Sunteți pe pagina 1din 3

Nunta in cer - Rezumat

Surpriza s-a produs intr-o zi obisnuita, care nu prevestea in nici un fel dezastrul. Intors din
oras, Mavrodin gasise un plic de la Ileana, care plecase definitiv, nu se stia incotro. In
scrisoare il ruga sa n-o caute, ii multumea pentru fericirea pe care o traise alaturi de el si-i
marturisea ca "ii era peste putinta sa suporte dragostea noastra, asa cum era... neroditoare."

Mavrodin ii relateaza in continuare lui Hasnas, incercarile lui disperate de a afla unde
plecase Ileana, ii descrie insomniile si deznadejdea de care suferise ingrozitor dupa ce fusese
parasit de femeia iubita, marturisindu-i ca toata iarna dusese "o viata de larva". Gandindu-se
ca poate romanul inceput pe cand erau impreuna ar putea s-o determine sa dea un semn de
viata, se grabeste sa-l termine, dar Ileana nu a aparut, nu a trimis nici o veste. Acum nu-l mai
interesa in nici un fel nici povestea de iubire pe care o traise Ileana cu alt barbat inainte de a-l
intalni pe el, fiind convins ca femeia "nu va mai putea iubi vreodata" si indoindu-se ca el
insusi s-ar mai putea indragosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotarase sa scrie povestea de iubire intr-un nou roman, pe care-l
intitulase "Nunta in cer", dar care pacatuia fata de adevar prin "neputinta oricarui artist de a se
marturisi omeneste, total, crestineste... Ai sa citesti cartea asta si ai sa vezi cat de mult se
departeaza de tot ce ti-am povestit acum. Poate e mai frumoasa, dar atat...", incheie el
marturisirea pe care o expusese in fata lui Barbu Hasnas.

Impresionat de experienta de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnas, simte nevoia sa-i
destainuiasca acestuia propria poveste de dragoste intamplata mai demult, cu "vreo opt-noua
ani" inainte, intrucat poate ca o sa-l inspire intr-un viitor roman. Ceea ce-l uimeste pe Hasnas
este faptul ca i se pare ca iubirea lui "seamana cu tot ce ti se povesteste despre dragoste.".

Ca personaj-narator, Hasnas, isi incepe povestea din vremea in care era un tanar student de
24 de ani si urma studii de inginerie in Franta, pentru care un unchi ii trimitea lunar o bursa
modesta, ce-i ajungea "exact cat sa-mi duc zilele". Fiind pasionat de cariera de ofiter, tanarul
Hasnas se inroleaza voluntar impreuna cu alti studenti romani din Franta, intrucat izbucnise
primul razboi mondial. Dupa niste cursuri militare, se duce pe front ca sublocotenent, fiind
decorat de doua ori pentru merite deosebite in lupta, in care se arunca fara teama, deoarece era
orfan si "nu ma legau prea multe lucruri de viata". In anul 1917 tanarul ofiter se afla intr-un
tren foarte aglomerat, care se pusese brusc in miscare si este impresionat de o fetita de vreo
15 ani, care striga disperata, deoarece matusa ei ramasese pe peronul garii. Hasna? o ajuta pe
Lena sa coboare in gara de destinatie, o da in grija unui prieten care lucra acolo, iar peste o
saptamana, afla de la acesta ca fetita fusese preluata de un ofiter, care spusese ca e varul ei.

Hasnas isi mosteneste unchiul si devine un om bogat. La cei 30 de ani ai sai avea avere, o
bogata experienta de viata, nu se indragostise niciodata, ba mai mult, cu femeile era "poate un
cinic". Prin 1924, cand "eleganta si desfranarea Bucurestiului atinsesera culmi
neraaipomenite", intr-o noapte, prietena lui ii prezinta "o pasare rara", pe Lena, "ultima
fecioara din secolul XIX!". Hasnas. o recunoaste pe fetita din tren si, intreband-o ce s-a
intamplat dupa ce o lasase in gara, aceasta ii spune ca a doua zi sosise si matusa ei, negand ca
ar fi luat-o un var imbracat in uniforma de ofiter, care, dupa ce ii pusese bagajele in trasura
incepuse sa o sarute.

Tanara este cu totul aparte fata de celelalte femei, "atat de sobra si atat de serioasa cum
arata" si Hasnas afla ca nimeni dintre cei prezenti nu pare sa stie nimic altceva despre ea.
Hasnas, o intalneste peste cateva zile in vagonul-restaurant al trenului care mergea laMilano.
Coboara impreuna la Venetia, se plimba prin piata San Marco discutand despre experienta lui
amoroasa, care se referea la "destule femei", dar recunoaste ca "n-am iubit niciodata". Barbu
Hasnas ii evoca lui Mavrodin scena petrecuta la hotel in aceeasi seara, cand constatase uimit
ca "fusese, intr-adevar, fecioara". La inceput atitudinea lui fusese obisnuita, orgolioasa si
nepasatoare fata de tanara pe care o sedusese, dar, in ziua urmatoare, Lena ii acordase - in
gluma - cinci zile ca sa se indmgosteasca de ea. Peste cateva zile, marturiseste Hasnas, el era
total schimbat, incurcat si timid, simtea cum "o nelamurita fericire incepea sa ma cuprinda" si
se surprinde declarand: "Cred ca m-am indragostit cu adevarat". Fara sa constientizeze,
Hasnas, se trezeste ca, intr-o seara, o intreaba brusc: "Nu e asa ca vrei sa fii sotia mea?". Peste
o luna s-au casatorit la Paris, avand ca martori un cere restrans de prieteni.

Intorsi la Bucuresti, scenele de gelozie se dezlantuie intre cei doi, vechile relatii amoroase
ale lui Hasnas declanseaza intre ei conflicte care le ameninta iubirea. Desi era constient ca
Lena ii era necesara "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnas este uneori sufocat de casnicia lui,
alteori este melancolic, simtind iubirea ca pe o boala. Femeia se schimbase si ea dupa
casatorie, renuntase la multe preocupari care-i placusera inainte, ca arta, muzica, dar nu putea
deveni mondena, nu-i placeau vizitele, nu se putea acomoda cu snobismul societatii
bucurestene. Cu toata nefericirea de care se simte cuprins, barbatul constientizeaza ca
dragostea lor este definitiva, ca sunt legati unul de altul "pana la moarte, in sensul concret al
cuvantului" si casnicia lor se relaxeaza.

Dupa aniversarea celui de al treilea an de casatorie, cateva intamplari minore strica din nou
echilibrul casatoriei, ce parea solid. Intr-o zi, se surprinde spunandu-i Lenei: "Ma gandeam ca
ar fi timpul sa avem un copil...", simtindu-se deodata coplesit de "setea obscura de a te naste
din nou, nevoia unei compensate in altcineva decat tovarasa de iubire si de viata".

Analizandu-si starea de deznadejde de care era dominat, Hasnas, regreta ca a lasat "sa
treaca atata timp", ca, daca ar fl avut un copil din primul an de casatorie, "as fi simtit ca am
pentru cine trai". Lena nu este deloc incantata de ideea de a avea un copil si intre cei doi soti
se instaleaza o atmosfera tensionata, o gravitate rece. Lena pleaca de acasa si Hasnas primeste
o scrisoare, prin care ii spunea ca in noaptea aceea va dormi la matusa ei, ca a doua zi il va
vizita un avocat, ca ii multumeste pentru fericirea pe care i-a daruit-o in acesti trei ani. El
incearca o impacare, dar femeia ramane inflexibila. Atunci barbatul se incranceneaza si
hotaraste brusc sa se desparta, avand impresia ca decizia lui se bazeaza pe principii morale
solide, ca despartirea se produsese numai pentru ca ea nu voia "sa aiba copii", iar pentru el
"lucrul acesta e o datorie sacra".

Suferinta lui Hasnas, fusese de neinchipuit si timpul nu-i ameliorase disperarea, dupa cum
ii marturisea acum lui Mavrodin. Incercase sa se intereseze de Lena, dar nimeni nu mai stia
nimic despre ea, se izolase complet.

Confesiunea lui Hasnas are loc dupa opt ani de la intamplarile relatate, asadar in timp
subiectiv, declansate fiind de memorie involuntara afectiva, desi "memoria pasionala nu e o
calitate barbateasca".

Gidismul despre care vorbeste critica literara este evident, timpul fiind definit de doua
valente: una obiectiva - aceea in care s-au manifestat sentimentele de iubire in mod direct - si
una subiectiva - aceea care evoca aceste sentimente: "nu mai era o amintire a dragostei,
intocmai dupa cum pot spune ca imi amintesc, ca ma numesc Barbu Hasnas". Se recasatorise,
avea doi baieti, dar este convins ca "nu te intalnesti cu o asemenea dragoste decat o singura
data in viata", ca intensitatea unei astfel de iubiri este un miracol de care omul isi da seama
prea tarziu.

Gazda, care venise sa-i trezeasca, este uimit ca nu dormisera deloc, dar ei marturisesc cu glas
tremurat ca au stat de vorba toata noaptea si au povestit "fiecare dragostele din tinerete".
Mergand "tacuti si ganditori", Mavrodin intreaba deodata cu glasul sugrumat de emotie:
"Crezi ca Ileana mai traieste?" si amandoi simt ca nu. Fraza din finalul romanului incheie
definitiv confesiunile, aducand in prim plan inceperea vanatorii.