Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
1. Pleustonul
Pleustonul cuprinde comunităţi de organisme acvatice vegetale sau
animale, a căror corp parţial emers, pluteşte la suprafaţa apei şi a
căror deplasări pasive sunt condiţionate în cea mai mare parte de
curenţii de aer.
În lacurile dulci, pleustonul este reprezentat prin plante cu frunze plutitoare,
nefixate prin rădăcini precum iarba-broaştei (Hidrocharis morsus ranae), lintiţa
(Lemna trisulca, L. minor, L. polirrhiza, L. gibba, L. arrhiza), peştişoara (Salvinia
natans).
În apele marine, pleustonul este reprezentat de organisme animale din grupul
1
sifonoferelor (celenterate, hidrozoare) precum Psyhalia physalis (corabia portugheză),
Physophora hydrostatica, Vellela velella care plutesc la suprafaţa mărilor şi
sunt deplasate de vânt.
Hidrobionţii pleustonului prezintă adaptări pentru viaţa acvatică cât şi
pentru cea aeriană: coloraţia criptică protectoare, transparentă faţă de
acţiunea radiaţiei solare puternice, respiraţia aeriană, etc. (Pricope, 2000).
2. Neustonul
2
diptere sau coleoptere;
- tihohiponeustonul - cuprinde organisme neustonice care se menţin în orizontul
superficial al apei numai în timpul nopţii. Aşa sunt crustaceele marine : misidul
Gastrosacus, amfipodele Gammarus şi Dixamide şi decapodul Palaemon (crevete),
etc.
Zona superficială a apei se caracterizează printr-o fluctuaţie
nictimerală şi sezonieră accentuată a temperaturii, salinităţii,
concentraţiei gazelor, cantităţii de lumină. Datorită acestui lucru,
organismele hiponeustonice prezintă o serie de adaptări
particulare precum existenţa unor învelişuri ale corpului
hidrofile, pigmentaţia corpului cu rol protector faţă de
radiaţia solară, culoarea criptică protectoare sau
transparenţa corpului, fototaxismul pozitiv, adaptări
privind nutriţia cu substanţe organice, etc. (Pricope, 2000).
3. Planctonul
Planctonul poate fi definit ca o comunitate de organisme vegetele sau animale
care pe întreaga lor perioada ontogenetică sau numai în anumite stadii
ale acesteia se menţin în stare de plutire liberă, mai mult sau mai
puţin pasivă, în masa apei. Noţiunea de plancton a fost introdusă în ştiinţă
de Hensen(1887) care definea planctonul ca "tot ce pluteşte în apă”. Savilov (1958)
considera că în categoria de plancton intră şi organismele care sunt legate de pelicula
superficială de apă creată de tensiunea superficială a apei la contactul cu
mediul aerian, adică cu neustonul (Pricope, 2000).
3
planctonul poate fi denumit:
- limnoplancton – plancton specific ecosistemelor acvatice stagnante
şi care în funcţie de natura lor poate forma eulimnoplanctonul
(planctonul lacustru), heleoplanctonul (planctonul iazurilor) sau
telmatoplanctonul (planctonul mlăştinilor);
- meroplancton – plancton specific apelor lent curgătoare.
4
lor, de vâscozitatea apei şi creşte odata cu creşterea salinităţii şi a presiunii
hidrostatice.
Organismele planctonice se daptează la plutirea liberă în masa
apei prin
• scăderea greutăţii restante,
• mărirea suprafeţei lor portante sau prin
• utilizarea simultană a celor două
mecanisme.
5
- emiterea de prelungiri ale corpului sau apendicilor.
4. Nectonul
Nectonul cuprinde grupări de populaţii animale care au organe
de locomoţie bine dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei, chiar
împotriva curenţilor puternici, în căutare de locuri de hrănire,
reproducere, de iernare, etc.
În apele dulci, nectonul adevarat este reprezentat de speciile de peşti
bune înotătoare, la care se adaugă unele specii de reptile (broasca
ţestoasăde apă, şarpele de apă), unii batracieni (tritonii şi broaştele de
lac) şi chiar unele specii de insecte acvatice (Dytiscus marginalis, Hydrous
6
piceus, Gyrinus notatus).
În apele marine, în afară de peşti, nectonul este reprezentat prin diferite
specii de chelonieni (Chelis fimbriata, Chelydra serpentine), şerpi ( Pelamys
platurus), balene (Balena myticetus), caşaloţi (Kogia breviceps), delfini (Phocaena
phocaena, Delphinus delphis, Tursiops truncates),etc.
Orgnismele nectonice au căpătat în decursul evoluţiei lor o serie
de
însuşiri adaptative ce facilitează deplasarea activă prin înot:
- modificarea formei corpului în sensul creşterii calităţilor
hidrodinamice cu atât mai accentuat cu cât trăiesc în ape cu
mişcări mai rapide (majoritatea speciilor de peşti);
- accentuarea insuşirilor hidrofobe sau hidrofuge ale învelişului
extern al corpului ( la rechini, delfini, etc);
- deplasarea corpului prin mişcări ondulatorii (şerpi marini,
anghile, etc);
- modificarea structurii membrelor la insecte acvatice;
- dezvoltarea unor sisteme de înot bazate pe principiul acţiunii şi
reacţiunii (meduze, cefalopode) (Pricope, 2000)..
6. Bentosul
Bentosul din ecosistemele acvatice este reprezentat de populaţii
şi biocenoze a căror existenţă este legată tot ciclul ontogenetic sau
numai o parte a acestuia de substratul bazinului. Împărţirea
hidrobionţilor în organisme pelagice şi bentonice nu este absolută.
Există organisme care populează substratul şi care într-o
anumită perioadă a ciclului ontogenetic se ridică în masa apei în
vederea reproducerii sau nutriţiei formând grupa organismelor
bentopelagice (unele polichete, crustacee, peşti). Stadiile larvare a unor specii
marine (spongieri, celenterate, viermi, moluşte, crustacee), trăiesc în masa
apei constituind meroplanctonul.
În ecosistemele acvatice interioare şi marine, puţin adâci
şi bine luminate, organismele bentonice sunt incluse în toate nivelurile piramidei
trofice: fitobentosul, perifitonul şi microfitobentosul aparţin producătorilor,
zoobentosul consumatorilor, iar bacteriobentosul descopunătorilor. În etajele
profunde bentosul este reprezentat numai de consumatori şi
descompunători.
În funcţie de zona de substrat în care trăiesc organismele
bentonice formează epibentosul sau endobentosul.
• Epibentosul alcătuit din epiflora şi epifauna este reprezentat
de populaţiile vegetale, animale şi de microorganisme care
trăiesc la suprafaţa substratului.
• Endobentosul este reprezentat de organisme animale şi
microorganisme care tăiesc în grosimea substratului, în
interstiţii, fisuri, galerii şi cavităţi ale acestuia.
După dimensiunea lor, organismele bentonice pot fi încadrate în
următoarele categorii:
7
• microbentos (mai mici de 0,1 mm),
• mezobentos (între 0,1 – 2 mm) şi
• macrobentos (mai mari de 2 mm).
Organismele vagile sau erante sunt reprezentate de animale bentonice care pot
efectua deplasări mai mari comparativ cu cele sedentare. În această
categorie sunt incluse crustaceele decapode, moluştele gasteropode,
8
selacienii, batoizii, etc.
Hidrobionţii vagili au mijloace de locomoţie eficiente, modul de
locomoţie fiind dependent de natura şi consistenţa substratului. Peres,
1961 (după Pricope 2000) stabileşte la hidrobionţii bentonici patru
tipuri principale de locomoţie:
- mersul sau alergarea pe substrate relativ tari, caracteristic speciilor
macrobentonice precum unele specii de crustacee, larve şi adulţi de
insecte, unele vertebrate, etc;
- târârea, de obicei combinată cu mersul, modalitate în care se
deplasează unele polichete, crustacee izopode şi decapode,
adulţi şi larve de insecte;
- glisarea sau alunecarea, proprie speciilor sesile, care îşi pot
schimba locul în cursul vieţii, actinari solitari, moluşte placofore,
gasteropode, larve de insecte;
- deplasarea prin salturi, puţin frecvenţa la speciile bentonice,
caracteristica mai ales hidrobionţilor din neuston. Apropiată de
deplasarea prin salturi este mişcarea de reacţie cu jet de apă
întâlnită la unele bivalente din genul Pecten şi Lima şi la unele larve
de insecte.
Datorită prezenţei unor mijloace de locomoţie eficiente, speciile
erante pot efectua migraţii pe spaţii mari. În funcţie de periodicitatea
migraţiilor acestea pot fi circadiene sau sezonale, după sensul migraţiei pot
fi verticale sau orizontale, după modul de realizare pot fi active sau pasive, iar
după semnificaţia lor biologică migraţiile pot fi de nutriţie, de
reproducere şi cu rol protector.
Speciile macrobentonice care se deplasează prin mers, precum
crustaceele decapode mari, fac migraţii orizontale active cu caracter
sezonal în vederea hrănirii, reproducerii, iernării. Aşa sunt homarul
american sau crabul de Kamciatca ce se pot deplasa pe distanţe mari cu o
viteză de cca 2 km/oră.
În apele dulci, unele nevertebrate bentonice, crustacei şi larve de
insecte, se ridică în masa apei şi sunt purtate de curent în aval pe o
anumită distanţă după care coboară din nou pe substrat. Această
migraţiune pasivă este făcută de obicei noaptea şi permite răspândirea
acestor organisme pe spaţii mari precum şi schimbarea unor biotopi
nefavorabili. După modul cum pătrund în substratul bazinului
acvatic, organismele endobentonice formează două categorii distincte:
săpătoarele şi sfredelitoarele sau forantele.
Organismele săpătoare sunt animale ce pătrund parţial sau
total în substratul mobil al bazinului prin dizlocarea sa activă. Acestea
formează în substrat galerii, de lungimi diferite, uneori consolidate cu
secreţii. Unele specii, precum polichetul Arenicola, în deplasarea sa
activă ingeră substratul. Din grupul organismelor bentonice săpătoare
fac parte unele polichete, oligochete limnicole, brachiopode, unele
specii de moluşte, crustacee, echinoderme .
Viaţa endobentonică a influenţat structura şi funcţiile
9
animalelor săpătoare. Astfel la unele polichete endopsamice parapodele s-
au redus şi s-au dezvoltat branhiile, la unele specii endobentonice
lipseşte armătura bucală. La bivalentele care trăiesc în substrat
cochilia este subţire, suptafaţa netedă, iar sifoanele lungi.
Organismele săpătoare pătrund în substrat prin mecanisme
foarte diverse. Unele bivalente, scafopode şi gasteropode pătrund în
substrat hidraulic, prin alternarea stării de turgescenţă a piciorului,
asociată cu mişcarea de înaintare a acestuia. Unele polichete dizlocă
substratul cu ajutorul parapodelor sau numai a cheţilor (unele
oligochete), prin mişcări ondulatorii sau helicoidale ale corpului.
Crustaceele sapă cu ajutorul apendicelor cefalice şi îndepărtează
substratul prin mişcări ale apendicelor care crează cu curent de apă.
Speciile bentonice care îşi construiesc galerii permanente consolidează
substratul cu ajutorul unor secreţii (Arenicola).
Organismele săpătoare pot efectua migraţii circadiene şi
sezonale, pe distanţe relativ reduse. Migraţiile acestor organisme
sunt, în cea mai mare parte, verticale. Astfel, larvele de chironomide, în timpul
zilei migrează în sedimente la adâncimi mai mari, iar în timpul nopţii
revin mai spre suprafaţă.
Animalele bentonice din zonele periodic inundate, în intervalele cu
condiţii mai puţin favorabile migrează spre adânc, la 10-15 cm în
sedimente, revenind la suprafaţă când condiţiile sunt propice
dezvoltării lor. Acelaşi lucru se întâmplă înainte de venirea iernii,
organismele endobentonice migreauă spre pătura mai profundă a
sedimentelor pentru evitarea îngheţului.
Organismele forante sau sfredelitoare, sunt animale care au posibilitatea de
a perfora substraturi mai mult sau mai puţin dure, pornind de la calcar
şi gresie şi până la granit şi marmură.
În apele dulci, organismele forante sunt reprezentate prin unii crustacei şi
larve de insecte care îşi fac galerii în malurile argiloase şi în
ţesuturile plantelor. În ecosistemele marine sfredelitorii sunt mult mai
numeroşi: spongieri, polichete, bivalve, crustacee amfipode, izopode, etc.
Modalitatea de constituire a galeriilor în aceste substrate
depinde de specie şi de natura substratului. Unele bivalente precum Pholas şi
Petricola forează galerii în roci, prin mişcarea alternativă a valvelor,
prevăzute cu dinţişori sau coaste radiare. Polichetul Polydora şi bivalva
Lithophaga îşi construiesc galerii prin abraziune mecanică şi acţiunea
unor secreţii proprii.
Spongierul marin Clione forează cochiliile moluştelor sesile din
genurile Ostrea şi Mytilus prin utilizarea de mijloace chimice: celulele
spongierului formează o reţea de pseudopode care produce secreţii
acide ce dizolvă calcarul din cochilie.
Speciile sfredelitoare care îşi sapă galerii în lemn folosesc în
general mijloace mecanice de perforare. Bivalva Teredo navalis
(viermele corăbiilor) sfredeleşte lemnul cu ajutorul a două valve mici
situate la extremitatea anterioară a corpului sau vermiform. Unele specii de
10
izopode şi amfipode rod lemnul cu piesele bucale bine dezvoltate.
11
Unele organisme marine care au migrat relativ recent în apele
dulci nu şi-au adaptat perfect mecanismul ormoreglator la noile condiţii
de mediu. Astfel crabul cu cleşti catifelaţi Eriocheir sinensis introdus
pasiv în mările europene prin navele venite din Extremul
Orient pătrunde în râurile continentelor dar pentru
reproducere se întoarce în mediul marin.
Organismele secundar acvatice sunt acelea care au avut strămoşi
adaptaţi la viaţa terestră dar care ulterior au trecut la viaţa acvatică.
Aşa sunt fanerogamele acvatice, cetaceele, unele specii de reptile.
Adaptarea secundară a organismelor la viaţa acvatică, deşi
provoacă o serie de fenomene de convergenţă nu infirmă principiul
inversibilităţii evoluţiei. În acest caz nu se revine la un nivel inferior de
structură ci se face o restructurare a unor organe apărute şi dezvoltate
la generaţiile terestre.
Stabilirea originii şi vechimii organismelor acvatice poate indica
vechimea bazinului respectiv şi evoluţia lui în timp. Fauna actuală a
apelor dulci îşi are originea în terţiar. După glaciaţii aceste specii au
pus stăpânire pe vechile areale, s-au format noi varietăţi şi specii, cu
areale bine conturate(Pricope, 2000)..
12