prejudiciul numai în urma preluării creanţei. Această regulă are la bază principiul neadmiterii îmbogăţirii fără
justă cauză a îndreptăţitului, în situaţia în care el ar fi putut pretinde despăgubiri atît de la asigurător, cît şi de la
persoana care trebuie să răspundă pentru pierderea bunului.
Cesiunea creanţei operează nu de plin drept, trebuie să existe un acord expres între cesionar şi cedent, potrivit
normelor ce reglementează cesiunea de creanţă (art. art. 556-566). După preluarea creanţei, persoana care a
reparat prejudiciul o va putea înainta terţului (asigurătorului), iar acesta este în drept să opună în legătură cu
aceasta toate excepţiile, pe care le-ar fi putut opune proprietarului sau altui posesor legitim al bunului.
Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale

(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.
(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul
privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în
bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.

1. Repararea integrală a prejudiciului presupune repararea atît a prejudiciului patrimonial, cît şi a celui
nepatrimonial. Dacă printr-o faptă ilicită s-a cauzat doar un prejudiciu nepatrimonial, acesta la fel urmează să fie
reparat.
Prejudiciul nepatrimonial înseamnă suferinţele psihice sau fizice pe care le resimte victima unei fapte ilicite ca
urmare a vătămării drepturilor sau intereselor sale extrapatrimoniale (nepatrimoniale), deseori şi ca urmare a
lezării drepturilor patrimoniale şi care nu pot fi evaluate în bani. Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori
nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de Cod (art. 15) şi de alte legi.
Drepturile personale nepatrimoniale lezate pot fi apărate atît prin mijloace nepatrimoniale, cît şi prin
compensaţie bănească. La categoria mijloacelor de ordin nepatrimonial se atribuie:
- recunoaşterea dreptului, de exemplu, a dreptului de autor;
- restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului subiectiv (restabilirea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale, conform art. 16);
- interzicerea acţiunilor ilicite prin care se atentează la drepturile nepatrimoniale;
- recunoaşterea nevalabilităţii unui act fără caracter normativ, emis de autorităţile publice, prin care se încalcă
drepturile nepatrimoniale.
Articolul comentat reprezintă o normă generală care admite compensarea bănească a prejudiciului
nepatrimonial doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul nu a admis compensarea prejudiciului
nepatrimonial ori de cîte ori se constată existenţa acestuia. Vom examina situaţiile prevăzute de lege în care este
reglementată acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial.
Conform articolului 1422, în orice situaţie cînd unei persoane i se cauzează un prejudiciu moral (suferinţe
psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personal nepatrimoniale, instanţa de judecată are dreptul
să oblige persoana responsabilă la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.Drepturile subiective
nepatrimoniale ţin de valorile nepatrimoniale ale omului, ocrotite prin lege. Acestea sînt inerente persoanei şi îl
însoţesc fie de la naştere, fie în virtutea legii (viaţa, integritatea corporală, demnitatea, onoarea, reputaţia
profesională, taina vieţii personale şi familiale ş.a.). Acelaşi articol reglementează posibilitatea reparării
prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, printre care enumerăm:
- dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293/1994);
- modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă
preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (Legea nr.1545 /1998);
- despre apa potabilă (Legea nr.272 /1999);
- contenciosul administrativ (Legea nr.793 /2000);
- accesul la informaţie (Legea nr.982/ 2000);
- Codul Familiei (Legea nr. 1316/2000);
- protecţia consumatorului (Legea nr. 105/2003);
- Codul Muncii (Legea nr. 154/2003);
- Codul de procedură penală (Legea nr.122/ 2003)
2. Prejudiciul moral, fiind suferinţele psihice sau fizice, presupune faptul că acţiunile celui ce a cauzat acest
prejudiciu trebuie să genereze o reacţie psihică negativă în conştiinţa persoanei vătămate (suferinţe psihice), cît şi
senzaţii negative (suferinţe fizice).
Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi înţeles cu noţiunea de daune fizice sau cauzate sănătăţii. Dauna
cauzată sănătăţii înseamnă orice schimbare negativă în organismul uman, ce împiedică funcţionarea biologică
normală, adică decurgerea normală din punct de vedere medical a tuturor proceselor psihofiziologice. Daunele
cauzate sănătăţii produc consecinţe atît de ordin nepatrimonial, cît şi patrimonial. Alineatul comentat
reglementează acordarea despăgubirilor băneşti pentru cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a
sănătăţii, care au drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial. Repararea prejudiciului patrimonial în
legătură cu atentarea la aceste valori este reglementată prin art. art. 1418, 1420, 1421.
Convenţional, vătămările integrităţii corporale, alte vătămări a sănătăţii mai sînt numite„prejudicii corporale”.
În dependenţă de individ şi de sensibilitatea acestuia, orice durere fizică, cauzată prin lezare, schilodire, vătămare
presupune şi o suferinţă psihică. Uneori suferinţele psihice nu sînt atît de importante pentru a fi luate în
consideraţie, însă acestea pot evolua în adevărate traume psihice.
Constatarea daunei morale se poate face ştiinţific prin intermediul expertizelor medico-legale (a vitalităţii,
psihologică, psihiatrică). În baza acestor expertize se va face şi aprecierea evoluţiei pe viitor a suferinţelor psihice
şi fizice. Rezultatele expertizelor trebuie să aibă un rol determinant în stabilirea cuantumului despăgubirilor de
către instanţa de judecată. Instanţa va lua în consideraţie şi intensitatea durerilor fizice, numărul şi importanţa
intervenţiilor suferite, durata suferinţelor, imposibilitatea ducerii unui mod de viaţă anterior, insomnii şi
incomodităţi legate de amputarea braţului, piciorului, pierderea vederii, auzului etc. Sub aspectul suferinţelor
psihice, vătămările integrităţii corporale se manifestă în sentimentul de ruşine, teamă, neajutorare, umilinţă,
inferioritate, discomfort general, insatisfacţie creată de lipsirea de posibilitatea de a se deplasa, mişca normal, de a
recepţiona lumea înconjurătoare, de a călători, citi, asculta etc.
La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii cum ar fi vîrsta, funcţia, sexul, starea emoţională ş.a.
O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele leziuni sau vătămări, prin care
s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei vătămate. Această categorie de prejudicii presupune
atît dureri fizice, cît şi suferinţe psihice. Intensitatea suferinţelor în acest caz va fi cu atît mai mare cu cît
frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este îndeosebi esenţial pentru existenţa acesteia (actor, manechin,
stewardesă).
Cît priveşte daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are caracter relativ. Cauza este că
întinderea acestor prejudici nu se apreciază prin raportare la material, ci prin luarea în considerare a altor criterii.
Prin definiţie, prejudiciul nepatrimonial nu are un conţinut economic şi drept consecinţă, nici echivalent bănesc.
Despăgubirile băneşti acordate însă, în aceste cazuri, au caracter compensator şi au drept scop înlăturarea,
atenuarea suferinţelor psihice sau fizice, suportate de persoană. Banii pot fi utilizaţi de persoana vătămată în
scopurile cele mai diverse, ceea ce poate aduce acesteia anumite bunuri, mulţumiri, satisfacţii, acestea la rîndul lor
atenuînd suferinţele persoanei. Aceasta este o soluţie potrivită, eficientă şi cu aplicabilitate generală. La stabilirea
cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau alte
vătămări şi repararea prejudiciului material, cauzat prin vătămarea sănătăţii trebuie de făcut deosebire dintre
aceste două instituţii. Dificultatea constă în forma unică a compensării, respectiv, a reparării – cea bănească. Se va
ţine cont de faptul că sumele băneşti plătite în calitate de reparare a prejudiciului patrimonial au drept scop
înlăturarea sau diminuarea disfuncţiilor organismului sau manifestărilor exterioare a acestuia. Compensarea
prejudiciului nepatrimonial e îndreptată la înlăturarea sau atenuarea retrăirilor şi suferinţelor legate de cauzarea
vătămărilor sănătăţii.
Orice acţiuni prin care o persoană este supusă la privaţiune ilegală de libertate, atrage drept consecinţă dreptul
victimei la repararea prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc.Dacă privaţiunea ilegală de libertate a fost
aplicată de organele statale, printr-o sentinţă sau alt act ilegal, repararea prejudiciului se va efectua şi în condiţiile
suplimentare, prevăzute de art.art. 1405,1422 şi Legea nr.1545/1998
Legislaţia nu stabileşte limite minime sau maxime ale cuantumului despăgubirii, judecătorul apreciind mărimea
acesteia la intima convingere, în baza unei aprecieri conforme principiului echităţii şi a criteriilor enunţate mai
sus. Din conţinutul articolului comentat reiese că despăgubirile pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial
se pot acorda în formă bănească, însă atît legislaţia, cît şi practica judiciară admit compensarea acestui prejudiciu
şi într-o altă formă, la aprecierea părţilor în raportul litigios (art.329 alin.(2) al Legii nr.154 /2003; dosar nr.2-
1287 /2002, arhiva jud.Botanica, mun. Chişinău). Mărimea despăgubirii va fi apreciată indiferent de întinderea şi
existenţa prejudiciului patrimonial (art. 1422 alin. (2), art. 15 alin.(5) al Legii nr. 105/2003). Legea admite uneori
şi posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale extrajudiciară, de exemplu, în raporturile de dreptul
muncii ( art. 332 Legea nr. 154/2003.)
Prejudiciul moral se repară, de regulă, dacă a fost cauzat cu vinovăţie şi prin excepţie, se va angaja şi în lipsa
vinovăţiei autorului faptei ilicite, în cazurile prevăzute de lege.(art.1422 alin.3)
Legislaţia Republicii Moldova nu admite compensarea prejudiciului nepatrimonial la cererea unei persoane
juridice, deoarece o persoană juridică nu poate suferi din punct de vedere moral.
Creanţele privitoare la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, inclusiv prejudiciul
nepatrimonial sînt incesibile (art. 556 alin. 4).

Articolul 617. Punerea debitorului în întîrziere

(1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul
se consideră în întîrziere ca urmare a somaţiei.
(2) Nu este necesară somaţie în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea
obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care trebuia să
execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a
lăsat să expire fără a executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor
părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.
(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) si b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav
una din părţi este nulă.
(4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la
intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului
consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special
efectele menţionate.
(5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări
neimputabile debitorului.

1. Acest articol reprezintă a novaţie absolută în legislaţia civilă autohtonă. Din această normă deducem
următoarea regulă: creditorul trebuie să someze debitorul, adică să-i pretindă executarea obligaţiei ajunse la
scadenţă, iar debitorul se va considera în întîrziere numai dacă nu a executat obligaţia sa, ca urmare a somaţiei.
Punerea în întîrziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea
obligaţiei unui debitor care tergiversează o executare ce mai este încă posibilă .. Această procedură este necesară
numai pentru neexecutarea obligaţiei contractuale. În raporturile de obligaţii extracontractuale dreptul creditorului
de a pretinde despăgubiri debitorului se naşte din momentul săvîrşirii faptului prejudiciabil. Astfel, în materia
contractuală simpla expirare a termenului de executare a obligaţiei nu-l pune pe debitor în întîrziere, excepţie
făcînd cazurile cînd debitorul este de drept în întîrziere (alin. 2).
Procedura punerii în întîrziere nu este reglementată în mod special, deaceea ea poate rezulta din orice act,
notificare, telegramă etc. În acelaşi scop se poate recurge la notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul
executorului judecătoresc, precum şi prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde
executarea obligaţiei apelîndu-se la forţa coercitivă a statului.
Condiţiile punerii în întîrziere:
- somarea trebuie să fie făcută după ce obligaţia a ajuns la scadenţă. În caz contrar, aceasta nu va avea forţă
juridică decît din momentul expirării termenului de executare;
- trebuie să se constate o neexecutare obiectivă a obligaţiei scadente;
- debitorul trebuie să fie pus în întîrziere prin expedierea de către creditor a unei avertizări scrise;
- trebuie să existe dorinţa creditorului de a accepta acea prestaţie, deşi cu întîrziere. Dacă posibilitatea de a
presta mai există, dar creditorul a pierdut interesul faţă de o prestaţie întîrziată, înaintarea unei somaţii este
lipsită de semnificaţie.
Efectele punerii în întîrziere:
- de la data punerii în întîrziere debitorul datorează creditorului daune pentru simpla întîrziere (daune-
interese moratorii). Atîta timp cît creditorul nu cere constatarea întîrzierii debitorului se presupune că ea nu l-a
prejudiciat şi că el a consimţit tacit la prelungirea termenului de executare. Daunele-interese moratorii reprezintă
despăgubiri băneşti şi pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei şi cu daunele-interese compensatorii
(prejudiciul efectiv şi venitul ratat). În raport cu acest moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa
obligaţia, creditorul avînd tot temeiul să înainteze acţiune pentru plata daunelor compensatorii. În cazul
obligaţiilor pecuniare daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din suma datorată şi poartă denumirea de
dobînzi de întîrziere (art. 619). Dobînda de întîrziere se stabileşte prin lege sau prin contractul părţilor.
- debitorul este chemat să răspundă, pe perioada întîrzierii, pentru orice consecinţă de natură să dăuneze
creditorului, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii (art. 618). Debitorul va purta şi riscul
pieirii ori deteriorării fortuite a bunului, (nu şi în caz de forţă majoră), exceptînd situaţia cînd va dovedi că lucrul
ar fi pierit şi la creditor dacă i l-ar fi transmis la timp.
Nu se va considera în întîrziere debitorul care a efectuat acte de consemnare, cu condiţia respectării art. 645-
650. Acesta, din momentul consemnării, nu va mai purta obligaţia de a plăti dobînzi, penalităţi ori de a compensa
veniturile ratate.
Începutul şi curgerea termenului de prescripţie pentru neexecutarea obligaţiei la timp nu este afectat de iniţierea
procedurii de punere în întîrziere a debitorului.
2. Se consideră că debitorul este de drept în întîrziere şi deci nu este necesară somaţia în următoarele cazuri:
- contractul sau legea conţine indicaţii concrete privitoare la o dată calendaristică a executării obligaţiei, de
exemplu, contractul de împrumut bănesc presupune rambursarea datoriei la o dată prestabilită; contractul de
transport prevede expres data executării obligaţiei de a transporta ş.a
- executarea obligaţiei trebuie să aibă loc într-o perioadă calendaristică determinată, după producerea unui
eveniment, de exemplu, asigurătorul este obligat să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al
beneficiarului asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile
de asigurare (art.1315, lit.b)).
- părţile în contract au stipulat că debitorul se va afla în întîrziere prin simpla expirare a termenului
(scadenţă) de executare fără să fie necesară somarea. O astfel de clauză este nulă într-un contract cu clauze
standard (art. 719 lit..d)). Convenţia părţilor trebuie să fie expresă. Această dispoziţie legală transformă procedura
punerii în întîrziere într-o procedură neobligatorie, la înţelegerea părţilor.
- natura obligaţiei este astfel încît face inutilă o punere în întîrziere, de exemplu, o fabrică de panificaţie n-a
executat la comanda creditorului obligaţia de a produce şi transmite o anumită cantitate de produse de panificaţie
pentru o ocazie specială, indicată de creditor;
- în obligaţiile succesive, atunci cînd debitorul refuză sau omite în mod repetat să le execute, de exemplu,
conform art. 886, dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea fiecărei
perioade şi neexecutarea acestei obligaţii nu mai necesită efectuarea unei somaţii. Nu este necesară punerea în
întîrziere
- obligaţia de a nu face nu se execută. Atunci cînd debitorul încalcă obligaţia de a nu face, el este de drept
responsabil şi datorează despăgubiri, fără a fi nevoie de o punere în întîrziere;
- este evident că somaţia nu va produce efecte, spre exemplu, nu este cunoscut locul de aflare a debitorului.
În caz de litigiu, creditorul trebuie să demonstreze cauza ce îndreptăţeşte convingerile sale în ineficacitatea unei
somări;
- întîrzierea debitorului se produce din motive întemeiate, adică lipseşte vina debitorului (dolul, culpa) şi
totodată se constată lipsa unor împrejurări ce ar excepta răspunderea civilă, dat fiind că acestea a priori, exclud
răspunderea ca atare. Drept exemplu de motiv întemeiat poate servi cazul cînd debitorul, persoană fizică, care şi-a
asumat o obligaţie ce trebuie executată personal, este în întîrziere ca urmare a unei maladii sau vătămări a
integrităţii corporale;
- există o declaraţie scrisă de către debitor prin care acesta refuză să execute obligaţia. Declaraţia poate fi
făcută atît pînă, cît şi după expirarea termenului de executare a obligaţiei. Deoarece legea nu dispune altfel, este
de ajuns o declaraţie simplă scrisă.
Prin lege specială pot fi prevăzute şi alte cazuri, în afară de cele sus indicate, în care nu este necesară punerea
în întîrziere, de exemplu, atunci cînd vînzătorul a respins remedierea viciilor sau cînd o modalitate de remediere
nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului (art.769).
3. Este nulă orice înţelegere care ar afecta grav una din părţile contractante atunci, cînd i se impune un termen
stabilit insuficient pentru executarea obligaţiei şi aceasta ar duce inevitabil la întîrzierea executării (art. 718 lit. a),
b), art. 851).
4. Termenul de 30 de zile după expirarea căruia debitorul este considerat în întîrziere, începe să curgă din
momentul cînd obligaţia a ajuns la scadenţă. În această perioadă creditorul trebuie să întocmească şi să transmită ,
iar debitorul să recepţioneze nota de plată (invitaţia de plată) şi să efectueze acţiuni de executare a obligaţiei sale.
În raporturile cu participarea debitorului-consumator (vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor pentru necesităţi
nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesionale), acesta se va considera drept pus în întîrziere doar dacă
în nota de plată (avizele de plată pentru servicii telefonice, prestarea energiei electrice, termice, gaze naturale etc.)
este indicat expres care sînt urmările neexecutării plăţii. Această normă are menirea să garanteze interesele părţii
neavantajate în aceste relaţii (consumatorul) în raport cu agentul economic-profesionist.
5. Dacă executarea obligaţiei nu a fost făcută din motive ce nu-i pot fi puse în vina debitorului, acesta nu este în
întîrziere, excepţie făcînd situaţia prevăzută de art. 618.Obstacolele în executarea obligaţiei exclud tergiversarea
debitorului. Atunci cînd obstacolele în executare au doar caracter temporar, acestea exclud tergiversarea executării
obligaţiei doar pentru acele perioade. Se poate susţine că aflarea în întîrziere a debitorului are la bază principiul
răspunderii cu vinovăţie. Întîrzierea obiectivă a executării nu serveşte motiv pentru repararea prejudiciului cauzat
de întîrziere, însă serveşte un indiciu al necesităţii notificării creditorului despre aceste împrejurări(vezi
comentariul art.606 alin.3).

Articolul 618. Răspunderea pe durata întîrzierii

Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii,
pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd
prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen.

Sîntem în prezenţa unei norme de drept ce stabileşte o măsură de răspundere suficient de severă pentru debitor
care, măcar şi în mod ipotetic trebuia să prevadă posibilitatea survenirii unui prejudiciu pe perioada întîrzierii
executării. Scopul normei este de a ordona executarea obligaţiilor civile în timp.
Prin întîrzierea executării obligaţiei de către debitor trebuie de înţeles neluarea tuturor măsurilor necesare de
către acesta în vederea executării obligaţiei în termenul stabilit, de exemplu, debitorul nu emite ordinul către
banca, unde are deschis cont curent bancar, de a efectua operaţiuni de virament (transfer) a unei sume de bani pe
contul vînzătorului, atunci cînd contractul de vînzare-cumpărare prevede plata prin virament; cărăuşul întîrzie să
predea marfa transportată către destinatar etc.
Răspunderea civilă poate fi limitată atît în cazurile expres prevăzute de lege, cît şi prin acordul părţilor. Potrivit
art. 603 alin. (2) părţile nu pot încheia un acord prin care debitorul s-ar exonera de răspundere civilă în caz că a
acţionat prin dol sau culpă gravă. Astfel, clauzele de limitare a răspunderii sau exonerare totală de răspundere pot
fi admise doar în cazul neexecutării obligaţiei prin culpă (imprudenţă sau neglijenţă). Însă conform articolului
comentat, atunci cînd sîntem în prezenţa unei executări tardive, debitorul va fi ţinut să răspundă, pe durata
întîrzierii pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar dacă există o normă de drept sau un acord care limitează în
aceste cazuri răspunderea. De exemplu, în raporturile de transport de persoane, cărăuşul nu răspunde pentru
prejudiciul care rezultă din întărziere (prin neglijenţă sau imprudenţă), dacă altfel nu s-a convenit în mod expres
(art. 988 alin. 2).
Articolul 618 se va aplica doar dacă debitorul a fost pus în întîrziere în modul corespunzător, respectîndu-se
art.617.
La întîrzierea executării obligaţiei, vina debitorului se prezumă. Efectele juridice ale întîrzierii rezidă în faptul,
că debitorul va plăti daune interese moratorii, dar şi în aceea că el va răspunde şi pentru cazul fortuit, dacă
producerea acestuia are loc pe durata întărzierii.Spre exemplu, vaporul cu care debitorul trebuia să transporte
marfa la destinaţie a naufragiat(după punerea în întîrziere a debitorului). Astfel, această normă prezintă o excepţie
de la regula stipulată la art. 663, potrivit căreia obligaţia se stinge în caz de imposibilitate a executării ce se
datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. În concluzie menţionăm că deşi cazul fortuit, alături
de forţa majoră, de regulă, este temei pentru exonerare de răspundere civilă, norma comentată prevede excepţia de
la această regulă. Însă la aplicarea acestui articol se va ţine cont de faptul că debitorul se va elibera totuşi de
răspundere pe durata întîrzierii pentru cazul fortuit, dacă se va demonstra că, chiar şi în cazul dacă executa
obligaţia în termen, prejudiciul inevitabil s-ar fi produs.

Articolul 619. Dobînda de întîrziere

(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă 5%
peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui
prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii
prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai
redus.
(3)În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui platite. Nu se
exclude invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu.
(4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi.

1. Obligaţiile sînt pecuniare dacă au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani. Articolul dat nu se aplică în
cazul întîrzierii executării obligaţiei de altă natură, deoarece numai banii au capacitatea de a spori prin stabilirea
unui procent bancar, fiind simplu de apreciat, în acest caz mărimea minimă a prejudiciului dacă debitorul nu
execută la timp obligaţia pecuniară. Acest articol nu se va aplica asupra relaţiilor, nelegate de utilizarea banilor în
calitate de modalitate de plată sau de stingere a unei obligaţii pecuniare, de asemenea asupra obligaţiilor la care
valuta, banii au rolul de marfă (actele juridice de schimb a valutei). În cazul obligaţiilor pecuniare nu se poate
pune problema unei executări defectuoase, ci doar aceea a unei executări parţiale, fie tardive.
Întîrzierea în executarea obligaţiilor pecuniare are drept consecinţă plata dobînzii de întîrziere, indiferent dacă
debitorul a folosit aceşti bani în alte scopuri sau i-a reţinut cu rea-intenţie. Sîntem în prezenţa folosirii mijloacelor
financiare străine în cazul în care: depozitarul se eschivează de la restituirea banilor după împlinirea termenului
contractului de depozit (art. 1099 alin. 3); are loc o îmbogăţire fără justă cauză, iar debitorul, cunoscînd acest fapt
nu întreprinde măsuri pentru întoarcerea sumelor respective (art. 1395) ; cumpărătorul (clientul) reţine plata
pentru bunurile procurate, lucrările executate şi serviciile prestate; locatarul întîrzie să achite chiria, utilizînd-o în
alte scopuri; debitorul nu execută o hotărîre judiciară prin care s-a adjudecat creditorului o despăgubire bănească
pentru prejudiciul cauzat acestuia ;comisionarul reţine sumele de bani primite în urma executării contractului de
comision; debitorul nu execută obligaţia şi nu întoarce creditorului avansul primit în contul executării etc.Nu are
relevanţă faptul că debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară pe motiv că nu dispune de surse financiare la
momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă.
Articolul 619 se aplică în egală măsură atît în relaţiile comerciale, cît şi în relaţiile dintre persoanele fizice.
Dobînda de întîrziere nu reprezintă o clauză penală legală (penalităţi de întîrziere) deoarece clauza penală se
percepe indiferent de natura prestaţiei datorate (pecuniară sau de altă natură). La calcularea dobînzii de întîrziere
nu se aplică art. 630 ( dreptul instanţei de a reduce clauza penală) sau art. 268 (termenele speciale de prescripţie).
Dobînda de întîrziere este plata pentru folosirea surselor financiare străine, iată de ce ,în situaţii practice creditorul
poate pretinde prejudiciul efectiv, venitul ratat, clauza penală, inclusiv penalităţi de întîrziere, cît şi dobînda de
întîrziere, calculată potrivit art.619( dacă legea sau contractul nu prevede altă mărime a dobînzii). Creditorul
obligaţiei pecuniare nu trebuie să dovedească dauna cauzată prin întîrzierea executării, deoarece stabilirea acestor
daune se face anticipat, de regulă, în baza art.619, dacă o lege specială sau contractul părţilor nu prevăd altă
mărime a dobînzii.
Dacă întîrzierea executării obligaţiei pecuniare are loc din motive neimputabile debitorului, dobînda de
întîrziere nu se va plăti (art.617 alin.5).
În baza alin. (1), mărimea dobînzii de întîrziere este de 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a
Moldovei. Rata de refinanţare este rata dobînzii pe care Banca Naţională o aplică la creditarea băncilor
comerciale. În aceleaşi condiţii creditorul poate lua un credit pentru a acoperi (evita) cheltuielile curente, atunci
cînd debitorul nu execută obligaţia pecuniară.
Banca Naţională emite periodic hotărîri cu privire la ratele dobînzilor stabilite, care se publică în Monitorul
Oficial.Aplicînd art.619 instanţele de judecată vor ţine cont că este rezonabil de a aplica acea rată de refinanţare,
care este mai aproape după mărime de ratele de refinanţare, aplicate pe toată perioada (sau în mare parte)
întîrzierii executării obligaţiei pecuniare.
Din sensul articolului 619 reiese că alin.(1) se aplică doar raporturilor cu participarea consumatorilor indiferent
ce calitate au aceştea:de debitor sau creditor. (noţiunea consumatorului vezi Legea nr. 105/2003). Acest alineat
conţine o normă dispozitivă, deoarece:
- se admite plata unei dobînzi de întîrziere diferită decît cea indicată , atunci cînd legea ori contractul
stabilesc o dobîndă diferită (art. 872);
- debitorul este investit cu dreptul de a face proba unui prejudiciu mai redus. Astfel, dacă dobînda de
întîrziere calculată conform alin. (1) este de 1500 lei, iar prejudiciul cauzat prin întîrzierea executării este evaluat
la 1000 lei, debitorul, demonstrînd aceste împrejurări, poate fi obligat doar la plata dobînzii de întîrziere în
mărimea a 1000 lei.
2. Potrivit alin.(2) în cazul raporturilor juridice fără participarea consumatorului mărimea dobînzii de întîrziere
este de 9% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale. Legea sau contractul poate să prevadă o dobîndă de
întîrziere diferită decît cea sus-indicată. Debitorul acestor obligaţii nu va fi în drept să facă dovada unui prejudiciu
mai redus.
Rata dobînzii de întîrziere este stabilită în expresie procentuală anuală.
Dobînda de întîrziere se va plăti pe toată durata întîrzierii, pînă în ziua executării obligaţiei pecuniare de către
debitor. Dacă la momentul emiterii hotărîrii instanţei de judecată obligaţia pecuniară încă nu a fost executată, în
hotărîre se va face referire la perioada exactă pentru care se adjudecă suma indicată în hotărîre şi la faptul că
dobînda de întîrziere urmează a fi plătită pînă la executarea efectivă a obligaţiei.
Articolul comentat vine să soluţioneze problemele legate de întîrzierea executării obligaţiilor pecuniare în
special în situaţia de inflaţie. Simplul fapt al întîrzierii executării presupune cauzarea unui prejudiciu a cărui
estimare minimă este reglementată prin această normă.
3. Dobînda de întîrziere reprezintă prin sine o varietate a despăgubirilor pentru prejudiciul astfel cauzat,
mărimea cărora creditorul nu este obligat s-o probeze, decît dacă invocă o dobîndă de întîrziere peste cea indicată
în articolul dat. Dacă va fi făcută proba unor dobînzi mai mari, acestea vor fi plătite. În afară de prejudiciul cauzat
prin simpla întîrziere a executării obligaţiei (daune-interese moratorii), creditorul poate face şi proba daunelor-
interese compensatorii.
4. Dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobîndă (contractul de depozit bancar, contractul creditului
bancar, contractul de împrumut (art.869)) întîrzierea executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata
dobînzii de întîrziere la dobînzi, ci doar la suma ce constituie obligaţia însuşi.
Atunci cînd contractul de depozit bancar nu prevede mărimea dobînzii ce urmează a fi plătită deponentului
aceasta se determină în conformitate cu prevederile articolului comentat (vezi comentariul art. 1224). Dacă
contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînzile neridicate de deponent în termenul stabilit se adaugă la
suma depozitului pentru care se calculează dobînda în continuare (art.1225 alin.2). În cazul aflării în întîrziere a
băncii privind executarea obligaţiei de restituire a depozitului, dobînda de întîrziere se va calcula reieşind din
întreaga sumă a depozitului, inclusiv dobînda neridicată.
Dacă în urma încălcării de către bancă a ordinii de efectuare a decontărilor s-au reţinut ilegal mijloacele băneşti
a clientului, banca datorează dobîndă de întîrziere.
Norma articolului comentat nu se va aplica în cazul, cînd donatorul a făcut o promisiune de a dona, de exemplu,
sub formă de plăţi periodice a unor sume de bani şi este în întîrziere (art. 837).
Dacă fidejusorul sau garantul în baza garanţiei bancare nu execută potrivit legii obligaţia pecuniară a debitorului
(ordonatorului), pentru care au garantat, vor datora dobîndă de întîrziere, în baza art.619. Această dobîndă se va
plăti de către debitor, ordonator pentru toată suma plătită de fidejusor, garant , exceptînd sumele ce constituie
sancţiuni ale fidejusorului, garantului pentru propria întîrziere.
În relaţiile de transport de bunuri cărăuşul va plăti dobînda de întîrziere pentru despăgubirea datorată, începînd
cu momentul înaintării reclamaţiei sau din ziua chemării sale în judecată (art. 1017).
Părţile raportului juridic nu pot încheia acte juridice, prin care renunţă la dreptul de a cere plata dobînzii de
întîrziere. Această regulă se confirmă şi prin norme speciale de drept civil ( art.1328 alin.3).

Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face

În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el însuşi
ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau acestuia
să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului într-un raport juridic de a săvîrşi anumite fapte, acţiuni, lucrări
sau servicii. Aceasta poate fi obligaţie instantanee sau succesivă, cînd se execută în timp printr-o acţiune continuă
sau prin mai multe acţiuni repetate. Drept exemplu de obligaţii de a face putem menţiona: predarea ori restituirea
unui bun, transportarea unor încărcături, ridicarea unei construcţii, repararea unui bun, pictarea unui tablou,
obligaţia de întreţinere, rentă etc. Obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau de diligenţă.
Unele obligaţii de a face sînt netransmisibile, de exemplu, obligaţia unui pictor sau sculptor de a executa
lucrarea cerută de creditor. Angajarea unor astfel de obligaţii are loc luîndu-se în consideraţie calităţile
intelectuale, morale, posibilităţile materiale ale debitorului.
Conform articolului comentat, dacă obligaţia de a face este netransmisibilă şi debitorul nu doreşte voluntar să
execute, acesta poate fi obligat la plata despăgubirilor (art. 884), fără a executa în natură pe cale silită. Prin
excepţie, legea poate reglementa cazuri speciale, cînd obligaţia de a face poate fi impusă debitorului spre
executare în natură, fără voinţa sa, de exemplu, neexecutarea obligaţiei de a preda un bun conduce la dreptul
creditorului de a cere ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat creditorului (art.622 alin.1)
Alte obligaţii pot fi încredinţate spre executare unui terţ sau pot fi executate de însuşi creditor, dar în aceste din
urmă cazuri:
- debitorul va suporta cheltuielile de executare a obligaţiei, de exemplu, vînzătorul va suporta cheltuielile
legate de remedierea bunului cu vicii, cît şi cheltuielile de transport, de executare a lucrărilor şi procurarea
mărfurilor (art.778, art.13 al Legii nr.105 /2003); dacă organizatorul călătoriei nu înlătură neajunsurile în termenul
stabilit de turist, acesta le poate înlătura singur, cerîndu-i organizatorului compensarea cheltuielilor suportate (art.
1137 alin.3); Debitorul poate opune excepţia unor cheltuieli exagerate, dacă va face dovada faptului că creditorul
sau terţul au executat obligaţia de a face, în locul său, la preţuri nerezonabile.
- debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor.
Se impune opinia că creditorul poate decide desinestătător, fără concursul instanţei de judecată, de a prelua el
însuşi executarea sau de a o încredinţa unui terţ. Într-o ipoteză contrară, luînd în consideraţie durata relativ
îndelungată de examinare a unei cereri de chemare în judecată, se poate pierde interesul creditorului pentru acea
executare sau executarea va implica cheltuieli disproprţionate, neraţionale.
Articolul dat conţine o normă dispozitivă. Debitorul va suporta cheltuielile de executare sau va plăti despăgubiri
în cazul, cînd, din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. De exemplu, dacă dobînditorul în
contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă întrerupe executarea obligaţiei de întreţinere,
chiar şi din motive întemeiate, nu este în drept să pretindă valoarea întreţinerii prestate şi nici beneficiarul
întreţinerii nu este în drept să pretindă acestuia despăgubiri ca rezultat a întreruperii executării obligaţiei de
întreţinere.
Dacă debitorul a executat obligaţia de a face parţial atunci creditorul poate accepta această executare în măsura
în care mai păstrează interesul. Dacă există motive temeinice, debitorul va fi scutit de plata despăgubirilor, iar
creditorul care a acceptat executarea parţială e obligat să achite o retribuţie proporţională părţii executate din
obligaţie (art.art. 943, 978).
La obligaţiile de a face se va prezuma o neexecutare vinovată a contractului, cît timp debitorul nu va face
dovada executării sau a unei neexecutări neimputabile lui.

Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face

(1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru
simplul fapt al încălcării.
(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face ori să fie
autorizat să distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului.

1. Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului unui raport contractual de a se abţine de la săvîrşirea unuia
sau mai multor acte sau fapte determinate. Această obligaţie se deosebeşte de obligaţia negativă generală prin
aceea că ultima revine, în principiu, tuturor celorlalte subiecte de drept, în raport cu titularul unui drept subiectiv
absolut (nepatrimonial sau real) şi constă în îndatorirea tuturor de a nu face nimic ce ar putea încălca exerciţiul
normal al dreptului absolut al titularului. Obligaţia de a nu face are un conţinut larg şi neprecizat, un subiect
universal şi nedeterminat.
Obligaţia de a nu face nu se supune unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă de executare silită, nici de
întîrziere. Specificul acesteia constă într-o executare continuă, iar încălcarea ei se realizează prin orice faptă a
debitorului contrară abţinerii datorate şi ca urmare această obligaţie poate fi executată doar de către debitor.
Executarea obligaţiei de a nu face nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să aducă probe pentru a
demonstra încălcarea acesteia. Odată dovedit acest fapt, se prezumă că a fost făcut cu vinovăţie. Tot creditorul va
dovedi şi mărimea prejudiciului cauzat astfel, şi legătura cauzală dinte lezarea drepturilor sale şi prejudiciul
cauzat. Trebuie de remarcat că simplul fapt al încălcării obligaţiei de a nu face nu duce automat la apariţia
dreptului la despăgubire al creditorului. Creditorul va trebui să probeze faptul existenţei unui prejudiciu cauzat şi
întinderea acestui prejudiciu. Concluzia este fondată pe principiul că orice faptă ilicită a omului este lipsită de
semnificaţie juridică dacă nu a cauzat un prejudiciu altei persoane. Dacă neexecutarea nu a cauzat nici un
prejudiciu, nu există temei legal pentru înaintarea acţiunii în răspundere contractuală. Nimic nu împiedică părţile,
însă, să stabilească în contract plata unor penalităţi pentru simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligaţiei
de a nu face, în afara cauzării unui prejudiciu.
Debitorul obligaţiei de a nu face, în caz că n-a executat prestaţia, poate fi obligat la plata unui echivalent
bănesc, prin care se va repara prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, cauzat creditorului.
Deseori obligaţiile de a nu face sînt întîlnite în sfera drepturilor exclusive (dreptul de autor, inventator). Legea
nr. 293/19995 şi Legea nr. 461/1995 reglementează că titularii dreptului de autor (inventator) pot transmite
drepturile lor patrimoniale privind valorificarea operelor, invenţiilor unor terţe persoane în baza contractului de
autor sau contractului de licenţă.
În baza acestor contracte, atît autorul (inventatorul) cît şi beneficiarul dreptului de valorificare a operei,
invenţiei îşi pot asuma expres obligaţia de a nu transmite către terţi dreptul de valorificare, precum şi obligaţia de
a nu depăşi anumite limite ale valorificării, stabilite în contractul de autor privind transmiterea dreptulrilor de
autor exclusive (licenţa exclusivă) şi contractul de licenţă exclusivă. Această obligaţie are forţă juridică pentru
părţile contractante din momentul încheierii contractului şi se răsfrînge asupra întregii perioade de acţiune a
acestuia.
În seama autorului poate fi pusă doar interdicţia de a transmite terţilor un drept de valorificare cu acelaşi
conţinut ca în contractul iniţial. În aceste situaţii autorul care , de exemplu, a încheiat un contract de editură, poate
transmite opera sa spre a fi interpretată public sau spre a fi valorificată în alt mod, fără acordul editurii.
Încălcarea obligaţiilor enunţate mai sus poate avea drept consecinţă rezilierea contractului şi repararea
prejudiciului cauzat. Forma tipică de reparare a prejudiciului în aceste cazuri este perceperea venitului ratat şi în
acest context se va ţine cont de art. 14 alin. (3), adică mărimea minimă a venitului ratat va constitui cel puţin
mărimea venitului pe care l-a obţinut debitorul ca urmare a neexecutării obligaţiei de a nu face. Venit ratat va
constitui, de pildă, prejudiciul cauzat licenţiatului în baza contractului de licenţă exclusivă privind valorificarea
unei invenţii, ca urmare a reducerii volumului de producere şi realizare a producţiei brevetate, necesitatea
micşorării preţurilor la acele bunuri ş.a. În afară de aceasta, în baza art. 24 al Legii 293/1995 persoana,căreia i
se transmite dreptul de valorificare a operei în baza licenţei exclusive, are dreptul de a interzice altor persoane
valorificarea în mod analog a operei.
2. Restabilirea situaţiei preexistente se poate realiza prin distrugerea a tot ce este obţinut prin încălcarea acestei
obligaţii. Distrugerea este pusă fie în seama debitorului pe propria cheltuială, fie aceste acte de distrugere le poate
efectua însuşi creditorul, pe cheltuiala debitorului. Dat fiind faptul că această normă este dispozitivă, creditorul va
fi în drept să decidă privind distrugerea sau nu a acestor bunuri.

Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun

(1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară
ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.
(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ care
are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui
folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere
obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea.

1. Această normă are drept scop executarea în natură a obligaţiei, obiectul căreia este un bun individual
determinat (art.294 alin.(1). Obligaţia de predare a bunului poate să apară în baza diferitor temeiuri, cum ar fi:
contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locaţiune, arendă, gaj cu deposedare (contracte consensuale).
Această normă nu poate fi aplicată unor contracte civile, spre exemplu, dacă împrumutătorul nu execută obligaţia
de a da un bun cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului (art. 1087).
Conform alin. (2), creditorul are două posibilităţi:
- să ceară ca bunul să-i fie predat,în caz de necesitate, pe calea înaintării unei cereri în instanţa de judecată;
- să ceară plata despăgubirii, atît în cazul cînd bunul a fost transmis deja sau asupra lui are dreptul alt
creditor, cît şi atunci cînd debitorul neîntemeiat nu execută obligaţia de a preda bunul.
Creditorul are posibilitate de a alege între aceste efecte. La aplicarea acestei norme se va ţine cont şi de art. art.
14 şi 610.
2. Realizarea primei prerogative, indicate la alin. (1) poate deveni dificilă în cazul în care asupra aceluiaşi bun
pretind mai multe persoane. Aşa cum interesele oricăror subiecţi de drept civil trebuie protejate în egală măsură,
art.622 asigură şi interesele altor creditori. Astfel:
- dacă bunul a fost predat deja unui terţ (persoană fizică, persoană juridică), care are acelaşi drept, dreptul
creditorului de a cere predarea bunului încetează. Se consideră că un terţ are acelaşi drept asupra unui bun, de rînd
cu creditorul, dacă dreptul său s-a născut dintr-un raport obligaţional similar. De exemplu, dacă vînzătorul a
vîndut bunul mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul,
creditorul avînd la îndemînă, în această situaţie, acţiunea în repararea prejudiciului (art. 762). Cît priveşte
constituirea drepturilor (reale ori de creanţă) asupra bunurilor imobile, acestea devin opozabile între părţi, cît şi
faţă de terţi doar după înscrierea în registrul bunurilor imobile, potrivit legii, sau la organele competente, de pildă
la primărie, în cazul contractului de arendă a terenului agricol, dacă durata contractului nu depăşeşte 3 ani (art.11
al Legii nr.198/ 2003). Dacă se constată mai multe persoane cu drepturi similare asupra aceluiaşi bun, prioritate va
avea acela care primul a depus cererea de înregistrare a dreptului său.
- dacă bunul nu a fost predat încă, însă debitorul a încheiat în privinţa acestuia mai multe convenţii similare,
dreptul de preferinţă îl are creditorul, în folosul căruia obligaţia a fost asumată mai înainte de către debitor. Acest
fapt poate fi constatat prin stabilirea şi suprapunerea datei (momentului) încheierii contractului cu fiecare dintre
creditori. Drept probă pot fi aduse: contractul scris între părţi, alte înscrisuri, probe materiale, proba cu martori
fiind acceptată ţinîndu-se cont de art. 211.
- dacă momentul apariţiei obligaţiei este greu sau imposibil de stabilit, dreptul de preferinţă îl are cel, care a
intentat primul acţiunea în instanţa de judecată competentă ( nu acel, care a înaintat primul o pretenţie
debitorului). Data depunerii cererii se constată cu uşurinţă din inscripţia imprimată pe cererea de chemare în
judecată la ziua depunerii acesteia.

Articolul 623. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor

(1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil
după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi
încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei
părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a
riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
(2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile
împrejurări.
(3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul
ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul
modificării împrejurărilor.
(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru refuzul
executării obligaţiei.
(5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din
părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în
timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.

1. De principiu, contractele încheiate între părţi trebuie să se execute în modul la care părţile au ajuns la un
acord de voinţă. Orice modificare a clauzelor contractuale presupune încheierea unui acord de voinţă al părţilor în
vederea modificării drepturilor şi obligaţiilor lor şi, ca şi contractul însuşi, se supune aceloraşi reguli de fond şi de
formă, inclusiv se va respecta principiul autonomiei de voinţă al părţilor contractante. Un contract poate fi
modificat numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel (art. 668).
Articolul dat reglementează situaţia cînd din cauza schimbării esenţiale a împrejurărilor care au stat la baza
încheierii contractului apare necesitatea ajustării unor clauze contractuale. Aplicarea practică a instituţiei ajustării
contractului va permite găsirea unor soluţii optime de rezolvare a problemelor pentru ambele părţi, luînd în
consideraţie interesul acestora în executarea pînă la capăt a contractului, chiar şi atunci cînd executarea potrivit
condiţiilor iniţiale nu mai este posibilă din motive ce nu depind de voinţa lor. Ajustarea contractului la noile
împrejurări poate fi pretinsă îndeosebi atunci, cînd în contract a fost reflectat scopul economic sau ceea la ce
părţile se aşteptau în urma executării contractului. În legislaţia civilă a unor state este fundamentat un principiu
asemănător normei din articolul dat: clausula rebus sic stantibus (clauza prin care contractul îşi păstrează forţa
juridică doar dacă împrejurările rămîn neschimbate).
Sînt considerabile acele schimbări a împrejurărilor la care părţile, dacă ar fi putut să le prevadă, nu ar fi încheiat
contract ori l-ar fi încheiat în alte condiţii, de exemplu, schimbare esenţială va fi în cazul aplicării unor măsuri
imprevizibile de ordin economic în relaţiile economice externe faţă de unele state, greve sau incendii la
întreprinderea furnizor, reducerea simţitoare a numărului turiştilor dintr-o anumită zonă turistică unde este
pericolul unor catastrofe ecologice ; exproprierea parţială a unui bun arendat; pieirea fortuită a mai mult de
jumătate din fructele obţinute prin arendare, fapt ce oferă dreptul arendaşului la reducerea proporţională a arendei
(art. 917) ş.a. Se asimilează cu schimbarea împrejurărilor cazul în care reprezentarea comună care a stat la baza
încheierii contractului se dovedeşte falsă.
Partea dezavantajată poate cere ajustarea contractului dacă se întrunesc cîteva condiţii:
- părţile la momentul încheierii contractului n-au prevăzut aceste schimbări;
- schimbarea situaţiei nu este imputabilă părţilor, iar acestea au depus o diligenţă sporită în vederea
înlăturării consecinţelor negative a acestor schimbări;
- executarea contractului în condiţiile schimbate ar duce la cheltuieli disproporţionate, nejustificate, cauzînd
părţii dezavantajate un prejudiciu care o va lipsi pe aceasta de ceea, la ce ea se aştepta în rezultatul încheierii
acestui contract;
- partea nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
2. Ajustarea contractului la noile împrejurări se va face doar dacă ambele părţi sînt de acord. Acordul trebuie să
corespundă aceloraşi cerinţe de formă, ca şi contractul de bază (art. 208 alin. 5). Alineatul comentat
reglementează situaţia, cînd ajustarea contractului este iniţiată după survenirea temeiurilor corespunzătoare. Însă
într-un contract de lungă durată părţile pot stipula de la bun început clauza de hardship, prin care se obligă să-l
adapteze, cu promptitudine şi în spirit de echitate, pe cale de renegociere sau printr-o procedură arbitrală în
situaţia în care ulterior încheierii contractului, constată sau apar împrejurări extraordinare afectînd în mod serios
echilibrul dintre contraprestaţii. În cazul în care ulterior încheierii contractului apar împrejurări extraordinare care
afectează serios echilibrul dintre contraprestaţii, clauza de hardship stabileşte în primul rînd împrejurările în care
aceasta operează. Datorită perioadei îndelungate de valabilitate a contractului,părţile recunosc că omisiunile sau
lacunele care ar exista în contract sau care nu sînt sesizabile la data încheierii sale, pot crea inechităţi sau
dificultăţi imprevizibile la momentul contractării.Părţile recunosc că unele împrejurări sau condiţii ulterioare,
care depăşesc posibilităţile rezonabile şi practice de control ale părţilor pot da naştere unor inechităţi sau
dificultăţi imprevizibile pentru una ori pentru ambele părţi.În asemenea situaţii părţile îşi asumă obligaţia de a
acţiona în comun, de pe poziţii egale pentru a aplica măsurile ce se impun în vederea remedierii acestor
situaţii.Dacă părţile nu pot să ajungă la o înţelegere asupra existenţei inechităţii ori asupra măsurilor necesare
remedierii în termenul stabilit, se va recurge la procedura de conciliere ori la aceea de arbitraj, spre a decide
asupra împrejurărilor în care acţionează clauza de hardship. Dacă, în urma aplicării acestor proceduri se constată
că nu sînt întrunite condiţiile pentru ajustarea contractului acesta rămîne valabil şi urmează a fi executat în
condiţiile în care a fost încheiat. Într-o ipoteză contrară, părţile au obligaţia de a proceda la negocieri pentru
ajustarea sau revizuirea contractului pentru a restabili echilibrul contractual. Părţile pot împuternici arbitrajul să
procedeze la ajustarea contractului, hotărîrea acestuia făcînd parte integrantă din contract. Clauza de hardship
asigură forţa obligatorie a contractului şi echilibrul între contraprestaţii.
3. Cererea privind ajustarea contractului trebuie înaintată de partea interesată într-un termen cît mai redus din
momentul cînd aceasta a aflat despre schimbarea considerabilă a împrejurărilor. Prin lege pot fi stabilite astfel de
termene (art. 1136). În cerere se va indica temeiul invocat de partea dezavantajată în vederea ajustării contractului,
împreună cu toate informaţiile şi datele care ar fi în mod rezonabil necesare pentru a justifica pretenţiile sale, se va
oferi toate dovezile pe care cealaltă parte le-ar considera necesare şi utile.
Pentru a se putea pretinde ajustarea contractului urmează de constatat, în ordine de interpretare a contractului,
lipsa unei clauze privind factorul riscului contractului. Asumarea expresă de către o parte a riscului acestor
schimbări duce la imposibilitatea înaintării cerinţei privind ajustarea, de exemplu, în contractul de arendă părţile
au stipulat că acesta nu va fi ajustat chiar dacă condiţiile de utilizare a bunurilor arendate s-au înrăutăţit
considerabil.
Factorul riscului poate fi prevăzut şi prin normă imperativă de drept şi în acest caz se va considera că o parte şi-
a asumat acest risc în virtutea prescripţiilor legii, prin simplul fapt al încheierii acelui contract.
4. Depunerea cererii privind ajustarea contractului nu serveşte drept temei de neexecutare a obligaţiilor nici din
partea debitorului nici a creditorului.Cu toate acestea, admiterea, ulterior, a cererii privind ajustarea poate avea
drept efect întoarcerea unei părţi din executarea făcută după depunerea acestei cereri.
5. Dacă negocierile părţilor privind ajustarea contractului au eşuat, fie ajustarea este imposibilă, drept
consecinţă survine rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu o cerere
prin care să se pronunţe asupra ajustării contractului, însă în lipsa acordului părţilor, precum şi atunci, cînd părţile
nu ajung la un acord privind rezilierea sau rezoluţiunea, contractul va fi rezolvit sau reziliat prin hotărîrea instanţei
de judecată. Instanţa se va pronunţa şi asupra efectelor rezilierii sau rezoluţiunii.
Luînd în consideraţie că în asemenea situaţii părţile nu au acţionat cu vinovăţie, instanţa se va călăuzi de
principiul echităţii atunci cînd va repartiza suportarea cheltuielilor (repartizîndu-le egal între părţi sau stabilind că
fiecare parte îşi va suporta propriile cheltuieli). Legiuitorul a ales soluţia rezilierii (rezoluţiunii) contractului faţă
de modificarea acestuia, impusă printr-o hotărîre a instanţei, deoarece adoptînd o astfel de hotărîre instanţa ar
impune pe cealaltă parte la executarea unui contract pe care ultima îl consideră pentru sine neavantajos.
Legea nu admite ajustarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată, contrar voinţei cel puţin a uneia din
părţi chiar dacă se constată că rezilierea acestuia contravine intereselor publice sau ar avea drept consecinţă
pierderi pentru părţi, care ar depăşi substanţial cheltuielile, necesare executării contractului în condiţiile
modificate prin hotărîrea instanţei de judecată.
Deşi se aseamănă mult, totuşi situaţiile de forţă majoră şi shimbările esenţiale a împrejurărilor potrivit
articolului comentat nu trebuie confundate.Deosebirea rezidă în faptul, că schimbarea esenţială a împrejurărilor
nu are drept consecinţă imposibilitatea executări obligaţiei contractuale. Această posibilitate se păstrează, însă o
astfel de executare ar avea drept consecinţă un dezechilibru substanţial dintre contraprestaţii.

Capitolul VI
MIJLOACELE DE GARANTARE
A EXECUTARII OBLIGATIILOR
Sectiunea 1
CLAUZA PENALA

Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală

(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat
prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de
bani sau un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate
prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei
sale.

(1) Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a executării
obligaţiilor. După cum rezultă din definiţia dată în alin.1 al acestui articol, clauza penală constituie o evaluare
convenţională şi prealabilă a eventualelor prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul
neexecutării prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea poate fi stipulată fie în contractul ce dă naştere raportului
obligaţional, fie într-o convenţie ulterioară încheiată înainte de momentul în care intervine neexecutarea prestaţiilor
datorate de debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca şi ale contractului principal la care se
referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea obligaţiei principale constituie o
condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza
penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.
Clauza penală poate fi prevăzută atît pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, cît şi pentru orice
altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2,
acestea din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, însă, să limiteze
aplicarea clauzei penale fie numai pentru neexecutarea stricto sensu a obligaţiilor, fie pentru executarea
necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor. La fel, părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite
clauze penale. Stipularea clauzei penale se poate face nu numai în cazul unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa
obligaţiilor care au un alt izvor.
Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitor. Pentru aplicarea clauzei penale se cer întrunite aceleaşi
condiţii ca şi în cazul răspunderii civile contractuale, cu deosebirea numai că reclamarea clauzei penale presupune
neexecutarea unei obligaţii principale şi că atît existenţa, cît şi întinderea prejudiciului nu necesită a fi dovedite.
Creditorul trebuie să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată.
Numai în cazul în care creditorul ar pretinde despăgubiri în completare, pînă la acoperirea integrală a prejudiciului,
el va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, şi în primul rînd, existenţa şi întinderea
prejdiciului a cărui reparare o pretinde.
Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi din acest
considerent este reglementată în cadrul acestui capitol. Această funcţie se manifestă prin faptul că îndeamnă pe
debitor, sub sancţiunea sumelor stipulate ca clauză penală, la executarea reală a contractului. Spre deosebire de alte
mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu conferă creditorului nici un drept special asupra patrimoniului debitorului,
acesta fiind un simplu creditor chirografar care va veni în concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului.
(2) Clauza penală este o convenţie accesorie, care îşi grevează existenţa pe convenţia principală. Soarta ei
ca atare, depinde de soarta convenţiei principale (accesorium sequitur principalem). Din acest punct de vedere este
important ca obligaţia garantată prin clauză penală să fie valabilă, căci dacă obligaţia principală este nulă ori se
stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Totodată este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale
nu duce la nulitatea obligaţiei principale. Între ele există dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală), însă
nu şi interdependenţă.
(3) Obiectul clauzei penale îl formează o sumă de bani determinată fie global, fie procentual, în raport cu
valoarea obiectului contractului la care se referă. Se consideră că clauza penală este stabilită în mărime fixă, cînd
contractul prevede o anumită sumă de bani (de exemplu, 1000 lei) pe care debitorul este obligat s-o plătească
creditorului în cazul în care nu-şi execută obligaţia asumată. Cea de-a doua modalitate de stabilire a clauzei penale,
se face prin stipularea unei cote procentuale din valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre
exemplu, în cazul în care antreprenorul execută lucrarea de o calitate inferioară celei convenite, va fi ţinut să achite
o clauză penală în mărime de 20 % din valoarea contractului. Pentru cazurile în care obligaţia se execută cu
întîrziere, plata clauzei penale se stabileşte în dependenţă de perioada de întîrziere. Spre exemplu, în cazul în care
vînzătorul nu transmite cumpărătorului bunul în termenul stabilit de contract, va achita o penalitate de 0,1 % din
valoarea bunului, pentru fiecare zi de întîrziere.
(4) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate creditorului
pentru neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere de a stabili prin acordul lor de voinţă clauza penală într-o mărime
mai mare decît prejudiciul cauzat. În caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite clauza penală în
mărimea stabilită, chiar dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai mică decît mărimea clauzei penale. Debitorul
nu are posibilitatea de a se libera prin achitarea clauzei penale într-o mărime mai mică decît cea convenită, căci
clauza penală fiind o prevedere contractuală, se impune debitorului la fel ca şi alte prevederi contractuale.
(5) În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi
cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu alte cuvinte, cauzele care exonerează de plata clauzei penale
sunt, în principiu, aceleaşi ca şi în cadrul răspunderii juridice contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră
(art.606), vinovăţia îndreptăţitului la despăgubire (art.612), întîrzierea creditorului (art.593), etc.

Articolul 625. Forma clauzei penale

(1) Clauza penală se face în scris.


(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.

(1) Potrivit prevederilor alin.1 ale acestui articol, clauza penală trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă,
chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Deasemeni, forma
clauzei penale nu depinde de suma obligaţiei principale sau de suma clauzei penale ori de careva alte condiţii.
Clauza penală se consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu
respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică,
această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei clauzei penale. După cum se observă din sensul acestui articol,
regula în cauză se referă doar la clauza penală contractuală, nu însă şi la cea legală.
(2) Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise (art.211 alin.1), nerespectarea formei
scrise a înţelegerii cu privire la penalitate, atrage nulitatea clauzei penale şi respectiv imposibilitatea încasării
acesteia. Dacă clauza penală a fost deja plătită, atunci nerespectarea formei clauzei penale, acordă debitorului
dreptul de a cere restituirea clauzei penale.

Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri

(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu sînt
stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul corespunzător, mai ales
pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală (clauza penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau
despăgubiri, sau penalitate (clauza penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate
(clauza penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauza penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat
expres acest drept la primirea executării.

(1) Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei penalităţi cu executarea
obligaţiei în natură. Astfel, dacă creditorul a cerut şi a obţinut penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei, el nu mai
poate cere şi executarea contractului, deoarece penalităţile constituie tocmai echivalentul executării reale a
contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea în natură este posibilă în cazurile în care
clauza penală a fost prevăzută pentru eventualitatea executării necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei
principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor în acoperirea pagubei pricinuite prin executarea
cu întîrziere ori prin executarea necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de executarea contractului.
(2) Prevederile alin.2 conţin cîteva reguli privitoare la corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciile cauzate
prin neexecutarea obligaţiei. O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea
prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică prin
faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care
obligaţia este garantată prin clauză penală, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine
repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele
răspunderii contractuale şi, în primul rînd, existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în
aşa fel se va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se depăşeşte
clauza penală.
Prin derogare de la regula generală susmenţionată, în cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate
cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate
(clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă). Este de remarcat faptul că, în
toate cazurile în care creditorul va cere plata despăgubirilor, el va fi ţinut să probeze, după regula generală,
existenţa şi întinderea prejudiciului, iar în cazul în care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să dovedească
numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată, fiind astfel scutit de sarcina de a
proba mărimea prejudiciului, deoarece prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie încă la momentul încheierii
contractului.
La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de faptul că penalităţile se prescriu în
termen de 6 luni (art.268 lit.a), iar despăgubirile, potrivit dreptului comun, în termen de 3 ani (art.267 alin.1).
Astfel, dacă o parte are drept şi la penalităţi şi la despăgubiri în completare, dar a lăsat să treacă termenul de
prescripţie în privinţa penalităţilor, atunci ea nu mai poate cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a
cere despăgubiri, dacă în privinţa acestora din urmă nu a intervenit prescripţia. Fiecare din aceste sancţiuni are o
viaţă independentă şi în orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să depindă de cea a penalităţilor, ca şi
cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici invers, să se permită reclamarea penalităţilor dacă, în privinţa lor a
operat prescripţia.
(3) În mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate cere plata penalităţilor
stabilite pentru cazurile de neexecutare stricto sensu a obligaţiei, deoarece acestea întemeinduse pe una şi aceiaşi
cauză, reprezintă de fapt echivalentul executării reale a contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui
articol, acordă creditorului, care a primit executarea obligaţiei, dreptul de a pretinde plata penalităţilor doar dacă şi-a
rezervat acest drept la primirea executării. În asemenea caz, clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul
compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lîngă executarea obligaţiei şi plata penalităţilor, în cazul în
care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de executare necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei.

Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile

În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea acesteia se
datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la
fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva
celui care a făcut să curgă penalitatea.

Prevederile acestui articol stabilesc anumite reguli de aplicare practică a clauzei penale în cazul obligaţiilor
indivizibile (art.521), adică a acelor obligaţii, care prin natura lor ori prinr-o convenţie a părţilor nu sunt susceptibile
de executare fracţionată. În asemenea cazuri, creditorul poate pretinde plata clauzei penale, la fel ca şi plata
obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un accesoriu al obligaţiei principale şi este supusă aceloraşi
reguli de executare ca şi obligaţia principală (accesorium sequitur principalem). Creditorul poate pretinde plata
penalităţii, la latitudinea sa, fie de la debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiei principale, fie de la fiecare
codebitor pentru partea acestuia. Este de remarcat faptul, că spre deosebire de plata obligaţiei principale, care poate
fi cerută în întregime de la fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă de la ceilalţi codebitori doar
proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. În cazul în care, penalitatea a fost plătită şi de alţi codebitori, decît
cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor plătite
creditorului.

Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile

(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de
asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea
din obligaţie la care acesta este ţinut.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza
penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea
integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător
părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să
curgă penalitatea.

(1) De esenţa obligaţiilor divizibile este faptul că mai mulţi debitori sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor
şi fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie (art.518 alin.1). În cazul în care
obligaţia divizibilă este garantată printr-o clauză penală, debitorul care n-a executat obligaţia principală va fi ţinut de
plata clauzei penale, în acelaşi mod ca şi de plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un act
accesoriu în raport cu obligaţia divizibilă şi din acest considerent, în conformitate cu principiul accesorium sequitur
principalem, urmează întru-totul regulile prescrise de lege pentru executarea obligaţie principale garantate, adică a
obligaţiei divizibile. Cu alte cuvinte, în caz de neexecutare a unei obligaţii divizibile, creditorul va putea pretinde
plata penalităţii doar de la debitorul care nu a executat obligaţia principală şi doar pentru partea ce-i revine din acea
obligaţie.
(2) Potrivit alin.2, regulile expuse în alineatul precedent nu se aplică obligaţiilor solidare, întru-cît acestea,
prin natura lor, sunt obligaţii indivizibile şi respectiv cad sub incidenţa prevederilor art.627. Deasemeni, prevederile
alin.1 nu se aplică obligaţiilor divizibile prin natura lor, cărora li s-a adăugat o clauză penală în scopul de a
împiedica executarea lor parţială. Prin efectul acordului de voinţă al părţilor contractante, obligaţia divizibilă prin
natura ei s-a transformat într-o obligaţiei indivizibilă convenţional şi din acest considerent urmează să i se aplice
regulile conţinute în art.627. În acest caz, neexecutarea obligaţiei de către un singur debitor va atrage exigibilitatea
întregii penalităţi, care va putea fi cerută în totalitate debitorului în culpă, sau de la ceilalţi, în proporţie cu părţile
lor. Dacă penalitatea a fost plătită de către debitorii care nu sunt în culpă, atunci fiecare din ei va avea drept de
regres împotriva debitorului aflat în culpă, pentru sumele plătite creditorului.

Articolul 629. Clauza penală legală

Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.

Penalitatea stabilită de lege (clauza penală legală) constituie o excepţie de la regula generală conţinută în art.624
alin.1, întrucît nu constituie o prevedere contractuală. Clauza penală legală se stabileşte prin diverse acte normative,
adică prin lege în sens larg, care reglementează unele din cele mai frecvente raporturi juridice contractuale, cum ar fi
cele legate de asigurarea cu energie electrică, termică, gaze naturale, apă şi canalizare, transport, etc. În marea
majoritate a cazurilor normele legale prin care se stipulează clauza penală poartă un caracter imperativ şi respectiv,
părţile nu au posibilitatea să stabilească clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege. Cel mai mult
această regulă îşi găseşte aplicare în raporturile juridice pentru care legea interzice, în genere, orice modificare a
regulilor privitoare la răspundere, cum ar fi de exemplu, în raporturile de transport. În cazul în care legea nu conţine
careva reguli speciale în acest sens, părţile se vor conduce de prevederile acestui articol, avînd posibilitatea să
mărească mărimea clauzei penale, dar nici într-un caz s-o micşoreze sau s-o excludă prin acordul lor de voinţă. Dacă
părţile au prevăzut clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege, clauza este nulă şi se consideră
înlocuită cu cea prevăzută de lege. Dacă părţile, în genere, nu au prevăzut în contract penalitatea stabilită de lege,
atunci aceasta se consideră introdusă de jure şi respectiv creditorul va fi în drept să ceară plata ei, indiferent de
faptul dacă o asemenea obligaţie este prevăzută în contract.

Articolul 630. Reducerea clauzei penale

(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate
dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină
cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.

(1) Clauza penală fiind un contract sau o clauză dintr-un contract, are forţă obligatorie între părţile
contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată. În acest context, clauza penală înlătură
orice putinţă de apreciere din partea instanţei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de creditor,
deoarece această apreciere a fost făcută anticipat, de către părţile contractante. În principiu, instanţa de judecată nu
are dreptul să reducă sau să mărească cuantumul clauzei penale. Ca excepţie, prevederile acestui articol permit
instanţei de judecată să micşoreze clauza penală, atunci cînd aceasta este disproporţionat de mare în raport cu
prejudiciile real suportate de către creditor. Această prerogativă este edictată de către legiuitor în scopul de a
diminua sau exclude efectul negativ al clauzelor abuzive conţinute în contracte, şi respectiv de a asigura exercitarea
cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor civile (art.9). La aprecierea disproporţionalităţii clauzei penale,
instanţa de judecată va reieşi în fiecare caz concret din aşa împrejurări, precum ar fi: durata neexecutării obligaţiei,
procentul excesiv de înalt al clauzei penale (comparativ cu procentul practicat de obicei în alte contracte de acelaşi
gen), depăşirea substanţială a posibilelor prejudicii rezultate din neexecutarea obligaţiilor, etc. O importanţă
deosebită, în acest sens, o are determinarea cît mai concretă a întinderii prejudiciilor suportate de către creditor,
deoarece în dependenţă de aceasta, instanţa de judecată va stabili proporţionalitatea dintre clauza penală şi
prejudicii. În această privinţă, urmînd a se lua în consideraţie nu numai prejudiciul efectiv cauzat creditorului, ci şi
venitul ratat (art.610).
Este de remarcat faptul, că reducerea clauzei penale se înfăptuieşte, conform principiului
contradictorialităţii, numai la cererea părţii care o invocă, adică a debitorului. Din acest considerent, toate
împrejurările care confirmă disproporţionalitatea clauzei penale, inclusiv întinderii prejudiciului trebuie să fie
probate, conform regulilor generale, de către debitor.
Textul de lege comentat nu stabileşte limita minimă pînă la care poate fi micşorată clauza penală, însă
reieşind din sensul acestui articol se poate de conchis că clauza penală poate fi micşorată pînă cînd ea va înceta să
fie „disproporţionat de mare”. În orice caz, este evident, că în baza acestui articol creditorului nu-i poate fi complet
refuzat în satisfacerea cerinţei de încasare a clauzei penale. În cazurile în care, pentru neexecutarea obligaţiei este
stipulată o clauză penală inclusivă (art.626 alin.2), mărimea clauzei penale nu poate fi micşorată sub mărimea sumei
care nu acoperă prejudiciile suferite de creditor. Micşorarea clauzei penale sub acest nivel ar fi lipsită de sens,
deorece creditorul oricum îşi păstrează dreptul de a cere, în conformitate cu art.626 alin.2, repararea prejudiciului
neacoperit prin clauza penală.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului precedent, alin.2 al acestui articol, interzic debitorului care a
achitat benevol suma clauzei penale, să ceară reducerea acesteia. Această prevedere se bazează pe considerentul, că
prin plata efectuată debitorul a recunoscut, de fapt, prejudiciile pe care le-a cauzat creditorului, şi astfel şi-a
manifestat voinţa de a le repara. Dacă plata penalităţilor a fost obţinută în mod dolosiv de către creditor, atunci
debitorul este îndreptăţit să ceară, după caz, reducerea penalităţii achitate.

S e c t i u n e a a 2-a
ARVUNA

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

(1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a
confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată
avans.
(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.

(1) Din conţinutul alin.1 al articolului comentat, rezultă că prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din
contracte, nu însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8. Deasemeni, prin arvună
pot fi garantate atît obligaţiile statornicite între persoane fizice, cît şi între persoane juridice, întru-cît articolul
comentat nu face nici o distincţie în acest sens. Spre deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964),
arvuna poate să constea atît din sume de bani, cît şi din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după valoare,
însă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia pe care trebuie s-o execute partea care dă arvuna.
Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o parte, confirmă încheierea
contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii
contractului, arvuna este de natură să probeze încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte
dovezi în acest sens. Aceasta înseamnă că dacă părţile contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă
chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile corespunzătoare, contractul se consideră încheiat. Pe de
altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială, atunci contractul nu se va considera
încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate.
Ca mijloc de garantare a executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi
contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a
contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea
care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se
deosebeşte de plata în avans, care la fel ca şi arvuna constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme
încheierea contractului şi să garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept
să pretindă restituirea, practic în toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu
poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite. Din acest considerent, pentru a evita eventualele
litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că plata preventivă a fost efectuată anume cu titlu de arvună. În
caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită este considerată avans.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent
de faptul dacă o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor prevederi
exprese care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica regula generală
prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, înţelegerea cu privire la arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu
este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu, partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu
martori, în dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei

Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.
Arvuna, pe lîngă faptul că confirmă încheierea contractului şi garantează executarea, îndeplineşte şi o funcţie de
plată, întrucît suma de bani sau bunul transmis ca arvună se ia în calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a
plătit arvuna, va fi ţinută să execute prestaţia faţă de cealaltă parte, doar în măsura în care prin suma de bani sau
bunul transmis nu s-a acoperit valoarea totală a creanţei supuse executării. Din acest punct de vedere, arvuna
produce aceleaşi efecte ca şi plata în avans. În cazul în care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive
independente de voinţa părţilor (caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt exonerate de răspundere. Drept consecinţă,
suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi restituite în mărimea în care au fost plătite. De
exemplu, în cazul în care obiectul antreprizei a pierit fortuit pînă la recepţionarea lui de către client sau terminarea
lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va restitui în limita sumei care a fost
plătită.

Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei

(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte
părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să
plătească celeilalte părţi dublul arvunei.
(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să
repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(1) Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi sunt menite să asigure executarea
de către părţile contractante a obligaţiilor garantate prin arvună. În dependenţă de partea care se face vinovată de
neexecutarea contractului, aceste prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie
restituirea arvunei în mărime dublă. Este de remarcat faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea
întregului contract. Astfel, în ipoteza în care contractul va fi executat doar parţial, arvuna nu se va divide, ci va fi
reţinută sau restituită după regulile generale conţinute în acest aliniat. Regulile expuse în acest articol se aplică nu
numai pentru cazurile de neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor, ci şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor,
inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt
considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor.
(2) Survenirea consecinţelor prevăzute în alineatul precedent nu exonerează partea care răspunde de neexecutarea
obligaţiei garantate prin arvună de repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Însă, prejudiciul se repară în acest
caz, după cum prevede alin.2, în măsura în care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte cuvinte, dacă pentru
neexecutarea obligaţiei răspunde partea care a dat arvuna, ea va fi ţinută să repare prejudiciul, în partea ce depăşeşte
valoarea arvunei. Spre exemplu, în cazul în care o persoană care a închiriat o locuinţă pe un anumit termen va
renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are dreptul să reţină arvuna primită şi să ceară achitarea
chiriei pentru perioada nefolosită, luînd în consideraţie, bineînţeles, valoarea arvunei primite. Dacă pentru
neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să plătească dublul arvunei şi
suplimentar la aceasta să repare prejudiciul în partea ce depăşeşte valoarea ordinară a arvunei. Răspunderea părţii
culpabile peste valoarea obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea
obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată cu arvună, dar chiar şi în
cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată.

S e c t i u n e a a 3-a
GARANTIA DEBITORULUI

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului

Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul
propriu-zis al contractului.

Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Ea nu
se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a
fidejusiunii. Prin natura sa, garanţia debitorului constituie un mijloc juridic general de garantare a executării
obligaţiilor, întemeiat pe gajul general al creditorilor chirografari. După cum rezultă din definiţie, garanţia
debitorului este totdeauna de natură contractuală, întrucît constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit de
creditor privitor la executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest angajament poate să constea fie în obligaţia
debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie în obligaţia lui la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al
contractului. În cazul în care garanţia debitorului este exprimată printr-o prestaţie necondiţionată, debitorul renunţă
de a invoca eventualele excepţii prin care s-ar urmări evitarea executării obligaţiei, executarea parţială sau amînarea
executării. Cu alte cuvinte, debitorul renunţă la ceia ce ar fi putut opune în cazul în care nu ar fi garantat printr-o
asemenea garanţie. Astfel, dacă debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie expirat,
atunci în caz de neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei extinctive. La fel, debitorul care
a garantat plata necondiţionată a unei prestaţii neconforme condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate
invoca excepţii privitor la neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei asemenea prestaţii.
Garanţia debitorului poate să constea şi în angajamentul acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al
contractului, adică la o prestaţie peste valoarea obligaţiei stabilite iniţial. Din acest punct de vedere, garanţia
debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei care stimulează debitorul să execute
obligaţia în mod corespunzător.

Articolul 635. Validitatea garanţiei

Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă
în mod exagerat.

Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi
orice act juridic civil. În caz contrar, garanţia debitorului este lovită de nulitate şi respectiv nu produce efectele
stipulate în articolul precedent. Astfel este cazul, garanţiei date de către o persoană fără capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, garanţiei privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri (art.220), etc. În cazul în care, debitorul se obligă la o prestaţie ce depăşeşte obiectul
contractului, atunci garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat. Caracterul
exagerat al prestaţiei se determină de la caz la caz, ţinîndu-se cont de o serie de împrejurări, precum ar fi de pildă
împrejurările concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul suplimentar acordat de
creditor pentru executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor suportate de către creditor, etc. Aprecierea
caracterului exagerat al prestaţiei suplimentare la care s-a obligat debitorul, se efectuiază de către instanţa de
judecată, reieşinduse din împrejurările concrete ale cauzei. După cum se observă din conţinutul acestui articol,
legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de a reduce mărimea prestaţiei exagerate pînă la limita în care
aceasta ar deveni neexagerată, precum se întîmplă spre exemplu în cazul clauzei penale, ci lipseşte garanţia
integral de efecte.

Articolul 636. Forma garanţiei

Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris.

Potrivit prevederilor acestui articol, garanţia debitorului trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă
obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Garanţia debitorului se
consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor
expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se
răsfrînge asupra formei garanţiei. Din felul în care este redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea
formei scrise lipseşte garanţia de efecte, adică atrage nulitatea acesteia.

S e c t i u n e a a 4-a
RETENTIA

Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp
cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi
pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se
bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi.
(3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă
de către instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.
(1) Retenţia constituie unul din noile mijloace de garantare a executării obligaţiilor, care a fost introdus în legislaţia
Republicii Moldova, graţie intrării în vigoare a noului Cod civil. Esenţa acestui mijloc de garantare constă în faptul
că creditorul, care este în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire a bunului altuia, are posibilitatea de a reţine
acel bun în stăpînirea sa şi de a refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al bunului, va plăti datoria ce s-
a născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv. Din conţinutul textului de lege comentat rezultă că pentru
exercitarea dreptului de retenţie, în primul rînd, este necesat ca obiectul retenţiei să constea dintr-un bun al
debitorului aflat în posesia creditorului. Acest bun poate fi atît un bun mobil, cît şi unul imobil, căci legea operînd cu
termenul generic de bun nu face nici o distincţie în acest sens. În al doilea rînd, prin retenţie se poate garanta doar
obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile suportate de către creditor sau a prejudiciilor cauzate de bunul
ce constituie obiectul retenţiei. În al treile rînd, dreptul de retenţie poate fi invocat, doar dacă datoria pe care o
pretinde deţinătorul bunului de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu bunul, adică să fie prilejuită de acesta.
În al patrulea rînd, creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă; În al cincilea rînd, dreptul de retenţie
poate fi exercitat doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Exemple de aplicare practică a dreptului de retenţie întîlnim în următoarele articole ale Codul civil
reglementează următoarele cazuri de aplicare practică a dreptului de retenţie: a) În materie de superficie,
superficiarul are dreptul de retenţie asupra construcţiei pînă la plata despăgubirii (art.452 alin.1); în materie de
comodat, comodatarul are dreptul de retenţie asupra bunului primit, în ceea ce priveşte cheltuielile extraordinare,
necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului (art.865); în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul are
drept de retenţie asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă în cursul producerii sau îmbunătăţirii bunul
a ajuns în posesiunea sa (art.952); în materie de transport, cărăuşul are drept de retenţie asupra bagajului şi
încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (art.985 alin.3); În materie de mandat, mandatarul are dreptul să
reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului, ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea
mandatului (art. 1033 alin.4); în materie de comision, comisionarul, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din
contractul de comision este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului (art.1066); în materie de
depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat, pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea
cheltuielilor de păstrare (art.1103), etc.
(2) Potrivit alin.2, în relaţiile dintre comercianţi, prin retenţie se pot garanta şi alte obligaţii, decît cele legate de
restituirea cheltuielilor necesare şi utile sau a prejudiciilor cauzate de bunuri.
(3) În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi
timp debitorul obligaţiei de restituire a bunului altuia, el operează ex lege. De aceea, instanţa de judecată sesizată sau
în faţa căreia se invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască. Prin derogare de la această
regulă, prevederile alin.3, acordă posibilitate debitorului, creditor al bunului de a înlătura dreptul de retenţie prin
oferirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă) suficiente pentru satisfacerea creanţelor retentorului, sau prin
consemnarea sumei litigioase. Dacă instanţa de judecată va considera că prin garanţiile constituite sau prin sumele
depuse se acoperă creanţa litigioasă, atunci va fi în drept să refuze în satisfacerea cererii de recunoaştere a dreptului
de retenţie.
(4) Prevederile alin.3 imprimă un caracter dispozitiv prevederilor conţinute în alin.(1) şi (2), astfel încît părţile, prin
contractul dintre ele, sunt în drept să prevadă posibilitatea extinderii dreptului de retenţie şi la alte obligaţii decît cele
care cad sub incidenţa prevedeilor alin. (1) şi (2), sau din contra să restrîngă sau să excludă exercitarea dreptului de
retenţie.

Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă
ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil.
(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de
lege.

(1) Prevederile acestui articol sunt elaborate în strînsă concordanţă cu regulile aplicabile revendicării
bunurilor din posesie nelegitimă, în sensul că aceste prevederi nu pot să constituie un obstacol în exercitarea acţiunii
în revendicare împotriva retentorului care deţine bunul în prezenţa uneia dintre împrejurările stipulate în alin.1 ale
acestui articol. Astfel, dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă: a) posesiunea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, precum ar fi o sustragere sau o altă deposedare frauduloasă a persoanei împotriva căreia se exercită dreptul
de retenţie sau a terţului de la care această persoană a dobîndit bunul litigios; b) posesiunea bunului este abuzivă ori
ilegală, adică este determinată de exercitarea contrar legii a actelor de posesie; c) bunul este insesizabil, adică
nesussceptibil de urmărire silită, precum ar fi bunurile - proprietate publică (art.296 alin.4) sau cele care potrivit
normelor procedurale sunt excluse de la urmărirea silită.
(2) Prevederile alin.2 fiind în concordanţă cu principiul bunei-credinţe, exclud posibilitatea exercitării dreptului de
retenţie de către posesorul de rea-credinţă. Acest lucru rezultă şi din prevederile art.312 alin.2 care într-un mod
declarativ acordă posesorului de rea-credinţă dreptul de a cere compensarea cheltuielilor care duc la îmbogăţirea
titularului de drept, fără de a accentua posibilitatea de a reţine bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute.
Prin excepţie de la regula nominalizată, posesorului de rea-credinţă i se acordă posibilitatea de a invoca dreptul de
retenţie, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Spre exemplu, posesorul de rea-credinţă care a transformat prin
manoperă materia ce nu-i aparţine, este în drept să reţină bunul rezultat din prelucrarea materiei, pînă va primi de la
proprietarul noului bun suma datorată (art.330 alin.6). În unele cazuri, dreptul de retenţie rezultă din felul în care
legiutorul prevede ordinea de executare a prestaţiilor. Astfel, din conţinutul art.330 alin.8, rezultă că în caz de
confuziune, posesorul de bună credinţă a cărui materie depăşeşte cealaltă materie (ce aparţine posesorului de rea-
credinţă) prin valoare şi cantitate, poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei
sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.
(2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită
împotriva debitorului.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept
poate revendica bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei.

(1) După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind opozabil nu numai
debitorului împotriva căruia este exercitat, ci şi faţă de terţele persoane, străine de raportul juridic contractual sau
extracontractual care l-a generat. Astfel, el poate fi opus atît creditorilor chirografari, cît şi creditorilor gajişti sau
ipotecari, privind bunul respectiv, ale căror garanţii s-au născut ulterior intrării bunului în posesia retentorului.
Tot astfel, el poate fi opus nu numai proprietarului iniţial al bunului, dar şi subdobînditorului ulterior al acestui
bun. În toate cazurile, dreptul de retenţie este opozabil faţă de terţi, fără de a fi necesară îndeplinirea cărorva
formalităţi de publicitate, cum ar fi de exemplu înscrierea în registru bunurilor imobile, etc.
(2) Dispoziţiile alin.2 constituie o excepţie de la regula opozabilităţii dreptului de retenţie faţă de terţi. Astfel,
conform alineatului citat, dreptul de retenţie nu va putea fi opus creditorilor care au început executarea silită
împotriva debitorului. Această excepţie se justifică prin faptul că bunul care constituie obiectul retenţiei,
necătînd la faptul că este deţinut de către retentor, el continuă să constituie proprietate a debitorului, şi respectiv
creditorii care au început executarea silită împotriva debitorului sunt în drept să urmărească, de rînd cu alte
bunuri ale debitorului şi bunul care constituie obiectul retenţiei.
(3) Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi exercitat doar atîta timp cît creditorul deţine bunul
debitorului. El încetează în momentul deposedării voluntare a retentorului. Dacă deposedarea se înfăptuieşte contrar
voinţei retentorului, prin violenţă sau alte acte ilicite, exercitate de către debitor sau terţe-persoane, atunci dreptul de
retenţie nu se stinge. Retentorul poate redobîndi posesia bunului prin exercitarea, în limita termenului de prescripţie
de 3 ani, a acţiunii posesorii prevăzute de art.308.

Articolul 640. Obligaţia de conservare a bunului şi de percepere a fructelor

În calitatea sa de posesor, retentorul este obligat să conserve bunul, adică să efectuieze un şir de acte prin
care să asigure integritatea bunului. În acest sens, retentorul este ţinut să dea bunului toate îngrijirile pe
care le-ar da un proprietar, care vrea să conserve substanţa bunului şi să se folosească numai în aşa
măsură încît bunul să rămînă în stare bună. Deasemeni, el este ţinut să ia toate măsurile pentru ca bunul
să nu se deterioreze, efectuînd în caz de necesitate reparaţii de întreţinere. Uneori, retentorul este obligat
să facă acte de conservare (art. 198 alin.1), pentru a evita pierderea dreptului asupra bunului deţinut, căci
în cazul în care debitorul plăteşte sumele datorate, el va trebui să restituie bunul în integralitatea sa.
Toate actele pe care retentorul este ţinut să le efectuieze, trebuie să fie făcute cu diligenţa unui bun
proprietar. La aprecierea gradului de diligenţă al retentorului se va ţine seama de faptul dacă actele
menţionate mai sus au fost efectuate la timp, pe deplin şi în mod rezonabil în raport cu natura bunului
reţinut.

Pe întreaga perioadă cît bunul se află în posesia retentorului, acesta este în drept să perceapă fructele produse de
bunul ce constituie obiectul retenţiei. Din valoarea fructelor percepute, retentorul va compensa, în primul rînd,
cheltuielile suportate în legătură cu aceste fructe (art.299 alin.5), iar cu sumele ce depăşeşte aceste cheltuieli va
acoperi creanţele datorate de către debitor, în ordinea prevăzută de art.586.

Articolul 641. Stingerea dreptului de retenţie


Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului,
dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic.

Din noţiunea dată de art.637 alin.1, rezultă că dreptului de retenţie poate fi exercitat atîta timp cît debitorul nu-l
despăgubeşte pe retentor pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut acel bun şi pentru prejudiciile pe care
bunul le-a cauzat. Îndată ce aceste sume sunt plătite, dreptul de retenţie se stinge, iar retentorul este obligat să remită
sau să restituie bunul reţinut. La fel, retentorul este ţinut să remită bunul, în cazul în care, cel împotriva căruia se
exercită dreptul de retenţie, va oferi, în conformitate cu art.637 alin.3, o garanţie reală sau va consemna suma
pretinsă. Cu alte cuvinte, dreptul de retenţie se stinge, doar dacă bunul ajunge în posesia proprietarului prin mijloace
care nu sunt contrare voinţei retentorului. Dacă retentorul remite voluntar bunul către cel împotriva căruia este
exercitat dreptul de retenţie, fără ca acesta din urmă să plătească sumele datorate, iar ulterior bunul ajunge din nou în
posesia retentorului, pentru aceleaşi datorii, atunci dreptul de retenţie renaşte. În cazul în care, obiectul retenţiei
ajunge în posesia debitorului, creditor al bunului, contrar voinţei retentorului, dreptul de retenţie, - conform art.639
alin.3, - nu se stinge, retentorul avînd posibilitatea de a revendica bunul.

Capitolul VII
STINGEREA OBLIGATIILOR

Articolul 642. Efectele stingerii obligaţiilor

1. Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la obligaţia
stinsă.
2. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori să repare
prejudiciul.

1. Articolul comentat, cît şi celelalte norme din acest capitol al CC, se extind asupra tuturor felurilor de
obligaţii, indiferent de temeiurile apariţiei lor. Se are în vedere că normele indicate sînt comune pentru obligaţiile
din contracte în cazul pricinuirii prejudiciului, obţinerii bunurilor fără justă cauză şi a altora.
Pe lîngă capitolul comentat, normele privind stingerea obligaţiilor, sînt incluse în capitolul despre rezilierea şi
revocarea contractului şi în capitolele cu privire la diferite forme de obligaţii, inclusiv şi cu privire la contracte.
2. Stingerea obligaţiei denotă încetarea raporturilor juridice dintre subiecte, care în urma stingerii obligaţiei
pierd drepturile subiective şi obligaţiunile ce constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale.
Odată cu stingerea ei obligaţia încetează de a mai exista şi participanţii la ea nu mai sînt legaţi prin acele
drepturi şi obligaţiuni care rezultau anterior din această obligaţie. Aceasta înseamnă – creditorul nu mai are dreptul
să prezinte debitorului oarecare creanţe, bazîndu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere conform
acesteia; ele nu pot recesiona drepturile şi obligaţiunile sale în modul stabilit terţelor persoane etc.
3. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura lor nu pot fi nelimitate. În cursul
realizării lor neapărat survine un asemenea moment în care ele se sting. Un asemenea rezultat survine în virtutea
acţiunii dreptului de încetare a faptelor juridice ce comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele sting
obligaţia din voia participanţilor la ea , satisfăcînd totodată interesul patrimonial al creditorului şi astfel atingînd
scopul principal al obligaţiei. Aceste temeiuri conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662,
665 CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la fapre juridice şi sting obligaţiile indiferent de faptul dacă
s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664).
4. Se va ţine cont de faptul că obligaţia poate fi stinsă nu doar în cazul în care s-a atins scopul ei, dar şi atunci
cînd aceasta nu a avut loc şi chiar în cazul în care acest scop este inaccesibil.
Articolul comentat acordă posibilitatea de a concluziona că, în principiu, prin acordul părţilor, poate fi stinsă
orice obligaţie şi respectiv prevede necesitatea unor temeiuri reale doar pentru stingerea unilaterală a obligaţiei.
Temeiul stabilit de CC pentru rezilierea contractului urmează a fi interpretat în conformitate cu sensul stipulărilor
legii. Articolul 773 indică: contractul nu poate fi reziliat decît în baze prevăzute de lege sau în urma înţelegerii dintre
părţi, care sînt indicate în contract. De exemplu, în cazul încheierii contractului prin conexiunea la condiţiile
contractuale standard formulate anticipat, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la
încheierea contractului (art.712).
5. Se disting efectele stingerii obligaţiilor principale şi secundare (suplimentare). În urma stingerii primei
obligaţii în mod automat se stinge şi cea de a doua. Stingerea însă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă asupra
valabilităţii celei principale. Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul împrumutului unei sume de bani de
către o parte şi plătirea dobînzii conform contractului respectiv – de către altă parte. Se are în vedere că stingerea
datoriei (de exemplu, restituirea banilor luaţi cu împrumut) are ca urmare încetarea plătirii dobînzii (art.869). Dacă
însă împrumutul a fost asigurat cu gaj, încetarea gajului nu îl lipseşte pe creditorul gajist de dreptul de a cere
executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei asemenea creanţe serveşte forţa obligaţiei principale.
6. Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că în legătură directă cu ea între părţi apare o nouă obligaţie, scopul
căreia, conform regulii generale, este de a elimina desbalanţa ce a luat naştere între părţi.
În unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar în cod sau în lege. Astfel, conform art.908
CC, în cazul încetării relaţiilor contractuale locatarul este obligat să restituie bunul închiriat. În cazul stingerii
obligaţiei iniţiale poate să ia naştere o obligaţie în urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393,
1395).

Sectiunea1
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN EXECUTARE

Articolul 643. Efectele executării

(1) Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.
(2) Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate (darea
în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea
vînzătorului.
(3) Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a demonstra neexecutarea revine creditorului.
(4) În cazul stingerii obligaţiei principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în
măsura în care nu subzistă interese justificate ale terţilor.

1. Contractul, al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă este nul (art. 670). Temeiul executării rezidă în
existenţa unei obligaţii. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună credinţă, la locul şi momentul
stabilit (art.572). Dar ce semnifică executarea în modul corespunzător a obligaţiei? După caracterul său această
obligaţie include: creditorul şi debitorul corespunzător, timpul, obiectul, şi modul de executare.
Executarea obligaţiei constă în săvîrşirea sau abstinenţa de a săvîrşi acţiunea, nedeosebindu-se în acest sens de
obligaţia de a săvîrşi acţiunea, este necesar de a concretiza aceasta, în mod corespunzător. Se are în vedere că în
obiectul obligaţiei de primul gen se fixează în mod determinat care acţiuni urmează a fi săvîrşite, iar în obiectul
obligaţiei de genul doi la fel de precis – de la ce acţiuni trebuie să se abţină debitorul (de exemplu, în conformitate
cu art.1175 CC în obligaţia părţilor, în special care vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei
confidenţiale, secretele de producţie ale franchiserului şi altă informaţie comercială confidenţială primită de la el).
2. Din al.1 al articolului comentat rezultă că executarea necorespunzătoare nu conduce la stingerea obligaţiei. În
asemenea cazuri ea sau se completează cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de această neexecutare, şi (sau) de
a plăti penalitate sau se înlocuieşte cu aceasta din urmă. Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă
executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602). În
cazul în care creditorul are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei el poate cere
despăgubiri în locul întregii prestaţii (art. 609 al.(3)).
Codul civil prevede că părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul în cazul neexecutării
obligaţiei urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun (aceasta este considerată drept clauză penală
(art.624).
3. Executarea corespunzătoare poate avea ca urmare stingerea obligaţiei şi în cazul întîrzierii creditorului (art.
593), altfel zis, atunci cînd el nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. Pentru a aplica acest
articol debitorul este obligat să dovedească că el a declarat creanţa privind efectuarea corespunzătoare a executării.
4. Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiilor introdus pentru prima oară în Codul Civil. Esenţa
dării în plată constă în dotarea debitorului, cu consimţămăntul creditorului, cu posibilitatea, păstrînd în rest
obligaţia, de a substitui obiectul iniţial cu altul (substituirea executării). Acestei posibilităţi se opune datoria
creditorului de a primi darea în plată ţinînd cont de faptul că sustragerea de la primirea executării denotă întîrzierea
creditorului şi respectiv survin efectele stipulate în art.593.
Transmiţînd compensaţia (darea în plată) debitorul „îşi plăteşte independenţa” faţă de creditorul său, iar obligaţia
dintre ei se stinge ca executată în modul corespunzător.
5. Obligaţia se stinge nu în momentul în care participanţii au ajuns la înţelegere cu privire la darea în plată, dar
în momentul acordării creditorului de către debitor a unei noi executări, care după valoare poate nu numai să fie mai
mică decît executarea iniţială, dar şi să coincidă cu ea, şi chiar să o depăşească. Acordul cu privire la darea în plată,
de regulă se încheie deja în cursul executării obligaţiei, inclusiv şi după expirarea termenului indicat în obligaţie.
6. articolul comentat nu cuprinde o enumerare a condiţiilor dării în plată. Se poate conchide că părţile stabilesc
singure mărimea, termenele şi ordinea de acordare a compensării. Acceptarea de către creditor a altei executări în
locul celei datorate poate fi prevăzută atît în cazul apariţiei obligaţiei, cît şi în cursul executării ei.
7. Acordul creditorului de a accepta o altă executare în locul celei cuvenite nu poate fi confundat cu novaţia. De
altfel în cazul novaţiei (art.665) are loc substituirea obligaţiei iniţiale, a cărei acţiune s-a stins.
8. Articolul 624 clasifică penalitatea ca acordul posibil al creditorului de a accepta altă executare în locul celei
cuvenite (varietate a dării în plată).
9. Debitorul poartă răspundere pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului. Se
impune concluzia că una dintre datoriile de bază ale debitorului este executarea obligaţiei, repararea prejudiciului
cauzat creditorului în urma neexecutării, dacă nu v-a dovedi că obligaţia nu a fost executată nu din vina lui, cît şi
repararea prejudiciului în loc de executare.

Articolul 644. Dreptul de a primi chitanţă şi titlu original

(1) Debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original.În cazul
imposibilităţii de a cere creditorului chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
(2) În cazul imposibilităţii restiruirii titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o
declaraţie autentificată notarial despre stinderea obligaţiei. Toate cheltuielile, în acest caz, sint suportate de
creditor.
(3) Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restiruie titlul original, debitorul are dreptul să
refuze executarea. În acest caz, creditorul este în întîrziere.
(4) Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi
dobînzile, şi cheltuielile.

1. Existenţa temeiurilor ce conduc spre stingerea obligaţiei, cît şi însăşi faptul stingerii obligaţiei urmează să fie
legalizată în mod respectiv. Conform regulii generale stingerea obligaţiei se legalizează prin aceleaşi modalităţi ca şi
adoptarea ei. Unele din ele sînt stipulate chiar în lege. În conformitate cu art. 210 forma scrisă este obligatorie,
indiferent de faptul cine easte partea (şi pentru persoane juridice, şi pentru persoane fizice) şi de suma actului juridic
(în cazul respectiv- valoarea executării).
2. Debitorul, care nu a profitat de dreptul ce i-a fost acordat pentru a cere ca primirea executării să aibă loc în
forma indicată în acest articol, îşi asumă riscul efectelor nerespectării formei scrise a actului juridic. Se are în vedere
că în caz de contestare de către creditori a faptului executării obligaţiei debitorul, atît persoana juridică cît şi
persoane fizică, v-a decădea din dreptul de a cere proba cu martori pentru a dovedi că executarea într-adevăr a avut
loc. Probe scrise, pe care debitorul le va putea prezenta spre confirmarea executării actului juridic, pot fi considerate
orice probe, stipulate în art.117 CPC. Obligaţia poate fi adoptată şi executată prin întocmirea unui document unic,
semnat de către părţi; cît şi prin schimb de scrisori, telefonograme şi alte mijloace de transmisie, semnate de către
partea care leţa remis.
3. În lineatul (3) din articolul comentat se ere în vedere încălcarea de către una din părţi a obligaţiunii de creditor
efectul căreia rezidă în faptul recunoaşterii creditorului ca fiind în întîrziere (art.593). Pentru a aplica acest articol
debitorul este dator să dovedească că el a prezentat creanţa privind legalizarea corespunzătoare a celor executate.
4. Dacă în cadrul formulării obligaţiei debitorul a eliberat titlul original (recipisă, chitanţă etc.), creditorul este
obligat să restiruie titlul original cu inscripţia privind stingerea obligaţiei. În cazul imposibilităţii restituirii titlului
original în virtutea pierderii sau a morţii, creditorul este obligat să notifice stingerea obligaţiei prin prezentarea
declaraţiei autentificate notarial despre stingerea obligaţiei.
5. Debitorul are dreptul să ceară de a primi chitanţa atît despre stingerea integrală cît şi parţială a obligaţiei şi în
cazurile în care obligaţia nu a fost autentificată în scris.
Aflarea titlului original la debitor (de exemplu, chitanţa privind plata datoriei principale) urmează să fie calificate
ca restituire a titlului original debitorului în cazul executării de către el a obligaţiei.

Sectiune
a a 2-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN CONSEMNARE

Articolul 645. Dispoziţii generale cu privire la consemnare.


(1) În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte
identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente,
precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar.
(2) Dacă bunurile care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră
consemnate din momentul depunerii.
(3) Consemnarea stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu
mai pot fi predate creditorului.
(4) Din momentul consemnării, riscurile trec asupra creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească
dobîndă şi penalităţi ori să compenseze veniturile ratate.

1. În acest articol, în special, este prevăzut: consemnarea se efectuează de către notar, bancă sau oficiul poştal
de la locul executării obligaţiei; la solicitarea creditorului lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau
alte documente şi bijuteriile; restituirea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate
se admite doar cu consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui termen de
3 ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau în baza hotărîrii
instanţei judecătoreşti ( art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.
2. Articolul stipulează următoarele temeiuri ale consemnării: în cazul cînd creditorul este în întîrziere sau
debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea
consemnării are legătură şi cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din
partea lui; cu inexistenţa unei determinări vădite cu privire la faptul cine este creditor în obligaţie, inclusiv şi în
legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între creditor şi alte persoane; cît şi cu absenţa persoanei
împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în locul unde trebuie să fie efectuată executarea.
Deşi există o multitudine de diversităţi ale consemnării ele au aceleaşi efecte: consemnarea banilor, bunurilor
mobiliare se consideră executată şi stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul
lor nu mai pot fi predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să informeze
creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei.
3. Efectele presupuse în al.3 al articolului comentat şi anume stingerea obligaţiei debitorului prin consemnare,
survine doar cu condiţia, dacă însăşi executarea a fost corespunzătoare. În special, aceasta se referă la obiect, cît şi la
timpul executării.
4. Temeiurile indicate pentru transmiterea celor executate prin consemnare sînt unite prin imposibilitatea de
drept şi de fapt a executării obligaţiei nemijlocit de către creditor. Întrucît însăşi consemnarea nu constituie o
sancţiune, nu are importanţă chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, în special, dependenţa de
acţiunile creditorului.
5. În cazul prevăzut în la.1 din articolul comentat, debitorul poate utiliza alte migloace, de exemplu, să prezinte
o creanţă, care ia naştere în legătură cu întîrzierea creditorului (art.art. 595,597).

Articolul 646. Executarea simultană a obligaţiilor.

Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de
către creditor, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea
obligaţiei de către creditor.

Consemnarea bunurilor de către debitor la notar sau la o bancă (art.645) este una din modalităţile de executare a
obligaţiilor. Executarea de regulă nu se reduce la săvîrşirea unei acţiuni. Astfel, pe baza contractului sinalagmatic
fiecare dintre ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte (art.704). În cazul în care executarea obligaţiei de către debitor
este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditorul, care nu a executat această obligaţie,
debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate.

Articolul 647. Locul consemnării

(1) Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile în
alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(2) Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor
cînd este în imposibilitatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul cauzat
creditorului prin neinformare despre consemnsre.
1. De rînd cu variantele determinate în art.573 chestiunea privind locul executării se soluţionează şi prin norme
speciale. În particular, se are în vedere executarea obligaţiei prin depunerea sumelor băneşti, a valorilor mobiliare
sau a altor documente, precum şi a bijuteriilor la notar sau la bancă.
Locul consemnării poate fi indicat chiar în lege, în alt act legislativ sau în contract.
În cazurile în care locul executării nu este determinat nici prin unul din aceste moduri, executarea urmează să
se efectueze:
a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora îl execută persoana juridică (de a transmite marfa sau alte
bunuri) – la locul confecţionării sau păstrării bunurilor sau la locul predării bunurilor primului transportator pentru a
le duce creditorului, dacă creditorul cunoştea acest loc în momentul naşterii obligaţiei.
b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la banca care deserveşte această
persoană juridică). În privinţa persoanelor fizice debitorul nu poate deschide cont şi transmite datoria creditorului la
bancă, deoarece pentru deschiderea contului este necesar consimţămîntul creditorului, iar în cazul de faţă el
(creditorul) se află în întîrziere sau debitorul nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului (art.645).
Dacă creditorul pînă la momentul executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul (locul aflării) şi despre această
schimbare l-a informat pe contragent, loc al executării este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi cheltuielile
suplimentare le v-a suporta contragentul părţii – debitorul.
c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămînt, clădirea, construcţia sau alte bunuri imobiliare- de către
notarul de la locul aflării imobilului.
d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice) sau la locul aflării debitorului
(persoanei juridice).
2. Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare.
Legea îl scuteşte pe debitor de obligaţiunea de a-l informa pe creditor în cazul în care el (debitorul) din motive
care nu-i pot fi imputate ca vinovăţie nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Depozitarul însă, în
persoana băncii sau a notarului, este obligat să-l informeze pe creditor despre consemnarea efectuată de către
debitor.

Articolul 649. Cheltuielile de consemnare

Cheltuielile de consemnare sînt suportate de creditor, cu excepţia cazurilor cînd debitorul a preluat bunul
consemnat.

1. Acest articol stabileşte cele mai generale reguli referitoare la consecinţele neexecutării. Consecinţele denotă
survenirea responsabilităţii pentru încălcarea obligaţiilor.
Cheltuielile de consemnare le suportă creditorul în cazul încălcării obligaţiei de către creditor, aflării lui în
întîrziere, sau cînd debitorul, din motive neimputabile, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. În
legătură cu consemnarea debitorul suportă cheltuieli suplimentare pentru serviciile notarului, băncii. În privinţa
mărimii cheltuielilor acţionează un principiu general care constă în necesitatea de a le compensa totalmente, altfel
zis, debitorul trebuie să-şi restabilească acea situaţie privind bunurile, care ar fi existat dacă nu s-ar fi încălcat
obligaţiunile (aflarea creditorului în întîrziere).
Dacă creanţele creditorului sînt satisfăcute de către debitor benevol, în cazul calculării cheltuielilor de
consemnare se aplică preţurile valabile în ziua în care creditorul a primit datoria.
Dacă debitorul nu a renunţat în mod direct la dreptul de a-şi restitui bunurile în momentul consemnării lor şi
ulterior şi-a restituit aceste bunuri (al.1 art.648) sau dacă el a profitat de dreptul la restituirea bunurilor consemnate
la expirarea unui termen de trei ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare
(art.650), cheltuielile de consemnare le suportă debitorul.

Articolul 650. Încetarea consemnării la expirarea termenului de prescripţie

La expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre consemnare,
creditorul pierde dreptul de a prelua bunul. În acest caz, debitorul are dreptul să ceară bunul chiar decă a
renunţat la dreptul respectiv.
Nu se admite stingerea obligaţiei prin consemnare, dacă la cererea debitorului, faţă de creanţă este aplicabil
termenul de prescripţie, iar acest termen a expirat. Din acest moment creditorul pierde dreptul de a prelua bunul.

S e c t i u n e a a 3-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN COMPENSARE

Articolul 651. Dispoziţii generale cu privire la compensare

(1) Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei cresnţe opuse, certe, lhichide, de aceeaşi
natură şi exigibile.
(2) Termenul de graţie acordat pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea.
(3) Compensarea este posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor consimt.
(4) Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este nulă dacă este afectată de
modalităţi.

1. Compensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia în prezent i se acordă o importanţă deosebită:
utilizarea ei pe scară largă constiruie unul din mijloacele de reducere a masei băneşti necesare pentru circulaţie,
lichidarea neplăţilor pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate.
2. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin faptul că în caz de două creanţe
omogene scadente sau scadenţa simultană a cărora poate fi solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia
egalităţii sumei obligaţiei) sau parţial (dacă sumele obligaţiilor opuse sînt diverse). De exemplu, în cazurile în care
sînt prezente două contracte de împrumut, iar fiecare din părţi are calitatea de împrumutător într-un contract şi de
împrumutat în al doilea. Cu toate acestea nu există obstacole pentru a fi supuse compensării obligaţiile, care iau
naştere din două contracte diverse după natura lor (de exemplu, obligaţiile cumpărătorului , care nu a achitat integral
mărfurile primite, se sting prin compensarea obligaţiilor din contractul de antrepriză, în care vînzătorul are calitatea
de client, iar cumpărătorul - de antreprenor). În toate aceste cazuri obligaţiile sînt opuse, întrucît creditorul unei
obligaţii este debitorul celeilalte.
3. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă, asigurată cu apărare juridică. Nu este admisă
compensarea creanţelor, faţă de care, în urma declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el
deja a expirat pînă la momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă debitorul benevol a dat
consimţămăntul pentru executarea ei. În caz contrar creditorul se va adresa în judecată cu rugămintea de a fi
restabilit, în ordinea respectivă, termenul de prescripţie. De asemenea nu se admite compensarea creanţelor cu
caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate în lege sau în contract (art.659).
4. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sînt condiţii ale compensării, care se referă, în special, la obiectul
obligaţiei. Mai frecfente sînt compensările obligaţiilor băneşti sau, cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi
exprimate în bani (în cazul de la urmă este vorba, în afară de obiecte, despre lucru şi servicii). Omogenitatea trebuie
să se manifeste şi în natura obligaţiilor. Astfel, urmează să fie recunoscute neomogane şi respectiv în imposibilitatea
de a fi compensate creanţele despre transferul plăţii în avans pentru mărfurile primite – conform unui contract, şi
despre încasarea amenzii pentru nefurnizarea cantităţii cuvenite – conform altui contract. Consider obligaţiile
neomogene şi în imposibilitate de compensare rambursarea sumei primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu
caracter subsidiar apărute în urma fidejusiunii, ale altei părţi.
În toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi
natură. Compensaţia nu este posibilă cînd obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de
specie diferită.
5. Sensul creanţei din articolul comentat constă în faptul că respectiva compensare se aplică faţă de obligaţiile
care pot fi executate, în special, faţă de acelea pentru care a survenit termenul de executare şi nu contează dacă acest
termen a fost prevăzut în obligaţie sau a fost determinat de către creditor realizăndu-şi astfel dreptul său (art.575)
6. Dacă debitorului i se acordă un termen de graţie, pentru plata unei creanţe, el nu împiedică compensarea. De
exemplu, pentru debitor, conform contractului de împrumut cu termenul nedeterminat de executare, legea prevede
un termen de graşie de 30 de zile (art.871 al.(4)). Reieşind din alineatul (2) al articolului comentat, în curs de 30 de
zile părţile pot în mod reciproc să stingă obligaţiile şi creanţele opuse, care urmează a fi executate prin compensare.
7. Urmează a fi compensate obligaţiile care pot fi executate, în special acele pentru care încă nu a survenit
termenul de executare. Executarea înainte de termen a obligaţiilor prin compensare este posibilă în linii generale
doar dacă titularii lor consimt (creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de termen în cazul în care debitorul
se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior sau în genere nu le-a putut prezenta, precum
şi în alte cazuri prevăzute de lege (art.576). De asemenea debitorul poate cere executarea obligaţiei înainte de
termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea (art.575 al.(2)).
8. Compensarea se face prin declaraţia uneia din părţi dacă simultan sînt prezente următoarele condiţii:
a) prezenţa creanţei opuse (participarea părţilor în două obligaţii astfel ca creditorul dintr-o obligaţie să fie
debitor în altă obligaţie;
b) omogenitatea obiectului încît compensarea să nu fie anticipată de acordul părţilor de a schimba obiectul
obligaţiei.
c) dacă ambele creanţe ce urmează a fi compensate sînt scadente şi în cazul în care ele încă nu sînt scadente,
dar titularii lor consimt şi alte condiţii stipulate în acest capitol.
Declaraţia privind compensarea se face nemijlocit contragentului sau se prezintă în formă de cerere
reconvenţională.
9. Creanţele declarate pentru compensare se consideră stinse nu din momentul compensării , ci din momentul
cînd ele sînt scadente.

Articolul 652. Conpensarea creanţelor neechivalente

În cazul în care creanţele supuse compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.

Dacă creanţele opuse nu sînt echivalente, atunci cea mai mare se stinge doar în partea respectivă, în rest ea
rămîne în vigoare.

Articolul 654. Compensarea creanţelor cu locuri de executare diferite

Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite, solicitantul compensării este obligat să
repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa
obligaţia în locul stabilit.

1. Determinarea locului de executare a obligaţiei, dacă creanţele care urmează a fi compensate au diferite locuri
de executare, prezintă importanţă nu doar pentru soluţionarea chestiunii despre faptul unde partea-debitorul este
obligată să efectueze executarea, dar şi pentru soluţionarea altor chestiuni ce au legătură cu executarea obligaţiilor.
În special de locul executării depinde soluţionarea chestiunii privind distribuirea cheltuielilor, repararea prejudiciilor
cauzate părţii opuse în urma faptului că partea care a cerut compensarea nu poate primi executarea sau nu poate
executa obligaţia în locul stabilit.
2. Dacă creanţele au locuri de executare diferite, părţile stabilesc locul de efectuare a compensării. În special,
efectuînd calculele pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate sau alte obligaţii băneşti
realizate prin bănci, loc al executării este locul aflării băncii care trece banii în cont.
Partea care a schimbat locul efectuării compensării este obligată să repare prejudiciul în cazul în care contragentul
v-a dovedi că nu a putut primi sau efectua executarea din cauză că prima parte a schimbat locul efectuării
compensării fără consimţămîntul contragentului sau fără ca el să fie informat despre aceasta.

Articolul 656. Compensarea în cazul cesiunii creanţei sau preluării datoriei

(1) În cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului creditor creanţa sa faţă de vechiul
creditor dacă scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa
nu este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricînd.
(2) În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vichiului
creditor.

1. Articolul comentat odată cu cesiunea creanţei presupune şi transmiterea datoriei (în locul vechilor creditori şi
debitori vin alţii noi). În această privinţă are importanţă dispoziţia art.570. Noul debitor poate opune creditorului
excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o
creanţă ce aparţine debitorului iniţial. Legătura dintre formarea datoriei şi momentul notificării se explică prin faptul
că anume ea este generatorul acţiunilor ulterioare ale debitorului (prezentarea creanţei respective pentru
compensare).
2. Articolul este întemeiat pe recunoaşterea trecerii datoriei vechiului creditor la cel nou. Totodată declaraţia
privind compensarea creditorului denotă concomitent că astfel a fost respectată cerinţa art.564 şi anume dacă
cedentul a notificat debitorul că a cedat creanţa sau îi reprezintă un interes privitor la cesiune. Titularul unei creanţe
o poate transmite , fără consimţămăntul debitorului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei,
înţelegerii dintre părţi sau legii (art.557).
3. Se recunoaşte că datoria creditorului vechi a trecut asupra celui nou, dacă creanţa era scadentă pînă la
informarea creditorului nou despre cesiune sau în cazul în care termenul ei nu este indicat sau dacă executarea poate
fi cerută în orice moment. Astfel, debitorul poate cere factorului compensarea creanţei faţă de aderent, dacă această
creanţă era scadentă la momentul transferului creanţei către factor (art.1297 al.(2)).
Este prezentată spre compensare creanţa care a aparţinut debitorului iniţial. În unele cazuri norma respectivă
oferă posibilitatea de a efectua compensarea părţii indicate în ea.
4. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent,
dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial (art.570).

Articolul 657. Compensarea în cazul obligaţiilor solidare

(1) Debitorul salidar nu poate compensa datoria creditorului faţă de alt codebitor, cu excepţia părţii
ultimului în datoria solidară.
(2) Debitorul, inclusiv cel solidar, nu poate opune creditorului solidar compensarea datoriei unui
codebitor faţă de sine, cu excepţia părţii ultimului în creanţa solidară.

1. Chestiunea privind compensarea poate să apară şi în privinţa debitorilor solidari sau creditorilor solidari.
Efectele solidarităţii în partea creditorului corespund efectelor solidarităţii în partea debitorului. Art.530 prevede
admisibilitatea unei asemenea compensări astfel ca să se păstreze dispoziţiile principale ce se referă la executarea de
către debitor a obligaţiei solidare.
2. Solidaritatea în partea creditorilor denotă posibilitatea fiecăruia din ei de a prezenta creanţe debitorului în
orice parte a datoriei. Respectiv, debitorul are dreptul sî-i ceară fiecăruia din creditori primirea prestaţiei, avănd în
vedere că, refuzînd primirea ei, se pomeneşte în întîrziere. Cu toate acestea dreptul menţionat la alegerea dintre
creditori îi aparţine debitorului doar pînă ce unul din creditori i-a declarat despre creanţa sa, după aceasta obligaţia
cu pluritatea de persoane în partea creditorului se transformă într-o obligaţie obişnuită, în care debitorului i se
opune un singur creditor – acel care a declarat despre creanţa sa. Dacă creanţa cuprinde doar o parte din datorie, toţi
ceilalţi cocreditori, cît şi acel care a declarat despre creanţa parţială, sînt recunoscuţi creditori solidari în partea
respectivă a datoriei.
3. În conformitate cu articolul comentat efectele de pe urma transformării codebitorului în creditor pot surveni în
cazul compensării creanţei opuse adresate creditorului de către codebitor. De exemplu, clientul care a încheiat
contract cu cîţiva antreprenori pentru construcţia unei clădiri în cazul în care o creanţă faţă de ei, din cauza
neexecutării la timp a lucrărilor de construcţie, poate calcula o parte din sumă în contul datoriei, pe care o are faţă de
unul din coantreprenori în legătură cu plata pentru lucrările executate de către acesta din urmă.
4. În articolul comentat se are în vedere indivizibilitatea obiectului obligaţiei care pentru cazurile pluralităţii de
persoane în obligaţie atît în partea creditorului cît şi a debitorului prevede solidaritatea lor.
5. Compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori, cu condiţia că
suma compensată să nu depăşească partea fiecăruia în datoria solidară.

Articolul 658. Compensarea în cazul fidejusiunii

Fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului, dar debitorul nu poate
opune creditorului compensarea datoriei acestuia faţă de fidejusor.

1. Această normă pentru prima oară a fost introdusă în legislaţia civilă a Republcii Moldova. Dacă debitorul nu
poate opune creditorului compensarea datoriei, fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează
debitorului.
2. Fidejusorul, care a executat obligaţia prin compensarea a ceea ce creditorul datoreză debitorului, are drept de
regres contra debitorului în mărimea sumelor pe care le-a plătit. În cazul cîtorva debitori solidari, fidejusorul poate
prezenta spre compensarea a ceea ce creditorul datorează unuia din debitori. (art..1163).

Articolul 659. Inadmisibilitatea compensării

(1) Nu este admisă compensarea creanţelor:


a) cu termenul de prescripţie expirat; această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie
a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii;
c) privind plata pensiei alimentare;
d) privind întreţinerea pe viaţă;
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;
f) cînd obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;
g) în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract.
1. Articolul comentat cuprinde doar o enumerare aproximativă a cazurilor în care compensarea este inadmisibilă.
Raza lor este extinsă, de către Codul Civil şi alte legi sau de către părţile contractante.
2. Particularitatea excluderii posibilităţii compensării rezidă în faptul că aceste cazuri sînt predestinate de
necesitatea de a asigura interesele părţii slabe din contract, cît şi interesele persoanelor terţe. Din această cauză într-
un şir de norme imperative din Codul Civil este stipulată interzicerea, care în măsură egală exclude posibilitatea
compensării nu doar în urma voinţei uneia din părţi, dar chiar şi conform acordulu între ele.
3. Însăşi art. 659 interzice, în special, compensarea creanţelor privind repararea prejudiciului cauzat prin
vătămatea sănătăţii sau prin cauzarea morţii, creanţelor privind întreţinerea pe viaţă, plata pensiei alimentare.
Compensarea este exclusă şi în cazul în care, în urma declaraţiei părţii opuse, faţă de creanţa respectivă trebuie
aplicat termenul de prescripţie şi acest termen a expirat. Legea admite aplicarea prescripţiei extinctive la cererea
unei părţi în litigiu depusă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond (art.271). Se admite compensarea
creanţelor în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a
expirat putea fi compensată;
4. Nu doar legea, dar şi însăşi părţile au posibilitatea de a exclude compensarea prin contract în orice condiţii
stipulate în cadrul lui. Nu sînt supuse compensării creanţele, pe care ar putea să le prezinte debitorul aderentului, în
legătură cu faptul că aderentul a încălcat convenţia privind interzicerea cesiunii creanţelor către factor (art.1293).

S e c t i u n e a a 4-a
ALTE TEMEIURI DE STINGERE
A OBLIGATIILOR

Articolul 660. Confuziunea

Obligaţia se stinge încazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor
(confuziunea). În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează deasemenea.

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea asupra aceleaşi persoane atît a
calităţii de creditor, cît şi a celei de debitor, cu privire la aceeaşi obligaţie. Dealtfel, confuziunea constituie şi o
imposibilitate de executare a obligaţiei, deoarece prin întrunirea în aceiaşi persoană a calităţii de creditor şi de
debitor, creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul nu poate plăti; creditorul a devenit propriul său
debitor.
Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală, existînd fie între persoane
fizice, fie între persoane juridice. Între persoane fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii, cînd
creditorul succede debitorului sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, care a acceptat succesiunea pur
şi simplu. Confuziunea se produce de asemenea, cînd locatarul cumpără de la locator, bunul pe care-l închiriază.
Între persoane juridice confuziunea intervine în cazul reorganizării acestora. Astfel, dacă două persoane juridice
supuse comasării prin absorbţie sau fuziune, există în raport obligaţional, acesta se stinge ca urmare a faptului că
persoana juridică rezultată din comasare a devenit, în cadrul aceluiaşi raport de obligaţie, şi debitoare şi
creditoare. Tot astfel, în cazul divizării unei persoane juridice, dacă o parte a patrimoniului acesteia este atribuită
unei alte persoane juridice, faţă de care persoana juridică divizată era debitoare sau creditoare, obligaţia se
stinge, dacă în acea parte a patrimoniului se află cuprinsă creanţa sau datoria respectivă. Confuziunea poate să se
producă pentru totalitatea sau pentru o parte din creanţă, după cum i se transmite succesorului totalitatea sau o
parte din drepturile şi obligaţiile autorului său.
Confuziunea poate înceta prin anularea cauzei care a produs-o. Astfel, dacă actul prin care a operat
confuziunea a fost desfiinţat retroactiv, prin efectul nulităţii sau al rezoluţiunii, atunci toate efectele confuziunii se
desfiinţează, iar vechea obligaţie renaşte cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Confuziunea îşi pierde
efectul cînd moştenitorul, care a acceptat succesiunea este declarat nedemn (art. 1434); cînd acceptarea succesiunii
este anulată pentru viciu de consimţămînt sau cînd persoana care a fost declarată moartă va apărea sau se va
descoperi locul de aflare a acesteia (art.53).

Art.661. Efectul confuziunii asupra fidejusiunii

Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor
profită fidejusorului. Prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de
fidejusor şi de debitor, obligaţia principală nu se stinge.
1. Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale, deoarece nu mai există datorie la care
să se alipească. Confuziunea liberează de asemenea şi pe fidejusor, căci dacă creditorul ar putea să ceară plata de la
fidejusor, acesta ar fi în drept să se întoarcă împotriva lui cu acţiunea în regres.
2. Confuziunea operată prin concursul calităţilor de creditor sau debitor şi de fidejusor nu stinge, decît
obligaţia accesorie a fidejusorului nu şi obligaţia principală a debitorului, care continuă să existe. Astfel, în cazul
cînd debitorul moşteneşte pe fidejusor sau invers, fidejusiunea se stinge prin confuziune numai în raporturile dintre
debitor şi fidejusor însă nu şi faţă de creditor care poate invoca fidejusiunea, dacă are interes.
În cazul cînd sînt mai mulţi fidejusori şi creditorul moşteneşte pe unul dintre ei, ceilalţi fidejusori nu sunt
liberaţi, însă ei au beneficiul de diviziune, aşa încît creditorul nu-i poate urmări decît pentru partea lor, după ce s-a
scăzut partea fidejusorului căruia i-a succedat.
În cazul cînd un fidejusor s-a obligat faţă de doi creditori solidari şi dacă succede unuia dintre ei, el rămîne
obligat faţă de celălalt creditor.

Articolul 662. Remiterea de datorie

(1) Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de
executarea obligaţiei (remiterea de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că
este parţială.
(2) Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că obligaţia nu
există.
(3) Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi.
(4) Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la
creanţa garantată.
(5) Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
(6) Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de
creditor.

1. Orice persoană poate dispune de drepturile sale, inclusiv poate renunţa la ele. Renunţarea gratuită a
creditorului de a valorifica contra debitorului drepturile izvorînd dintr-o creanţă se numeşte remitere de datorie.
Remiterea de datorie nu este un act unilateral, ci un contract, consimţămîntul debitorului fiind deopotrivă necesar. O
renunţare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanţă este inopozabilă debitorului. Creditorul singur ar putea
cel mult să nu-l urmărească pe debitor, dar nu ar putea să să-l împiedice pe acesta de a se libera prin plată. Debitorul
are oricînd facultatea de a executa prestaţia ce o datorează împotriva voinţei creditorului, recurgînd la
consemnaţiune sau la alte moduri de stingere sau desfiinţare retroactivă a obligaţiunii.
Remiterea de datorie este un act cu titlu gratuit. Dacă creditorul ar pretinde o contraprestaţie, atunci
operaţiunea s-ar analiza, după împrejurări ca o plată, dare în plată, compensaţie, novaţie prin schimbare de obiect ori
ca o tranzacţie.
Fiind un act cu titlu gratuit, remiterea de datorie este supusă regulilor acestei categorii de acte. În privinţa
condiţiilor de formă, remiterea se poate săvîrşi în orice formă, ea putînd să rezulte din fapte ale creditorului care să
dovedească hotărîrea acestuia de a-l elibera pe debitor şi din împrejurări care să dovedească acceptarea liberaţiunii
de către debitor.
2. Remiterea de datorie se poate face prin mai multe mijloace, cum ar fi remiterea voluntară a titlului
original constatator al creanţei sau eliberarea unei chitanţe, deşi nu a primit plata. Deasemeni, remiterea poate să
rezulte dintr-un contract sau dintr-o clauză contractuală, prin care creditorul declară că a făcut remitere de datorie
sau că datoria este achitată, sau că obligaţia nu există.
3. Remiterea de datorie are ca efect principal stingerea obligaţiei şi liberarea debitorului. Odată cu stingerea
obligaţiei principale se sting şi garanţiile acesteia. Astfel, remiterea voluntară acordată debitorului liberează şi pe
fidejusor. Liberarea fidejusorului este o consecinţă necesară şi inevitabilă a remiterii datoriei debitorului principal.
4. Remiterea făcută fidejusorului nu liberează pe debitorul principal, deoarece obligaţia principală poate
exista independent de obligaţia accesorie. Remiterea făcută fidejusorului trebuie să fie cu titlu gratuit, căci dacă ar fi
cu titlu oneros, atunci ar avea un efect absolut, ca şi plata însăşi. În cazul în care creanţa este garantată prin mai
multe mijloace de garantare, creditorul poate renunţa la oricare din ele, fără ca prin aceasta să influenţeze în vre-un
fel celelalte garanţii sau însăşi creanţa garantată. Astfel, remiterea unei ipoteci nu este deajuns pentru a se presupune
remiterea datoriei garantată prin ipoteca remisă.
5. Prevederile art. 662 al. 5 îşi găsesc aplicare în cazul în care remiterea de datorie a fost făcută unuia dintre
fidejusori în urma plăţii sau în cazul în care a fost făcută unuia dintre fidejusorii solidari. În ambele cazuri remiterea
va produce efecte liberatoare şi faţă de ceilalţi fidejusori.

Art. 663. Imposibilitatea fortuită de executare


(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei
împrejurări pentru care debitorul nu răspunde.
(2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării revine debitorului.
(3) Debitorul care este în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei
obligaţii corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ce a primit, cu
excepţia cazurilor în care debitorul demonstrează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului.
(4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este
ţinut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale.

1. Prin imposibilitate fortuită de executare se înţelege situaţia în care debitorul ulterior naşterii obligaţiei nu
poate săvîrşi în favoarea creditorului anumite acţiuni care constituie conţinutul obligaţiei, deoarece au survenit
împrejurări care fac obligaţia imposibilă de executat. Imposibilitatea executării obligaţiei poate fi de ordin fizic,
cînd bunul datorat piere sau de ordin juridic, cînd bunul este scos din circuitul civil sau constituie obiectul unei
exproprieri pentru cauză de utilitate pubică.
Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun
individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face, care implică un fapt personal al debitorului. Dacă
obligaţia are ca obiect un bun determinat generic, ea nu se stinge prin distrugerea acelui bun, deoarece bunurile
generice nu pier (genera non pereunt), astfel că debitorul va trebui să procure bunul pe care s-a îndatorat al
preda. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decît acelea care au ca obiect
un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricînd prin altul.
Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o consecinţă a unor împrejurări
excepţionale de natură să înlăture orice ideie de culpă a debitorului, cum ar fi cazurile fortuite şi cele de forţă
majoră. Deasemeni, pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se
cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc înainte de punerea sa în întîrziere. Dacă imposibilitatea de
executare se datorează culpei debitorului sau dacă a survenit ulterior punerii sale în întîrziere, atunci debitorul va
fi ţinut să-şi execute obligaţia prin echivalent.
2. Sarcina probării cazului de forţă majoră ori a cazului fortuit se face potrivit dreptului comun în materie
de probe, de către debitor, deoarece el este cel care invocă exonerarea. Pentru ipoteza în care creditorul susţine, în
combatere, că imposibilitatea executării obligaţiei nu este rezultatul forţei majore ori a cazului fortuit, sarcina
dovezii – conform principiului enunţat,- trece asupra creditorului care va trebui să demonstreze culpa debitorului.
3. Potrivit art.663 al.3 debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi
execute obligaţia corelativă. Temeiul juridic al regulii îl găsim în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în
împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de
suport juridic pe cealaltă, care astfel nu va mai putea fi executată. Spre exemplu, dacă în timpul locaţiunii bunul
închiriat piere, prin caz fortuit, atunci locaţiunea încetează de plin drept (art. 903 lit.b) şi ca urmare locatorul, în
calitatea sa de debitor al obligaţiei imposibil de executat, nu va avea dreptul să pretindă chiria de la locatar.
În cazul în care debitorul a primit prestaţia de la creditor, iar ulterior obligaţia sa devine imposibilă de
executat din motive neimputabile creditorului, el trebuie să restituie tot ce a primit, deoarece temeiul raportului
obligaţional a decăzut. Restituirea se va face în conformitate cu capitolul XXXIII privind îmbogăţirea fără justă
cauză.
5. Dacă obligaţia care a devenit imposibilă de executat a fost executată parţial, atunci debitorul va suporta
riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el. Pentru restul obligaţiei debitorul va primi de la
creditor executarea corespunzătoare a obligaţiei, căci pentru această parte a obligaţiei contractul se menţine
în vigoare şi respectiv î-şi produce efectele.

Articolul 664. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

(1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără participarea
personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului.
(2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă
este legată în alt mod de persoana creditorului.
(3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor
în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.

(1) De regulă, obligaţia nu se stinge prin moartea debitorului, ci urmează a fi executată de către succesorii
în drepturi. Însă, în cazul în care părţile au stabilit în contract că obligaţia trebuie executată anume de către debitor,
atunci prin decesul debitorului obligaţia se stinge. Deasemeni, obligaţia se stinge în cazul în care are un caracter
strict personal (intuituu personae), adică are ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile,
deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, cum ar fi de exemplu, obligaţia unui pictor, cunoscut şi
apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu
creditorul. Este evident că asemenea obligaţii nu pot fi executate decît de către debitor, astfel încît decesul acestuia
face imposibilă executarea corespunzătoare a obligaţiei.
(2) La fel ca şi în cazul alineatului precedent, obligaţia se stinge prin decesul creditorului atunci cînd din
conţinutul obligaţiei rezultă că executarea este destinată personal creditorului ori are un caracter strict personal, cum
ar fi de exemplu, în cazul plăţii pensiei de întreţinere, care se datorează persoanei inapte, atît timp cît aceasta este în
viaţă. În unele raporturi obligaţionale, legea face excepţii de la regula nominalizată şi obligă debitorul să execute
obligaţia după decesul creditorului.Astfel, în cazul decesului mandantului (creditorului), mandatarul trebuie să
continue executarea obligaţiilor contractuale pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua
toate măsurile necesare (art.1051 alin.2).
(3) În cazul persoanelor juridice obligaţia se stinge prin lichidarea acesteia, indiferent dacă obligaţia are sau
nu un caracter personal, deoarece prin lichidare, persoana juridică îşi încetează activitatea fără ca drepturile şi
obligaţiile acesteia să treacă pe cale succesorală la alte persoane. Conform art.29 alin.3 al Legii nr.1265/2000,
întreprinderea sau organizaţia se consideră lichidată din momentul adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat
şi consemnarea acestui fapt în Registru. Tot din acest moment se consideră şi obligaţia stinsă. În unele situaţii,
obligaţiile continuă să existe chiar şi după lichidarea persoanei juridice, cum ar fi de exemplu, în cazul capitalzării
sumelor cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin deces (art.1420
alin.4).
Prevederile acestui articol nu stabilesc în mod expres care sunt consecinţele stingerii obligaţiei, pentru ipoteza în
care cealaltă parte şi-a executat total sau parţial obligaţiile. În asemenea cazuri, partea care a executat obligaţia,
are dreptul de a pretinde restituirea prestaţiei executate, conform regulilor îmbogăţirii fără just temei, dacă
altceva nu rezultă din actul generator de obligaţii.

Art. 665. Novaţia

(1) Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (novaţie).
(2) Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres.
(3) Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au
stipulat expres altfel.

1. Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru
valabilitatea actului de novaţie se cer a fi îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească
orice act juridic. Pe lîngă acestea, novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii
valabile care urmează să se stingă prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea nu
poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea poate fi novată, deoarece
intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci voinţa de a o confirma. b) naşterea
unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte
novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv
şi deci novaţia nu se poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou (aliquid novi) faţă de cea
veche. Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi schimbarea uneia
din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia
existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd cumpărătorul unui bun se obligă la cererea
vînzătorului să efectuieze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de
creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru
opozabilitate faţă de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte
obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea obiectului, cînd părţile se
înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu,
predarea unui bun în locul unei sume de bani sau invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în situaţia cînd
părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de
pildă, în cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de împrumut.
Elementul nou poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în care obligaţia condiţională se va
transforma într-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra obligaţia pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie
condiţională. Modificarea termenului de executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea
obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul
esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi prin întroducerea la obligaţia veche a unui element
nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor exprimată în mod cert şi neechivoc
constituie o dovadă a actului de novaţie.
2. Textul al.2 nu se referă la proba actului de novaţie, ci numai la modul în care urmează să se manifeste voinţa
părţilor, precizînd în acest sens, că voinţa trebuie să fie stipulată în mod expres. Desigur, nu este vorba despre
exprimarea acestei voinţe în anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede
exprimată de părţi prin actul de novaţie. Pe cale de consecinţă, voinţa nu se prezumă.
3. Stingerea obligaţiei prin novaţie produce aceleaşi efecte ca şi plata, obligaţiunea novată dispărînd cu toate
accesoriile sale, iar drepturile creditorului neputînd să derive decît din noua obligaţie. Astfel, dobînzile vechii
creanţe încetează de a mai curge şi vor curge dobînzile noii creanţe, dacă ea este purtătoare de dobînzi. Deasemeni,
o dată cu vechea obligaţie se vor stinge şi garanţiile reale şi personale ale ei. Părţile pot stipula însă expres ca noua
obligaţie să fie garantată prin vechile garanţii. De exemplu, în cazul unei novaţii prin schimbare de obiect, părţile
pot să rezerve pentru garantarea noii obligaţii, gajul sau ipotecile care garantau vechea obligaţie, astfel încît aceste
garanţii vor trece la noua obligaţie în momentul cînd prima se stinge. În cazul fidejusiunii, pe lîngă acordul părţilor
mai este necesar şi consimţămîntul fidejusorului. Tot astfel, în cazul novaţiei prin schimbare de debitor, care se face
fără consimţămîntul debitorului, este necesar şi consimţămîntul vechiului debitor în ceea ce priveşte menţinerea
garanţiilor, deoarece novaţia are, în privinţa lui un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi
menţinute fără voia lui.

T i t l u l II
DESPRE CONTRACTE IN GENERAL
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA CONTRACT
SI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI

Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract

(1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc,
se modifică sau se sting raporturi juridice.
(2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic.
(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligaţii
doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de
consumator.

1. În acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări ale contractelor. Cu privire la
definirea contractului prin menţionarea faptului că contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două
persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o
controversă nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă. Trebuie însă aici de atras atenţie asupra faptului că
documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa
documentului chiar şi în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa contractului ci
atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste consecinţe constau în interdicţia de a aduce proba
cu martori în scopul probaţiunii, în inopozabilitatea faţă de terţi sau, în cazurile cînd acest efect este expres
prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului (vezi com. la art. 211).
2. Şi în doctrina de specialitatea şi în jurisprudenţă pentru definirea acordurilor de voinţă care au drept scopuri
constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosiţi mai multe noţiuni – contract, convenţie,
tranzacţie. Deşi într-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuşi trebuie de avut în
vedere că noţiunea de tranzacţie ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să
înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri
judecătoreşti (vezi com. la art. 1331).
3. Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cînd aceasta este expres prevăzut de
lege contractul poate produce efecte juridice şi pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de
confundat partea contractului cu persoana care a exprimat voinţa la încheierea contractului, a semnat
documentul în care sînt expuse clauzele contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului.
Devine parte a contractului şi deci dobîndeşte drepturi şi obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni
parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com. la art. 242 şi următoarele).
4. Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele juridice se aplică şi contractului.
Deci prevederile cu privire la condiţiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu
privire la actele juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de avut în vedere că
dispoziţia alineatului doi nu trebui interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile
art. 196 alin. (3) şi (4) rezultă în mod expres un actul juridic bilateral sau multilateral este contract.
5. În măsura în care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la contracte sau din prevederile cu
privire la diferite tipuri de contracte se aplică în mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi
prevederile titlului I „Despre obligaţii în general”, deoarece contractul este unul din temeiurile de naştere a
obligaţiilor (vezi comentariul la art. 514).
6. Contractele de adeziune sînt contractele în care clauzele sînt preformulate de una din părţi (de regulă acesta este
partea care are o mai mare putere economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte
încheierea contractului în condiţiile impuse sau să renunţe de a încheia contractul, spre exemplu contractul de
transport aerian (vezi com. la art. 712 şi următoarele). Negociate cînt contractele în care fiecare parte negociază
toate clauzele contratului. Această clasificare se face în dependenţă de faptul dacă clauzele au fost negociate sau
nu şi nu în dependenţă de faptul dacă au fost negociate sau nu.
7. Contractele sinalagmatice sînt contractele în care obligaţiile sînt reciproce şi există o interdependenţă a
obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sînt
contractele în care doar una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avînd doar drepturi., spre exemplu contractul de
depozit gratuit. Nu trebui confundate contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. În cazul contractelor
juridice unilaterale noi avem două sau mai multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar
drepturi. Pe cînd actele juridice unilaterale sînt rezultatul manifestări unilaterale a unei singure voinţe şi deci în
cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau mai multe părţi. Importanţa practică a clasificării contractelor
în sinalagmatice şi unilaterale constă în faptul că doar în cazul contractelor sinalagmatice se va putea pune
problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi problema rezoluţiunii contractului (vezi
com. la art. 705, 707, 735).
8. Contracte comutative sînt contractele în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sînt certe şi
pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau ale uneia dintre părţi
depinde de un eveniment incert, adică la momentul încheierii contractului nu se poate calcula întinderea
prestaţiilor ambelor sau cel puţin a uneia dintre părţi, spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă
viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă în aceea că problema leziunii poate fi ridicată doar în cazul
contractelor comutative.
9. Contractele de consumator sînt contactele încheiate între un comerciant şi un consumator, adică persoana fizică
care procură mărfuri sau servicii pentru necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept
contract de consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie consumator şi să încheie
contractul în această calitate iar cealaltă parte să acţioneze în calitate de întreprinzător. Forma de organizare
juridică a întreprinzătorul nu este relevantă pentru acest caz. Deci va fi un contract de consumator chiar şi
contractul încheiat de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea de antreprenoriat în temeiul patentei de
întreprinzător (vezi Legea 93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator interesează în măsura în
care există norme speciale îndreptate la protecţia consumatorului (spre exemplu vezi com. la art 749 şi
următoarele).
10. Contractele încheiate de comercianţi sînt reglementate de normele codului civil. Reguli speciale pentru
comercianţi se vor aplica numai în cazurile în care aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu
comentariul la art. 756. În cazul în care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor legi.

Articolul 667. Libertatea contractului

(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot
stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ,
efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie
reglementate prin lege.
(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este
prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care
conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).

1. Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a determina
liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul
din elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul
libertăţii contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul
trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în
cazurile în care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii.
2. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi diligenţă.
Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea contractului va fi ţinută să
repare cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).
3. Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care
legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi
introduse atît în ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit bancar pot
încheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte libertatea părţilor
de a determina liber clauzele contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele).
4. O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea
determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecţiei
intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop
protecţia intereselor particulare părţile pot deroga de la această normă.
5. Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce
priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1)
care prevede că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care
interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea derogării de la normele
care interesează bunele moravuri deşi nu există o normă expresă în acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3)
care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic
(Vezi com. la art. 207).
6. Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite persoane
(vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in care nu vrea să închei
un contract sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia cazurilor în care va putea invoca
circumstanţe care nu-i permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau îi dau dreptul să
refuze încheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea solicitantului).
7. Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui contract
cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa
limitelor şi a condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili limite sau de a impune
condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului” această regulă este aplicabilă şi autorităţilor
administraţiei publice locale.
8. Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia. Părţile
sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de
legislaţie (vezi comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de judecată.
9. Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul poate fi
executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform
contractului.
10. De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în cazul
contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma în
care este exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută pentru valabilitatea
contractului părţile nu au dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea prevăzută de lege.
11. Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod expres că
nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele normative subordonate
legii) prevăd obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau ambele părţi şi-au asumat
obligaţia de a încheia un contract este posibilă obligarea părţii de a încheia un contract. În doctrină soluţia propusă
de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir de probleme printre care şi problema determinării clauzelor
contractului. Şi se propune ca în cazul în care o persoană în virtutea legii sau a unui obligaţii asumate anterior are
obligaţia de a încheia un contract şi refuză să execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a
pretinde doar la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere obligarea la
încheierea contractului.
12. Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci situaţia în care
între părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar pentru ca acesta să producă
efecte sînt necesare îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris, înregistrarea contractului, etc.) şi una
din părţi refuză să săvîrşească acţiunile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au
ajuns la un acord de voinţă deşi există o prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În
al doilea caz între părţi există un acord de voinţă, care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu
produce efecte juridce.
13. În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea de a
încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente din diferite
contract prevăzute de lege, spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi î-l transmite
în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul contractelor nenumite se vor aplica direct normele din partea generală a
obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se aplice în primul rînd normele din partea specială, în
exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce ţin de locaţiune, iar normele din partea
generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii în partea specială.

Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului

(1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă
din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi
pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu
rezultă altfel.
(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor
dacă legea nu prevede altfel.

1. Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile
stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege,
uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude
apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
2. În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste
practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor
practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
3. În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi considerate
general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor în care
aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general
aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul
contradictorialităţii.
4. Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516 care
stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care această
obligaţie nu este stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516).
5. Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent de
faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă există excepţii
în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi comentariul la art. 721 şi
următoarele).
6. Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane care nu
au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să
dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În acest caz contractul este
luat în considerare ca un act juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi
părţilor. În ultimul caz contractul este luat în consideraţie ca un fapt juridic.
7. Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori (sau avînzi-
cauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale
acestuia, în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi succesori: (a) succesorii
universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu particular.
8. În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal. Succesorii cu
titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau în parte, patrimoniul
uneia dintre părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit întregul patrimoniu, iar succesor
cu titlu universal este persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului.
Deci între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte
întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar o cotă-parte din patrimoniu.
9. Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre părţile
contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul acestuia în
contract. Succesorii universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract
nu mai în cazul în care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în acelaşi contract sau printr-un alt
contract că toate sau anumite drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile
nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul drepturilor şi obligaţiilor personale (intuitu personae).
10. Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular dobîndesc de la
una dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei nu dobîndesc un
patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu titlu particular
al vînzătorului.
11. Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu universal
este în afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului încheiat de
autorul lor. Fără a intra în analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu particular
profită de drepturile dobîndit de autor prin contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia că aceste drepturi au
legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor cu
titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de garanţiile accesorii stabilite printr-un contract
anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar
dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i) În virtutea principiului
conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor dreptului
transmis anterior transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite
de autor anterior transmiterii dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării
regulilor privind publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului
cu titlu particular; (iv) În cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu
particular, care nu au fost parte la contractul care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în chirie
este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vînzătorului (vezi com. la art. 900).
12. În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului este
necesar consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că
contractul poate fi modificat sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în cazurile prevăzute de lege
(vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă încetarea contractului în temeiul voinţei uneia dintre
părţi spre exemplu în cazul contractului de locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050),
contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot stipula posibilitatea denunţării unilaterale a
contractului. Clauza privind dreptul denunţării în mod unilateral al contractului este interzisă în cazurile în care
legea declară contractul irevocabil. Sînt interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă o condiţie
potestativă, deoarece actele juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la
art. 235).
13. Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale contractului.
Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului încetează în cazul
decesului creditorului dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la art. 848)
sau în cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal de debior (vezi spre exemplu comentariul la
art. 970).
14. O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede posibilitatea
modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în
mod considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare contractului în conformitate cu noile
împrejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art.
623).

Articolul 669. Obligaţia de a contracta

(1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest
domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale
disproporţionate.
(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele
care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui
contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de
întreprinzător.

1. În art. 669 sînt stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului prin stipulare obligaţiei unei părţi de a
încheia un contract chiar dacă ar dori să refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului în care există motive
întemeiate pentru a refuza oferta. Această limitare însă se referă numai la obligarea unei părţi de a încheia
contractul fără însă a limita dreptul părţilor de a determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi
în acest condiţiile contractului rezultă şi din prevederea alin. (1) care în scopul protejării părţii mai slabe la
contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale
disproporţionate.
2. În conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic deţine o poziţie dominantă pe piaţă în
cazul în care cota partea a unei mărfi a acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă
există sau nu o poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată în dependenţă de pondera pe piaţă a
agentului economic la data la care s-a refuzat încheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte
părţi condiţii contractuale disproporţionate.
3. Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de înţeles atît condiţiile contractuale care stipulează un
dezechilibru nejustificat între prestaţiile părţilor la contract cît şi acele condiţii contractuale care sînt nejustificat
disproporţionate în raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă altor
persoane, cu care încheie contracte referitoare la prestaţii similare.
4. Bunrule sînt considerate obţinute sau folosite în scopuri necomerciale în cazurile în care ele nu sînt destinate sau
nu sînt folosite pentru activităţi lucrative.
5. Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială în cazul în care obţine sau foloseşte
bunurile în scopul satisfacerii necesităţilor vitale – îmbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale.
6. Este considerată că acţionează în vederea exercitării profesiei persoana care desfăşoară activitate profesională
indiferent de faptul dacă este sau nu înregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop
lucrativ. Se consideră că desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana care este înregistrată în ordinea stabilită
în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător, indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează
acestora pentru scopul acestuia articol şi persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ, dar care
desfăşoară activitate lucrativă.
7. Persoanele care acţionează în vedera exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător vor putea
refuza încheiera unui contract cu o persoană care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii în scopuri necomerciale
sau cu o persoană care cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai în cazul în care vor demonstra că există
motive temeinice. Aprecierea dacă motivele invocate sînt sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată.
Pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va ţine cont de obiectul
contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile persoanelor care cer încheierea contractului, de circumstanţele în
care s-a solicitat încheierea contractului cînd şi de alte circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a încheia
contractul.

Articolul 670. Prestaţia imposibilă

Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.

1. Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care în conformitate cu tendinţele moderen
stipulează că în cazul în care prestaţia uneia sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este
valabil şi eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la neexecutare, legiuitorul
în Republica Moldova a prevăzut în mod expres că în cazul în care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o
prestaţie imposibilă contractul este nul.
2. Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-a obligat, indiferent de faptul dacă
ştia sau nu despre această imposibilitate la momentul încheierii contractului şi indiferent de faptul dacă
imposibilitatea îi este sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia părţii
care are obligaţia de a efectua prestaţia imposibilă este relevantă în cazul în care se pune problema răspunderii
pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă în cazul în care se
pune problema valabilităţii sau nulităţii contractului.
3. Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate
absolută, adică prestaţia este imposibilă pentru oricine. Dacă însă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică
prestaţia este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă generală trebuie de
menţionat faptul că pornind de la principiul genericul nu piere putem afirma că nu poate exista imposibilitate a
prestaţiei în cazul în care obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590), cu
excepţia cazurilor, puţin probabile, în care vor dispare cu desăvîrşire bunurile de genul respectiv.
4. Imposibilitatea prestaţiei poate fi atît de ordin material, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor
împrejurări de fapt (spre exemplu va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să dea în folosinţa altei
persoane un bun care la momentul încheierii contractului nu mai era în fiinţă), cît şi de ordin juridic, adică
prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de drept (spre exemplu va fi nul contractul prin care se
stipulează obligaţia privind exportul unui bun în condiţiile în care la momentul încheierii contractului există un
act prin care este interzis exportul bunurilor care constituie obiectul contractului).
5. Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie imposibilă numai în cazul în
care prestaţia era imposibilă la momentul încheierii contractului. În cazul în care la momentul încheierii
contractului prestaţia era posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea prestaţie se
va pune problema răspunderii debitorului în cazul în care debitorul poartă răspundere pentru imposibilitatea
prestaţie imposibile sau va interveni eliberarea debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv
eliberarea de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 605, 608, 663).
6. Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se înţeleg acţiunile sau inacţiunile la care sînt ţinute sau
îndreptăţite părţile. În acelaşi timp noţiune de obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. În
acest al doilea sens, prin obiect al contractului trebuie de înţeles lucrurile referitoare la care apar drepturi şi
obligaţii civile(vezi comentariul la art. 206).

Articolul 671. Repararea prejudiciului în cazul prestaţiei imposibile

(1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea
executării lui este obligat la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă
contractul valabil, în mărimea care să nu depăşească suma venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul
valabilităţii contractului.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar
contractul este valabil în privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative
este imposibilă.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu bună credinţă la momentul
încheierii unui contract care este nul datorită faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi
imposibilă a cel puţin a uneia dintre părţi. În acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile părţii
obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin stipularea limitelor răspunderii.
2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care cel de la care se cere repararea prejudiciului ştia sau
trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţiei, adică era de bună credinţă. În cazul în care ambele părţi sînt
de bună credinţă fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă careva despăgubiri de la
cealaltă parte. Sarcina de a demonstra faptul că partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea
prestaţie revine părţii care cere repararea prejudiciului.
3. Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine numai în cazul în care aceasta
considera cu bună credinţă la momentul încheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a
dobîndit dreptul este posibilă. Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti despre
imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea prejudiciului.
4. Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a ştiut despre imposibilitatea
prestaţiei sînt limitate de acest articol prin mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul
valabilităţii contractului, adică în cazul în care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea păgubită va poate
cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul său (cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.)
precum şi venitul pe care nu l-a realizat dar l-ar fi putut realiza în condiţia în care prestaţia ar fi fost
posibilă.
5. Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei şi prejudiciul suferit, inclusiv
venitul ratat, revine părţii care cere repararea prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra
întinderea prejudiciului.
6. În cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi valabil în partea ce ţine de prestaţia
posibilă regulile stabilite pentru dreptul părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămîne în
fiinţă pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru determinarea întinderii
despăgubirii în acest caz se aplică regulile stabilite pentru determinarea prejudiciului în cazul imposibilităţii
întregii prestaţii.
7. În cazul în care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul este valabil în partea ce ţine de
prestaţiile posibile partea care cu bună credinţă considera că sînt posibile toate prestaţiile are dreptul să
ceară repararea prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege între două sau mai multe prestaţii.
Dreptul la despăgubire şi în acest caz nu depinde faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este
debitorul sau creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la despăgubire însă este condiţionat de faptul dacă
dreptul de a alege între prestaţiile posibile şi prestaţiile imposibile aparţinea persoanei care cere
despăgubire. În cazul în care dreptul de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi
numai aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este lipsită de posibilitatea de a
alege prestaţia mai favorabilă pentru ea. Ar fi neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor
să fie sancţionată pentru pierderea posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte este de rea credinţă.
8. În cazul în care sînt imposibile mai mult decît una din prestaţiile alternative datorate se vor aplica în mod
corespunzător regulile stipulate în alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate
prestaţiile are dreptul de a cere despăgubiri în conformitate cu regulile stipulate în alin. (1) pentru
prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre prestaţii. Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii
imposibile poate fi făcută printr-o declaraţie adresate celeilalte părţi sau în cererea de chemare în judecată.
Alegerea făcută, indiferent de modul în care este făcută, nu poate fi retractată.

Articolul 672. Imposibilitatea provizorie

(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi
contractul este încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă.
(2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv,
contractul este valabil dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea
termenului.

1. În acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită căreia în cazul în care obiectul
contractului este o prestaţie imposibilă contractul este nul. Conform prevederilor alineatului în cazul în care
prestaţia este imposibilă la momentul încheierii contractului dar există probabilitatea că prestaţia va fi
posibilă în viitor contractul va fi valabil. Spre exemplu X care nu dispune de automobil a încheiat un
contract cu Y prin care ultimul se obligă să repare automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul
lui este o prestaţie imposibilă. În cazul în care însă contractul este încheiat pentru cazul în care X va
dobîndi un automobil contractul va fi valabil.
2. Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca în momentul încheierii contractului părţile să cunoască
imposibilitatea prestaţiei, (b) să considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să încheie contractul
pentru cazul în care imposibilitatea va fi ridicată.
3. Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de înţeles modificarea împrejurărilor astfel încît prestaţia să devină
posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă, adică modificările pot interveni atît în rezultatul acţiunilor
sau inacţiunilor omului cît şi în rezultatul unor fenomene naturale.
4. Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune
doar condiţia ca să existe verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă însă imposibilitatea nu va fi ridicată
se vor aplica regulile care reglementează raporturile dintre părţi în cazurile în care prestaţia devine
imposibilă după încheierea contractului (vezi comentariul la art. la art. 605, 608, 663).
5. În alineatul doi sînt reglementate unele particularităţi pentru situaţia în care imposibilitatea poate fi ridicată
şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi în
cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, contractul va fi valabil
doar în cazul în care prestaţia va deveni posibilă înainte de realizarea condiţiei sau de împlini termenului.
Deci valabilitate sau nulitatea contractului al cărui obiect este o prestaţie imposibilă stipulată sub condiţie
sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi determinată la momentul încheierii
contractului. Valabilitatea sau nulitatea contractului va putea fi determinată doar la realizarea condiţiei(vezi
comentariul la art. 236 şi următoarele) sau împlinirea termenului (vezi comentariul la art. 264). Anume în
acel moment vom putea vedea dacă a fost ridicată sau nu imposibilitatea pînă la realizarea condiţiei sau
împlinirea termenului. În cazul în care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil şi se consideră că
a fost valabil din momentul încheierii. În cazul în care imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul
cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii.
6. Prin condiţie suspensivă înţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va produce, de care depinde
naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv
înţelegem evenimentul viitor şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci în cazul în
care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv naşterea raportului
obligaţional, în primul caz, sau exigibilitatea (posibilitatea de a cere executarea) prestaţiei, în al doilea caz,
depind de realizarea (îndeplinerea) condiţiei sau împlinirea termenului (scadenţă).

Articolul 673. Contractul cu privire la patrimoniul prezent

Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori
să-l greveze cu uzufruct necesită autentificare notarială.

1. Acest articol impune drept condiţie de valabilitate autentificarea notarială a contractului prin care o
persoană se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent sau î-l grevează cu uzufruct a.
Această dispoziţie se aplică: (a) în cazul în care este transmis întregul patrimoniu, (b) în cazul în care este
transmisă o fracţiune dintr-un patrimoniu, (c) în cazul în care este grevată cu uzufruct întregul patrimoniu,
(d) în cazul în care este grevată cu uzufruct o fracţiune din patrimoniu. Această condiţie de valabilitate se
impune alături de alte condiţii de valabilitate (vezi comentariul la art. 199 şi următoarele). Trebuie de
menţionat aici că va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o
parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (vezi comentariul la art. 674).
2. Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin persoanei fizice sau
juridice (vezi comentariul la art. 284). Drepturile constituie activul patrimoniului iar obligaţiile constituie
pasivul patrimoniului. Prin patrimoniu prezent trebuie de înţeles totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu
caracter patrimonial care aparţin actualmentate unei peroane fizice sau juridice la momentul încheierii
contractului cu privire la transmiterea patrimoniului integral sau parţial sau cu privire la grevarea cu
uzufruct
3. Prin transmiterea patrimoniului trebuie de înţeles transmiterea de către titularul patrimoniului a tuturor sau
a unei fracţiuni din drepturile actuale către cealaltă parte a contractului, cu excepţia drepturilor care au
caracter personal şi care nu pot fi înstrăinate. În unele cazuri pentru transmiterea creanţelor este necesar
acordul debitorului (vezi comentariul la art. 557). Dacă pentru cesiunea creanţelor este necesar acordul
debitorului contractul privind transmiterea patrimoniului actual sau a unei fracţiuni din acesta produce
efecte între părţi dar nu este opozabil debitorului.
4. În temeiul contractului privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului prezent al unei părţi nu se
sting obligaţiile acesteia faşă de creditori. Obligaţiile unui debitor se sting numai în temeiurile prevăzute de
legislaţie (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele) iar printre aceste temeiuri nu se regăseşte
transmiterea patrimoniului. Contractul privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual al
unei părţi serveşte doar temei pentru apariţia în sarcina celeilalte părţi a obligaţiei de a executa în locul
titularului, obligaţiile incluse în patrimoniul sau fracţiunea din patrimoniu preluată, iar în cazurile în care
conform naturii sale obligaţia trebuie executată personal de debitor, să suporte cheltuielile legate de
executarea obligaţiei de către partea care a transmis patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu. Pentru a
transmite pasivul în temeiul unui contract privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual
este necesar acordul fiecărui creditor în parte, pentru fiecare datorie (vezi comentariul la art. 568).
5. Persoana fizică care a transmis patrimoniul actual sau o fracţiune a acestuia nu rămîne fără patrimoniu.
Fiecărei persoana fizică sau juridică are în mod obligatoriu un patrimoniu. Persoana fizică sau juridică
transmite toate drepturile(activul) şi toate obligaţiile (pasivul) pe care le are la momentul încheierii
contractului. Toate drepturile şi toate obligaţiile pe care le dobîndeşte ulterior vor intra în patrimoniul său.
Nici persoana fizică sau juridică cărei-a i-a fost transmis un patrimoniu sau o fracţiunea din patrimoniul
actual al altei persoane fizice sau juridice nu va avea două patrimonii ci doar va dobîndi în patrimoniul său
toate sau o fracţiune din drepturile şi obligaţiile persoanei care a transmis integral sau parţial patrimoniul
său actual.
6. Prin grevarea cu uzufruct a patrimoniului sau a unei fracţiuni din acesta înţelegem constituirea în favoarea
unei terţe persoane a dreptului real de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă patrimoniul
actual sau o fracţiunea a acestuia şi de a culege fructele, întocmai ca titularul patrimoniului, însă cu
îndatorirea de a-i conserva substanţa (vezi comentariul la art. 395 şi următoarele).
7. Important este de menţionat că pentru a produce efecte juridice faţă de terţi la transmiterea drepturilor şi a
obligaţiilor trebuie să fie respectate toate regulile stabilite pentru cesiunea de creanţă (vezi comentariul la
art. 556 şi următoarele) şi pentru preluarea datoriilor (vezi comentariul la art. 567 şi următoarele). În caz
contrar transmiterea va produce efecte între părţi dar nu va fi opozabilă terţilor. Spre exemplu în cazul în
care se va transmite obligaţia fără acordul creditorilor ultimii vor avea dreptul să ceară executarea de la
persoana care a transmis integral sau parţial patrimoniul iar aceasta va avea dreptul să ceară de la persoana
căreia i-a fost transmis integral sau parţial patrimoniul tot ce a plătit, plus repararea prejudiciul cauzat prin
neecutarea de către ultimul a obligaţiei faţă de creditori.
8. Înstrăinare poate fi făcută atît în temeiul actelor juridice cu titlu oneros cît şi în temeiul actelor cu titlu
gratuit (vezi comentariul la art.197). Trebuie de avut în vedere că în cazul în care se transmite cu titlul
gratuit întregul patrimoniu actual sau o fracţiunea a acestuia este necesară întocmirea unui inventar
(borderou) în care să fie specificate toate activele şi pasivele care se transmit. În caz contrar contractul va fi
lovit de nulitate (vezi comentariul la art. 827). Avînd în vedere că patrimoniul constituie o universalitate de
bunuri în cazul grevării cu uzufruct a patrimoniului întocmirea inventarului este obligatorie atît în cazul în
care grevarea cu uzufruct se face cu titlu gratuit cît şi în cazul în care grevarea se face cu titlul oneros (vezi
comentariul la art. 399).
9. În cazul în care contractul privind înstrăinarea unor bunuri care fac partea din patrimoniul actual al unei
părţi este necesar înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi aceste reguli vor trebuie
respectate şi în acest caz. Adică contractul privind transmiterea patrimoniului actual nu va servi drept temei
la transmiterii acestor drepturi pînă în momentul în care contractul nu va fi înregistrat sau nu vor fi
îndeplinite alte formalităţi. Spre exemplu acest contrat nu va servi drept temei al transmiterii dreptului de
proprietate asupra unui imobil care aparţine persoanei care transmite integral sau parţial patrimoniul atîta
timp cît nu va fi înregistrată această transmitere în registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 214
şi 290).
10. În cazul în care nu a fost respectată forma autentică a contractului prin care o parte se obligă să transmită
integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct sau nu a fost înregistrat în cazul în
care înregistrarea este obligatorie şi una dintre părţi l-a executat total sau parţial iar cealaltă parte se
eschivează de la autentificare notarială sau de la înregistrarea contractului, partea care a executat are
dreptul să invoce prevederile art. 213 şi 215.

Articolul 674. Contractul cu privire la patrimoniul viitor

Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel
patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul.

1. În acest articol este stipulată interdicţia înstrăinării patrimoniului viitor sau grevarea cu uzufruct a acestuia.
Prin patrimoniu viitor se înţelege totalitatea activului şi a pasivului pe care î-l va avea persoana fizică sau
juridică la o dată ulterioară datei la care a fost încheiat contractul. Sancţiunea instituită în această normă
este nulitatea absolută, deci orice persoană interesată are dreptul să invoce nulitatea, părţile nu au dreptul să
acopere această nulitatea şi dreptul de a cere aplicare regulilor cu privire la efectele nulităţii nu este
prescriptibil extinctiv (vezi comentariul la art. 217). Totuşi nici partea contractului nici succesorii acesteia
nu au dreptul de a cere restituirea a ceia ce a fost transmis în temeiul contractului nul, deoarece nimeni nu
poate invoca un act ilicit (în acest caz încheierea contractului care contravine legii) drept temei al
pretenţiilor sale.
2. Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului persoanei fizice sau juridice de a dispune de bunurile
viitoare (vezi comentariul la art. 206), adică de bunurile care vor intra în patrimoniul transmiţătorului după
încheierea contractului. Aici este necesar însă să se indice exact bunurile sau categoria acestor bunuri. Spre
exemplu este valabil contractul prin care o persoana juridică care produce autoturisme se obligă să
transmită unei alte persoane toate automobilele pe care le va produce pe viitor. Va fi nul însă contractul
prin care o persoană juridică se obligă sa transmită altei persoanei juridice toate bunurile pe care le va
produce în viitor. Nimic nu se opune încheierii unui contract prin care o persoană se obligă să transmită
altei persoane obligaţii care vor apare în viitor. Este necesar însă să fie indicate exact natura obligaţiilor.
3. Această normă sancţionează cu nulitatea numai contractele (acte juridice bilaterale sau multilaterale) prin
care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori parte din patrimoniu. Rămîn valabile însă
actele juridice unilaterale (testamentele) prin care o persoană fizică dispune de patrimoniul său viitor sau de
o parte din acesta (vezi comentariul la art. 1449 şi următoarele). În cazurile prevăzute de lege şi persoanele
juridice pot dispune de patrimoniul viitor (vezi art. 40 al Legii 837/96.
4. Nici una dintre părţile contractului nu are dreptul să ceară celeilalte părţi-daune interese deoarece există
prezumţia că toate persoanele cunosc legea şi deci la momentul încheierii contractului ştiau sau trebuiau să
ştie despre nulitatea acestuia.
5. Văd la testamente dacă nu există ceva:

Articolul 675. Contractul cu privire la moştenirea unui viu

(1) Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-
părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică în cazul contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra
cotei-părţi legale. Un asemenea contract trebuie autentificat notarial.

1. Prin această dispoziţie este sancţionat cu nulitatea absolută contractul cu privire la o succesiune nedeschisă.
Contractul este nul chiar şi în situaţia în care a fost încheiat cu acordul persoanei despre a cărui patrimoniu
este vorba. Sancţiunea aceasta este de ordine publică şi nu comportă nici o derogare cu excepţia celor
prevăzute de lege.
2. Prin acest articol se interzic toate contractele cu privire la o succesiune nedeschisă. Indiferent de faptul
dacă prin contract se prevede înstrăinarea, grevarea succesiunii, renunţarea la succesiune sau alte acţiuni
sau inacţiuni. De fapt în acest articol este reglementată o situaţie similară celei din articolul 674. Diferenţa
constă în faptul că dacă art. 674 sancţionează cu nulitate contractul prin care o persoană dispune de
patrimoniul său viitor aici este vorba de patrimoniul viitor al unei persoane care nu este parte a contractului.
3. Alin. (2) prin excepţie de la regula din alin. (1) prevede că este valabil contractul dintre moştenitorii legali
care are drept obiect rezerva succesorală. În temeiul acestei dispoziţii este valabil doar contractul dintre
moştenitorii legali. În cazul în care o persoană este şi succesor legal şi succesor testamentar aceasta poate
încheia un contract numai în calitate de succesor legal.
4. Parte a contractului încheiat conforma alin. (2) pot fi viitorii succesori legali, indiferent de faptul dacă
aceştia sînt succesori rezervatari sau nu. În mod obligatoriu însă parte a contractului trebuie să fie cel puţin
un succesor rezervatar. Contractul poate avea drept obiect doar rezerva succesorală a persoanei care este
pare a contractului. Calitatea de moştenitor legal şi de rezervatar se determină la momentul încheierii
contractului. În cazul în care ulterior încheierii contractului persoana a pierdut calitatea de moştenitor legal
sau de rezervatar contractul aceasta nu afectează valabilitatea contractului. Contractul însă va deveni caduc
din momentul în care cel puţin una din părţi a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar. Spre
exemplu părintele a fost decăzut din drepturile părinteşti sau moştenitorul rezervatar şi-a recăpătat
capacitatea de muncă.
5. Prin cota-parte legală se înţelege dreptul succesorilor de clasa I inapţi de muncă de a moşteni independent
de conţinutul testamentului cel puţin o doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de moştenire legală
(vezi comentariul la art. 1505).
6. Contractul privind rezerva succesorală trebuie să fie autentificat notarial. Nerespectarea formei atrage
nulitatea contactului (vezi comentariul la art. 213). Chiar şi în cazul în care în componenţa moştenirii există
bunuri înstrăinare cărora necesită înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi contractul cu
privire la cota-parte legală nu trebuie să fie înregistrat sau supus altor formalităţi.
7. Prevederile acestui articol nu sancţionează cu nulitatea actele juridice asupra unei moşteniri deschise. În
acest caz însă avînd în vedere faptul că moştenirea devine parte a patrimoniului actual al moştenitorului
acesta are dreptul să dispună de aceasta, cu respectarea prevederilor articolului 673 (vezi comentariul).

Articolul 676. Determinarea prestaţiei de către o parte sau un terţ

(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau de un terţ, în caz de dubiu se
consideră că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile.
(2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte.
(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi, este necesar acordul lor unanim.
Dacă trebuie să fie determinată o sumă dintre mai multe sume numite, se va avea în vedere suma medie.
(4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea se face prin hotărîre
judecătorească. În caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face tot prin hotărîre judecătorească.

1. De regulă părţile negociază şi fixează în contract prestaţiile pe care le datorează fiecare parte. Însă există
situaţii în care contractul prevede că prestaţia uneia sau ambelor părţi ale contractului se determină de către
o parte a contractului sau de către un terţ. Clauza privind determinarea prestaţiei de către una dintre părţi
sau de către un terţa apare destul de des în contractele în care este dificil de stabilit întinderea cheltuielilor
necesare pentru exercitarea prestaţiei şi una din părţi (de regulă debitorul) sau un terţ este într-o poziţie mai
bună pentru a evalua cheltuielile necesare pentru exercitarea prestaţiei. Spre exemplu în domeniul
serviciilor. De menţionat că părţile nu sînt obligate să demonstreze oportunitatea includerii unei asemenea
clauze în contract.
2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică aît contractelor unilaterale cît şi contractelor sinalagmatice.
3. Stipularea în contract a clauzei conform căreia prestaţia uneia sau ambelor părţi va fi determinată de o parte
a contractului sau de un terţ este posibilă deoarece prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă
(vezi comentariul la art. 512). Această posibilitate se întemeiază şi pe regula conform căreia obiectul
trebuie să fie determinat sau determinabil (vezi comentariul la art. 206).
4. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o parte a contractului sau de un terţ există riscul abuzurilor
din partea părţilor sau a terţilor persoane. Stipularea că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri
echitabile are drept scop eliminarea abuzurilor şi protejarea intereselor părţilor la contract sau a altor
persoane interesate (spre exemplu creditorii debitorului sau a creditorului).
5. Prin determinarea prestaţiei de către părţi sau de către terţi trebuie de înţeles atît indicarea prestaţiei de
către aceştia cît şi indicarea criteriilor în dependenţă de care se determină prestaţia.
6. Părţile pot include în contract criteriile care vor sta la baza determinării prestaţiei de către părţi sau de către
părţi. În cazul în care asemenea criterii au fost incluse ele sînt obligatorii atît pentru partea sau terţul care
urmează să determine prestaţia cît şi pentru persoana a cărei prestaţie se determină (în cazul în care nu
aceasta determină prestaţia). Dacă în contract nu au fost incluse criterii pentru determinarea prestaţiei sau
dacă aceste criterii sînt ambigui partea, terţul sau instanţa judecătorească care determină prestaţia trebuie să
o facă în baza unei aprecieri echitabile.
7. În cazul în care prestaţia este determinată de o parte a contractului determinarea se face printr-o declaraţie
adresată faţă de cealaltă parte a contractului. Forma declaraţiei nu este relevantă (vezi comentariul la art.
208).
8. Dacă prestaţia este determinată de un terţ determinarea se face prin declaraţie adresată oricărei părţi. În
cazul în care declaraţia este adresată ambelor părţi şi între aceste declaraţii există divergenţe determinantă
va fi declaraţia făcută prima. În cazul în care nu se poate determina care declaraţie a fost făcută prima se
consideră că terţul nu a determinat prestaţia şi prestaţia va fi determinată conform regulilor stabilite în alin.
(4).
9. Pentru declaraţia părţii sau a terţului privind determinarea prestaţie se aplică în mod corespunzător regulile
cu privire la producerea efectului de către manifestările de voinţă (vezi comentariul la art. 200).
10. Dacă determinarea prestaţiei este pusă în seama mai multor terţi va fi valabilă desemnarea numai în cazul
în care a fost făcută de toţi terţii. Nu este necesară o declaraţie comună ci doar o declaraţie identică a
tuturor terţilor. În cazul în care există divergenţe între declaraţiile terţilor se consideră că determinarea nu a
avut loc. Determinarea prestaţie se va face în acest caz în conformitate cu prevederile alin. (4).
11. În alin. (3) este stipulată o excepţie de la regula unanimităţii între terţii care determină prestaţia. În cazul în
care trebuie indicată o sumă şi terţii vor indica sume diferite prestaţia datorată se va determina prin
calcularea sumei medii a sumelor indicate de terţi. Dacă contractul este multilateral, această dispoziţie se va
aplica mutatis mutandis (în mod corespunzător) şi în cazul în care prestaţia trebuie determinată de mai
multe părţi.
12. În cazul în care partea sau terţul vor determina prestaţia cu încălcarea prevederilor alin. (1) această
determinarea se va considera nulă. Prestaţia urmează să fie determinată, la cererea celeilalte părţi, prin
hotărîre judecătorească. Prestaţia se determină de către instanţa judecătoreasca cu respectarea regulilor
stabilite de părţi în contract. În cazul în care aceste reguli lipsesc sau există dubii cu privire la interpretaera
lor instanţa judecătorească determină prestaţia în conformitate cu principiul echităţii.
13. Dacă prestaţia trebuia determinată de către un terţ dreptul de a cere determinarea pe cale judecătorească a
prestaţiei o au ambele părţi.
14. Prestaţia se determină de către instanţa judecătorească şi în cazul în care partea sau terţul întîrzie sau refuză
să o determine, precum şi în orice alt caz în care prestaţia nu a fost sau nu a putut fi determinată de către
parte sau de către terţ.
15. Se consideră că partea sau terţul întîrzie să determine prestaţia în cazul în care nu a determinat prestaţia în
termenul indicat în contract, care rezultă din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi. Dacă în contract
lipseşte termenul sau dacă acest termen nu rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi se
consideră că partea sau terţul este în întîrziere dacă nu a determinat prestaţia într-un termen rezonabil de la
momentul în care măcar una dintre părţi i-a cerut să determine prestaţia.
16. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o partea a contractului aceasta va răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea acestei obligaţii în conformitate cu regulile stipulate în
contract iar în lipsa unor asemenea reguli în conformitate cu regulile din partea generală (vezi comentariul
la art. 602 şi următoarele).
17. Terţul nu răspunde faţă de părţile contractului în cazul în care tergiversează determinarea prestaţie sau
refuză să o determine cu excepţia cazului în care terţul, în temeiul unui contract sau în temeiul unui act
juridic unilateral are, faţă de una sau ambele părţi ale contractului obligaţia de a determina prestaţia.

Articolul 677. Determinarea contraprestaţiei

Dacă întinderea contraprestaţiei nu este determinată, în caz de dubiu determinarea se face de partea care
pretinde contraprestaţia. Dispoziţia art.676 alin.(4) se aplică în modul corespunzător.

1. Prevederile acestuia articol se aplică contractelor sinalagmatice adică contractelor în care obligaţiile ce
revin părţilor sînt reciproce şi între aceste obligaţii reciproce există o interdependenţă (vezi comentariul la
art. 666). Această dispoziţie se aplică cazurilor în care deşi nu sînt determinate prestaţiile ambelor părţi sau
modul de determinare a acestora contractul rămîne totuşi valabil (vezi comentariul la art. 206 şi 512).
2. Scopul acestui articol este de a stabili care parte are dreptul să determine prestaţia corelativă în cazul în
care există dubii în privinţa faptului care dintre părţi are această sarcină. Spre deosebire de articolul 676
care reglementează principiile în conformitate cu care se determină prestaţia.
3. În conformitate cu dispoziţiile acestuia articol în caz de dubii prestaţia corelativă urmează să fie
determinată de către creditorul acestei prestaţii. Creditorul prestaţiei are obligaţia de a determina prestaţia
corelativă în conformitate cu prevederile art. 676.
4. În cazul în care partea refuză, tergiversează sau din alt motiv nu determină prestaţia corelativă în termenul
fixat în contract sau care rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi prestaţia corelativă este
determinată de către instanţa de judecată în conformitate cu prevederile articolului 676 (vezi comentariul).
Dreptul de a depune cerere are partea care trebuie să execute prestaţia care are dreptul de a cere şi repararea
prejudiciului cauzat prin nedeterminarea prestaţiei corelative.
5. Dreptul debitorului prestaţiei de a refuza executarea obligaţiei pînă la executarea obligaţiei corelative nu
este atins (vezi comentariul la art. 705 şi 706).

Articolul 678. Aplicarea dispoziţiilor privind contractele altor obligaţii

Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sînt aplicabile şi altor
obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinîndu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.

1. Dispoziţiile cu privire la contracte se aplică şi obligaţiilor patrimoniale care i-au naştere în baza altor
temeiuri (vezi comentariul la art. 514).
2. Pentru aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale este necesar
să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: (a) obligaţiile să fie de natură patrimonială; (b) să nu existe
reglementări speciale care să excludă aplicarea dispoziţiile privind obligaţiile contractuale altor obligaţii
patrimoniale sau să limiteze aplicarea acestor dispoziţii; (c) aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile
contractuale să nu contravină naturii acestor obligaţii.

Capitolul II
INCHEIEREA CONTRACTULUI

Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui
esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau
asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.
(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru contract se
aplică şi pentru antecontract.
1. Contractul reprezintă voinţa concordată a părţilor (vezi comentariul la art. 666). Procesul de realizare a
acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor contractului se numeşte încheierea contractului. Această
procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia
contractul (oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea acestei propuneri (acceptul) care iniţial apar separate dar
care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voinţă. Nu orice propunere de a
încheia contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a accepta oferta nu este
considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a încheia
contractul cît şi consimţămîntul de a accepta această propunere trebuie să întrunească condiţiile prevăzute
de lege (vezi comentariul la art. 681 şi 687). Persoana care a emis oferta se numeşte ofertant.
2. Deşi de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte şi acceptarea acesteia de către
destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În cazul
în care între părţi va exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor fi ţinute de
acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau accept. Prezenţa unei
oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat în cazul în care contractul este încheiat în
rezultatul unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care sînt obligatorii pentru părţile
toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu sînt obligatorii pentru participanţii
la tratative. Pentru părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de natură contractuală numai în cazul în care
totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura existenţa unui acord al părţilor asupra tuturor
condiţiilor esenţiale ale contractului negociat de către părţi. În acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că
participanţii la tratative sînt obligate să negocieze cu bună credinţă şi diligenţă în caz contrar partea care va
fi considerată vinovată pentru faptul că nu a fost încheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile
făcute de cealaltă parte în măsura în care era îndreptăţită să considere că va fi încheiat un contract (vezi
comentariul la art. 515).
3. Contractul este încheiat între părţi din momentul în care se realizează un acord cu privire la condiţiile
esenţiale ale contractului sau cu privire la condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la
insistenţa uneia dintre părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor condiţiilor necesare
pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa acestor condiţii se datorează faptului că părţile la
momentul încheierii contractului nu au cunoscut necesitatea acestor condiţii sau în mod deliberat au
prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către terţi. În cazul în care părţile au
prevăzut că unele condiţii vor fi determinate ulterior de către părţi sau de către terţi şi nu există o declaraţie
expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiţii, contractul se va considera încheiat dacă
intenţia părţilor de a fi legate prin realizarea acordului asupra celorlalte condiţii poate fi dedusă din
circumstanţele cazului. Spre exemplu contractul se va considera încheiat dacă condiţiile care urmează să fie
determinate ulterior nu sînt esenţiale, dacă condiţiile sînt de aşa natură încît acordul asupra lor poate fi atins
doar ulterior sau dacă contractul a fost executat parţial.
4. În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voinţă asupra unei
condiţii chiar şi nesemnificative acordul de voinţă nu se va considera realizat înainte de atingerea acordului
cu privire la condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că pentru ca cererea unei
părţi privind atingerea acordului cu privire la o anumită condiţie să devină obligatorie la încheierea
contractului este necesar ca partea să insiste asupra obligativităţii acestei condiţii. Nu este suficient ca
partea doar să înainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste în mod neîndoielnic voinţa de a
condiţiona încheierea contractului de acordul asupra acestei condiţii.
5. În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea
anumitor formalităţi. În cazurile în care însă acordul de voinţă trebuie să fie însoţit de respectarea anumitor
formalităţi, spre exemplu trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului, contractul se va considera
încheiat numai dacă întîlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu împlinirea condiţiilor suplimentare.
6. Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu privire la
toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care contractul nu se
consideră încheiate. Nu are nici o importanţă faptul dacă clauzele sînt considerate esenţiale în temeiul legii
sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta rezultă din natura contractului.
7. De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele întîmplătoare. Sînt
considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul încheierii
contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse în contract în momentul în care părţile au realizat un
acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia că nici una dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat
un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele
întîmlătoare de asemenea nu influenţează faptul încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele
obişnuite acestea nu devin clauze contractuale dacă nu sînt incluse în contact la voinţa părţilor. Totalitatea
clauzelor esenţiale, obişnuite şi înîmplătoare constituie conţinutul contactului.
8. În alineatul trei este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării codului civil se discuta în
teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziţie antecontractul este acel contract
prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă faţă de cealaltă parte să
încheie un contract. Forma antecontractului este determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe
care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părţile antecontactului. Spre exemplu dacă părţile se
obligă să închei un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil antecontractul trebuie autentificat notarial.
În cazul în care nu se respectă condiţiile privind forma antecontractului vor surveni consecinţele care sînt
stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor privind forma contractului la încheierea căruia s-au
obligat părţile antecontractului. Trebuie de menţionat faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii
mai dure faţă de forma antecontractului decît cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condiţiilor
privind forma stabilită de părţi va atrage consecinţele stabilite de lege pentru nerespecatarea acestor
condiţii.
9. Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontactului respectarea altor formalităţi stabilite pentru
contractul pe care părţile s-au obligat să-l încheie. Astfel antecontractul privind contractul de vînzare-
cumpărare al unui imobil nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme care ar
stipula obligativitatea respectării acestor condiţii se explică prin faptul că antecotnractul nu produce
efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau obligat părţile.
10. Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral, care la
rîndul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un contract, act
juridic unilateral. Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul juridic pe
care promitentul s-a obligat să-l încheie (vezi comentariul la art. 208 alin. (6).

Articolul 680. Forma contractului1

Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut
o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă.

1. Cu privire la forma contractului, act juridic bilaterale sau multilateral, se aplică regulile cu privire la forma
actului juridic (vezi comentariul la art. 208 – 213).
2. Manifestarea de voinţă a părţilor va fi nulă de drept şi nu va produce nici un efect juridic în cazul în care
legislaţia stabileşte condiţii de formă pentru valabilitatea actului juridic şi aceste condiţii nu au fost
respectate. Pentru survenirea nulităţii este necesară să fie întrunite cumulativ două condiţii: (a) legea sau
părţile să stabilească drept condiţie a valabilităţii contractului obligativitatea unei anumite forme. Deşi nu
este expres stipulat trebuie de admis că cerinţe cu privire la forma contractului pot fi stabilite şi prin uzanţe
sau prin practicile stabilite între părţi; (b) nerespecatarea formei să fie sancţionată cu nulitate. Deci în cazul
în care legea, uzanţele sau practica stabilită între părţi sau voinţa părţilor nu stabilesc o anumită formă
părţile sînt în drept să încheie contractul în orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar şi în cazul în care sînt
stabilite condiţii cu privire la forma contractului părţile pot încheia contractul într-o altă formă fără a afecta
valabilitatea contractului. Regula generală este că dacă părţile vor încheia contractul în condiţii de formă
mai riguroase decît cele stabilite de lege, nerespectarea formei nu va fi sancţionată. Astfel dacă este
stipulată obligativitatea unui simplu înscris părţile pot autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei
nu va afecta valabilitatea contractului nici în cazul în care forma nu este cerută pentru valabilitate. Spre
exemplu în cazul în care nerespectarea formei este sancţionată cu imposibilitatea invocării probei cu
martori pentru a dovedi contractul (vezi comentariul la art. 211). Cu privire la efectele nerespectării formei
contractului trebuie de menţionat două reguli: (a) nererspectarea formei în cazul în care contractul trebuie
autentificat notarial atrage nulitatea contractului în toate cazurile (vezi comentariul la art. 213); (b)
nerespectaera cerinţelor privind întocmirea unui simplu înscris atrage nulitatea contractului numai în cazul
în care un atare efect pentru cazul cînd nu sînt respectate condiţiile de formă este stipulat expres prin lege
sau prin acordul părţilor.
3. . Sintagma contractul se consideră încheiat trebuie interpretată în sensul că nu se produc efecte juridice.
Adică manifestarea de voinţă există dar această voinţă comună a părţilor nu produce efecte juridice.
4. În practica comercială, în special în cazul contractelor de o complexitate mare, destul de des părţile
semnează „Acorduri preliminare”, „Memorandumuri”, „Scrisori de intenţie” si alte documente în care se
includ condiţiile acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. În acelaşi timp părţile convin să
semneze ulterior un document final. Valoarea juridică a acestui document final depinde de voinţa părţilor
sau cel puţin a uneia dintre părţi. Regula generală este că semnarea unui document ulterior nu afectează
contractul care deja s-a încheiat între părţi prin realizarea acordului asupra tuturor condiţiilor prevăzute de
lege, uzanţe sau practica stabilită de părţi sau asupra cărora a insistat măcar una dintre părţi. Dacă însă
ambele părţi sau măcar una din părţi condiţionează încheierea contractului prin semnarea unui document
final, între părţi nu vor apărea relaţii contractuale chiar dacă va exista acord cu privire la toate condiţiile
contractului, inclusiv cele asupra cărora insistă măcar una dintre părţi.

1
Prin includerea acestei norme care a fost preluată de la rusi noi ne-am aventurat in discutia cu privire la diferenţa
dintre nulitatea contractului şi inexistenţa acestuia. Această distincţie in literatura este considerată fără sens.
Articolul 681. Oferta

(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate
elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea
ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la
ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.

1. În acest articol sînt stipulate condiţiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract
pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului.
În dependenţă de modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un
contact şi care este conţinutul acestui contract. Judecătorul care se pronunţă asupra fondului va determina
de fiecare dată dacă o propunere privind încheierea unui contract conţine toate elementele pentru a fi
considerată ofertă.
2. Pentru aceasta va trebui de făcut o distincţie între ofertă şi alte comunicări dintre părţi făcute în timpul
negocierii unui contract. În alin. (1) sînt stipulate două condiţii la îndeplinirea cărora o propunere privind
încheierea contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient definită pentru a permite
încheierea contractului doare prin acceptarea acesteia; (b) să indice intenţia ofertantului de a fi legat prin
ofertă în cazul acceptării acesteia. În cazul lipsei uneia dintre aceste două condiţii propunerea de a încheia
un contract este doar o chemare la ofertă.
3. Propunerea de a încheie un contract se consideră suficient de definită în cazul în care toate condiţiile
esenţiale ale viitorului contract (vezi comentariul la art. 679) se conţin în această propunere. Nu există o
regulă generală pentru a arăta care condiţii exact trebuie să le întrunească propunerea de încheiere a
contractului. Poate fi considerată oferă chiar şi propunerea în care nu este descrisă calitatea prestaţiei (vezi
comentariul la art. 589), nu este determinat preţul (vezi comentariul la art. 756), nu este stabilit locul (vezi
comentariul la art. 573) sau momentul (vezi comentariul la art. 575) executării. Deci dacă propunerea este
sau nu suficient de definită se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont şi de voinţa părţilor şi de
posibilitatea de stabili unele condiţii ale contractului în situaţia în care părţile nu le-au stabilit în contract.
4. Stabilirea intenţiei părţii de a fi legată prin acceptarea propunerii de a încheia un contract deseori este
dificilă deoarece foarte rar în propunere se menţionează expres această intenţie. Sarcina de a stabile
prezentă sau lipsa intenţiei revine instanţei de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei propuneri drept
ofertă este modul în care este prezentată propunerea (definirea acesteia în calitate de „ofertă” sau în calitate
de „scrisoare de intenţie”). Modul care este prezentă propunerea însă nu este decisiv. O mai mare
importanţă o are conţinutul şi destinatarul propunerii. De regulă, propunerea mai detaliată poate fi mai uşor
considerată drept ofertă decît propunerea emisă în termeni generali. De asemenea, propunerea adresată
uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cînd propunere adresată publicului
larg mai degrabă nu este o ofertă.
5. Lipsa sau prezenţa intenţiei de a fi legat prin acceptarea propunerii este criteriul cu ajutorul căreia se face
distincţie între oferta publică şi publicitate. Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg
despre intenţia unei persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se indică cantitatea
bunurilor, preţul acestora, termenul şi condiţiile de livrarea şi alte condiţii ale viitorului contract dacă cel
care a plasata anunţul nu şi-a manifestat în mod expres voinţa de a fi legat prin acceptarea acestei propuneri
sau dacă această intenţie nu poate fi dedusă cu certitudine din această notificare.
6. O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar şi în cazul în care conţine toate condiţiile esenţiale ale
contractului dacă include condiţia privind negocierea ulterioară a unor condiţii chiar dacă acestea sînt
neesenţiale deoarece din această propunere nu rezultă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea
propunerii. Propunerea privind încheierea contractului în care se prevede negocierea ulterioară a unor
condiţii va fi totuşi considerată ofertă dacă din propunere rezultă cu certitudinea că prin propunerea privind
negocierea ulterioară a condiţiilor nu se condiţionează încheierea contractului.
7. Oferta poate să fie expresă în cazul în care se face o invitaţia expresă de a încheia un contract sau tacită, în
cazul în care poate fi dedusă din comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii în vitrină cu
indicarea preţului, plasarea unui distribuitor sau a unui automat într-un loc public, plasarea unui automobil
pentru îmbarcare în staţie).
8. Deşi în alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea adresată unui cerc determinat de
persoane există posibilitatea de a considera drept ofertă şi propunerea adresată unui cerc nedeterminat de
persoane. În contextul dreptului internaţional privat trebuie de ţinut cont de existenţa ţărilor în care oferta
publică nu este admisă. În acest caz o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane este
considerată doar o chemare la ofertă. În Republica Moldova a fost acceptată o soluţie intermediară care a
fost preluată din art. 14 la CIVM. Regula de bază în acest caz cere ca oferta să fie adresată uneia sau mai
multor persoane, deci unui cerc de persoane determinat (alin. 1). În acelaşi timp în alin. (3) este stipulat că
dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o propunere privind încheierea contractului
îşi va manifesta în mod expres voinţa de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi
considerată ofertă. Modul de exprimare a voinţei nu este supus nici unor condiţii. Astfel se poate de indicat
în propunere că aceasta este o ofertă publică, se poate inseră menţiunea că ofertantul se va considera legat
de acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se poate cu certitudine deduce
că cel care a făcut propunerea a intenţionat să fie legat prin acceptarea propunerii.
9. Chiar şi în cazul în care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de persoane oferta nu se consideră
făcută pentru orişice persoană în măsura în care calităţile personale ale destinatarului ofertei sînt esenţiale
pentru ofertant. În acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care întrunesc calităţile care sînt
esenţiale pentru ofertant. Spre exemplu oferta privind executarea anumitor lucrări care necesită calităţi
deosebite se consideră adresată numai persoanelor care posedă calităţile necesare pentru efectuarea acestor
lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va atrage după sine încheierea contractului.
10. În alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai în cazul în care va ajunge la destinatar
înainte de a fi revocată (retractată). Această dispoziţie este similară celei din art. 15 al CIVM. Modul de
expediere poate fi oricare – verbal, prin poştă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului de
expediere a ofertei depinde de voinţa ofertantului. Oferta se consideră că a ajuns la destinatar în cazul în
care este comunicată oral destinatarului sau oricărei persoane care poate acţiona în numele destinatarului
sau în cazul în care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă
pentru comunicaţii a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă în mîna destinatarului. Este suficient să fie
înmînată unui angajat al destinatarului, să fie plasată în cutia poştală a destinatarului sau să fie recepţionată
prin faxul, telexul sau computerul destinatarului.
11. Momentul de cînd oferta produce efecte juridice are o importanţă deosebită pentru încheierea contractului.
În primul rînd momentul de cînd oferta produce efecte juridice determină momentul de cînd oferta poate fi
acceptată de către destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre existenţa ofertei el nu poate să
accepte oferta atîta timp cît oferta nu a fost expediată destinatarului şi nu a ajuns la acesta (vezi comentariul
la art. 200). În al doilea rînd pînă la momentul în care a produs efecte juridice oferta poate fi revocată
(retractată) (vezi comentariul la art. 683). În al treilea rînd riscul denaturării conţinutului ofertei este
suportat de ofertant. Adică dacă va exista o neconcordanţă între conţinutul ofertei emis de către ofertant şi
conţinutul ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul acestei neconcordanţe.
Spre exemplu dacă destinatarul ofertei va expedia mărfurile indicate în ofertă iar ofertantul de fapt a
solicitat alte mărfuri toate cheltuielile legate de transportarea mărfurilor spre ofertant şi eventual spre
destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menţionat că în cazul în care vor exista divergenţe între
propunerea expediată de ofertant şi propunerea recepţionată de către destinatarul ofertei contractul nu se va
considera încheiat (vezi comentariul la art. 196 şi 666).
12. În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să
fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
(a) Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică şi prin acceptarea ei contractul se va
considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care
vînzătorul şi-a rezervat dreptul de a modifica preţul acestuia.
(b) Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre
exemplu este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea preţului, deoarece marfa
respectivă ar putea fi un element de decor al vitrinei.
(c) Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din
curiozitatea sau în alt scop fără intenţia de a fi legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu
va fi considerată ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preţ derizoriu un cal de curse
care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după încheierea cursei.
(d) Oferta este completă în cazul în care conţine toate elementele necesare pentru încheierea
contratului şi simpla acceptare a ofertei va duce la apariţia contractului.

Articolul 682. Valabilitatea ofertei

(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută.


(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic.

1. În acest articol este consfinţită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi valabilă indiferent de forma în care a
fost făcută chiar dacă pentru încheierea contractului pentru care a fost făcută oferta sînt stabilite anumite
condiţii de formă. În condiţiile în care nu există cerinţe de formă oferta poate fi făcută în toate cazurile în
orice formă, inclusiv verbal. Aceasta normă este în concordanţă du prevederile art. 208 alin. (6) care
stipulează în mod expres că promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma stabilită
pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul în care a fost făcută oferta – nemijlocit
sau prin mijloace de comunicare.
2. Deşi valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de părţi pentru contractul în scopul
încheierii căruia a fost făcută oferta în cazul în care oferta va fi făcută în altă formă decît forma
contractului, de regulă, vor surveni anumite consecinţe. Aceste consecinţe însă vor surveni nu pentru ofertă
ci pentru contractul care va fi încheiat prin acceptarea ofertei respective. Aşa cum in acest caz contractul va
fi încheiat fără respectarea condiţiilor de formă vor surveni consecinţele stabilite de lege pentru
nerespectarea formei contractului respectiv (vezi comentariul la art. 211, 213 şi 680). Aceste consecinţe vor
surveni chiar şi în cazul în care acceptul va fi făcut în forma stabilită de lege pentru contractul în scopul
încheierii căruia a fost făcută oferta.
3. În alin. (2) este stipulat că condiţiile de valabilitate sau nulitate (absolută sau relativă) a ofertei se determină
în conformitate cu regulile stabilite pentru actele juridice (vezi comentariul la art. 199 – 233). Aceasta este
regula generală de la care pot exista excepţii. O excepţie este stipulată în alin. (1).
4. Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată în sensul că oferta nu este un act juridic. Oferta este în
mod indiscutabil un act juridic unilateral deoarece este o manifestarea de voinţă unilaterală care are drept
scop naşterea, modificare sau stingerea unui raport juridic (vezi comentariul la art. 681). Actul juridic de
asemenea reprezintă manifestarea de voinţă care are drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic civil (vezi comentariul la art. 195). Din aceasta rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu
numai normele din articolele 199 – 233 ci şi alte norme aplicabile actelor juridice, în măsura în care aceasta
nu contravine reglementărilor speciale şi reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei (vezi
comentariul la art. 681 – 686).
5. La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincţie între valabilitatea sau nulitatea ofertei şi revocarea
(retractarea) ofertei. În primul caz este vorba de condiţiile manifestării de voinţă a ofertantului şi este
supusă analizei problema dacă această manifestare de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi
considerată o ofertă. Dacă se va stabili că manifestarea de voinţă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a
fi considerată ofertă problema revocării (retractării) ofertei nu se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă
însă manifestarea de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă se poate pune şi
problema dreptului de a revoca (retracta) oferta, problema momentului pînă cînd poate avea loc revocarea
(retractare), efectele revocării (retractării) şi alte probleme ce ţin de revocarea (retractarea) ofertei.

Articolul 683. Revocarea ofertei

(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a
cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel
tîrziu concomitent cu oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau,
dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să
poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii
stabilite între părţi şi uzanţelor.

1. Problema dacă o ofertă poate sau nu poate fi revocată este una dintre cele mai controversate probleme în
materia încheierii contractului. Diapazonul opiniilor variază începînd cu concepţia americană care prevede
că oferta este, de regulă, revocabilă în orice moment, pînă la concepţia adoptată de unele ţări din sistemul
de drept continental conform căreia oferta este irevocabilă. Codul civil, aparent, a adoptat concepţia
caracterului revocabil al ofertei prin includerea acestei norme care practic reproduce art. 16 şi 17 ale
Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri (CVIM).
2. Regula stipulată în alineatul 1 este că oferta poate fi revocată de către ofertant în toate cazurile în care nu
există un text de lege care interzice revocarea ofertei. Revocarea se face prin declaraţie adresată
destinatarului ofertei. Considerăm că nu este exclusă posibilitatea revocării ofertei prin acţiuni ale
ofertantului în cazul în care comportamentul acestuia poate fi interpretat de către destinatarul ofertei în
sensul că ofertantul o revocat oferta.
3. În lipsa unor reglementări speciale cu privire la momentul pînă la care ofertantul are dreptul să revoce
oferta trebuie de considerat că acest drept există pînă în momentul în care acceptul s-a întîlnit cu oferta
(vezi comentariul la art. 699). Soluţia aleasă de legiuitor este deosebită de soluţia acceptată de CVIM care
limitează dreptul ofertantului de a revoca oferta pînă în momentul în care destinatarul ofertei a expediat
acceptul.
4. În conformitate cu regula generală manifestarea de voinţă a persoanelor fizice şi juridice produce efecte
juridice din momentul în care a fost exteriorizată. Pentru încheierea contractului însă legiuitorul a stipulat
că manifestarea de voinţă produce efecte din momentul în care a ajuns la cealaltă parte. Astfel şi oferta (art.
681) şi acceptul (art. 687) şi declaraţia de revocare a ofertei (art. 683 alin. (2)) produc efecte juridice din
momentul în care au ajuns la destinatar. Deci trebuie de considerat că oferta este considerată revocată din
momentul în care la destinatarul ofertantul a ajuns declaraţia de revocare cu condiţia că la acel moment
ofertantului nu-i parvenise acceptul. În cazul în care declaraţia de revocare a produs efecte juridice orice
manifestare de voinţă a destinatarului ofertei nu va mai produce efecte juridice. Contractul nu se va
considera încheiat chiar dacă declaraţia despre acceptare a fost expediată de către destinatarul ofertei în
termen util.
5. În acest context, în cazul în care contractul se încheie în temeiul unui schimb de scrisori apare problema şi
pentru ofertant cît şi pentru destinatarul ofertei de a cunoaşte dacă declaraţia despre revocarea ofertei a
ajuns la destinatarul ofertei înainte ca acceptul să parvină ofertantului. Momentul parvenirii declaraţiei
despre revocarea ofertei la destinatarul ofertei şi a acceptului la ofertant se va stabili de către instanţa de
fond în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz, în baza probelor prezentate de către părţi. Ofertantul
trebuie să demonstreze că destinatarului ofertei i-a parvenit declaraţia de revocare şi data la care a parvenit
iar destinatarul ofertei trebuie să demonstreze că acceptul a ajuns la ofertant înainte ca declaraţia despre
revocarea acceptului să fi parvenit destinatarului ofertei.
6. La soluţionarea dreptului de a revoca oferta trebui de ţinut cont de faptul că în unele cazuri este posibil de
acceptat oferta prin săvîrşirea unor acţiuni, spre exemplu expedierea bunurilor, fără a mai fi necesară
trimiterea unei declaraţii despre acceptare ofertantului (vezi comentariul la art. 687). Deoarece în acest caz
acceptul produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor respective (cu condiţia că oferta mai era valabilă
la momentul săvîrşirii acţiunilor) ofertantul nu mai are dreptul să revoce oferta după săvîrşirea acţiunilor.
Momentul în care ofertantul a aflat despre savîrşirea acţiunilor nu este relevant deoarece în acest caz
acceptul a produs efecte juridice din momentul săvîrşirii acţiunilor.
7. În alineatul (1) sînt stipulate două excepţii de la regula generală a caracterului revocabil al ofertei: (a) cînd
oferta include un termen pentru acceptare. Este vorba de situaţia în care ofertantul stabileşte în mod expres
termenul în care poate fi acceptată oferta; (b) în alte cazuri cînd oferta este irevocabilă în baza altor
temeiuri. Alt temei de irevocabilitate este spre exemplu cazul cînd oferta include în sine o menţine despre
faptul că este irevocabilă. Această menţiune poate fi făcută în diferite moduri (spre exemplu – „aceasta este
o ofertă fermă” sau „oferta va fi menţinută pînă la momentul primirii răspunsului”. Caracterul irevocabil al
ofertei poate fi dedus şi din declaraţiile sau din comportamentul ofertantului (spre exemplu ofertantul
declară că nu va mai face o ofertă similară pînă nu va primi răspuns de la destinatarul ofertei). În
conformitate cu principiul bunei credinţe trebuie considerat că oferta este irevocabilă şi în cazul în care
pentru destinatarul ofertei era rezonabil să considere oferta irevocabilă şi el a acţionat mizînd pe caracterul
irevocabil al ofertei. Caracterul irevocabil al ofertei putea să fie indus fie de comportamentul ofertantului
fie de natura ofertei (spre exemplu oferta pentru acceptarea căreia sînt necesare investigaţii costisitoare).
Acţiunile efectuate de destinatarul ofertei mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei puteau consta, spre
exemplu, în pregătirea pentru producerea unor bunuri, procurarea sau închirierea echipamentelor şi
utilajelor dacă aceste acţiuni puteau fi considerate normale în activitatea comercială sau puteau fi în alt mod
prevăzute de ofertant. Trebuie de menţionat că în acest caz nu este necesar ca în ofertă să fie indicat că
oferta este irevocabilă sau caracterul irevocabil nu trebuie să rezulte din textul ofertei.
8. Alineatul (2) consacră libertatea ofertantului de a-şi modifica intenţia şi de a decide să nu mai încheie
contractul sau să înlocuiască oferta iniţială cu o altă ofertă, indiferent de faptul dacă oferta iniţială trebuia
să fie irevocabilă sau nu. Folosirea dreptului stipulat în acest alineat este condiţionată de informarea
destinatarului ofertei despre schimbarea intenţiei ofertantului înainte sau în momentul în care acesta este
informat despre oferta iniţială. Legiuitorul nu face diferenţă între retractarea (anularea) ofertei şi revocarea
acesteia. Diferenţa constă în aceia că poate fi retractată (anulată ) doar o ofertă care încă nu a produs efecte
juridice şi poate fi revocată numai oferta care a produs efecte juridice (vezi comentariul la art. 681).
Această diferenţă este prevăzută de unele legislaţii naţionale sau convenţii internaţionale (vezi spre
exemplu art. 15 şi 16 ale CIVM) şi trebuie de ţinut cont de ea în cazul raporturilor de drept privat
internaţional.
9. În alineatul (3) este practic repetată prevederea alineatului (1) despre caracterul irevocabil al ofertei în
cazul în care este stabilit un termen pentru acceptare şi concomitent se prevede că în fiecare caz ofertantul
nu are dreptul să revoce oferta un termen minim necesar pentru ca destinatarul ofertei să poate accepta
oferta şi pentru ca acceptul să ajungă la destinatar. Aceste prevederi ar putea fi interpretate în sensul că în
toate cazurile oferta este irevocabilă pe durata unui termen minim necesar destinatarului ofertei pentru a
evalua oferta, pentru a expedia acceptul şi pentru ca acceptul să ajungă la ofertant. Durata termenului în
interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce o ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către instanţă
în dependenţă de circumstanţele cazului, uzanţe şi de practicile stabilite între părţi.
10. În scopul protecţiei destinatarului ofertei legiuitorul a stabilit în alineatul (3) că termenul în interiorul căruia
ofertantul nu are dreptul să revoce oferta se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului, de
uzanţe şi de practicile stabilite între părţi şi în cazul în care ofertantul a stabilit destinatarul ofertei un
termen nejustificat de mic. Trebuie de considerat că termenul este nejufistificat de mic în cazul în care este
evident că destinatarul ofertei nu ar fi putut analiza oferta, emite expedia acceptul astfel încît acesta să
ajungă la ofertant în termenul stabilit. Dacă termenul este sau nu nejustificat de mic se va stabile de către
instanţă în fiecare caz aparte în dependenţă de circumstanţele cazului. Instanţa va şine cont de uzanţe şi de
practicile stabilite între părţi.

Articolul 684. Oferta irevocabilă

O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia,
constituie ofertă irevocabilă.

Deşi prevede că clauza prin care o parte se obligă să intre într-un anumite contract cu altă parte la cererea acesteia
constituie o ofertă irevocabilă scopul acestuia articol nu este de a echivala regimul juridic al ofertei şi al
antecontractului (promisiunii de a contracta). Aceasta nu este posibil în condiţiile în care oferta este un act juridic
unilateral şi deci reprezintă manifestarea de voinţă doar a unei persoane iar antecontractul este un act juridic bilateral
şi reprezintă voinţa concordată a cel puţin două părţi, chiar şi în cazul în care doar una dintre părţi se obligă faţă de
cealaltă să încheie un contract la cererea acesteia. Scopul acestuia articol este de a stabili că regulile cu privire la
încheiere contractului prin întîlnirea ofertei cu acceptul se vor aplica şi în cazul în care contractul se încheie în
temeiul unei promisiuni a unei părţi de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi. Adică în acest caz se vor aplica
regulile cu privire la revocarea ofertei irevocabile, cu privire la modul de acceptarea a ofertei, cu privire la
soluţionarea situaţiilor în care acceptul va parveni cu întîrziere sau va conţine modificări sau completări, cu privire
la momentul şi locul încheierii contractului şi alte reguli cu privire la încheierea contractului. Aplicarea acestor
norme însă trebuie să se facă tinîndu-se cont de faptul că obligaţia de a încheia contractul a apărut în temeiul unui
antecontract.

Articolul 685. Valabilitatea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de exerciţiu

Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici
dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în
administrare unei alte persoane.

1. Scopul acestuia articol este de a consfinţi valabilitatea ofertei în situaţii în care ofertantul sau destinatarul
ofertei nu mai este în viaţă sau nu mai dispune de capacitatea necesară pentru înaintarea ofertei. Această
dispoziţie reproduce în mare parte dispoziţia din art. 200 alin. (3).
2. Acesta articol nu condiţionează valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care ofertantul sau
destinatarul ofertei a decedat şi-a pierdut capacitate de exerciţiu sau dreptul de a încheia contracte din cauza
transmiterii patrimoniului în administrarea unor terţi de faptul ca oferta sau acceptul să producă efecte
juridice (vezi comentariul la art. 681). Deci în cazul survenirii acestor circumstanţe înainte ca oferta sau
acceptul să ajungă la destinatar oferta sau acceptul vor rămîne valabile. Este necesar însă ca atît oferta cît şi
acceptul să fie expediate de către ofertat, respectiv de către destinatarul ofertei.
3. Oferta sau acceptul nu îşi pierde valabilitatea nu numai în cazurile în care decesul ofertantului sau al
destinatarului ofertei a fost constat fizic ci şi în cazurile în care decesul a fost declarat în ordinea stabilită de
lege (vezi comentariul la art. 52). Cu atît mai mult nu-şi va pierde valabilitatea ofertei în cazul în care
ofertantul sau destinatarul ofertei va fi declarat dispărut fără de veste (vezi comentariul la art. 49). Avînd în
vedere însă termenii destul de lungi pentru declararea unei persoane decedate sau dispărute fără de veste şi
termenii restrînşi de valabilitate a ofertelor asemenea cazuri sînt puţin probabile.
4. Prin pierderea capacităţii de exerciţiu al ofertantului sau al destinatarului ofertei în sensul acestui articol
trebuie de înţeles toate situaţiile în care persoana nu dispune de capacitatea deplină de exerciţiu, deci atît
declararea persoanei incapabile (vezi comentariul la art. 24) cît şi limitare capacităţii de exerciţiu (vezi
comentariul la art. 25).
5. Valabilitatea ofertei sau a acceptului nu este afectată nici în cazul în care patrimoniul ofertantului sau al
destinatarului ofertei a fost transmis în administrare fiduciară unui terţ. Această dispoziţie se aplică şi în
cazul în care a fost transmis în administrare fiduciară nu întregul patrimoniu ci şi o fracţiune a acestuia sau
chiar şi anumite bunuri. Temeiul transmiterii patrimoniului (încheierea unui contract de administrare
fiduciară de către titularul patrimoniului sau transmiterea patrimoniului în administrare fiduciară în baza
hotărîrii unui organ abilitat) nu este relevant pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia articol.
6. Deşi oferta sau acceptul rămîn valabile în cazul decesul sau pierderii capacităţii de exerciţiu a uneia dintre
părţi sau în cazul în care una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte datorită transmiterii
patrimoniului în administrare fiduciară, pentru procedura de încheiere a contractului survin anumite
consecinţe. Astfel în cazul în care a decedat sau a fost declarat decedat destinatarul ofertei oferta poate fi
acceptată de către moştenitorii acestuia sau de către executorul testamentar. În cazul în care destinatarul
ofertei este declarat decedat pentru valabilitatea acceptării ofertei de către moştenitori sau executorul
testamentar este necesar ca ofertantul să fie de bună credinţă. Dacă destinatarul ofertei a fost declarat
incapabil oferta poate fi acceptată de către tutorele acestuia. Însă în cazul în care destinatarul a fost limitat
în capacitatea de exerciţiu oferta poate fi acceptată doar de către destinatarul ofertei însă pentru ca acceptul
să producă efecte juridice este necesar şi acordul curatorului. Momentul cînd se va exprima acordul
curatorului nu este relevant, adică acordul poate fi exprimat pînă la expedierea acceptului sau după
expedierea acestuia. De asemenea curatorul poate confirma acceptul şi după ce acesta va ajunge la ofertant
(vezi comentariul la art. 202, 203 şi 204). În cazul în care ofertantul a fost declarat incapabil acceptul va
produce efecte juridice dacă va fi expediat tutorelui său, cu excepţia cazului în care acceptul produce efecte
juridice fără a fi necesară notificarea ofertantului . În cazul în care ofertantul a decedat acceptul produce
efecte juridice dacă parvine executorului testamentar sau oricărui dintre moştenitori.
7. Deşi nu este stipulată expres nici o excepţie trebuie de considerat că decesul uneia dintre părţi va afecta
valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care oferta respectiv acceptul au fost făcute datorită
calităţilor personale ale destinatarului ofertei şi respectiv al ofertantului. În aceste caz ofertantul a
intenţionat să încheie contractul doar cu persoanele cărora le-a făcut oferta şi nu cu succesorii acestora.
Spre exemplu propunerea adresată unui cunoscut pianist de a susţine un concert nu va putea fi acceptată de
către succesorii acestuia, chiar dacă aceştia sînt pianişti. Vor fi nule oferta şi acceptul şi în cazul în care
prestaţia din contractul care urma să fie încheiat putea fi executată doar de ofertant respectiv de destinatar
sau era destinată personal ofertantului, respectiv destinatarului ofertei.

Articolul 686. Caducitatea ofertei

Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.

1. Prin caducitatea ofertei trebuie de înţeles încetarea forţei juridice a acesteia în temeiul unor circumstanţe
care au intervenit după ce oferta a produs efecte juridice. Oferta încetează de a produce efecte juridic
independent de voinţa ofertantului sau a destinatarului ofertei, chiar dacă temeiul caducităţii ofertei este
rezultatul voinţei uneia dintre părţi.
2. Dacă răspunsul destinatarului ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul stabilit expres sau implicit
oferta va deveni caducă la împlinirea termenului în care trebuia să fie acceptată, cu excepţia cazului în care,
în condiţiile art. 692, contractul se va considera încheiat în pofida faptului că acceptul a parvenit
ofertantului după expirarea termenului pentru acceptare.
3. În cazul în care oferta a fost respinsă de către destinatarul ofertei aceasta devine caducă din momentul în
care răspunsul destinatarului ofertei a parvenit ofertantului. Scopul acestei prevederi este de a-l elibera pe
ofertant înainte de împlinirea termenului de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin ofertă.
4. Oferta poate fi respinsă în mod expres sau indirect (implicit). În mod expres oferta se respinge în cazul în
care destinatarul ofertei face o declaraţie expresă în acest sens. În mod indirect oferta este respins atunci
cînd lipseşte o declaraţie expresă dar din comportamentul sau declaraţiile destinatarului ofertei rezultă
voinţa acestuia de a respinge oferta. În conformitate cu prevederile art. 691 oferta este considerată respinsă
şi în cazul în care acceptul conţine modificări sau completări ale condiţiilor incluse în ofertă, cu excepţia
cazului în care modificările sau completările sînt neesenţiale (vezi comentariul la art. 691 şi 693).
5. În cazul în cazul în care nu există o declaraţie expresă cu privire la respingerea ofertei declaraţiile sau
comportamentul destinatarului ofertei numai atunci pot fi considerate drept respingere implicită a ofertei
cînd aceste declaraţii sau comportament puteau justifica convingerea ofertantului că destinatarul ofertei nu
va accepta oferta. Spre exemplu la propunerea de a procura un automobil destinatarul ofertei va declara că
niciodată nu va procura un automobil de marca respectivă.
6. Respingerea ofertei va atrage caducitatea ofertei în toate cazurile indiferent de faptul dacă oferta este
revocabilă sau irevocabilă şi indiferent de faptul dacă a expirat sau nu termenul de valabilitate a ofertei.
7. În cazul în care oferta a fost adresată mai multor persoane şi a fost respinsă doare de unele dintre aceste
persoane oferta va deveni caducă numai pentru persoanele care au respins-o, cu excepţia cazului în care
oferta putea fi acceptată doar de toate persoanele cărora le-a fost adresată. Condiţionarea acceptării ofertei
de către toate persoanele cărora le-a fost adresată poată să rezulte din oferta sau din circumstanţele cazului.
8. În conformitate cu alin. (3) al art. 691 în cazul în care acceptul conţine modificări nesemnificative ale
condiţiilor ofertei oferta se va considera respinsă şi, respectiv, caducă, numai în cazul în care ofertantul le
respinge fără întîrziere nejustificată (vezi comentariul la art. 691). În acest caz oferta va devin caducă
numai în momentul în care declaraţia ofertantului despre refuzul de a accepta modificările propuse de
destinatarul ofertei va ajunge la acesta şi cu condiţia că declaraţia despre refuzul de a accepta modificările
şi completările a fost expediat fără întîrziere nejustificată. Dacă însă răspunsul în care se conţin modificări
sau completări neesenţiale a parvenit după expirarea termenului de valabilitate al ofertei ofertantul nu mai
este obligat să respingă modificările sau completările deoarece oferta devenise caducă la momentul în care
au parvenit.
Articolul 687. Acceptarea

(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea
ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant.
(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi
manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce
efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor.

1. Constituie acceptare manifestarea voinţei destinatarului ofertei adresată ofertantului prin care acesta îşi
exprimă acordul de a accepta oferta. Pentru a putea accepta oferta este necesar ca aceasta să producă efecte
juridice şi să corespundă cerinţelor stabilite de lege (vezi comentariul la art. 681).
2. O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să fie făcut cu referinţă la ofertă. Deci
în cazul în care două părţi îşi vor expedia două propuneri în care sînt incluse condiţii ale contractului
absolut identice şi care reflectă voinţa ambelor părţi de a încheia contractul acestea nu vor atrage după sine
apariţia raporturilor contractuale deoarece este considerat accept numai acea manifestare a voinţei de
încheiere a contractului care a fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu este necesar ca declaraţia despre
acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete. Este suficient ca din declaraţie să
rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi legat prin această declaraţie de oferta care i-a fost comunicată.
3. Oferta poate fi acceptată atît printr-o declaraţie expresă privind acceptarea ofertei cît şi prin savîrşirea unor
acţiuni sau inacţiuni care atestă acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni poate fi foarte
variată. Spre exemplu expedierea mărfurilor sau achitarea preţului. Există o singură cerinţă: acţiunile
destinatarului ofertei trebuie să atestă indubitabil voinţa acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu
excepţia cazului în care anumite modificări nu afectează valabilitatea acceptului (vezi comentariul la art.
691 şi 693)).
4. Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci destinatarul este liber să aleagă forma
în care îşi va exprima voinţa de a accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau nu rezultă din
uzanţe, din practicele stabilite între ofertant şi destinatarul ofertei sau din circumstanţele cazului. Pentru
forma acceptului se aplică, mutatis mutandis, regula stabilită pentru ofertă (vezi comentariul la art. 682).
5. În conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat adică să exprime voinţa de a
accepta oferta fără a impune careva condiţii. Acceptul în care se conţin modificări sau completări la
condiţiile care se conţin în ofertă va produce efecte juridice numai în cazurile în care aceasta rezultă din
lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi (vezi comentariul la art. 691 şi 693).
6. Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant. Alegerea acestui moment de către
legiuitor este determinată de scopul atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru întîrzirea sau
denaturarea acceptului deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are posibilitatea de a lua
măsuri ca acceptul să ajung în timp util şi fără denaturări.
7. Pentru a produce efect juridice nu este relevant momentul în care a fost expediat răspunsul destinatarului
ofertei ci momentul în care acesta a parvenit ofertantului, cu excepţiile stabilite de lege (vezi comentariul la
art. 692). Chiar şi în cazul în care oferta poate fi acceptată prin săvîrşirea unor acţiuni acceptul va produce
efecte din momentul cînd ofertantul va fi notificat despre săvărşirea acţiunilor respective. Această
concluzie rezultă din faptul că regula cu privire la momentul de cînd produce efecte juridice acceptarea este
inserată imediat după regula care stipulează că acceptarea de face prin declaraţie sau printr-o altă acţiune
care atestă acceptarea ofertei şi stipulează acelaşi moment al producerii efectelor juridice pentru ambele
modalităţi de acceptare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din alin. (2) care stabileşte că acceptarea ofertei prin
săvîrşirea acţiunilor va produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor, fără a fi necesară notificarea
ofertantului, în cazul în care aceasta (producerea efectelor) rezultă din ofertă, din practica stabilită între
părţi sau din uzanţe. Per contrario în cazul în care oferta, uzanţele sau practica stabilită între părţi nu prevăd
că acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor se va aplica regula din alin. (1) care prevede
că efectele se produc din momentul notificării ofertantului. Sarcina de a demonstra faptul notificării
ofertantului despre acceptarea ofertei şi parvenirea în termen util a răspunsului cu privire la acceptarea
ofertei revine destinatarului ofertei.
8. Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va notifica ofertantul despre acceptarea
ofertei. Spre exemplu notificarea poate fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul
căruia i-au fost predate bunurile pentru transportare. Este important numai ca notificarea acceptării să se
facă în numele destinatarului ofertei. Nu este relevant nici faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul
despre acceptarea ofertei are împuterniciri să acţioneze din numele destinatarului ofertei. În cazul în care
împuternicirile lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform regulilor cu privire la reprezentare
(vezi comentariul la art. 242 şi următoarele).
9. Termenul în interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în conformitate cu
prevederile articolelor 688 şi 689. Respectarea termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte
importantă deoarece în caz contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii prevăzute de
lege (vezi comentariul la art. 691 şi 693).
10. Şi în cazul în care oferta poate fi acceptată doar prin declaraţii şi în cazul în care poate fi acceptată şi prin
acţiuni destinatarul ofertei are dreptul să execute obligaţiile din contract chiar concomitent cu notificarea
ofertantului despre acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe, din practica stabilită între părţi
sau din circumstanţele cazului nu rezultă că obligaţia poate fi executată doar după expirarea unui termen de
la momentul în care acceptul a ajuns la ofertant.
11. Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora destinatarul
ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Deci destinatarul este liber în alegerea
mijloacelor de comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din practica stabilită între
părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie mijlocul de comunicare pe care l-a
folosit ofertantul. Însă chiar şi în cazul în care în ofertă este indicat mijlocul de comunicare, sau acesta
rezultă din uzanţele sau practica stabilită între părţi destinatarul este în drept să folosească alt mijloc de
comunicare. Cu condiţia însă ca în cazul în care determinarea termenului pentru acceptarea ofertei depinde
de mijlocul de comunicare termenul să fie determinat în dependenţă de mijlocul de comunicare pe care
trebuia să-l folosească destinatarul. Destinatarul ofertei nu va putea folosi totuşi alt mijloc de comunicare
decît cel indicat de către ofertant, dacă ultimul va declara în mod expres că nu va accepta un răspuns
expediat prin alte mijloace de comunicare.
12. Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicat oral ofertantului sau oricărei
persoane care poate acţiona în numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este exprimată în
scris, în cazul în care a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a
acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă în mîna ofertantului. Este suficient să fie înmînat unui angajat al
ofertantului, să fie plasată în cutia poştală a ofertantului sau să fie recepţionată prin faxul, telexul sau
computerul ofertantului.
13. Deşi nu este prevăzut expres trebuie considerat că nici în cazul în care oferta poate fi acceptată prin tăcere
sau prin inacţiune nu este necesară notificarea ofertantului pentru ca acceptul să producă efecte. În cazul în
care oferta urmează să fie acceptată prin tăcere sau prin inacţiune pentru respingerea ofertei este necesar ca
destinatarul ofertei să declare că respinge oferta sau să săvîrşească anumite acţiuni în termenul stabilit în
ofertă sau care rezultă din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului. din
momentul cînd a expirat termenul în care destinatarul trebuia să răspundă sau să săvîrşească anumite
acţiuni pentru a respinge oferta. nu este necesară notificarea ofertantului. Destinatarul ofertei are sarcina de
a demonstra că a notificat ofertantul despre respingerea ofertei sau despre săvîrşirea acţiunilor prin care a
fost respinsă oferta. În caz contrar este suficient să expire termenul fixat în ofertă, care rezultă din uzanţe
sau din practica stabilită între părţi sau, în lipsa acestuia, un termen rezonabil care rezultă din
circumstanţele cazului şi destinatarul ofertei să tacă sau se abţină de la săvîrşirea anumitor acţiuni şi
contractul va fi încheiat. Notificarea ofertantului despre tăcere sau inacţiune este inutilă deoarece în cazul
în care în termenul fixat sau care poate fi dedus nu a fost notificat despre respingere sau despre săvîrşirea
acţiunilor el deja ştie că nu a fost respinsă oferta nici prin declaraţie nici prin acţiuni.
14. Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este foarte important deoarece de acest
moment sînt legate un şir de consecinţe juridice:
(a) pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice contractul nu este încheiat(vezi
comentariul la art. 699);
(b) pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice acesta poate fi revocat (retractat) sau
modificat de către destinatarul ofertei;
(c) acceptul care parvine mai tîrziu decît termenul stabilit sau care poate fi dedus nu va mai produce
efecte juridice, cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692);
(d) destinatarul ofertei suportă riscul în cazul în care acceptul nu parvine în termen sau în cazul în
care conţinutul acceptului este denaturat.

Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen

(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în
cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care ofertantul
se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la
parvenirea răspunsului.

1. Oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta trebuie
acceptată imediat, în caz contrar oferta devine caducă. Se echivalează cu oferta făcută unei persoane
prezente oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta
prin intermediul mijloacelor de comunicare (prin telefon, videotelefon, etc.) şi deci şi această ofertă poate fi
acceptată doar pe loc.
2. Deşi în textul articolului nu există nici o excepţie, această dispoziţie trebui interpretată prin prisma
articolului 689. În consecinţa va rezulta că trebuie acceptată pe loc doar acea ofertă făcută verbal sau prin
mijloace de comunicare în care nu este stabilit fie expres fie implicit un termen pentru acceptare.
3. În cazul în care ofertantul nu comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei, fie nemijlocit fie prin intermediul
mijloacelor de comunicare şi în ofertă nu a fost stipulat termenul în care acceptul trebuie să parvină
ofertantului sau acest termen nu rezultă din ofertă, din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi şi nici
din circumstanţele în care a fost făcută oferta, se va considera că ofertantul este obligat să menţină oferta un
termen care este necesar pentru ca acceptul să parvină ofertantului Durata termenului se determină în
dependenţă de circumstanţele cazului, inclusiv în dependenţă de mijloacele de comunicare folosite de către
ofertant. În cazul în care acceptul se va exprima prin tăcere sau prin inacţiuni, fără a fi necesară notificarea
ofertantului, termenul pînă cînd trebuie să dureze tăcerea sau inacţiunile pentru a fi considerate accept se va
determina în conformitate cu aceleaşi reguli.
4. Dispoziţiile alineatului doi nu trebuie interpretată în sensul că destinatarul ofertei trebui să expedieze
acceptul prin aceleaşi mijloace de comunicare pe care le-a folosit ofertantul. Destinatarul ofertei este liber
în alegerea mijloacelor de comunicare cu excepţia cazului în care ofertantul va cere ca acceptul să fie
expediat prin anumite mijloace de comunicare. Există opinii că chiar şi în cazul în care ofertantul va
condiţiona valabilitatea acceptului de folosirea unui anumit mijloc de comunicare oferta ar putea fi
acceptată şi prin intermediul altor mijloace de comunicare dacă cererea ofertantului este abuzivă. Însă dacă
termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în dependenţă de mijlocul de
comunicare, termenul se va determina în toate cazurile luînd în consideraţie mijlocul de comunicare folosit
de ofertant.

Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen

Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în
termen.

1. În cazul în care în ofertă este stabilit termenul pentru acceptarea ofertei destinatarul ofertei este obligat să
expedieze acceptul astfel încît acesta să parvină ofertantului în interiorul termenului stipulat în ofertă. Deci
importanţă juridică are nu data expedierii acceptului ci data cînt acesta va parveni ofertantului. În cazul în
care acceptul parvine după expirarea termenului stabilit expres sau implicit, acesta va constitui o nouă
ofertă (vezi comentariul la art. 691). Totuşi în condiţiile prevăzute de art. 692 un răspuns al destinatarului
ofertei care parvine ofertantului după expirarea termenului poate deveni accept.
2. Ofertantul poate stabili un termen pentru acceptarea ofertei nu numai în mod expres ci şi implicit. Trebuie
de considerat că un termen a fost stipulat în mod implicit şi în cazul în care reieşind din circumstanţele
cazului oferta chiar şi făcută unei persoane prezente nu putea fi acceptată imediat. Spre exemplu sînt
necesare investigaţii îndelungate pentru analizarea ofertei sau oferta conţine multe condiţii. În acest caz se
va prezuma că ofertantul a acordat un termen pentru acceptarea ofertei chiar şi în cazul în care în ofertă nu
se conţine un termen.

Articolul 690. Începutul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei

Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să
curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare sau,
dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin mijloace
de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta parvine destinatarului.

1. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care nu este stabilită data la care acceptul trebuie să
parvină ofertantului ci a fost stabilită în mod expres sau implicit o perioadă de timp în interiorul căreia
acceptul trebuie să parvină ofertantului. A doua condiţie pentru aplicarea acestor dispoziţie este lipsa unui
acord între părţi sau indicaţia ofertantului cu privire la un alt mod de calculare a termenului în care acceptul
trebui să parvină ofertantului.
2. În cazul în care în scrisoare este menţionată data întocmirii scrisorii şi această data diferă de data indicată
pe plic data la care acceptul trebuie să ajungă la ofertant se va determina în dependenţă de data menţionată
pe scrisoare şi nu în dependenţă de data indicată pe plic. Această soluţie se explică prin faptul că atît
destinatarul ofertei cît şi ofertantul dispun de textul scrisorii pe cînd plicul ar putea să se afle doar la
destinatarul ofertei şi aceasta cu condiţia că ultimul l-a păstrat, fapt care nu este prea des întîlnit. Deşi în
acest articol nu se prevede nici o excepţie considerăm totuşi că chiar şi în cazul în care în scrisoare este
indicată data întocmirii acesteia termenul pentru acceptarea ofertei va trebui calculat în dependenţă de data
indicată pe plic în cazul în care calcularea termenului în dependenţă de data din scrisoare ar fi nerezonabilă
şi neechitabilă. Astfel în cazul în care termenul calculat în dependenţă de data indicată în scrisoare ar fi
expirat la momentul expedierii scrisorii este evident că termenul nu poate fi calculat de la data indicată în
scrisoare. Şi în cazul în care scrisoare este expediată cu o întîrziere nejustificat de mare de la data întocmirii
nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare dacă termenul obţinut este cu mult
mai mic decît termenul pe care l-ar fi avut la dispoziţie destinatarul ofertei în cazul în care scrisoare ar fi
fost expediată într-un termen rezonabil de la data întocmirii. De asemenea nu este rezonabil de a calcula
termenul de la data indicată în scrisoare în cazul în care această dată este ulterioară datei indicate pe plic şi
nu este evidentă intenţia ofertantului de a acorda un termen mai mare pentru acceptarea ofertei prin
indicarea acestei date.
3. În cazul în care ofertantul comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei oferta parvine destinatarului anume în
acel moment şi este justificată regula instituită în acest articol de a calcula data la care acceptul trebuie să
parvină ofertantului de la data la care a parvenit oferta. Deci în cazul în care oferta este comunicată
nemijlocit termenul începe să curgă mai tîrziu decît în cazul în care oferta este transmisă prin poştă sau alte
mijloace de comunicare care nu asigură comunicarea instantanee între ofertant şi destinatarul ofertei. În al
doilea caz termenul începe să curgă înainte de data la care destinatarul ofertei a luat cunoştinţă de ofertă.
De acest fapt trebuie să se ţină cont în cazul în care termenul de valabilitate a ofertei se va determina în
dependenţă de circumstanţele cazului. Astfel în cazul în care nu este stabilită expres perioada de timp în
care acceptul trebuie să parvină ofertantului la determinarea acestei perioade se va ţine cont de faptul că în
cazul în care oferta este expediată prin poştă parvine destinatarului ofertei mai tîrziu decît oferta
comunicată nemijlocit (vezi comentariul la art. 688). În acest caz va trebuie să i se acorde destinatarului
ofertei un termen mai lung pentru acceptarea ofertei.
4. Prin dispoziţiile acestui articol se stabileşte doar momentul de la care începe calcularea termenului. Pentru
a determina data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului termenul se calculează în conformitate cu
regulile stabilite în articolele 259 – 266. Regula de bază constă în faptul că zilele de odihnă nu se exclud la
calcularea termenului. Dacă însă acceptul nu poate fi înmînat ofertantului datorită faptului că la domiciliul
sau sediul ofertantului în ultima zi a termenului este o zi de odihnă termenul se va prelungi pînă la
următoarea zi lucrătore (vezi comentariul la art. 265).

Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări

(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.


(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere
a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu
afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întîrziere
nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se
conţin în acceptare.

1. Cu excepţia cazului în care oferta trebuie să fie acceptată de loc (vezi comentariul la art. 688) destinatarul
ofertei o poate accepta în termenul stabilit în oferta sau, în lipsa acestuia, în termenul care rezultă din lege,
uzanţe, practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului. În cazul în care aceste termen va fi
omis şi răspunsul nu a parvenit ofertantului oferta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) indiferent de
faptul dacă a fost răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat în termen util sau nu şi indiferente de
faptul dacă întîrzierea răspunsului îi este imputabilă destinatarului ofertei sau nu. Două excepţii de la
această regulă sînt stabilite în art. 692.
2. Răspunsul destinatarului ofertei care a fost destinat să constituie accept, dar care a ajuns cu întîrziere la
ofertant, dacă nu se întrunesc condiţiile articolului 692 va fi considerat o respingere a ofertei şi, în
conformitate cu prevederile alineatului întîi, o nouă ofertă. Dispoziţia alineatului întîi are caracter
dispozitiv fapt ce permite părţilor să prevadă altceva. Şi deci răspunsul destinatarului ofertei care parvine
cu întîrziere ofertantului va fi considerat o nouă ofertă numai în cazul în care destinatarul ofertei nu a
stipulat altceva în răspunsul său sau altceva nu rezultă din acordurile sau practicile stabilite între părţi.
3. În alin. (2) se stabileşte regula generală cu privire la conţinutul acceptului. Pentru a produce efecte juridice
răspunsul la ofertă trebuie să fie o reproducţie fidelă a ofertei şi să nu includă completări sau modificări a
condiţiilor ofertei sau să nu pună încheierea contractului în dependenţă de anumite condiţii. În caz contrar
răspunsul destinatarului ofertei este considerat o respingere a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă , cu
excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692 şi 693). Este important de menţionat că va fi
considerat o respingere a ofertei şi o nouă ofertă numai acel răspuns care a avut scopul de a servi accept. În
cazul în care răspunsul doar solicită anumite informaţii sau se formulează posibilitatea de a introduce
modificări în condiţiile ofertei acest răspuns nu poate fi considerat drept respingere a ofertei şi o nouă
ofertă. Acest răspuns doar are scopul de a determina dacă ofertantul este pregătit să negocieze sau să
accepte modificarea condiţiilor ofertei şi nu afectează posibilitatea acceptării ulterioare a ofertei.
Importanţa acestei distincţii constă în faptul că în cazul în care oferta a fost respinsă aceasta devine caducă
(vezi comentariul la art. 686) şi nu mai poate fi acceptată de către destinatarul ofertei chiar dacă acesta este
de acord ulterior cu toate condiţiile ofertei şi nu a expirat termenul pentru acceptarea ofertei.
4. Trebuie de menţionat că deşi în alineatele (1) şi (2) sînt folosite sintagmele „acceptarea tardivă” şi
„acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei” atît răspunsul venit cu întîrziere cît şi răspunsul în
care se conţin modificări şi completări ale condiţiilor ofertei nu sînt un accept. Aceasta este evident chiar
din aceste alineate care stipulează în mod expres că şi într-un caz şi în altul sîntem în prezenţa unor noi
oferte şi nu în prezenţa unui accept.
5. Alineatul trei are scopul de a facilita încheierea contractului în situaţia în care răspunsul destinatarului
ofertei conţine divergenţe în raport cu conţinutul ofertei dar aceste divergenţe nu modifică semnificativ
conţinutul ofertei. În acest caz reieşind din interesele circuitului civil nu este raţional de a refuza să
recunoaştem acceptul în condiţiile în care este mare verosimilitatea că ofertantul ar fi acceptat modificările
sau completările dacă ar fi ştiut de acestea. Modificarea condiţiilor ofertei poate consta fie în introducerea
unor condiţii suplimentare faţă de condiţiile care se conţin în ofertă, fie în modificarea condiţiilor care se
conţin în ofertă. Şi întru-un caz şi în altul pentru ca răspunsul să fie considerat accept este necesar ca
modificările şi completările să nu fie esenţiale. Faptul dacă modificările sau completările sînt esenţiale sau
nu se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont de prevederile ofertei, de legislaţie, uzanţe sau de practica
stabilită între părţi precum şi de circumstanţele cazului. De regulă, dar nu obligatoriu, sînt modificări sau
completări esenţiale acelea care se referă la condiţiile esenţiale, spre exemplu, modificarea sau completarea
condiţiilor cu privire la obiectul contractului, cu privire la preţ şi la modul de achitare a acestuia, cu privire
la locul şi la modul de executare a obligaţiilor, cu privire la răspunderea părţilor sau cu privire la modul de
soluţionare a litigiilor dintre părţi. În orice caz va fi considerată esenţială acea condiţie pe care a menţionat-
o în mod expres ofertantul chiar dacă reieşind din legislaţie, uzanţe sau practica stabilită între părţi sau din
circumstanţele cazului această condiţie nu ar fi trebuit să fie considerată esenţială.
6. În condiţiile în care răspunsul la ofertă conţine divergenţe neesenţiale dar ofertantul nu doreşte să accepte
aceste modificări sau completări el trebuie să le respingă. Respingerea se face printr-o declaraţie adresată
destinatarului ofertei. Pentru a produce efecte declaraţia trebuie expediată într-un termen cît mai scurt.
Durata termenului în interiorul căruia ofertantul poate respinge modificările sau completările incluse în
răspunsul destinatarului ofertei se determină în fiecare caz aparte ţinînd cont de legislaţie, uzanţe, practica
stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului. Pentru determinarea termenului în interiorul căruia
ofertantul trebuie să obiecteze, precum şi pentru determinarea modului de comunicare se aplică mutatis
mutandis regulile respective aplicabile acceptului (vezi comentariul la art. 687). Destinatarul ofertei nu are
dreptul să indice un termen în interiorul căruia ofertantul ar putea accepta sau respinge modificările sau
completările aduse ofertei.
7. Declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor va evita încheierea contactului dacă a fost
expediată fără întîrziere nejustificată. În cazul în care declaraţia despre respingerea modificărilor sau
completărilor a fost expediată într-un termen util dar va parveni cu întîrziere sau cu denaturări la
destinatarul ofertei riscul rămîne al ofertantului. Ofertantul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat
destinatarului ofertei prin faptul că acesta nu a fost notificat în timp util despre respingerea modificărilor şi
completărilor. Contractul însă nu va fi încheiat deoarece ofertantul şi-a manifestat voinţa de a nu accepta
oferta care conţine modificări şi completări. Această soluţie intervine deoarece nu există o normă care ar
stipula că declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor va produce efecte juridice din momentul
în care va ajunge la destinatarul ofertei.
8. În cazul în care ofertantul nu a respins răspunsul care conţine modificări şi completări sau l-a respins după
expirarea termenului în care ar fi putut să-l respingă răspunsul cu modificări şi completări se va considera
drept accept şi contractul se va considera încheiat în condiţiile care se conţineau în ofertă cu modificările şi
completările incluse de destinatarul ofertei.
9. În cazul în care ofertantul respinge doar o parte din modificările sau completările propuse de destinatarul
ofertei pentru destinatarul ofertei se vor aplica regulile stabilite în acest articol. Adică el va putea să tacă şi
atunci contractul se va considera încheiat în condiţiile ofertei plus modificările şi completările propuse de
destinatarul ofertei, mai puţin cele care au fost respinse de către ofertant. Nu există nici o normă şi nici un
raţionament care l-ar împiedica pe ofertant în cazul în care respinge o parte din modificările şi completările
neesenţiale propuse de destinatarul ofertei să includă şi alte modificări sau completări care de asemenea nu
vor modifica esenţial condiţiile ofertei. În cazul în care destinatarul ofertei nu este de acord cu modificările
sau completările propuse de ofertant el trebuie să le respingă în condiţiile stabilite pentru ofertant. Dacă
modificările sau completările nu sînt respinse contractul se consideră încheiat în condiţiile indicate în alin.
(3).

Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive


(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el
consideră acceptul parvenit în termen.
(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost
expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi
faptul întîrzierii.

1. În acest articol sînt stipulate două excepţii de la prevederile art. 691 alin. (1) unde se stipulează că
răspunsul destinatarului ofertei care a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei este
considerat drept respingere a ofertei şi drept o nouă ofertă. Aceste două excepţii stabilesc condiţiile în care
contractul va fi încheiat chiar şi în cazul în care răspunsul destinatarului ofertei a sosit după expirarea
termenului de valabilitate a ofertei.
2. Alineatul (1) reglementează situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat cu întîrziere sau
situaţia în care ofertantul nu poate stabili data la care a fost expediat răspunsul, chiar dacă răspunsul
destinatarului a fost expediat în termen util. În alineatul doi este reglementată situaţia în care răspunsul a
fost expediat în termen util dar din motive care nu depind de destinatarul ofertei nu a parvenit ofertantului
în termenul de valabilitate a ofertei. Spre exemplu în cazul în care reieşind din data indicată de pe plic este
evident că dacă poşta ar fi respectat termenul obişnuit de expediere a scrisorilor răspunsul ar fi parvenit în
termen util ofertantului. Diferenţa dintre prima şi a doua situaţie constă în faptul că în primul caz întîrzierea
î-i este imputabilă destinatarului iar în al doilea caz nu. Datorită acestei diferenţe este justificată
soluţionarea diferită a acestor situaţii de către legiuitor. În primul caz pentru ca răspunsul să fie considerat
drept accept şi contractul să fie încheiat este necesară acţiunea ofertantului, care trebuie să trimită într-un
termen cît mai scurt posibil o notificare destinatarului ofertei despre faptul că răspunsul este acceptat şi
contractul este încheiat. Termenul în care ofertantul trebuie să notifice destinatarul ofertei despre
acceptarea răspunsului întîrziat se determină în fiecare caz aparte reieşind din legislaţie, uzanţe, din practica
stabilită între părţi şi din circumstanţele cazului. În al doilea caz pentru ca răspunsul să fie considerat
întîrziat este necesar ca ofertantul să trimită destinatarului ofertei într-un termen cît mai scurt posibil o
notificare despre faptul că răspunsul deşi trimis în termen util a parvenit ofertantului după expirarea
termenului de valabilitate a ofertei. Deci în primul caz pentru încheierea contractului este necesară acţiunea
ofertantului iar în al doilea caz – tăcerea.
3. Notificarea ofertantului privind acceptarea răspunsului destinatarului ofertei parvenit după expirarea
termenului de valabilitate a ofertei nu trebuie de confundat cu acceptarea ofertei destinatarului ofertei în
condiţiile în care răspunsul destinatarului ofertei este considerat drept respingere a ofertei iniţiale şi
înaintarea unei noi oferte. În cazul acceptării fie prin acţiuni fie prin inacţiuni a unui răspuns întîrziat al
destinatarului ofertei ofertantul parcă ar prelungi termenul de valabilitate a ofertei. Deci răspunsul
destinatarului ofertei va produce efecte din momentul parvenirii ofertantului. În cazul în care răspunsul
întîrziat este considerat o nouă ofertă acceptarea acesteia va produce efecte din momentul în care acceptul
ofertantului iniţial va parveni destinatarului ofertei iniţiale. În acest caz nu numai momentul ci şi locul
încheiereii contractului ar fi altul (vezi comentariul la art. 699).
4. În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) în cazurile în care răspunsul destinatarului ofertei va conţine
modificări sau completări se vor aplica mutatis mutandis dispoziţiile articolului 691 alin. (3). (Văd poate
dau detaliat)

Articolul 693. Acceptarea cu modificări în relaţiile comerciale

Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se
consideră încheiat atunci cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză
neîntîrziat.

1. Dispoziţiile acestuia articol se vor aplica numai în cazul în care se întrunesc cumulativ următoarele
condiţii: (a) dacă atît ofertantul cît şi destinatarul ofertei sînt comercianţi; (b) dacă modificările şi
completările propuse de destinatarul ofertei vor modifica sau completa în mod esenţial condiţiile ofertei. În
cazurile în care modificările sau completările propuse de destinatul ofertei nu vor afecta în mod esenţial
condiţiile ofertei contractul se va încheia în condiţiile art. 691, care sînt mai puţin riguroase; (c) destinatarul
ofertei putea conta a momentul expedierii acceptului pe acordul ofertantului în privinţa modificării sau
completării condiţiilor ofertei. Această convingere poate rezulta din ofertă (spre exemplu ofertantul a
declarat că ar putea accepta modificarea preţului în anumite proporţii), din practicile stabilite între părţi
(spre exemplu asemenea modificări şi completări au fost făcute de mai multe ori şi ofertantul le-a acceptat)
sau chiar şi din conţinutul modificărilor sau a completărilor (spre exemplu se propune ca bunurile să fie
transportate gratuit de către destinatarul ofertei în situaţia în care conform ofertei, bunurile trebuiau să fie
preluate de către ofertant de la locul unde sînt fabricate).; (d) ofertantul trebuia să-şi dea seama că
destinatul ofertei va conta pe consimţămîntul său. Destinatarului ofertei îi revine sarcina de a demonstra că
ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatarul ofertei va conta pe consimţămîntul ofertantului; (e)
ofertantul nu respinge fără întîrziere nejustificată modificările şi completările. Termenul în care ofertantul
ar fi trebuit să respingă modificările şi completările se determină în fiecare caz în parte reieşind din ofertă,
din răspunsul destinatarului ofertei, din uzanţe sau practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele
cazului.
2. În cazul în care se întrunesc condiţiile indicate mai sus contractul dintre comercianţi se va considera
încheiat în condiţiile prevăzute la art. 691 alin. (3). Condiţiile contractului vor fi determinate de condiţiile
ofertei, plus modificările şi completările care se conţin în răspunsul destinatului ofertei.
3. În cazul în care ofertantul va refuză neîntîrziat încheierea contractului în condiţiile propuse de destinatarul
ofertei declaraţia despre acceptarea ofertei va fi considerată o respingerea a ofertei şi în acelaşi timp o nouă
ofertă (vezi comentariul la art. 691).

Articolul 694. Acceptarea tacită

(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi
din uzanţe nu reiese altfel.
(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o
ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este
obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd
respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de
acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.

1. În alineatul una este stipulată regula generală conform căreia în cazul în care destinatarul tace sau nu
savîrşeşte acţiuni oferta nu se consideră acceptată, dacă altceva nu rezultă din lege, din practica stabilită
între părţi sau din uzanţe. Tăcerea sau inacţiunea vor fi considerate acceptare a ofertei în temeiul practicii
stabilite între părţi sau în temeiul uzanţelor numai în cazul în care raporturilor dintre ofertant şi destinatarul
ofertei vor fi guvernate de practicile sau uzanţele invocate. În doctrină se menţionează că chiar şi în lipsa
unor prevederi legale sau contractuale, a uzanţelor sau a practicii stabilite între părţi tăcerea va fi
considerată drept acceptare în cazul în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului ofertei
(spre exemplu propunerea privind remiterea de datorie (vezi comentariul la art. 662)).
2. În cazul în care destinatarul ofertei nu răspunde la ofertă, tăcerea sau inacţiunea sa ar putea fi considerată
accept dacă destinatarul ofertei acceptă bunurile şi serviciile oferite deşi avea posibilitate obiectivă să le
respingă şi în mod rezonabil trebuia să ştie că pentru bunurile sau serviciile oferite trebuie să plătească.
3. Ofertantul nu are dreptul să indice în ofertă că în cazul în care destinatarul ofertei nu va răspunde sau va
savîrşi anumite acţiuni contractul se va considera încheiat. Conform principiului libertăţii contractului
destinatarul ofertei are dreptul nu numai să accepte sau să respingă oferta dar şi dreptul de a o ignora. În
schimb nu există nici o normă care ar interzice părţilor să închei un contract prin care să se stipulează că în
cazul în care nu se răspunde sau nu se săvîrşesc anumite acţiuni oferta se va considera acceptată.
4. Dispoziţiile alineatului doi se aplică numai în raporturile dintre comercianţi. Acvînd în vedere faptul că
scopul existenţei comercianţilor constă în desfăşurarea unei anumite activităţi putem presupune că
comercianţii vor refuza acceptarea ofertelor numai în cazul în care vor avea motive întemeiate. Cu atît mai
mult în cazul în care oferta vine de la o persoană cu care comerciantul respectiv se află în relaţii de afaceri.
Din acest considerent în alin. (2) a fost stipulat că tăcerea comerciantului va fi considerată accept, dacă nu
respinge oferta fără întîrziere. Termenul în care trebuie respinsă oferta se determină în dependenţă de
circumstanţele cazului ţinînd cont de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de ofertă. Trebuie de
menţionat că ofertantul nu are dreptul să-i fixeze destinatarului ofertei un termen în care acesta este obligat
să respingă oferta. Totuşi la determinarea acestuia termen instanţa va trebui să i-a în consideraţie termenul
fixat de ofertant.
5. Contractul se va considera încheiat la expirarea termenului în care destinatarul ar fi trebuit să respingă
oferta. Destinatarul ofertei nu trebuie să notifice ofertantul despre faptul că acceptă oferta.
6. Pentru aplicarea prevederilor alin. (2) este necesar ca oferta să se refere la bunurile pe care le
comercializează de obicei unul dintre comercianţii care se află în relaţii de afaceri. Nu este relevant dacă
relaţiile de afaceri anterioare au avut drept obiect bunurile care constituie obiectul ofertei. Nu este relevant
nici faptul de la cine a parvenit oferta – de la cel care înstrăinează bunuri sau de la cel care le dobîndeşte.
7. Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va consideră că comercianţii se află în relaţii de afaceri în cazul în
care aceştia au fost parte a mai multor operaţii comerciale sau măcar şi a unei singure operaţii comerciale
dar care a durat o perioadă suficient de îndelungată. Problema dacă există sau nu relaţii de afaceri se
determină în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz în parte, ţinînd cont de uzanţe.
8. În scopul protejării intereselor ofertantului care concomitent cu oferta a expediat şi bunurile legiuitorul a
stipulat obligaţia pentru destinatarul ofertei de a proteja aceste bunuri în cazul în care respinge oferta cît şi
pe perioada în care în mod rezonabil şi-a rezervat-o pentru a delibera dacă să accepte sau nu oferta. Prind
protejarea bunurilor trebuie de înţeles acele măsuri care sînt necesare în situaţia concretă pentru a conserva
drepturile ofertantului asupra bunurilor. De regulă aceste măsuri vor consta în depozitarea bunurilor, dar
pot fi necesare şi alte măsuri. Spre exemplu în cazul în care bunurile sînt perisabile destinatarul ofertei este
obligat să i-a măsuri pentru realizare bunurilor. Alegerea măsurilor necesare pentru protejarea intereselor
ofertantului revine destinatarului ofertei, care însă este obligat să ţină cont de eventualele indicaţii ale
ofertantului, de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Toate cheltuielile legate de păstrarea bunurilor
sînt suportate de destinatarul ofertei urmînd ca ulterior să fie trecute în contul ofertantului.
9. Destinatarul ofertei poate să nu i-a măsuri de protecţie a bunurilor în măsura în care nu poate suporta
cheltuielile necesar. Destinatarul ofertei nu se poate prevala de acest drept dacă cheltuielile sînt achitate de
către ofertant.
10. Destinatarul ofertei poate să refuze adoptarea masurilor de protejare a bunurilor ofertantului dacă prin
aceste măsuri primul va suferi careva dezavantaje. Spre exemplu nu va putea începe la timp reparaţia
necesară a depozitului în care urmează să depoziteze bunurile ofertantului, pentru a finaliza reparaţia în
timp util, necesar pentru a depozita bunurile pe care le va primi în viitor. De această dispoziţie destinatarul
ofertei se poate prevala în cazul în care acest dezavantaj este destul de serios în dependenţă de
circumstanţele cazului şi nu va putea fi compensat de către ofertant.
11. Destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant, pe cheltuiala ultimului, despre măsurile luate în scopul
protejării bunurilor sau despre imposibilitatea de a proteja bunurile (vezi comentariul la art. 516). În caz
contrar destinatarul ofertei va răspunde pentru prejudiciul cauzat ofertantului prin faptul că nu l-a notificata
sau l-a notificat cu întîrziere.

Articolul 695. Revocarea acceptării

Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului
înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

1. În acest articol este stipulat dreptul destinatarului ofertei de a revoca (retracta) acceptul. Acest drept este
strîns legat de momentul în care acceptul produce efecte (vezi comentariul la art. 687). Regula privind
revocarea acceptului este analogică regulii stipulate pentru revocarea (retractarea) ofertei (vezi comentariul
la art. 683).
2. Acceptul poate fi revocat (retractat) printr-o declaraţie care trebuie să parvină ofertantului cel tîrziu pînă în
momentul în care parvine acceptul. Pentru cazul în care acceptarea poate fi făcută prin tăcere sau prin
inacţiune problema revocării (retractării) nu se pune deoarece din momentul ce tăcerea sau inacţiunea au
durat pe parcursul termenului stabilit expres sau implicit contractul se va considera încheiat la expirarea
termenului respectiv. Dacă acceptarea poate fi făcută prin savîrşirea anumitor acţiuni trebuie de făcut
distincţie între situaţia în care contractul se consideră încheiat la săvîrşirea acţiunilor (vezi comentariul la
art. 687) şi situaţia în care contractul se va considera încheiat la momentul notificării ofertantului despre
săvîrşirea acţiunilor. În primul caz acceptul nu va putea fi revocat (retractat) deoarece a produs efecte
juridice şi contractul a fost deja încheiat. Destinatarul ofertei va putea doar rezolvi contractul în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege sau contract. În al doilea caz însă se va aplica regula stabilită în acest articol. În
cazul în care notificarea despre retractarea acţiunilor va parveni anterior notificării despre săvîrşirea
acţiunilor acceptul se va considera revocat (retractat) şi contractul nu se va considera încheiat deoarece
anterior parvenise o declaraţie despre respingerea ofertei. Din acel moment oferta devine caduca (vezi
comentariul la art. 686) şi ulterior nu mai poate fi acceptată nici chir printr-o declaraţie expresă.

Articolul 696. Înscrisul care confirmă încheierea contractului

Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la
data încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a
contractului, cu excepţia cazului cînd ele îl alterează material sau cînd partea care îl recepţionează le respinge
fără întîrzieri nejustificate.

1. Dispoziţia acestuia articol se aplică situaţiilor în care după încheierea fie verbală fie scrisă a contractului
dintre comercianţi una din părţi transmite celeilalte părţi un înscris care are scopul de a confirma contractul
şi condiţiile care au fost consimţite de către părţi, dar care introduce completări sau modificări a condiţiilor
consimţite de către părţi. Necesitatea acestei reglementări constă în faptul că articolul 691 alin. (3)
soluţionează doar problema modificărilor şi completărilor conţinute în declaraţia despre acceptarea ofertei,
adică o problemă care a apărut pînă la momentul încheierii contractului. Sub incidenţa acestei norme nu
nimeresc situaţiile în care pentru confirmarea contractului şi a condiţiilor acestui una din părţi expediază
celeilalte părţi un înscris şi în acest înscris se conţin completări sau modificări ale clauzelor contractului
care nu modifică esenţial condiţiile contractului. Aceste înscrisuri pot fi expediate fie din iniţiativa
expeditorului fie la iniţiativa părţii căreia i-a fost expediat (spre exemplu ultimul are nevoie de un înscris
pentru evidenţă contabilă, pentru efectuarea decontărilor bancare sau a procedurilor vamale).
2. Deşi teoretic se face o deosebire între situaţia prevăzută de acest articol şi situaţia prevăzută în art. 691 alin.
(3) din punct de vedere practic soluţiile vor fi similare. Şi în cazul în care se expediază un înscris în scopul
confirmării contractului pentru ca modificările şi completările să devină clauze contractuale trebuie să fie
respectate aceleaşi condiţii (vezi comentariul la art. 691): (a) completările sau modificările să nu devieze în
mod esenţial de la condiţiile contractuale consimţite de către părţi; (b) să nu fie respinse de către partea care
le recepţionează într-un termen cît mai scurt posibil, determinat reieşind din circumstanţele cazului.
Importanţă juridică şi în acest caz are declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor şi nu
parvenirea acestei declaraţii celeilalte părţi. Termenul rezonabil nu poate fi determinat în mod abstract ci
doar în fiecare caz aparte ţinînd cont de uzanţele şi practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului
3. Sarcina de a demonstra că modificările şi completările au fost respinse fără întîrzieri nejustificate revine
părţii care a primit înscrisul privind confirmarea contractului cu modificări şi completări.
4. Dispoziţiile acestuia articol nu se aplică situaţiilor în care una din părţi transmite un înscris privind
confirmarea contractului şi a condiţiilor acestuia şi în acest înscris solicită destinatarului să-şi manifeste
acordul privind acceptarea completărilor şi modificărilor. Destinatarul nu este obligat să răspundă pentru a
respinge aceste completări şi modificări. Este suficient să le ignoreze.
5. Pentru scopurile acestui articol noţiunea „înscris care are drept scop confirmarea contractului” trebuie
înţeleasă într-un sens larg. Spre exemplu această noţiune include şi cazurile în care o parte foloseşte pentru
specificarea condiţiilor contractului note de plată sau alte documente similare referitoare la executare.

Articolul 697. Comis-voiajorii

(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii,
încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni,
consumatorul nu îl revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi.
(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, şi
asupra contractelor de asigurare.
(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în care
consumatorul este înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare.

1. Scopul acestui articol este de a proteja persoanele fizice care procură bunuri pentru necesităţile personale în
cazul în care îşi asumă unele obligaţii pe care vor trebui să le execute pe viitor. Pin acest articol se instituie
o excepţie de la regula conform căreia o parte a contractului poate cere încetarea efectelor juridice ale unui
contract doar în cazul în care pentru aceasta există un temei legal sau contractual.
2. Această normă nu modifică condiţiile de încheiere a contractelor, inclusiv momentul încheierii. Termenul
de o săptămînă menţionat în acest articol se referă doar la faptul că în interiorul acestui termen
consumatorul poate renunţa la contractul pe care l-a încheiat.
3. Dreptul de revocare al consumatorului apare doar în cazul în care a fost încheiat de un consumator cu o
persoană care comercializează bunuri în mod ambulant. Nu are importanţă dacă persoana respectivă
acţionează din nume propriu sau din numele unei alte persoane fizice sau juridice. Pentru aplicarea acestor
dispoziţii nu are importanţă nici faptul dacă anterior încheierii contractului au existat negocieri între părţi
sau dacă consumatorul a avut posibilitate de a studia anterior oferta comerciantului.
4. Declaraţia privind revocarea contractului de către consumator trebuie să fie în mod obligator făcută în scris.
Deci contractul nu va putea fi revocat în temeiul acestui articol în alt mod, spre exemplu prin restituirea
bunului procurat. În interiorul termenului de o săptămînă contractul poate fi revocat de către consumator
fără ca acesta să fie obligat să invoce vre-un motiv al revocării.
5. Dreptul de revocarea al consumatorului este exclus în cazul în care contractul a fost executat pe loc de către
ambele părţi. Prin executare pe loc se înţelege executarea contractului în momentul încheierii acestuia. Este
indiferentă calitatea executării. Este obligatoriu însă ca obligaţia să fie executată în volum deplin. În cazul
în care executarea este necorespunzătoare pot fi exercitate drepturile prevăzute de lege sau contract,
inclusiv dreptul de rezoluţiune pentru executare necorespunzătoare (vezi comentariul la art. 735).
6. Consumatorul are dreptul să revoce contractele încheiate pe credit şi contractele de asigurare (vezi
comentariul la art. 1301 şi următoarele) indiferent de locul în care au fost încheiate. Prin contracte încheiate
pe credit trebuie de înţeles acele contracte în care comerciantul acordă consumatorului o amînare sau o
eşalonare a plăţii după primirea bunului. Natura bunului sau a plătii nu este relevantă pentru atribuirea
contractului la contract de credit. Şi în cazul acestor contracte dreptul de revocare apare numai dacă
contractul nu a fost executat pe loc de ambele părţi.
7. Termenul de o săptămănă pentru revocare va curge de la data la care consumatorul va fi notificat în scris
despre dreptul său de revocare. Notificarea trebuie să menţioneze în mod expres dreptul consumatorului de
a revoca contractul fără a fi obligat să suporte careva consecinţe. Notificarea poate fi făcută fie printr-o
declaraţie scrisă adresată consumatorului fie prin inserarea menţiunii respective în documentele care sînt
transmise împreună cu bunul. În ultimul caz se va considera că au fost respectate prevederile alineatului (3)
numai în cazul în care menţiunea despre dreptul de revocare a fost făcută astfel închît consumatorul să aibă
posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de menţiunea respectivă. Sarcina de a demonstra faptul notificării
revine comerciantului.
8. Dacă obligaţiile ambelor părţi vor fi executate înaintea expirării termenului de o săpămînă dreptul
consumatorului la revocare se stinge chiar dacă acesta nu a fost notificat în scris despre dreptul său de
revocare.

Articolul 698. Încheierea contractului la licitaţie

La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o
supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.

1. În cazul organizării unei licitaţii au dreptul să înainteze oferte toţi participanţii la licitaţie care au fost
acceptaţi în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei elaborate de organizatorii licitaţiei. În cazul în
care un alt participant la licitaţie face o ofertă care conţine condiţii mai favorabile decît precedenta ofertă
ultima devine caducă. Dacă adjudecătorul nu acceptă nici una din oferte şi încheie licitaţia ultima ofertă de
asemenea devine caducă.
2. Oferta făcută de către un participant la licitaţie în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei este
opozabilă participantului şi nu poate fi revocată de către ofertant (vezi comentariul la art. 812).
3. Adjudecătorul este liber să accepte orice ofertă care a fost făcută cu respectarea condiţiilor licitaţiei sau să
respingă toate ofertele, dacă altceva nu este stipulat în regulile de organizare a licitaţiei. El nu are dreptul să
accepte o ofertă care a devenit caducă prin emiterea unei supraoferte cu condiţia că ultima a fost emisă cu
respectarea condiţiilor licitaţiei.
4. Contractul se consideră încheiat din momentul în care a fost emis acceptul prin semnalarea acceptată la
licitaţie. De obicei lotul se consideră adjudecat din momentul în care adjudecătorul a lovit a treia oară cu
ciocanul.
5. În conformitate cu regulile cu privire la organizarea licitaţiei ulterior se semnează un contract de către
persoana căruia îi aparţine bunul care a fost expus la licitaţie şi adjudecatar. De regulă parte a contractului
nu este adjudecătorul

Articolul 699. Momentul şi locul încheierii contractului

(1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant.


(2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul
ofertantului.

1. În acest articol este stipulată regula generală privind momentul încheierii contractului. Aici de fapt se
repetă o normă care deja se conţine în art. 687 alin. (1) unde este stipulat că acceptul produce efecte din
momentul în care este recepţionată de către ofertant (vezi comentariul la art. 687). Soluţionarea problemei
privind momentul încheierii contractului este relativ simplă în cazul în care destinatarul ofertei trebuie să-l
notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Situaţia însă va fi mult mai complicată în cazul în care
această notificarea nu este obligatorie, în special în cazul în care oferta este acceptată prin tăcere sau prin
inacţiuni (vezi comentariul la art. 687 alin. (3) şi 694).
2. Trebuie de considerat că în cazul în care acceptul produce efecte înainte de a fi primit de către ofertant
contractul va fi considerat încheiat din momentul în care acceptul a produs efecte. O altă interpretare nu
este posibilă în situaţia în care acceptul deşi a produs efecte nu va ajunge niciodată la ofertant pentru că nu
va exista o notificare. Nu este posibil de interpretat această situaţie în sensul că în cazul în care acceptul nu
trebuie notificat ofertantului contractul se va considera încheiat în momentul în care ofertantul va afla
despre circumstanţele în care a aflat despre accept (a aflat despre tăcere, despre acţiuni sau inacţiuni). In
acest caz încheierea contractului va depinde de perceperea subiectivă a ofertantului fapt care nu este
adminisbil. Momentului încheierii contractului trebuie să fie determinat în dependenţă de criterii obiective.
Savîrşirea acţiunilor ori tăcerea sau inacţiunea în termenul stabilit expres sau implicit sînt criterii obiective
care permit de a determina momentul încheierii contractului fără a di nevoiţi să apelăm la perceperea
subiectivă a ofertantului.
3. În cazul în care între părţi va apare un litigiu stabilirea faptului dacă contractul este încheiat sau nu şi
respectiv a momentului şi locului încheierii ţine de competenţa instanţei care se pronunţă asupra fondului.
4. În raporturile comerciale, în special în cazurile în care este vorba despre contracte complexe, contractele se
încheie în rezultatul unor negociere complicate şi îndelungate fără a putea stabili exact dacă a existat o
ofertă şi un accept. În acest cazuri este complicat de determinat dacă a fost sau nu încheiat contractul chiar
dacă părţile au început să execute contractul. Pentru soluţionarea acestei probleme se propune de a
considera că între părţile care au negociat încheierea unui contract au apărut relaţii contractuale în cazul în
care din comportamentul părţilor rezultă cu certitudine că părţile au ajuns la un acord comun (vezi spre
exemplu art. 2.1 al Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale). Pentru a
determina dacă există dovezi suficiente a intenţiei părţilor de a fi legate prin contract, înscrisurile semnate
de acestea trebuie interpretat după intenţia comună a părţilor fără a se limita la sensul literal al termenilor
folosiţi de acestea (vezi comentariul la art. 725 alin. (2).
5. Stabilirea momentului încheierii contractului este necesară pentru soluţionarea unor probleme foarte
importante. Spre exemplu problemele privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului,
condiţiile de formă, privind licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile se determină în
dependenţă de locul şi momentul încheierii contractului.
6. Momentul încheierii contractului este foarte important şi în cazul în care vor fi încheiate mai multe
contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va putea stabili cine are dreptul de preferinţă bunul va fi
transmis persoanei cu care a fost mai întîi încheiat contractul (vezi comentariul la art. 622).
7. Stabilirea momentului încheierii contractului este important şi pentru stabilirea dreptului da a înainta o
acţiune pauliană. Conform regulii generale nu au dreptul de a înainta o acţiune pauliană creditorii care au
obţinut această calitatea după încheierea contractului.
8. De momentul încheierii contractului este strîns legată şi problema locului încheierii contractului. În alin. (2)
este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului.
Această soluţie a fost aleasă în dependenţă de momentul în care produce efecte juridice acceptul şi din
prezumţia că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau sediul acestuia.

Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este necesară o
declaraţie scrisă de recunoaştere.
(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma autentică,
declaraţia de recunoaştere trebuie făcută în această formă.
(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară
respectarea formei.

1. Primul alineat consfinţeşte în mod implicit regula privind faptul că pentru contractul prin care o parte
recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte nu există nici o condiţie de
formă, adică părţile sînt libere să încheie acest contract inclusiv şi verbal. În acelaşi timp se stabileşte
expres că valabilitatea acestui contract depinde de emiterea unei declaraţii scrisă despre recunoaşterea
oblicaţiei de către persoana care a recunoscut obligaţia. Deci pentru valabilitatea unui contract privind
recunoaşterea obligaţiei nu va necesară întocmirea unui înscris semnat de ambele părţi sau schimbul de
scrisori, telegrame sau alte înscrisuri semnate de partea care le-a expediat (vezi comentariul la art. 210) ci
doar de declaraţia scrisă a celui care recunoaşte obligaţia sa.
2. Pentru valabilitatea unui contract prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală
faţă de cealaltă parte este necesară o declaraţie scrisă a părţii care recunoaşte obligaţia, chiar dacă pentru
actul juridic, în temeiul căruia a apărut obligaţia recunoscută, nu era stipulată nici o condiţie de formă.
3. Trebuie de menţionat că încheierea unui contract privind recunoaştere unei obligaţii are efecte juridice nu
numai pentru cel care recunoaşte obligaţia (debitor) ci şi pentru cel faţă de care a fost recunoscută obligaţia
(creditor). Creditorul va fi ţinut de întinderea obligaţiei, a condiţiilor de executare sau a altor circumstanţe
cu privire la obligaţia recunoscută prin contract.
4. În cazul în care pentru apariţia obligaţiei recunoscute prin contract este obligatorie autentificarea notarială a
actului juridic din care a luat naştere (spre exemplu obligaţia privind plata preţului unui imobil sau privind
transmiterea unui imobil) şi declaraţia de recunoaştere a obligaţiei respective trebuie să fie autentificată
notarial. Această regulă se aplică numai în cazul în care obligaţia de autentificare notarială a actului juridic
este stipulată prin lege. În cazul în care actul juridic a fost autentificat notarial la cererea uneia sau a tuturor
părţilor declaraţia privind recunoaşterea unei obligaţia care a luat naştere din acest act juridic nu trebuie să
fie autentificată notarial, cu excepţia cazului în care părţile nu au stipulat altceva.
5. În cazul în care obligaţia recunoscută este executată sau dacă partea care recunoaşte obligaţia declară
despre compensarea unei creanţe a creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele) declaraţia
despre recunoaştere nu trebuie să fie întocmită în scris şi nici nu trebuie să fie autentificată notarial.
Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate

(1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are obligaţia să
nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu
încheiat contractul.
(2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat. Despăgubirea
pentru neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din beneficiul obţinut de
cealaltă parte.

1. Scopul acestui articol este de a obliga o parte la negocieri să nu divulge sau să nu folosească inadecvat
informaţia confidenţială primită de la cealaltă parte şi este o completare a dispoziţiilor din art. 10 al Legea
171/94 cu privire la secretul comercial. Această obligaţie apare indiferent de faptul dacă partea care a
comunicat informaţia a solicitată păstrarea în taină a informaţiei şi indiferent de faptul dacă a interzis
folosirea informaţiei.
2. Prin folosirea inadecvată a informaţiei se înţelege folosirea informaţiei în alte scopuri decît cele pentru care
a fost comunicată. Scopul pentru care a fost comunicată informaţia poate fi stabilit în mod expres sau
implicit.
3. Deşi alin. (1) nu se face expres distincţie între informaţia confidenţială şi cea neconfidenţială această
dispoziţie trebuie interpretată restrictiv reieşind din scopul urmărit de acest articol – de a proteja partea care
a comunicat informaţii, în cazurile în care pentru scopul negocierilor este nevoită să comunice anumite
informaţii confidenţiale, contra divulgării acestor informaţii sau folosirii în mod impropriu de către partea
căreia i-a comunicat informaţia. Caracterul confidenţial al informaţiei urmează să fie stabilit în
conformitate cu Legea 171/94 cu privire la secretul comercial.
4. Orice informaţia transmisă de una din părţi pe parcursul negocierilor este prezumată confidenţială şi partea
care a primit-o trebui să se abţină de la divulgarea sau folosirea acestei informaţii.
5. Obligaţia de confidenţialitatea apare atît în cazul în care a fost încheiat contractul (inclusiv şi în cazul în
care contractul este nul) cît şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat. Obligaţia de confidenţialitate
există şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat din culpă părţii care a comunicat informaţia
confidenţială.
6. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage obligaţia părţii care a divulgat informaţia sau a folosit-o
inadecvat în scopuri proprii, de a repara prejudiciul cauzat. Partea care a divulgat sau a folosit informaţia
poate să se elibereze de obligaţia de a repara prejudiciul daca va demonstra că această informaţie nu este
confidenţială sau dacă va demonstra că această informaţie, în conformitate cu prevederile articolului 5 al
Legii 171/94 cu privire la secretul comercial, nu poate constitui secret comercial.
7. Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitatea este obligat să repare prejudiciul cauzat prin folosirea
inadecvată a informaţiei sau prin divulgarea acesteia. Sarcina de a demonstra existenţa prejudiciului şi
legătura cauzală dintre divulgare sau folosirea informaţiei şi prejudiciu revine persoane care pretinde
repararea prejudiciului. Pentru a uşura sarcina probaţiunii în alineatului trei de prevede că partea a cărei
informaţie confidenţială a fost divulgată sau folosită pretinde despăgubiri calculate în dependenţă de
beneficiul obţinut de către cealaltă parte prin divulgarea sau folosirea inadecvată a informaţiei
confidenţiale. În acest caz nu este necesar de demonstrat existenţa unui prejudiciu ci doar obţinerea
beneficuui de către cealaltă parte.

Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea scrisă

(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile asupra
cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor
anterioare. Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea înscrisului.
(2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau rezoluţiunea
contractului se fac în scris nu poate fi modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva
totuşi de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în conformitate cu acest
comportament.

1. În cazul în care contractul se încheie în urma unor negocieri îndelungate, în special în cazul în care pe
parcursul negocierilor au fost semnate mai multe documente, părţile deseori întocmesc un înscris şi declară
că acesta este documentul care reprezintă acordul de voinţă final al părţilor. Această clauză de integralitatea
ar putea stipula spre exemplu – acest contract reprezintă integral voinţa părţilor. Scopul clauzei de
integralitate este de a elimina toate dubiile cu privire la acordurile intermediare încheiate de către părţi sau
cu privire la declaraţiile oricărei dintre părţi. De menţionat că pentru aplicarea acestor dispoziţii nu este
relevantă forma în care au fost făcute sau încheiate declaraţiile sau acordurile anterioare. Acestea nu vor
putea fi folosite chiar dacă au fost autentificate notarial. Clauza de integralitate preformulată de una dintre
părţi nu va putea fi totuşi invocată pentru a exclude aplicarea clauzelor anterioare negoicate de către părţi
(vezi comentariul la art. 714).
2. Totuşi, clauza de integralitate nu elimină orice efect al declaraţiilor şi acordurilor anterioare ale părţilor.
Datorită faptului că aceste declaraţii şi acorduri reflectă voinţa părţilor acestea pot fi folosite la
interpretarea clauzelor înscrisului în cazurile în care apar dubii cu privire la conţinutul clauzelor inserate în
înscris. Important de menţionat că clauza de integralitate se referă doar la declaraţiile şi acordurile
anterioare întocmirii înscrisului. Părţile sînt libere să modifice sau să completeze condiţiile contractului
ulterior întocmirii înscrisului. Cu excepţii cazului cînd legea stabileşte că modificările sau completările
trebuie făcute în formă scrisă sau părţile au convenit asupra formei scrise a modificărilor şi completărilor
părţile sînt libere să modifice sau să completeze contractul scris chiar şi prin acorduri vervale.
3. În cazul în care părţile întocmesc un înscris prin care stipulează că modificarea şi completarea ulterioară a
condiţiilor contractului sau declaraţia de rezoluţiune pot fi făcute doar în scris orice acord verbal privind
modificarea sau completarea condiţiilor contractului sau orice declaraţie verbală privind rezoluţiunea
contractului nu va produce efecte juridice. O parte a contractului nu poate invoca clauza privind
interzicerea modificării şi completării sau a rezoluţiunii altfel decît prin înscrisuri dacă: (a) prin
comportamentul său a dat temei celeilalte părţi să considere că a renunţat la beneficiul acestei clauze (spre
exemplu a solicitat în mod verbal furnizarea unei cantităţi mai mare de bunuri decît cea stipulată în
contractul scris şi a acceptat cantitatea furnizată); (b) cealaltă parte a acţionat în conformitate cu
comportamentul părţii care a renunţat la beneficiul clauzei (spre exemplu a furnizat bunurile în cantitatea
cerută).

Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta

Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil
destinatarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-
credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.

1. Dacă persoana care a încheiat un antecontract sau a făcut o promisiune unilaterală privind încheierea
contractului unei persoane iar ulterior încheie un contract care are acelaşi obiect cu o altă persoană
contractul încheiat cu această persoană produce efecte inclusiv faţă de beneficiarul promisiunii şi acesta nu
va mai putea cere încheierea contractului cu sine. Această situaţia trebuie de distins de situaţia în care o
persoană încheie un contrat cu mai multe persoane cu privire la acelaşi obiect. În ultimul caz problema cine
va avea dreptul asupra obiectului contractului se va soluţiona în conformitate cu prevederile art. 622.
2. Beneficiarul promisiunii are dreptul să ceară promitentului şi terţului de rea credinţă repararea prejudiciului
cauzat prin imposibilitatea de a mai încheia contractul la încheierea căruia s-a obligat promitentul.
Răspunderea promitentului va fi stabilită în conformitate cu regulile privind răspunderea contractuală
deoarece el a încălcat o obligaţie contractuală iar răspunderea terţului de rea credinţă va fi determinată în
conformitate cu regulile privind răspunderea delictuală, deoarece între terţ şi beneficiarul promisiunii nu au
existat raporturi contractuale.
3. Întinderea despăgubirilor acordate beneficiarului promisiunii se vor determina în dependenţă de cheltuielile
pe care le-a suportat beneficiarul promisiunii şi de venitul pe care acesta l-ar fi obţinut în cazul în care ar fi
fost încheiat contractul. La determinarea mărimii despăgubirilor instanţa va ţine cont şi de beneficiul pe
care l-a obţinut terţul.
4. În sensul acestui articol este considerat de rea credinţă terţul care la momentul în care a expediat acceptul la
oferta de a încheia contractul cu promitentul a ştiut sau trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a
contracta. Va fi considerat de rea credinţă şi terţul care la momentul expedierii acceptului nu a ştiut şi nici
nu trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta şi care după expedierea acceptului a aflat
despre promisiunea de a contracte dar nu a întreprins măsurile necesare pentru a evita încheierea
contractului, deşi a fost în măsura de a face aceasta. Bună credinţă a terţului este prezumată şi
beneficiarului promisiunii îi revine sarcina de a demonstra că terţul a ştiut despre promisiunea de a
contracta la momentul expedierii acceptului sau despre faptul că a aflat despre acest fapt după expedierea
acceptului şi ar fi putut evita încheierea contractului.
5. Cererea privind repararea prejudiciului este exclusă în cazul în care mai există posibilitatea încheierii
contractului dar beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului în condiţiile în care promitentul şi
terţul se oferă să întreprindă toate măsurile necesare pentru a permite încheierea contractului în condiţiile
promisiunii de a contracte (spre exemplu sînt gata să reziliez contractul încheiat cu încălcarea promisiunii
de a contracta).

Capitolul III
CONTRACTUL SINALAGMATIC

Articolul 704. Dispoziţii generale cu privire la contractul sinalagmatic

(1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia
fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării
reciproce a obligaţiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.

1. În alineatul unu este formulată definiţia clasică a contractului sinalagmatic. În Această definiţia
atribuie la categoria contractelor sinalagmatice acele contracte care întrunesc două condiţii: (a) părţile
contractului se obligă reciproc, adică ambele părţi ale contractului sînt în acelaşi timp şi creditor şi
debitor şi deci au atît drepturi cît şi obligaţii. Aceasta deosebeşte contractul sinalagmatic de contractul
unilateral, în care o parte are drepturi iar cealaltă are obligaţii; (b) obligaţiile reciproce sînt
interdependente, adică obligaţia unei dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi şi invers.
Interdependenţa obligaţiilor în contractelor sinalagmatice presupune că fiecare parte se obligă în
virtutea angajamentului pe care şi l-a asumat cealaltă parte. Spre exemplu vînzătorul se obligă să
predea bunul datorită faptului că cumpărătorul s-a obligat să plătească preţul bunului. Aici trebuie de
menţionat că trebuie să existe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor contractului şi nu
ale subiecţilor contractului. În cazul în care avem mai mulţi subiecţi decît părţi drepturile şi obligaţiile
care aparţin unei părţi pot fi divizate între mai mulţi subiecţi. Spre exemplu în cazul contractului de
vînzarea-cumpărare trebuie să existe interdependenţă între obligaţiile vînzătorului şi ale
cumpărătorului chiar dacă avem mai mulţi vînzători şi mai mulţi cumpăratori care în cazul
divizibilităţii drepturilor sau a obligaţiilor vor fi ţinuţi sau îndreptăţiţi doar la o parte din prestaţie sau
contraprestaţie.
2. Trebuie de menţionat că în contractele sinalagmatice nu toate drepturile şi obligaţiile trebuie să fie
reciproce şi interdependente ci doar acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre
exemplu în contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul se obligă în mod unilateral să asigure
transportarea gratuită a bunului la locul de destinaţie indicat de cumpărător. În acest caz contractul
rămîne sinalagmatic deoarece de esenţa contractului ţin doar obligaţia de a preda bunul şi de a plăti
preţul.
3. În conformitate cu alineatul trei dispoziţiile cu privire la contractele sinalagmatice se vor aplica mutatis
mutandis şi altor raporturi juridice în care părţile au obligaţii reciproce care însă nu sînt
interdependente. Spre exemplu în cazul executării de către donatar a obligaţiei de a acorda donatorului
dreptul de folosinţă asupra casei de locuit dobîndită în temeiul contractului de donaţie. Aplicare
normelor prezentului capitol faţă de executarea obligaţiilor care rezultă din alte raporturi juridice se va
face ţinînd cont de natura acestor raporturi juridice. În cazul exemplului de mai sus va trebui să se ţină
de exemplu cont de faptul că nu se vor aplica normele cu privire la rezoluţiune pentru neexecutare sau
executare necorespunzătoare ci normele cu privire la revocarea donaţiei.

Articolul 705. Suspendarea executării obligaţiei rezultate dintr-un contract sinalagmatic

(1) Persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei
obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute
prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă obligaţia trebuie
executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane
pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative.
(2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative
în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele cazului, în special dacă partea neexecutată este
nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.

1. Această normă stabileşte regula generală cu privire la executarea obligaţiilor corelative în contractele
sinalagmatice – ambele părţi trebuie să execute obligaţiile corelative simultan. Deci în cazul în care unei
părţi a contractului sinalagmatic i se cere executarea obligaţiei aceasta are dreptul să refuze executarea în
măsura în care cocontractantul nu oferă executarea obligaţiei corelative. Aceasta este excepţia „non
adimpleti contractus”. Această excepţie poate fi ridicată dacă se împlinesc două condiţii: (a) obligaţia este
reciprocă şi s-a născut din acelaşi contract sinalagmatic; (b) nu este stabilit un termen de executare a
obligaţiilor corelative. Această normă are caracter dispozitiv şi părţile pot exclude aplicarea acestei excepţii
prin stabilirea unui termen de executare a obligaţiei. În acest caz partea care beneficiază de termen este în
drept să ceară executarea fără a fi obligată să ofere executarea obligaţiei corelative. Voinţa părţilor de a
stabili un termen poate fi consimţită expres dar poate rezulta şi din uzanţe sau din practicile stabilite între
părţi, în special în raporturile dintre comercianţi. În cazul în care termenul este stabilit printr-un act juridic
separat pentru manifestarea voinţei părţilor de a stabili un termen de executare a obligaţiei nu sînt prevăzute
careva condiţii de formă. Nu există nici prevederi cu privire la respectarea altor formalităţi; (c) obligaţia
unei părţi de a executa prima nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care
pentru executarea obligaţiei unei dintre părţi este necesară o anumită perioadă de timp această parte trebuie
să execute prima. Astfel în contractul de antrepriză partea care s-a obligat să construiască un imobil este
obligată să înceapă construiască imobilul înainte de a putea cere plata de la beneficiar; (d) pentru invocare
excepţiei nu este necesar ca cealaltă parte să fie pusă în întîrziere (vezi comentariul la art. 709).
2. Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a fi necesară adresarea în instanţa de
judecată. Cealaltă parte este în drept să conteste în instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia
de neexecutare dacă consideră că nu se întrunesc condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei.
3. Regula cu privire la executarea concomitentă a obligaţiilor corelative se aplică atît obligaţiei în întregime
cît şi unei fracţiuni din obligaţie. Deci în cazul în care o parte va fi obligată să execute prima o fracţiune din
obligaţia sa această parte va putea refuza să refuze executare celeilalte fracţiuni a obligaţiei în măsura în
care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă.
4. În cazul în care o obligaţie trebuie executată faţă de mai multe persoane se poate refuza executarea părţii
din obligaţie datorate uneia dintre aceste persoane, chiar dacă aceasta şi-a executat parte din obligaţie ce-i
revine, atîta timp cît nu se execută integral obligaţia corelativă. Acest drept poate fi exercitat de asemenea
numai dacă partea nu s-a obligat să execute prima sau această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura
obligaţiei.
5. În conformitate cu alineatul doi excepţia de neecutare poate fi invocată şi în cazul în care cealaltă parte a
executat parţial obligaţia sa. Însă în cazul executării parţiale excepţia poate fi invocată doar dacă
neexecutarea este suficient de gravă pentru a justifica refuzul de a executa obligaţia. Gravitatea neexecutării
se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, în special de interesul pe care î-l are parte în
executarea părţii de obligaţie care nu a fost executată. Determinarea faptului dacă neecutarea este
nesemnificativă sau nu se va face în conformitate cu principiul echităţii.

Articolul 706. Dreptul de a refuza prestaţia rezultată dintr-un contract sinalagmatic

(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea
contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării
obligaţiei de către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost executată
contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea obligaţiei.
(2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să
execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără
ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze prima poate
rezilia contractul.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care şi-a asumat obligaţia să presteze prima sau
această obligaţie rezultă din lege sau din natura obligaţiei în cazul în care există indicii că prestaţia
reciprocă şi interdependentă este sau va deveni imposibilă. Spre exemplu vînzătorul poate refuza predarea
bunului dacă există indicii că cumpărăroul este sau va deveni insolvabil. În acest caz parte obligată să
execute prima este în drept să refuze executarea obligaţiei în măsura în care este sau va deveni imposibilă
obligaţia interdependentă a celeilalte părţi. Acest drept însă poate fi exercitat doar în condiţia în care partea
care trebuie să execute prima a notificat cealaltă parte despre intenţia sa de a refuza executarea şi să ceară
acestuia fie să execute obligaţia corelativă fie să prezinte garanţii privind executarea obligaţiei corelative.
În cazul în care prestaţia corelativă a fost executată sau au fost prezentate garanţii ale executării
corespunzătoare partea care trebuie să execute prima nu are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale.
Spre exemplu cumpărătorul insolvabil va prezenta o garanţie a ahcitării preţului din partea unei bănci.
2. Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte părţi un termen rezonabil în care
trebuie să fie executată prestaţia corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei.
Dreptul de a determina dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii aparţine părţii căreia i s-a
fixat un termen. Această soluţie se explică prin faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are
dreptul să modifice în mod unilateral termenul de scadenţei a prestaţiei corelative. Ea are doar dreptul de a
cere ca în termen fixat să fie înlăturată verosimilitatea că cealaltă parte nu va putea executa obligaţia
corelativă după ce partea care urmează să execute prima va executa propria obligaţie. Dacă în interiorul
termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis părţii obligate să presteze prima să considere că
dreptul său la contraprestaţie este periclitat această parte va trebui să execute obligaţia sa fără a pretinde
executarea obligaţiei de către cealaltă parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul său de a refuza prestaţia va
înceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras naşterea acestui drept.
3. Întinderea termenului în care trebuie să fie executată contraprestaţia sau să se prezinte garanţii se determină
în dependenţă de circumstanţele cazului şi de practicile stabilite între părţi şi acest termen trebuie să fie
suficient în condiţiile concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau să prezinte
garanţii.
4. Prin interpretarea treptată a contraprestaţiei trebuie de înţeles că partea care trebuie să execute prima este
obligată să accepte executarea în rate propusă de cealaltă parte chiar dacă din lege contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă dreptul acesteia de a executa. Executarea în rate este exclusă în cazul în care acesta
contravine naturii obligaţiei.
5. Dacă altceva nu rezultă din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului partea care trebuie să
execute prima nu este în drept să ceară prezentarea anumitor garanţii. Cealaltă parte este în drept să
prezinte orice garanţie care va fi considerată că în condiţiile concrete garantează realizarea dreptului părţii
obligate să presteze prima de a primi contraprestaţia.
6. În cazul în care în termenul stabilit de parte care trebuie să execute prima nu se va executa prestaţia
corelativă sau nu vor fi prezentate garanţii partea care trebuie să presteze prima are drept de rezoluţiune. În
acest caz dreptul de rezoluţiune apare în situaţia în care obligaţia care nu a fost executată nu era scadentă.
Aceasta este o excepţia de la regula generală în conformitate cu care dreptul de rezoluţiune apare atunci
cînt o parte nu execută corespunzător obligaţia scadentă (vezi comentariul la art. 735). Pentru exercitarea
dreptului de rezoluţiune în acest caz se vor aplica mutatis mutandis regulile stabilite în art. 709, 710 şi 711.
7. Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat numai în interiorul unui termen rezonabil de la momentul în care a
expirat termenul pentru executarea contraprestaţiei sau pentru prezentarea garanţiilor. Dacă a expirat
termenul rezonabil partea care urma să execute prima va putea beneficia de dreptul de rezoluţiune numai în
cazul în care va fixa din nou un termen în care cealaltă parte să execute obligaţia sau să prezinte garanţii.
8. În cazul în care există indicii că nu va putea fi executată de către cealaltă parte doar o parte din
contraprestaţie partea care trebuie să execute prima poate să exercite dreptul său de a cere executare
anticipată a cotraprestaţiei sau prezentarea garanţiilor numai în partea în care există indicii privind
imposibilitatea executării. Partea obligată să execute prima poate totuşi cere executarea anticipată a
contraprestaţiei în întregime dacă executarea în rate a contraprestaţiei nu este posibilă sau î-i va cauza
prejudicii care nu sînt neînsemnate.

Articolul 707. Imposibilitatea executării pentru care părţile nu poartă răspundere

(1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi,
cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei
corelative. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător.
(2) În cazul în care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul
contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se
reduce în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată.
(3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie, în conformitate cu prevederile
alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea
fără justă cauză.

1. Această norma stabileşte dreptul unei părţi a contractului sinalagmatic de a refuza executarea obligaţiei în
cazul în care executarea obligaţiei corelative a devenit imposibilă şi nici una dintre părţi nu este în culpă
pentru survenirea imposibilităţii. Pentru aplicarea acestei norme este necesar de stabilit momentul în care a
surventi imposibilitatea. În cazul în care imposibilitatea a existat la momentul încheierii contractului
contractul va fi nul (vezi comentariul la art. 670). Dacă imposibilitatea va surveni după momentul încheierii
contractului dar în perioada în care creditorul prestaţiei devenite imposibile era în întîrziere acesta nu are
dreptul să refuze executarea prestaţiei sale (vezi comentariul la art. 597). Nu apare dreptul de a refuza
executarea prestaţiei nici în cazul în care partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă se afla
în întîrziere la momentul în care a survenit imposibilitatea deoarece din acel moment cealaltă parte putea
cere executarea obligaţiei. În ultimul caz creditorul prestaţie imposibileva avea dreptul fie de a presta şi de
a cere reparare prejudiciului fie de a se folosi de dreptul de rezoluţiune şi de a cere repararea prejudiciului.
2. O prestaţie se consideră imposibilă în cazul în care aceasta nu poate fi executată nici de partea care trebuie
s-o execute nici de o altă persoană (vezi comentariul la art. 670). Nu există imposibilitate în cazul în care
obiectul prestaţie este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590).
3. Dacă imposibilitatea este parţială se poate refuza executarea obligaţiei corelative doar în partea în care
prestaţia este imposibilă. Această regulă nu se aplică în cazul în care măcar una dintre părţi are dreptul să
refuze acceptarea executării parţială a obligaţiei şi această parte nu renunţat la acest drept sau în cazul în
care conform naturii obligaţiei prestaţia parţială nu este posibilă. În aceste cazuri se va considera că
imposibilitatea este totală.
4. În cazul în care partea care trebuia să execute prestaţia imposibilă a primit o compensaţie sau are dreptul de
a primi o compensaţie pentru obiectul prestaţie imposibile (spre exemplu bunul care a pierit este asigurat şi
asigurătorul datorează despăgubiri de asigurare sau terţul vinovat în pieirea bunului este obligat să repare
prejudiciul), cealaltă parte are dreptul de a cere să-i fie transmis tot ce a primit cealaltă parte sau să-i fie
cesionat dreptul asupra compensaţie. Dacă partea se va folosi de acest drept ea pierde dreptul de a refuza
executarea propriei obligaţii. Această parte însă poate micşora prestaţia sa în măsura în care compensaţia
sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată de partea care se află în imposibilitate.
Trebuie totuşi de considerat că acest drept este exclus în măsura în care partea aflată în imposibilitate va
înlătura diferenţa dintre prestaţia imposibilă şi compensaţia sau dreptul la compensaţie cedată cesionată.
5. Alin. (2) nu prevede dreptul părţii aflate în imposibilitate de a obliga cealaltă parte să primească în locul
prestaţiei imposibile compensaţia sau dreptul la compensaţie pentru obiectul prestaţiei.
6. În cazul în care s-a executat o obligaţia executarea căreia putea fi refuzată de către debitor în conformitate
cu prevederile alin. (1) şi (2) se poate cere doar restituirea în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea
fără justă cauza(vezi comentariul la art. 1389) a ceea ce s-a prestat. Restituirea a ceia ce este prestat se
poate de cerut atît în cazul în care prestaţia a fost efectuată pînă la momentul în care prestaţia corelativă a
devenit imposibilă cît şi în cazul în care prestaţia a fost efectuată ulterior acestui moment. În acest caz deci
nu se va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu execută prestaţia
corelativă.
7. Dacă partea a cărei prestaţia este imposibilă se află în culpă pentru faptul că cealaltă parte a executat
obligaţia care nu era obligatorie în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) (spre exemplu nu a notificat
în termen util cealaltă parte despre imposibilitatea prestaţiei sale deşi a avut această posibilitate) partea care
a prestat este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat prin aceasta, în partea în care prejudiciul nu a
fost acoperit prin ceea la ce are dreptul în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără just cauză.

I. Articolul 708. Imposibilitatea executării din vina creditorului

În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă
din vina celeilalte părţi, ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contra-prestaţie se deduce tot de ce
partea eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă
să beneficieze.

1. Prin această normă au fost stabilite două reguli: (a) partea care este în culpă pentru faptul că prestaţia
corelativă a celeilalte părţi a devenit imposibilă este obligată să execute prestaţia sa. Deşi acest articol nu
stipulează dreptul acestei părţi de a presta trebuie de considerat că partea are acest drept. Adică partea a
cărei prestaţie este imposibilă nu va putea declara rezoluţiunea contractului în măsura în care partea
vinovată pentru imposibilitate execută sau, în cazul în care obligaţia nu este scadentă, declară că este gata
să execute obligaţia sa. Dreptul de a presta este totuşi exclus în cazul în care partea a cărei prestaţie este
imposibilă are dreptul de a cere rezoluţiunea (spre exemplu partea vinovată pentru imposibilitatea
prestaţiei este în întîrziere cu executarea propriei prestaţii); (b) parte vinovată pentru imposibilitate poate
micşora prestaţia sa în măsura în care cealaltă parte a beneficiat în rezultatul eliberării de executarea
prestaţiei sau a omis cu rea credinţă să beneficieze. Acest drept poate fi exercitat în măsura în care cealaltă
parte nu are dreptul de a refuza acceptarea unei părţi din prestaţii sau obiectul prestaţiei este indivizibil
(spre exemplu obligaţia de a preda un imobil). Trebuie de considerat că în cazul în care nu poate diminua
prestaţia deşi are acest drept, partea care execută prestaţia are faţă de partea a cărei prestaţie este imposibilă
un drept de creanţa în măsura în care era îndreptăţit să diminueze prestaţia.
2. Se consideră că partea a beneficiat din eliberarea de prestaţia sa în măsura în care a evitat anumite cheltuieli
sau a dobîndit anumite bunuri. Spre exemplu suma economisită de vînzătorul bunului care a pierit prin
faptul că a fost eliberat de cheltuielile legate de executarea obligaţiei de a transporta bunul în locul indicat
de cumpărător sau sumele primite sub formă de despăgubiri de asigurare.
3. Se consideră că partea a omis cu rea credinţă să beneficieze de ceea ce o persoană de bună credinţă ar fi
dobîndit sau ar fi economisit dînd dovadă de diligenţa necesară în propriile afaceri. Spre exemplu partea a
cărui bun a pierit a omis să notifice în termen util asigurătorul despre survenirea cazului asigurat şi a
pierdut dreptul de a cere plata despăgubirilor de asigurare. Sau, în cazul în care obiectul prestaţiei erau
bunuri perisabile, ceea ce persoana ar fi putut obţine dacă ar fi întreprins măsurile necesare pentru a asigura
păstrarea bunurilor sau realizarea acestora.

Articolul 709. Neexecutarea obligaţiilor rezultate dintr-un contract sinalagmatic


(1) Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă
decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui
termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă
debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. În cazul în care
nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un
termen rezonabil.
(2) Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o
somaţie.
(3) Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi
contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei.
(4) Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este
evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.

(1) Art. 709 introduce o regulă nouă pentru legislaţia Republicii Moldova. În conformitate cu această
dispoziţiei creditorul va putea să exercite drepturile stipulate pentru cazul cînd debitorul nu execută sau
execută în mod necorespunzător obligaţia scadentă dintr-un contract sinalagmatic numai în cazul în care î-l
va pune în întîrziere pe debitor, cu excepţia cazurilor în care debitorul va fi în întîrziere de drept (vezi
comentariul la art. 710).
(2) Debitorul se consideră în întîrziere în cazul în care creditorul l-a informat despre neexecutare sau
executarea necorespunzătoare şi î-a fixat un termen în care să execute obligaţia sau să remedieze
executarea necorespunzătoare şi termenul a expirat fără ca executarea să aibă loc sau prestaţia
necorespunzătoare nu a fost remediată. Forma în care debitorul va fi pus în întîrziere nu este relevantă,
adică punerea în întîrziere se poate face şi verbal. Creditorului î-i revine sarcina de a demonstra faptul că
debitorul a fost pus în întîrziere.
(3) În cazul în care debitorul a fost informat de către creditor despre neexecutare sau despre executarea
necorespunzătoare dar nu a fost stabilit nici un termen pentru remediere debitorul va fi considerat în
întîrziere la expirarea unui termen în care, reieşind din circumstanţele cazului şi din practicile stabilite între
părţi debitorul ar fi trebuit să execute obligaţia sau s-o execute în mod corespunzător.
(4) Pentru perioada suplimentară în care debitorul trebuie să execute prestaţia creditorul are doar dreptul de a
refuza executarea propriei prestaţii sau de a cere repararea prejudiciului suferit dar nu poate beneficia de
alte mijloace de protecţie (spre exemplu nu are dreptul să ceară plata penalităţilor de întîrziere). Dacă în
interiorul acestei perioade debitorul va declara că nu va executa obligaţia sau dacă perioada stabilită expres
sau implicit va expira fără ca debitorul să execute obligaţia creditorul este în drept să folosească toate
mijloacele de protecţie stabilite de lege sau contract.
(5) Din momentul în care debitorul este în întîrziere creditorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.
Acesta drept poate fi exercitat cu condiţia că debitorul la momentul în care a fost pus în întîrziere putea să-
şi dea seama că creditorul va exercita acest drept. În cazul în care la punerea în întîrziere a rezultat că
creditorul renunţă la exercitarea dreptului de rezoluţiune el va putea totuşi să-şi exercite alte drepturi (spre
exemplu dreptul de a cere executarea în natură, de a cere repararea prejudiciului etc.). În notificarea despre
stabilirea unui termen suplimentar creditorul poate stipula că în cazul în care va expira termenul stabilite şi
debitorul nu-şi va executa obligaţia contractul se va considera rezolvit automat.
(6) În scopul protecţiei drepturilor debitorului în alineatul (1) este stipulat că în cazul în care creditorul va
stabile debitorului un termen prea scurt se va considera că a fost stabilit un termen corespunzător. Debitorul
în acest caz va fi în întîrziere nu la data expirării termenului fixat de către creditor ci la data la care va
expira termenul minimal care ar fi trebuit să fie stabilite de către creditor. Care este termenul rezonabil pe
care a trebuit sau ar fi putut să-l stabilească creditorul se va determina în fiecare caz concret reieşind din
circumstanţele cazului şi din practica stabilită între părţi.
(7) În cazul în care datorită naturii obligaţiei nu este posibilă stabilirea unui termen creditorul este obligat doar
să-l preîntîmpine pe debitor despre faptul că nu a executat sau a executat nerocrespunzător obligaţia. Spre
exemplu în cazul încălcării unei obligaţii de nu face (locatarul transmite foloseşte bunul în scopuri care au
fost interzise prin contract). Nici în acest caz forma somării nu este relevantă. În acest caz debitorul va fi
considerat în întîrziere de la data somării.
(8) Dacă debitorul a executat doar o parte din prestaţie creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului
numai referitor la partea din prestaţie care nu a fost executată. Această regulă se aplică cu condiţia că
creditorul nu a refuzat să primească executarea unei părţi din prestaţii sau creditorul era obligat să accepte
prestaţia parţială. Chiar şi în cazul în care o parte din prestaţia a fost executată în mod corespunzător
creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea întregului contract numai în cazul în care nu are un interes în
executarea parţială a contractului. Lipsa interesului poate fi stipulată expres în contract sau poate rezulta
din circumstanţele cazului. Spre exemplu dacă antreprenorul a executat o parte din lucrările de construcţie
dar această parte urmează să fie demolată datorită faptului că a fost executată cu abateri de la proiect.
(9) Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat chiar şi înainte ca obligaţia să fie scadentă cu condiţia că este
evident că premisele de rezoluţiune se vor realiza. Sarcina de a demonstra că premisele de rezoluţiune se
vor realiza revine creditorului. Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune înainte de scadenţă se aplică
mutatis mutandis regulile stabilite în art. 706. Creditorul va fi ţinut să notifice debitorul care va fi în drept
fie să execute anticipat obligaţia fie să prezinte garanţii că executarea va fi corespunzătoare.

Articolul 710. Neobligativitatea stabilirii unui termen de graţie

(1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă:
a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;
b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin
contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;
c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea
imediată este justificată;
d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să fie executată.
(2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare,
creditorul poate rezolvi contractul imediat.

1. În acest articol sînt prevăzute situaţii în care debitorul este considerat în întîrziere de drept şi nu mai este
necesară stabilirea unui termen sau somarea acestui. Trebuie de menţionat că dacă în situaţiile menţionate
în acest articol creditorul va acorda totuşi debitorului o un termen de graţie sau î-i va trimite o somaţia
acesta va fi obligat să-şi exercite în continuare drepturile doar în condiţiile prevăzute de art. 710.
2. Nu va fi necesară stabilirea unui termen de graţia sau somarea debitorului în cazul în care:
(a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea. Se consideră că debitorul a respins în mod
cert executarea în cazul în care acesta a declara în mod expres că nu va executa obligaţia sau din
comportamentul debitorului poate fi dedus cu certitudine că nu va executa obligaţia (spre exemplu
a transmis bunul altei persoane). Se consideră că executarea este respinsă de către debitor definitiv
în cazul în care din declaraţiile sau comportamentul acestuia nu rezultă că el intenţionează să
execute obligaţia la un termen ulterior sau la împlinirea unor condiţii (spre exemplu va transmite
bunul dacă creditorul va accepta să plătească cheltuielile suplimentare legate de producerea sau
transportarea bunului). Nu este necesară stabilirea termenului sau somarea dacă aceste două
condiţii se întrunesc cumulativ;
(b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin
contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen.
Se consideră că creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în
termen în cazul în care a fost stipulat expres sau implicit că după expirarea termenului stabilite în
contract prestaţia nu va mai prezenta interes pentru creditor. Spre exemplu nu vor mai prezenta
interes pentur creditorii după revelion brazii care urmau să fie pusă în vînzare în ajunul
revelionului.
(c) datorită unor împrejurări speciale rezilierea imediată este justificată ţinînd cont de interesele
ambelor părţi.
(d) au expirat 30 de zile de la scadenţa unei obligaţii pecuniare şi de la intrarea unei note de plată sau
a unei invitaţii de plată similară şi obligaţia nu a fost executată. Deci în cazul în care obligaţia
pecuniară este scadentă şi creditorul trimite o notă de plată debitorului sau o altă invitaţie de plată
similară debitorul are un termen de graţia de 30 de zile. În interiorul acestor 30 de zile poate doar
să refuze executarea obligaţiei corelative şi poate cere reparearea prejudiciului însă nu poate
declara rezoluţiunea contractului sau nu poate beneficia de alte mijloace de protecţia. Dar odată ce
acest termen de 30 de zile a expirat debitorul se va considera în întîrziere de drept.
3. Dacă în conformitate cu prevederile alineatului (1) sau cu alte dispoziţii nu este necesară somarea sau
prelungirea termenului creditorul este îndreptăţit să declare rezoluţiunea contractului în conformitate cu
prevederile legale (vezi comentariul la art. 737).

Articolul 711. Excluderea rezoluţiunii contractului sinalagmatic

Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă:


a) încălcarea obligaţiei este neînsemnată;
b) nu este executată o obligaţie în sensul art.512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile
încălcării, menţinerea contractului;
c) creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori
neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care
creditorul este în întîrziere de primire;
d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune.

1. Art. 711 prevede situaţii în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului chiar dacă debitorul a
fost pus în întîrziere sau este în întîrziere de drept şi se întrunesc şi alte condiţii necesare pentru rezoluţiune.
2. În cazul în care încălcarea obligaţiei e