Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector dr.

biolog Dana MALSCHI

Facultatea de Ştiinţa Mediului. Domeniul Ingineria Mediului
Disciplina: Hidrobiologie, An II, IM, semestrul 1, 2006
Cursul 1. / 4-6.10.2006.
Bibliografie:
Oros I., 1981. Tehnica de analiză aplicată la hidrobiologie, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca, Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie;
Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ;
Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie;

ASOCIAŢII DE ORGANISME ACVATICE

Bazinele acvatice, indiferent de natură şi dimensiunile lor, cuprind

două biotipuri: masa apei sau pelagialul şi substratul bazinului sau
bentsalul.
Masa apei este populată de organismele animale şi vegetale care
împreună formează pelagosul. În funcţie de locul lor de trai, de existenţa
sau nu a organelor de deplasare activă, pelagosul cuprinde
următoarele asociaţii de organisme: pleustonul, neustonul,
planctonul şi nectonul.
Populaţiile de organisme legate de substratul bazinului acvatic
formează bentosul. Unele specii pot exista ca forme pelagiale o anumită parte a
ciclului biologic (faza de ou, larva). iar ulterior devin forme bentonice.
Privitor la comunităţile de organisme hidrobionte este utilizată şi noţiunea de
seston care cuprinde totalitatea corpurilor vii sau moarte, de mărimi
diferite, care plutesc sau înoată în apă şi pot fi reţinute prin filtrare.
Sestonul este alcătuit din bioseston format din organisme vii din apă şi cupride
planctonul, neustonul, pleustonul şi nectonul şi abioseston sau tripton format din
componente moarte ale sestonului precum detritusul autohton (rezultat din
activitatea planctonului, nectonului, pleustonului, şi bentosului din
respectivul bazin acvatic) sau detritusul alohton adus de apele ce vin in bazinul
acvatic (Pricope, 2000).

1. Pleustonul
Pleustonul cuprinde comunităţi de organisme acvatice vegetale sau
animale, a căror corp parţial emers, pluteşte la suprafaţa apei şi a
căror deplasări pasive sunt condiţionate în cea mai mare parte de
curenţii de aer.
În lacurile dulci, pleustonul este reprezentat prin plante cu frunze plutitoare,
nefixate prin rădăcini precum iarba-broaştei (Hidrocharis morsus ranae), lintiţa
(Lemna trisulca, L. minor, L. polirrhiza, L. gibba, L. arrhiza), peştişoara (Salvinia
natans).
În apele marine, pleustonul este reprezentat de organisme animale din grupul

1
sifonoferelor (celenterate, hidrozoare) precum Psyhalia physalis (corabia portugheză),
Physophora hydrostatica, Vellela velella care plutesc la suprafaţa mărilor şi
sunt deplasate de vânt.
Hidrobionţii pleustonului prezintă adaptări pentru viaţa acvatică cât şi
pentru cea aeriană: coloraţia criptică protectoare, transparentă faţă de
acţiunea radiaţiei solare puternice, respiraţia aeriană, etc. (Pricope, 2000).

2. Neustonul

Neustonul este o comunitate de organisme acvatice animale sau vegetale a cărui

ciclu vital este legat de pelicula superficială a apei. Dezvoltarea
neustonului este favorizată de starea mai liniştită a apelor de
suprafaţă, din acest motiv este mai abundent în anumite zone ale
ecosistemelor stagnante, unde mişcările apei sunt relativ reduse fie
datorită dezvoltării vegetaţiei şi existenţei unor obstacole naturale fie
datortită formei specifice a litoralului care formează goluri liniştite.
În funcţie de zona în care trăiesc organismele la interfaţa aer-
apă, neustonul poate fi împărţit îin epineuston şi hiponeuston.
Epineustonul este format din organisme care folosesc pelicula
superficială a apei ca substrat de susţinere. Este alcătuit din organisme
vegetale precum crisomonade, cloroficee (protococale, flagelate) şi
organisme animale precum unele specii de insecte hemiptere (Gerris, Velia,
Hidrometra, Halobates), colembole, larve de Ephydra. Organismele
epineustonice sunt menţinute la suprafaţă datorită tensiunii
superficiale mari a apei şi elasticităţii peliculeii superficiale a acesteia.
În funcţie de apartenenţa hidrobionţilor la unul din regnuri,
epineustonul poate fi epifitoneuston, format din producătorii primari ce
trăiesc în pătura superioară a peliculei de apă şi epizooneuston, format
de speciile de animale legate de această zonă.
Speciile ce intră în componenţa epineustonului au o serie de
adaptări precum tegumentul hidrofob, ce împiedică udarea corpului,
rezistenţa sporită la acţiunea directă a radiaţiei solare, etc.
Hiponeustonul este format din hidrobionţi aparţinând unor specii
insecte heterotrofe ce populează pătura superficială a apei cu o grosime
de 1-5 cm: specii diatomee şi flagelate, protozoare, viermi, moluşte,
crustacee, insecte etc.
În funcţie de perioada ontogenetică sau de perioada de timp în
care hidrobionţii sunt prezenţi în zona superficială a apei (Zaitzev,1970
citat de Pricope 2000) hiponeustonul inclue în următoarele categorii:
- euhiponeustonul - format din organisme care sunt prezente în pătura superficială
tot ciclul lor ontogenetic, cum sunt unele crustacee copepode din familia
Pontelidae, unele specii de Idothea şi Sagitta;
- merohiponeustonul - organisme care trăiesc ca neuston în primele stadii
de dezvoltare (ouă, larve, pui) precum unele specii de polichete,
moluşte, crustacee, insecte, peşti, sau numai în stadiul de adult
precum unele gasteropode pulmonate, unele specii de insecte hemiptere,

2
diptere sau coleoptere;
- tihohiponeustonul - cuprinde organisme neustonice care se menţin în orizontul
superficial al apei numai în timpul nopţii. Aşa sunt crustaceele marine : misidul
Gastrosacus, amfipodele Gammarus şi Dixamide şi decapodul Palaemon (crevete),
etc.
Zona superficială a apei se caracterizează printr-o fluctuaţie
nictimerală şi sezonieră accentuată a temperaturii, salinităţii,
concentraţiei gazelor, cantităţii de lumină. Datorită acestui lucru,
organismele hiponeustonice prezintă o serie de adaptări
particulare precum existenţa unor învelişuri ale corpului
hidrofile, pigmentaţia corpului cu rol protector faţă de
radiaţia solară, culoarea criptică protectoare sau
transparenţa corpului, fototaxismul pozitiv, adaptări
privind nutriţia cu substanţe organice, etc. (Pricope, 2000).
3. Planctonul
Planctonul poate fi definit ca o comunitate de organisme vegetele sau animale
care pe întreaga lor perioada ontogenetică sau numai în anumite stadii
ale acesteia se menţin în stare de plutire liberă, mai mult sau mai
puţin pasivă, în masa apei. Noţiunea de plancton a fost introdusă în ştiinţă
de Hensen(1887) care definea planctonul ca "tot ce pluteşte în apă”. Savilov (1958)
considera că în categoria de plancton intră şi organismele care sunt legate de pelicula
superficială de apă creată de tensiunea superficială a apei la contactul cu
mediul aerian, adică cu neustonul (Pricope, 2000).

• În funcţie de structura trofică şi apartenenţa lor sistematică organismele

planctonice pot forma:
- fitoplanctonul - ce cuprinde producători primari din grupul microfitelor ce
trăiesc în zonele luminate ale pelagialului;
- zooplanctonul – cuprinde consumatori de diferite grade aparţinând la diferite
grupe sistematice: protozoare rotifere, cladocere, crustacee copepode, etc;
- bacterioplanctonul - cuprinde reducători, adică diferite specii de bacterii care
populeaza întreaga masă a apei.

• După apartenenţa hidrobionţilor la grupul organismelor

planctonice tot
ciclul ontogenetic sau numai în uncle faze ale lui, aceştia pot forma:
- holoplanctonul sau planctonul adevărat - alcătuit din organisme animale sau
vegetale la care tot ciclul vital activ se desfăşoară în masa apei cu excepţia
unor stadii latente;
- meroplanctonul - format din specii care îşi petrec o anumită fază
ontogenetică pe substratul bazinului acvatic, deci ca forme
bentonice. Aşa sunt larvele pelagice de anelide, moluşte,
crustacee, echinoderme, etc.

• În apele dulci, în funcţie de caracterul ecosistemului

acvatic de apă stătătoare sau curgătoare,

3
 planctonul poate fi denumit:
- limnoplancton – plancton specific ecosistemelor acvatice stagnante
şi care în funcţie de natura lor poate forma eulimnoplanctonul
(planctonul lacustru), heleoplanctonul (planctonul iazurilor) sau
telmatoplanctonul (planctonul mlăştinilor);
- meroplancton – plancton specific apelor lent curgătoare.

● În apele marine, în raport cu localizarea în masa apei planctonului poate fi:

- plancton neritic – localizat în masa apei de deasupra platoului continental;
- plancton oceanic – care trăieşte în zonele larg oceanic

● În funcţie de dimensiunile lor, organismele planctonice pot

fi grupate în următoarele categorii:
- ultraplanctonul – organisme planctonice sub 5 microni, precum bacteriile;
- nanoplanctonul – organisme planctonice cuprinse între 5 şi 50-60μ,
format din alge unicelulare şi protozoare de talie mică care trec,
de regulă, prin fileul planctonic. Se separă din probă prin
centrifugare, de aceea se mai numeşte şi plancton de cameră
sau centrifugat;
- microplanctonul – hidrobionţi cu talia cuprinsă între 60μ şi 1 mm;
este format din alge microfite coloniale, infuzori, rotiferi,
crustacee de talie mică. Se colectează cu fileu lanctonic fin şi se
separă din probă prin sedimentare;
- mezoplanctonul - format din zooplancteri marini cu dimensiuni cuprinse între
1 cm şi 100 cm precum unele polichete pelagice, unele meduze,
moluşte, chetognate, etc.
- megaplanctonul – forme planctonice marine ce depăşesc 1 m
precum unele sifonofore, salpe coloniale, etc. (Pricope, 2000).

Adaptările organismelor acvatice la viaţa planctonică

Viaţa organismelor în masa apei a dus la elaborarea unor
adaptări care să le asigure flotaţia şi deplasarea în masa apei cu un
consum energetic minim.
Flotaţia sau plutirea activă este procesul prin care hidrobionţii
se scufundă în masa apei cu o viteză minimă datorită unor adaptări
fizice, morfofiziologice, biochimice şi comportamentale.
Flotaţia poate fi exprimată prin formula lui V. Oswald:
F = Gr / V x Sp, unde
F= flotaţia;
Gr = greutatea restantă (greutatea organismului – greutatea apei
dezlocuite)
V = vâscozitatea apei;
Sp = suprafaţa portantă, adică suprafaţa organismului care
determină frecarea cu apă în timpul mişcării.

Conform acestei relaţii flotaţia hidrobionţilor depinde de greutatea

4
lor, de vâscozitatea apei şi creşte odata cu creşterea salinităţii şi a presiunii
hidrostatice.
Organismele planctonice se daptează la plutirea liberă în masa
apei prin
• scăderea greutăţii restante,
• mărirea suprafeţei lor portante sau prin
• utilizarea simultană a celor două
mecanisme.

Micşorarea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează prin

următoarele adaptări morfofiziologice:
- micşorarea părţilor dense ale corpului precum frustulele
diatomeelor sau reducerea formaţiunilor scheletice la radiolari şi
moluşte;
- micşorarea greutăţii specifice a organismului prin acumularea de
produşi graşi (uleiuri sau grăsimi) ca substanţe de rezervă şi care
îmbunătăţesc flotaţia;
- apariţia de incluziuni gazoase, cavităţi aeriene şi alte formaţiuni
cu rol de flotori precum cele întâlnite la unele specii de
cianoficee, cloroficee şi la unii zooplancteri (sifonofore, moluşte,
etc);
- înlăturarea din protoplasmă şi ţesuturi a unor produşi grei de
metabolism precum ionii de calciu şi magneziu şi acumularea
unor produşi mai uşori, fenomen întâlnit la unele specii de alge,
celenterate, moluşte, tunicate, etc;
- creşterea conţinutului de apă din organism, prin hidratare
celulară şi tisulară, până la apropierea densităţii corpului de cea
a mediului. Aşa se întâmplă la unele specii animale marine
(sifonofore, safomeduze, ctenophore) la care conţinutul în apă
poate ajunge până la 99% din greutatea lor.
Mărirea suprafeţei portante reprezintă o modificare adaptativă prin
care se măreşte gradul de flotaţie al organismelor planctonice, în
general, dar şi suprafaţa de absorbţie a sărurilor minerale nutritive
aflate în concentraţii foarte reduse în mediul acvatic, fapt deosebit de
important pentru organismele fitoplanctonice. Mărirea suprafeţei
portante a hidrobionţilor se realizează prin următoarele mecanisme:
- micşorarea taliei organismului, ce modifică raportul
volum/suprafaţa, crescând capacitatea de plutire (majoritatea
organismelor planctonice au talii cuprinse între 50-60μ şi 1 mm);
- modificarea formei corpului, are ca rezultat mărirea suprafeţei
protante, fenomen realizat prin aplatizarea corpului întâlnită la
unele diatomee (Planctoniella) sau flagelate (Leptodiscus) sau prin alungirea
corpului (Synedra, Rhizosolenia);
- formarea de colonii globuloase ca la unele cloroficee (Pediastrum) şi
diatomee (Fragillaria) sau asocierea în colonii catenare liniare (Melosira,
Zygnema), spirale (Anabaena) sau în zig-zag (Tabellaria);

5
 - emiterea de prelungiri ale corpului sau apendicilor.

Organismele planctonice pot efectua adevarate migraţii, adică deplasări în

masa apei, cu caracter periodic sau neregulat, în sens orizontal sau
vertical. Viteza de deplasare a hidrobionţilor pelagici în mişcare variază
de la câteva zeci la câteva sute de metri pe oră. Exemplu :
dinoflagelatele se deplasează cu 2-3 cm/minut, iar dafniile cu 90 cm/min.
Hidrobionţii planctonici efectuează în special migraţii verticale,
care apar ca fenomene de masă în care populaţii întregi sau părţi din
populaţie se deplasează pe distanţe de zeci sau sute de metri din
orizontul superficial al apei în profundal sau invers.
Migraţiile nu sunt făcute de toţi indivizii populaţiei, ei se
comportă în funcţie de vârsta, sex, stare fiziologică, condiţii de mediu.
De obicei, stadiile tinere se menţin cu precădere în păturile superficiale
ale apei.

Deplasarea organismelor planctonice în masa apei este legată de

prezenţa unor organe de deplasare eficiente. Majoritatea
zooplancterilor se deplasează active cu ajutorul cililor, flagelilor sau a
apendicilor. La formele lipsite de mijloace active de locomoţie, precum
microfitele planctonice, deplasarea pe plan vertical se face prin modificarea
greutăţii specifice corpului.
Migraţiile verticale în masa apei au de obicei caracter ciclic fiind
condiţionate de variaţiile circadiene sau sezoniere ale luminii,
temperaturii, regimului gazos al apei şi altor factori biotici şi abiotici.
Amplitdinea migraţiei este mai mare în apele limpezi şi mai mică în
cele cu transparenţă scăzută.
Se consideră că migraţiile circadiene ale planctonului sunt
condiţionate de variaţia luminii, aceasta fiind principalul factor
semnalizator ce reglează periodicitatea migraţiilor. Deplasarea
circadiană a zooplanctonului în păturile superficiale ale apei, în timpul
zilei, are pentru populaţie rol trofic, în timp ce deplasarea în timpul
nopţii, spre adâncime, are rol protector.
Migraţiile verticale sezoniere ale organismelor planctonice sunt
determinate de ciclicitatea reproducerii, de necesităţile trofice, sau de variaţia
unor factori abiotici, în principal temperatura (Pricope, 2000)..

4. Nectonul
Nectonul cuprinde grupări de populaţii animale care au organe
de locomoţie bine dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei, chiar
împotriva curenţilor puternici, în căutare de locuri de hrănire,
reproducere, de iernare, etc.
În apele dulci, nectonul adevarat este reprezentat de speciile de peşti
bune înotătoare, la care se adaugă unele specii de reptile (broasca
ţestoasăde apă, şarpele de apă), unii batracieni (tritonii şi broaştele de
lac) şi chiar unele specii de insecte acvatice (Dytiscus marginalis, Hydrous

6
piceus, Gyrinus notatus).
În apele marine, în afară de peşti, nectonul este reprezentat prin diferite
specii de chelonieni (Chelis fimbriata, Chelydra serpentine), şerpi ( Pelamys
platurus), balene (Balena myticetus), caşaloţi (Kogia breviceps), delfini (Phocaena
phocaena, Delphinus delphis, Tursiops truncates),etc.
Orgnismele nectonice au căpătat în decursul evoluţiei lor o serie
de
însuşiri adaptative ce facilitează deplasarea activă prin înot:
- modificarea formei corpului în sensul creşterii calităţilor
hidrodinamice cu atât mai accentuat cu cât trăiesc în ape cu
mişcări mai rapide (majoritatea speciilor de peşti);
- accentuarea insuşirilor hidrofobe sau hidrofuge ale învelişului
extern al corpului ( la rechini, delfini, etc);
- deplasarea corpului prin mişcări ondulatorii (şerpi marini,
anghile, etc);
- modificarea structurii membrelor la insecte acvatice;
- dezvoltarea unor sisteme de înot bazate pe principiul acţiunii şi
reacţiunii (meduze, cefalopode) (Pricope, 2000)..

6. Bentosul
Bentosul din ecosistemele acvatice este reprezentat de populaţii
şi biocenoze a căror existenţă este legată tot ciclul ontogenetic sau
numai o parte a acestuia de substratul bazinului. Împărţirea
hidrobionţilor în organisme pelagice şi bentonice nu este absolută.
Există organisme care populează substratul şi care într-o
anumită perioadă a ciclului ontogenetic se ridică în masa apei în
vederea reproducerii sau nutriţiei formând grupa organismelor
bentopelagice (unele polichete, crustacee, peşti). Stadiile larvare a unor specii
marine (spongieri, celenterate, viermi, moluşte, crustacee), trăiesc în masa
apei constituind meroplanctonul.
În ecosistemele acvatice interioare şi marine, puţin adâci
şi bine luminate, organismele bentonice sunt incluse în toate nivelurile piramidei
trofice: fitobentosul, perifitonul şi microfitobentosul aparţin producătorilor,
zoobentosul consumatorilor, iar bacteriobentosul descopunătorilor. În etajele
profunde bentosul este reprezentat numai de consumatori şi
descompunători.
În funcţie de zona de substrat în care trăiesc organismele
bentonice formează epibentosul sau endobentosul.
• Epibentosul alcătuit din epiflora şi epifauna este reprezentat
de populaţiile vegetale, animale şi de microorganisme care
trăiesc la suprafaţa substratului.
• Endobentosul este reprezentat de organisme animale şi
microorganisme care tăiesc în grosimea substratului, în
interstiţii, fisuri, galerii şi cavităţi ale acestuia.
După dimensiunea lor, organismele bentonice pot fi încadrate în
următoarele categorii:

7
 • microbentos (mai mici de 0,1 mm),
• mezobentos (între 0,1 – 2 mm) şi
• macrobentos (mai mari de 2 mm).

După raportul dintre speciile epibentonice şi substrat pot fi

deosebite următoarle categorii de organisme: sesile, sedentare, vagile sau
erante.
Hidrobionţii sesili sunt considerate organismele care trăiesc
fixate de substrat. Din aceasta categorie fac parte microfitele
biotectonului, algele macrofite marine, iar dintre animale spongierii, unele
celenterate, polichetele tubicole, briozoarele, unele bivalve, crustaceele Ciripede,
ascidiile, etc.
• Organismele bentonice sesile prezintă o serie de adaptări care
să le permită menţinerea şi stabilitatea pe substrat prin
aderarea la acesta printr-o suprafaţa cât mai mare (alge,
spongieri, briozoare marine şi dulcicole) sau prin fixarea prin
intermediul unei zone restrânse, aşa cum întâlnim la unele
forme pedunculare şi erecte din etajul litoral marin.
• Organismele sesile şi-au elaborate mecanisme de protecţie
faţă de procesele de sedimentare ce au loc în zona bentală a
ecosistemelor acvatice şi împotriva mişcărilor apei şi care
tind să le desprindă de substrat. Astfel, la unii hidrobionţi
sesili forma corpului este conică sau tronconică aşa
cum întâlnim la unele moluşte (Patella, Ancylus) crustacee
ciripede (Balanus) sau ramificată precum la unii spongieri,
celenterate, hidrozoare şi antozoare, fapt ce la conferă o
stabilitate mai mare pe substrat.
Protecţia faţă de acţiunea valurilor şi a particulelor
în mişcare se realizează prin dimensiuni adecvate ale
corpului, printr-o formă hidrodinamică, la unele dintre ele
şi prin realizarea unor învelişuri rezistente. Rezistenţa
crescută la acţiunea valurilor se realizează fie prin schelete
rigide de natură calcaroasă, ca la madreporari, fie printr-un
schelet semirigid, ca la unele specii de spongieri şi
antozoare, fie prin schelete foarte suple, ca la unii polipi
hidroizi şi unele briozoare.

Organismele acvatice sedentare sunt animale ce trăiesc pe substrate

dure sau mobile şi care fac deplasări pe distanţe mici. Din acest grup
fac parte gasteropodele de talie mare, echinodermele şi unii peşti
bentonici precum gobiidele şi pleuronectinele.

Organismele vagile sau erante sunt reprezentate de animale bentonice care pot
efectua deplasări mai mari comparativ cu cele sedentare. În această
categorie sunt incluse crustaceele decapode, moluştele gasteropode,

8
selacienii, batoizii, etc.
Hidrobionţii vagili au mijloace de locomoţie eficiente, modul de
locomoţie fiind dependent de natura şi consistenţa substratului. Peres,
1961 (după Pricope 2000) stabileşte la hidrobionţii bentonici patru
tipuri principale de locomoţie:
- mersul sau alergarea pe substrate relativ tari, caracteristic speciilor
macrobentonice precum unele specii de crustacee, larve şi adulţi de
insecte, unele vertebrate, etc;
- târârea, de obicei combinată cu mersul, modalitate în care se
deplasează unele polichete, crustacee izopode şi decapode,
adulţi şi larve de insecte;
- glisarea sau alunecarea, proprie speciilor sesile, care îşi pot
schimba locul în cursul vieţii, actinari solitari, moluşte placofore,
gasteropode, larve de insecte;
- deplasarea prin salturi, puţin frecvenţa la speciile bentonice,
caracteristica mai ales hidrobionţilor din neuston. Apropiată de
deplasarea prin salturi este mişcarea de reacţie cu jet de apă
întâlnită la unele bivalente din genul Pecten şi Lima şi la unele larve
de insecte.
Datorită prezenţei unor mijloace de locomoţie eficiente, speciile
erante pot efectua migraţii pe spaţii mari. În funcţie de periodicitatea
migraţiilor acestea pot fi circadiene sau sezonale, după sensul migraţiei pot
fi verticale sau orizontale, după modul de realizare pot fi active sau pasive, iar
după semnificaţia lor biologică migraţiile pot fi de nutriţie, de
reproducere şi cu rol protector.
Speciile macrobentonice care se deplasează prin mers, precum
crustaceele decapode mari, fac migraţii orizontale active cu caracter
sezonal în vederea hrănirii, reproducerii, iernării. Aşa sunt homarul
american sau crabul de Kamciatca ce se pot deplasa pe distanţe mari cu o
viteză de cca 2 km/oră.
În apele dulci, unele nevertebrate bentonice, crustacei şi larve de
insecte, se ridică în masa apei şi sunt purtate de curent în aval pe o
anumită distanţă după care coboară din nou pe substrat. Această
migraţiune pasivă este făcută de obicei noaptea şi permite răspândirea
acestor organisme pe spaţii mari precum şi schimbarea unor biotopi
nefavorabili. După modul cum pătrund în substratul bazinului
acvatic, organismele endobentonice formează două categorii distincte:
săpătoarele şi sfredelitoarele sau forantele.
Organismele săpătoare sunt animale ce pătrund parţial sau
total în substratul mobil al bazinului prin dizlocarea sa activă. Acestea
formează în substrat galerii, de lungimi diferite, uneori consolidate cu
secreţii. Unele specii, precum polichetul Arenicola, în deplasarea sa
activă ingeră substratul. Din grupul organismelor bentonice săpătoare
fac parte unele polichete, oligochete limnicole, brachiopode, unele
specii de moluşte, crustacee, echinoderme .
Viaţa endobentonică a influenţat structura şi funcţiile

9
animalelor săpătoare. Astfel la unele polichete endopsamice parapodele s-
au redus şi s-au dezvoltat branhiile, la unele specii endobentonice
lipseşte armătura bucală. La bivalentele care trăiesc în substrat
cochilia este subţire, suptafaţa netedă, iar sifoanele lungi.
Organismele săpătoare pătrund în substrat prin mecanisme
foarte diverse. Unele bivalente, scafopode şi gasteropode pătrund în
substrat hidraulic, prin alternarea stării de turgescenţă a piciorului,
asociată cu mişcarea de înaintare a acestuia. Unele polichete dizlocă
substratul cu ajutorul parapodelor sau numai a cheţilor (unele
oligochete), prin mişcări ondulatorii sau helicoidale ale corpului.
Crustaceele sapă cu ajutorul apendicelor cefalice şi îndepărtează
substratul prin mişcări ale apendicelor care crează cu curent de apă.
Speciile bentonice care îşi construiesc galerii permanente consolidează
substratul cu ajutorul unor secreţii (Arenicola).
Organismele săpătoare pot efectua migraţii circadiene şi
sezonale, pe distanţe relativ reduse. Migraţiile acestor organisme
sunt, în cea mai mare parte, verticale. Astfel, larvele de chironomide, în timpul
zilei migrează în sedimente la adâncimi mai mari, iar în timpul nopţii
revin mai spre suprafaţă.
Animalele bentonice din zonele periodic inundate, în intervalele cu
condiţii mai puţin favorabile migrează spre adânc, la 10-15 cm în
sedimente, revenind la suprafaţă când condiţiile sunt propice
dezvoltării lor. Acelaşi lucru se întâmplă înainte de venirea iernii,
organismele endobentonice migreauă spre pătura mai profundă a
sedimentelor pentru evitarea îngheţului.
Organismele forante sau sfredelitoare, sunt animale care au posibilitatea de
a perfora substraturi mai mult sau mai puţin dure, pornind de la calcar
şi gresie şi până la granit şi marmură.
În apele dulci, organismele forante sunt reprezentate prin unii crustacei şi
larve de insecte care îşi fac galerii în malurile argiloase şi în
ţesuturile plantelor. În ecosistemele marine sfredelitorii sunt mult mai
numeroşi: spongieri, polichete, bivalve, crustacee amfipode, izopode, etc.
Modalitatea de constituire a galeriilor în aceste substrate
depinde de specie şi de natura substratului. Unele bivalente precum Pholas şi
Petricola forează galerii în roci, prin mişcarea alternativă a valvelor,
prevăzute cu dinţişori sau coaste radiare. Polichetul Polydora şi bivalva
Lithophaga îşi construiesc galerii prin abraziune mecanică şi acţiunea
unor secreţii proprii.
Spongierul marin Clione forează cochiliile moluştelor sesile din
genurile Ostrea şi Mytilus prin utilizarea de mijloace chimice: celulele
spongierului formează o reţea de pseudopode care produce secreţii
acide ce dizolvă calcarul din cochilie.
Speciile sfredelitoare care îşi sapă galerii în lemn folosesc în
general mijloace mecanice de perforare. Bivalva Teredo navalis
(viermele corăbiilor) sfredeleşte lemnul cu ajutorul a două valve mici
situate la extremitatea anterioară a corpului sau vermiform. Unele specii de

10
izopode şi amfipode rod lemnul cu piesele bucale bine dezvoltate.

Perifitonul sau biotectonul reprezintă o comunitate de organisme

acvatice care trăieşte fixată pe substraturi dure, vii sau moarte. Masa
principală a perifitonului o formează speciile sesile de hidrobionţi
printre care trăiesc animalele sedentare şi vagile.
Perifitonul este prezent în ecosistemele interioare dulcicole până la
adâncimi de câţiva metri, iar în mediul marin în etajele superioare ale
bentalului litoral, răspândirea lui fiind condiţionată în special de
prezenţa luminii.
În apele dulci, biotectonul constituie hrana unor specii de
moluşte, crustacee, a puietului multor specii de peşti, dar şi a unor
peşti adulţi (scobar). În mediul marin biotectonul are adesea rol negativ
accentuând procesul de coroziune a construcţiilor, a amenajărilor
hidrotehnice şi al navelor(Pricope, 2000).

6. Originea organismelor acvative

Este acceptată de majoritatea biologilor ideea că primele forme
de viaţă au apărut şi s-au dezvoltat în mediul acvatic. Rezultă că
majoritatea organismelor care populează astăzi apele Terrei sunt
primar acvatice în sensul că strămoşii au apărut şi au evoluat în acest
mediu.
După A.S.Zernov, 75% din încrengăturile şi clasele de
organisme ce populează astăzi planeta sunt de origine acvatică şi din
acestea 69% sunt marine şi 6% sunt dulcicole. În mediul acvatic
există încrengături şi clase care nu au reprezentanţi în mediul terestru.

Fauna actuală a apelor dulci se compune din elemente marine şi

terestre care au emigrat în apă dulce. Sunt puţine grupe de organisme
despre care se poate afirma cu certitudine că s-au format iniţial în
apele dulci. Aşa sunt cladocerele şi rotiferii.
Se pare că în istoria evoluţiei Pământului apa dulce este mai veche
decât cea marină, salinitatea s-a produs datorită aportului de săruri
aduse de râuri de pe uscat. Primele organisme animale fosile
cunoscute par sa fi făcut parte din fauna de apă salmastră. Odată cu
creşterea salinităţii mărilor s-a diferenţiat şi stabilizat fauna de apă
dulce şi fauna marină.
Unele grupe sistematice de animale marine nu au deloc
reprezentanţi în apele dulci (echinodermele, tunicienii, melcii
opistobranhiaţi) în timp ce altele au foarte puţine specii dulcicole
(spongierii, celenteratele, nemerţienii).
Trecerea organismelor din apele marine în cele dulci şi invers
este considerată o adaptare secundară. Forma organismelor a rămas
neschimbată modificându-se fiziologia individului, mai ales funcţia de
osmoreglare. Migraţia organismelor din mediul marin în cel dulcicol şi
invers este legată de reproducerea şi hrănirea speciilor.

11
 Unele organisme marine care au migrat relativ recent în apele
dulci nu şi-au adaptat perfect mecanismul ormoreglator la noile condiţii
de mediu. Astfel crabul cu cleşti catifelaţi Eriocheir sinensis introdus
pasiv în mările europene prin navele venite din Extremul
Orient pătrunde în râurile continentelor dar pentru
reproducere se întoarce în mediul marin.
Organismele secundar acvatice sunt acelea care au avut strămoşi
adaptaţi la viaţa terestră dar care ulterior au trecut la viaţa acvatică.
Aşa sunt fanerogamele acvatice, cetaceele, unele specii de reptile.
Adaptarea secundară a organismelor la viaţa acvatică, deşi
provoacă o serie de fenomene de convergenţă nu infirmă principiul
inversibilităţii evoluţiei. În acest caz nu se revine la un nivel inferior de
structură ci se face o restructurare a unor organe apărute şi dezvoltate
la generaţiile terestre.
Stabilirea originii şi vechimii organismelor acvatice poate indica
vechimea bazinului respectiv şi evoluţia lui în timp. Fauna actuală a
apelor dulci îşi are originea în terţiar. După glaciaţii aceste specii au
pus stăpânire pe vechile areale, s-au format noi varietăţi şi specii, cu
areale bine conturate(Pricope, 2000)..

12