Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector

dr. biolog Dana MALSCHI


Facultatea de Ştiinţa Mediului.Domeniul Ingineria Mediului,
An II, semestrul 1, 2006
Disciplina: Hidrobiologie, Cursul 7 / 15 11.2006

Bibliografie:
Oros I., 1981. Tehnica de analiză aplicată la hidrobiologie, Univ. Babeş-Bolyai, Facultatea de
Biologie, Geografie şi Geologie;
Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ;
Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie.

Fluviul Dunărea

Cursul actual al Dunării urmăreşte o depresiune geologică care


strabăte Europa pe direcţia vest-est şi care în oligocen şi miocen era
acoperită de un braţ al Mării Mediterane.
În urma mişcărilor orogenetice de la sfârşitul miocenului a avut loc
retragerea mării şi înălţarea uscatului. S-a produs ruperea legăturii braţului
de mare din nordul Alpilor de ocean şi de Mediterană şi transformarea lui într-
un întins bazin cu apă salmastră, Marea Sarmatică, care se întindea între
bazinul Vienei, Dardanele şi actualul Turkestan.
În pliocen bazinul Mării Sarmatice s-a redus şi s-a divizat încât la
sfârşitul acestei perioade Bazinul Vienei a devenit uscat, Depresiunea
panonica era aproape complet colmatată de aluviunile aduse de râurile
alpine şi carpatice şi transformată într-o imensă zonă mlăştinoasă. Bazinul
ponto-caspico-aralic s-a divizat iar Marea Aral s-a izolat de restul braţului.
Pe măsură ce Marea Sarmatică şi mările care au succedat-o se
retrăgeau şi se divizau, colectarea apelor din nord-estul Alpilor, din sudul,
vestul şi estul Carpaţilor şi din nordul Balcanilor a fost preluată de Paleo-
Dunărea.
Formarea cursului actual al Dunării a avut loc în trei etape. La sfârşitul
terţianului s-a format sectorul superior, la sfârşitul pliocenului sectorul
mijlociu iar sectorul inferior în cuaternar, după ce Bazinul panonic intră
definitiv în legătură cu Bazinul pontic prin intermediul fluviului.
Denumirea fluviului Dunărea vine de la cuvântul de origine osseta
don care însemnă apă, râu. Sectorul superior şi mijlociu al Dunării era
denumită de romani Danubius (dan = apă, râu şi nivius = din zăpadă) iar
sectorul inferior Istros.

1. Date geografice şi hidrografice


Dunărea izvorăşte din Germania, din munţii Padurea Neagră de la o
altitudine de 678 m, luând naştere prin unirea a două pâraie Briegach şi
Brege care lângă localitatea Donaueschingen se unesc cu al treilea numit
Izvorul Dunării.
Cursul este orientat de la vest la est şi are o lungime de 2.857 km şi
colectează apele dintr-un bazin geografic de 817.000 km2 ocupând din acest
punct de vedere locul 24 în lume şi locul 2 în Europa după fluviul Volga. Panta
medie a cursului este de 25 cm/km.
În cursul său Dunărea străbate opt ţări şi trei capitale (Viena,
Budapesta, Belgrad) iar prin orientarea vest-est asigură posibilitatea
efectuării de transporturi navale între Marea Neagră şi Marea Nordului prin

1
Canalul Rin-Mein.
Bazinul Dunării se desfăşoară în latitudine pe circa 8o, între paralela 42°
şi 50° latitudine nordică, având o laţime maximă a bazinului de aproape 600
km, iar în longitudine pe 22°, între 8° (la izvoare) şi 30° la vărsare longitudine
vestică.
Cursul fluviului întretaie lanţul Alpino-Carpato-Balcanic de două ori: odată
la Devin, unde culmile Alpilor se racordează cu Carpaţii Mici formând
Poarta de la Devin, şi odată străbate Carpaţii între Moldova Veche şi Turnu
Severin formând defileul de la Cazane şi Porţile de Fier cu o lungime de 144 km.
Aceste întretăieri ale fluviului cu lanţurile muntoase determină
împărţirea Dunării în trei sectoare distincte: superior, mijlociu şi inferior.
Sectorul superior sau alpin se întinde de la izvoare până la Viena şi are o lungime de
902 km. În acest sector Dunărea are aspectul unui râu de munte, marginal
Alpilor, cu ape limpezi şi un curs rapid. Debitul are variaţii sezoniere fiind
influenţat de cantitatea de precipitaţii, topirea zăpezii şi a gheţarilor din Alpi.
Nivelul maxim este atins în iulie iar cel minim în ianuarie. Panta albiei în acest tronson este
în medie de 1 m/km.
În sectorul superior Dunărea are o reţea deasă de afluenţi cu debite
variabile. Afluenţii principali din acest sector sunt Iller (700 m3/s), Lech (90 m3/s), Isar (175
m3/s), Traun (140 m3/s), Inn (740 m3/s).
Sectorul mijlociu sau panonic, de la Viena la Turnu Severin, se întinde pe o
distanţă de 1.043 km. Regimul de scurgere se caracterizează prin mari
variaţii de debit şi nivel, cu creşteri importante primăvara şi la începutul
verii şi scăderea de la sfârşitul verii până primăvara. Panta albiei este de
0,11 m/km.
Afluenţii principali din acest sector sunt Vah (140 m3/s), Hron (50 m3/s), Ipoly (30
m /s), Tisa (814 m3/s), Raab (80 m3/s), Drava (670 m3/s), Sava (1475 m3/s), Morava (215
3

m3/s).
Sectorul inferior sau carpato-balcanic, ţine de la Turnu Severin până la
vărsarea în Marea Neagră şi se întinde pe o distanţă de 955 km. Regimul
scurgerii se caracterizează prin variaţii mari de nivel şi prin debite crescute
primăvara la topirea zăpezii şi la începutul verii. Panta albiei scade progresiv de
la 34 cm/km în defileu la 2,8 cm/km aval de Brăila.
Principalii afluenţi din sectorul inferior al Dunării sunt Jiul (92 m3/s), Oltul
(165 m /s), Argeşul (65 m3/s), Ialomiţa (41 m3/s), Siretul (220 m3/s), Prutul (80 m3/s), iar
3

pe partea dreaptă Timocul (30 m3/s), Isker (57 m3/s) Iontra (40 m3/s).
Sectorul inferior al Dunării poate fi împărtit din punct de vedere
geografic în trei porţiuni distincte: defileul, de la Baziaş la barajul de la Gura
Văii, sectorul defileu - Tulcea şi sectorul Tulcea - vărsare în mare.
Sectorul inferior al Dunării cuprinde trei biotopi distincţi cu caracteristici
fizico-chimice şi biologice individuale: şenalul sau albia minoră, lunca inundabilă
şi delta.

2. Şenalul Dunării
Nivelul apelor din şenal variază în funcţie de cantitatea de
precipitaţii din sectorul superior şi mijlociu al fluviului. Debitul mediu al
Dunării în sectorul românesc este de 6.290 m3/s cu variaţii sezoniere ample.
Debitul minim înregistrat a fost de 1250 m3/s în 1947 iar cel maxim de 15.900 m3/s în
1895. Viteza curentului, în funcţie de debit şi pantă, oscilează înte 3-5 m/s

2
în defileu înainte de construcţia barajului de la Gura Văii şi 0,6-0,7 m/s la
vărsare.
2.1. Caracteristici fizico-chimice ale apei
Temperatura apei are variaţii sezoniere, oscilând între 0°C si 25°C şi chiar
mai mult în sectorul inferior. Valoarea temperaturii medii este de 13°C,
valoarea maximă 25°C în luna august iar valoarea minimă este
considerată 2-3°C în perioada ianuarie-februarie.
Scăderea temperaturii aerului în perioada de iarnă duce la formarea
podului de gheaţă care poate persista perioade cuprinse între 25-30 zile la
Orşova, până la 90 zile la Tulcea. Prin ruperea podului de gheaţă
primăvara se formează zăpoare care deterrnină ieşirea apelor din albie şi
producearea de inundaţii.
Înghetul apelor Dunării are efect negativ asupra hidrobionţilor. Are loc
distrugerea potamoplanctonului, distrugerea bentosului marginal, aşadar sărăcirea
faunei şi micşorarea productivităţii.
Transparenţa apei fluviului este determinată de cantitatea de precipitaţii
ce modifică cantitatea de suspensii din apă. Suspensiile totale oscilează
între 90-325 mg/l. Debitele de aluviuni în suspensie în zona Ceatal Izmail sunt de
2,2 t/s (Ciolac, 1997) astfel încât cantitatea medie anuală de aluviuni
transportată în Dunăre este cuprinsă între 57 si 83 milioane tone.
Transparenţa este cuprinsă între 80 cm şi 10-13 cm în perioada cu viituri.
Reactţia apei (pH-ul) este în medie 7,75 cu fluctuaţii între 7 şi 8 fiind
mai ridicată în lunile calde şi mai scăzută în cele reci. Oscilaţiile de pH
sunt dăunătoare pentru majoritatea hidrobionţilor modificând acţiunea toxică a
diferitelor substanţe dezvoltate în apă.
Cantitatea de oxigen dizolvat în apă nu scade sub 5,5 mg/l decât în
anumite zone marginale deoarece mişcarea continuă a apei măreşte şi
uniformizează concentraţia oxigenului. Valorile medii ale concentraţiei oxigenului sunt
de 6-10 mg/l, vara fiind mai scăzute, şi iarna apropiate de valoarea oxigenul la
saturaţie. Oxidarea substanţelor organice din apă este activă, mineralizarea
rapidă, ceea ce arată o capacitate ridicată de autoepurare a apei.
Cantitatea totală de săruri este moderată, cuprinsă între 200 -
400mg/l, deci apele au un grad mic de mineralizare.
Duritatea totală are variaţii sezoniere slabe şi scade din amonte în aval.
Duritatea medie este de 9° germane (Cu variaţii între 7,8 şi 100), aşadar
apa Dunării are o duritate mijlocie şi se pretează pentru a fi folosită la
irigaţii şi în industrie.
Concentraţia calciului şi magneziului în apă are valori de 40-50 mg/l,
mai ridicată în sezonul rece iar clorurile au valori medii de 14-21 mg/l, mai
scăzute vara şi cresc spre iarnă.
Substanţele biogene din apă au concentraţii mai scăzute în sezonul cald
datorită utilizării lor mai intense în procesul de asimilare clorofiliană.
Nitraţii înregistrează oscilaţii sezoniere cuprinse între 1,6-4mg/l, concentraţia lor
pe sectorul românesc scăzând din amonte în aval. Ei au origine biogenă
sau provin din impurificarea fluviului cu ape reziduale bogate în azotaţi,
îngrăşăminte azotoase, etc.
Fosfaţii au concentraţii mici, cuprinse între 0,05-0,5 mg/1 şi provin
din descompunerea produşilor fosfatoproteici şi lipidici sau din
impurificarea apelor cu îngrăşăminte cu fosfor sau cu detergenţi.

3
2.2 Asociaţii de organisme din şenal
Potamoplanctonul Dunării este un amestec format din specii
planctonice proprii şi din specii alohtone provenite din afluenţi şi din apele
stagnate limitrofe.
Fitoplanctonul şenalului cuprinde specii aparţinând la toate grupele
sistematice de alge, incluse în mai multe categorii ecologice, ceea ce dă acestuia un caracter
mozaic.
Din totalul de 605 specii de alge planctonice din şenal, bălţi şi Delta Dunării,
269 de specii se găsesc numai şenal şi aparţin la următoarele grupe
sistematice: cianoficee (15 specii), flagelate (6 specii),
dinoflagelate (o specie), cloroficee (43 specii), conjugate (2
specii), şi diatomee (202 specii) (Oltean 1960).
Diatomeele reprezintă grupul dominant din şenal constituind 75% din algele
planctonice. Cele mai frecvente diatomee sunt cele din speciiie Cyclotella chaetoceras,
Melosira italica, Melosira arenaria, Stephanodiscus astraea, Cymbella affinis, Diatoma
elongata, Navicula danubium, Pinnularia viridis, etc.
Cloroficeele cu 43 de specii în şenal constituie aproape 16% din
numărul de specii fitoplanctonice. Cele mai dezvoltate cantitativ sunt speciile
de Scendesmus guadricauda şi Pediastrum boryanum, uneori au abundenţe mari speciile de
Actinastrum hantzschii şi Ankistrodesmus falcatus. Alături de acestea
sunt prezente specii de Eudorina elegans, Coelastrum microsporum, Crucigenia cruciata,
Oocystis lacustris, etc.
Cianoficeele reprezintâ 5,5% din speciile fitoplanctonice din şenal şi
sunt de natură alohtonă, provenind din balţile Luncii şi Deltei. Cele mai,
importante cantitativ sunt speciile de Aphanizomenon flos-aquae şi
Anabaena spiroides alături de care sunt întâlnite specii de Microcystis aeruginosa,
Microcystis flos-aquae, Oscilatoria limosa, Oscilatoria agardhii, etc.
Flagelatele, dinoflagelatele şi cojugatele constituie împreunâ 3,3% din
fitoplanctonul şenalului şi au importanţă redusă în asociaţia fitoplanctonică a
acestuia. Dintre flagelatele prezente în şenal amintim speciile Dinobrion divergens,
Euglena acus, Phacus longicauda iar dintre conjugate Closterium cornu şi
Staurastrum gracile.
Din punct de vedere cantitativ abundenţa numerică a
fitoplanctonului creşte dinspre amonte spre aval datorită dezvoltării
fitoplanctonului autohton fluvial, prin aportul afluenţilor şi în principal prin
scurgerea apelor din bălţile luncii şi deltei. Se constată uneori o dublare a
densităţii numerice a fitoplanctonului în lungul fluviului: 63 milioane ex/m3 la
Orşova şi 158 milioane/m3 la Sulina (Ec. Popescu, 1960, 1963).
Înfloririle algale, în special cu diatomee, sunt relativ rare. Oltean şi Cristea (1960)
semnalează o înflorire cu diatomee în zona Brăila - Reni, cu o densitate de
4,12 milioane ex/m3, iar Brezeanu (1961) în zona Olteniţa, aval de confluenţa cu
Argeşul, cu o densitate de 35,5 milioane ex/m3.
Zooplanctonul. Factorii ce determină cantitatea şi calitatea zooplanctonului
din şenalul Dunării sunt viteza curentului de apă, interrelaţiile dintre fluviu şi
regiunea inundabilă şi dezvoltarea cantitativă şi calitativă a
fitoplanctonului.
Din punct de vedere ecologic zooplanctonul din Dunăre este format
din specii euplanctonice, întâlnite în râuri, lacuri şi bălţi şi specii pseudoplanctonice

4
adică specii litofile, bentonice sau epibionte care în anumite condiţii devin
planctonice.
În şenalul Dunării au fost identificate 155 de specii din clasele
protozoare (4 specii), rotifere (103 specii), copepode (195 specii) şi cladocere
(29 specii) (V. Enăceanu, Ec. Popescu, 1960).
Rotiferii reprezintă elementul dominant al zooplanctonului din şenal
formând 67% din speciile zooplanctonice.Unele forme tipice pentru zooplanctonul
Dunării sunt prezente pe toată lungimea sectorului inferior precum speciile
Brachionus calyciflorus, Branchionus angularis, Karatella quadrata, Asplachna
priodonta, Polyarthra vulgaris, Filinia longiseta etc.
Cladocerii formează al doilea grup ca număr de specii zooplanctonice
din şenal cu o proportie de 18%. Aparţin la diferite categorii ecologice, majoritatea
fiind planctonice. Dintre cele mai frecvente specii de cladocere din şenal menţionăm:
Daphnia longispina, Daphnia hyalina, Daphnia cuculata, Moina brachiata, Leptodora
kindtii, Diaphanosoma brachyurum.
Copepodele reprezintă aproximativ 12% din speciilee zooplanctonice din şenal
şi au o răspândire caracteristică în funcţie de viteza curentului de apă. În zona
Orşova - Cazane sunt prezente specii de Cyclops leucarti, Diaptomus sp (Ec. Popescu, 1960)
iar în zona mijlocie specii de Cyclops strenuus, Acanthocyclops vernalis, Acanthocyclops
robustus, Mesocyclops crassus, Eudiaptomus gracilis (V. Enăceanu, 1960). În zona de
aval a cursului şi pe braţe au fost determinate specii de Diacyclops bicuspidatus,
Macracrocyclops albidus, Megacyclops viridis, Microcyclops varians, Eucyclops macrurus
(A. Georgescu Damian, 1963).
Bentosul. Fauna bentonică a şenalului cuprinde 336 de specii de
nevertebrate aparţinând la 31 de grupe sistematice (V. Enaceanu).
Dintre celenterate specia Cordilophora lacustris este prezentă în tot lungul
fluviului cu abundenţă mai mare în faciesul pietros natural de la Coronini
şi Hârşova şi cel artificial de pe braţul Sulina, alături de speciile Hidra viridis şi
Pelmatohidra oligactis.
Dintre nematode în bentalul şenalului este prezentă specia Monochus
tridentatus iar hirudineele sunt reprezentate prin specii de Piscicola geometra şi
Herpobdella octoculata. Crustaceul decapod Astacus leptodactylus este comun pe
tot şenalul iar Crangon crangon pe braţul Sulina.
Polichetele sunt reprezentate prin specii de Hypania invalida şi Hipania
kowalewschi. Oligochetele sunt prezente în toate faciesurile bentonice ale
şenalului având o importanţă deosebită prin numărul de specii şi biomasa
mare pe care o produc. Numărul de specii de oligochete creşte din
amonte în aval: în zona Cazane - Porţile de Fier au fost identificate 23 de specii, în
sectorul mijlociu 25 de specii, iar în zona Deltei 34 de specii. Specii comune de oligochete pe
tot fluviul sunt Nais pardalis, Stylaria lacustris, Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex,
Tubifex barbatus, Peloscolex ferox.
Moluştele din şenal sunt reprezentate prin 85 de specii şi subspecii
din care 47 de specii de gasteropode şi 38 de specii de lamelibranhiate.
Gasteropodele din speciile Teodoxus transversalis, Teodoxus danubialis, Viviparus
danubialis, Valvata piscinalis, Fagotia acicularia constituie o hrană bogată pentru
populaţiile de peşti. Lamelibranhiatele cele mai frecvente sunt Anodonta piscinalis,
Unio sp, Dreissena polymorpha.
Crustaceii cei mai importanţi prin abundenţa numerică şi aportul trofic pentru
peşti sunt amfipodele cu cele trei grupuri mari de gamaride (19 specii) corofide (5

5
specii) şi misidaceele (16 specii). Corofidele şi gamaridele au o dezvoltare
foarte variată legată de diferite faciesuri: în biotopuri litoreofile domină
corofidele (Corophium robustus) iar în cele psamofile domină gamaridele
(Pontogamarus obesus). Dintre misidacee cele mai frecvente sunt Mesomysis
intermedia şi Mesomysis kowalewskyi.
Fauna bentonică cupride 104 unităţi sistematice de insecte dintre care
cele mai importante sunt efemeropterele cu 17 specii (Palingenia longicaudata,
Polimitarcis virgo, Ephemerella ignita), trichopterele cu 14 specii (Hydropsiche ornatula,
H. guttata, Psychomya pusilla) şi tendipendidele (Tanitarsus, Cryptochironomus,
Tendipes, Limnochironomus, Procladius)
Pe baza dependenţei dintre structura fundului şenalului şi
dezvoltarea faunei bentonice în sectorul românesc al Dunării există mai
multe biocenoze:
- biocenoza litoreofilă - caracterizează zona Cazane - Porţile de Fier şi
are o biomasă medie de 23 g/m3, în care peste 95% o reprezintă amfipodul
Corophium. Alături de acesta sunt prezente specii de gamaride, polichete, constituind o
hrană bogată pentru cegă şi viză.
- biocenoza psamoreofilă are o biomasă săracă datorită instabilităţii
substratului, formele dominante cuprind specii de gamaride, gasteropode,
larve de insecte;
- biocenoza argiloreofilă este formată din specii de gasteropode, larve de
insecte, gamaride, vierm care îşi sapă glerii în maluri. Biomasa produsă de
această biocenoză este de circa 70 g/m2;
- biocenoza peloreofilă este formată din specii de rezentâ specii de
gasteropode, larve de insecte, polichete, miside, care ocupă fundul
şenalului şi produc uneori o masă foarte bogată, de peste 100 g/m2;
- biocenoza psamopeloreofilă de nisip cu mâl, este foarte comună şi se
întinde pe spaţii mari în şenal. Formele bentonice sunt reprezentate prin
oligochete şi larve de insecte.
Nectonul şenalului este format în principal din peşti. Bazinul Dunării
cuprinde cea mai reprezentativă ihtiofauna europeană datorită
regiunii inundabile a fluviului şi mai ales deltei. Ihtiofauna şenatului
cuprinde 65 de specii de peşti din care 75% sunt peşti paşnici (bentonofagi şi
planctonofagi) şi 25% sunt specii răpitoare. Ocazional pătrund în apele
fluviului peşti din afluenţi, avandeltă, lacuri sărate şi crescătorii .
După preferinţele peştilor faţă de viteza apei, calitatea hranei,
oxigenare şi temperatură, Dunărea poate fi împărţită în patru zone, cu
specii caracteristice (Buşniţă, 1967):
Zona I- este cuprinsă între Baziaş şi Corabia. Albia minoră nu are braţe,
viteza apei este mare, fundul albiei este nisipos, pietros sau stâncos, lunca
inundabilă este redusă.
Ihtiofauna zonei este un amestec de specii reofile ce coboară din afluenţi (mreana,
scobar, fusar) şi specii migratoare precum morunul, nisetrul şi mai rar
păstruga care urcă în această zonă pentru reproducere. Este locul preferat
de hrană şi reproducere pentru cegă. Din totalul speciilor din zonă răpitorii
reprezintă circa 40%.
Ihtiofauna Dunării din sectorul românesc
Familia Specia Denumirea populară
0 1 2

6
Acipenseridae Acipenser güldenstaedti colchicus Nisetrul
Acipenser sturio Şip
Acipenser stellatus Păstrugă
Acipenser nudiventris Viză
Acipenser ruthenus Cegă
Huso huso Morun
Clupeidae Alosa pontica pontica Scrumbie de Dunare
Alosa caspica normandi Rizeafcă
Clupeonella cultriventris Gingirică
Salmonidae Salmo trutta labrax Păstrăv de mare
Umbridae Umbra krameri Ţigănuş
Esocidae Esox lucius Ştiucă
Ciprinidae Rutilus rutilus carpathorossicus Babuşcă
Rutilus rutilus heckeli Tarancă
Rutilus frissi frissi Virezub
Leuciscus borysthenicus Cernuşcă
Leuciscus cephalus Clean
Leuciscus idus Văduviţă
Scardinius erithrophthalmus Roşioara
Aspius aspius Avat
Leucaspius delineatus Fufă
Tinca tinca Lin
Chondrostoma nasus Scobar
Gobio kessleri antipai Porcuşor de deltă
Gobio albipinatus Porcuşor de şes
Barbus barbus Mreana
Alburnus alburnus Oblete
Calcarburnus chalcoides Obleţ mare
Blica bjorkna Batcă
Abramis brama Platică
Abramis sapa Cosac cârn
Abramis ballerus Cosac cu bot ascuţit
Vimba vimba carinata Morunaş
Pelecus cultratus Sabiţă
Rhodeus sericeus amarus Boarţă
Carassius carassius Caracudă
Carassius auratus gibelio Caras argintiu
Cyprinus carpio Crap
Cobitidae Misqumus fossilis Chişcar
Cobitis taenia taenia Zvârluga
Cobitis aurata balcanica Dunariţă
Siluridae Silurus glanis Somn
Gadidae Lota lota Mihalţ
Gasterosteydae Pungitius platigaster Osar
Syngnatidae Syngnatus nigrolineatus Undrea
0 1 2
Percidae Perca fluviatilis Biban

7
Lucioperca lucioperca Şalău
Luciperca volgensis Şalău vărgat
Aspro streber Fusar
Aspro zingel Pietrar
Acerina cernua Ghiborţ
Acerina schaetser Răspăr
Centrorchidae Lepomis gibbosus Biban soare
Anguilidae Anquilla anquilla Anghilă
Pomatoschistus caucasius
Gobiidae
Gobius kessleri Guvid de baltă
Gobius fluviatilis Guvid albinos
Gobius gymnotrachelus Guvid vărgat
Proterorhinus marmoratus Moacă de brădiş
Benthophilus stellatus Umflătură
Specii de peşti care pătrund în Dunăre ocazional din afluenţi,
avandeltă, lacuri salmastre sau crescătorii
Familia Specia Denumire populară Observaţii
Ciprinidae Phoxinus phoxinus Boiştean - din afluenţi
Barbus meridionalis Moiagă
Clupeidae Alosa maeotica Scrumbia de mare -din
avandeltă
şi din lacurile
salmastre
Gasterosteidae Gasterosteus aculeatus Ghidrin
Mugilidae Mugil cephalus Laban
Mugil auratus Ostreinos
Mugil saliens SinghiI
Atherinidae Atherina machon pontica Aterină
Gobiidae Gobius melanostomus Guvid
Pleuronectidae Pleuronectes flessus luscus Cambulă
Ciprinidae Ctenopharyngodon idella Cosaş -din
crescătorii
ciprinicole
Hipophthalmicthis molitrix Sănger
Milophoryngodon piceus Scoicar
Aristichthys nobilis Novac
Pseudorasbora parva Murgoi bălţat

Zona a II-a se întinde între Corabia şi Călăraşi, albia minoră este flancată
de lunca inundabilă cu numeroase bălţi. Este locul preferat de reproducere pentru
sturioni (morun, nisetru, păstrugă) şi locul aproape exclusiv de reproducere a
scrumbiei de Dunăre. Zona se află sub influenţa luncii inundabile unde
există locuri de reproducere pentru crap, caras, platică, batcă. Odată
cu scăderea apelor puietul care s-a hrănit în bălţile luncii se retrage în senal.
Zona a III-a este cuprinsă între Călăraşi şi Brăila. Albia are pantă
mică, fundul bălţilor este sub nivelul minim al Dunării. Este locul de creştere al puietului
de crap, somn, văduviţă, rizeafcă şi scrumbie. Aici se reproduce şi
gingirica.

8
Zona a IV-a se întinde de la Brăila până la vărsare în Mare. Panta
albiei este mică, viteza curentului redusă, este o zona bogată în plancton
şi bentos. Sunt prezente majoritatea speciilor de peşti din şenal. Speciile
caracteristice zonei sunt morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de Dunăre.

Migraţiile peştilor din Dunăre


După deplasările pe care le fac pentru hrănire, iernare sau
reproducere speciile de peşti pot fi migratoare, semimigratoare sau sedentare.
Specii migratoare anadrome sunt cele care migreaza împotriva curentului
apei. Se hrănesc şi iernează în mare şi intră în fluviu pentru reproducere.
Migraţia acestora este legată de originea dulcicolă a speciilor respective.
Speciile de peşti migratori anadromi din Dunăre sunt morunul, nisetrul,
păstruga, sipul, scrumbia de Dunăre, rizeafca şi gingirica.
Morunul (Huso huso) migrează în Dunăre în februarie apoi urcă pe
fluviu până la 800 km, reproducerea având loc în aprilie. Sunt şi
exemplare care încep migraţia în toamnă, iernează în Dunâre şi se
reproduc primăvara primele în zona Călăraşi - Baziaş.
Nisetrul (Acipenser güldenstraedti) migrează în Dunăre primăvara în perioada
martie - aprilie, izolat, nu cârduieşte. Este bine adaptat la mediul dulcicol,
se hrăneşte cu bentofaună în timpul migraţiei. Unele exemplare rămân
permanent în Dunăre.
Păstruga (Acipenser stellatus) migrează din martie până în iunie
dar uneori migraţia continuă toată vara. Este considerat cel mai marin
dintre sturioni. Uneori pătrunde şi în lacuri şi lagune marine şi nu este
exclus să se reproducă aici. De obicei face migraţii pe distante scurte în
zona Brăila - Galaţi, rar mai sus.
Scrumbia de Dunăre (Alosa pontica) migrează în Dunăre în
cârduri mari începând din martie până la sfârşitul lui iunie. Se reproduce
în zona Călăraşi - Corabia, alevinii şi puii fiind duşi de curent spre mare.
De obicei puietul se hrăneşte în zona avandeltei, bogată în plancton, unde
de obicei rărnăne un an.
Rizeafca (Alosa caspica nordmani) pătrunde în Dunăre neregulat, numai
în anii cu debite mari. Uneori este găsită în bălţile din lunca inundabilă.
Gingirica (Clupeonella cultriventris) migrează în Dunăre, în bălţile din
lunca inundabilă dar şi în lagunele marine. Reproducerea are loc în lacuri
unde adesea rămâne şi iarna.
Specii migratoare catadrome sunt speciile care migrează în sensul
curentului apei. În Dunăre există o singură specie catadromă, anghila
(Anquilla anquilla). Femelele trăiesc în fluvii şi râuri până la 9 - 12 ani, apoi
migreazâ în mare de unde însoţite de masculi migrează până în Oceanul
Atlantic în vecinătatea Insulelor Bermunde. Reproducerea are loc la
adâncimi de 300 - 400 m (uneori până la 1.000 m) la o temperatură de
7°C si o salinitate de 35‰. Curenţii marini poartă leptocefalii şi apoi civelele
spre coastele Europei timp în care metamorfoza se continuă. Puietul intră
în mările Nordului, Baltică, Mediteraneeana, Neagră şi de aici puii masculi
rămân în mare iar femelele urcă pe fluvii şi râuri, se hrănesc şi rămân aici
până la maturitate.
Speciile semimigratoare sunt specii care fac migraţii pe distanţe scurte în
special pentru hrănire. După originea lor acestea pot fi semimigratoare

9
reofile şi semimigratoare stagnefile.
Specii semimigratoare reofile sunt cele care trăiesc în afluenţii Dunării şi
pâtrund în fluviu şi în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. În această
grupă intră mreana, scobarul, mihalţul, morunaşul, cleanul. Alte specii
semimigratoare reofile trăiesc în Dunăre şi de aici intră în afluenţi. Asa sunt
bibanul, avatul, roşioara, văduviţa, babuşca.
Specii semimigratoare stagnofile sunt acelea care trăiesc în Dunăre şi
afluenţii mari şi se reproduc în bălţile din lunca inundabilă pe vegetaţie
(specii fitofile), pe substrat tare (specii litofile) sau pe alte substrate şi se
hrănesc în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. Astfel de specii sunt
crapul, platică, somnul, şalăul.

LUNCA INUNDABILĂ
Zona inundabilă a Dunării cuprinde două sectoare distincte: lunca
propriu-zisă şi delta. Lunca Dunării reprezintă o portiune din albia majora
a fluviului acoperită de apă permanent sau temporar, în perioada
viiturilor. Se intinde pe malul stâng al Dunării, pe tot cursul ei. Suprafaţa
luncii inundabile a Dunării a scăzut continuu prin lucrări ample de
indiguire şi desecare. La începutul secolului XX Antipa estimează
suprafaţa luncii la 460.000 ha. Actualmente lunca inundabilă
ocupă aproximativ 200.000 ha din care
• 40% constituie bălţi permanente si stufării,
• 40% terenuri inundate periodic în timpul viiturilor si
• 20% terenuri inundate rar, numai în timpul
viiturilor foarte mari, utilizate ca terenuri agricole, fâneţe sau
acoperite de păduri de plop şi sălcii.
Bălţile din lunca inundabilă au fundul mai ridicat decât
nivelul minim al Dunării astfel încât toamna, odată cu scăderea
cotelor fluviului, mare parte din apele băliţilor se scurg în
Dunăre.
În bălţile Deltei însă, fundul este mai coborât decât nivelul
minim al fluviului ceea ce face ca după retragerea apelor în
perioada de toamnă în bălţi să rămâna suficientă apă care să
permită desfăşurarea normală a vieţii în aceste ecosisteme.
Caracterele biologice ale zonei inundabile a Dunării sunt condiţionate
de regimul hidrologic al fluviului ce determină frecvenţa
inundaţiilor, de durata de inundare şi de perioada de producere a
acestora.
Studii multianuale asupra frecvenţei inundatiilor în bălţile
din luncă şi delta au arătat o anumită periodicitate a acestora.
Dintr-un interval de 10 ani unul nu are ape crescute, 4 au ape
medii, 4 au ape mari si unul foarte mare. (Antonescu, 1963).
În timpul anului se observă trei perioade de crestere a apelor:
• cresteri mari de primăvară, provocate de ploi si topirea zăpezilor, au
loc în perioada martie - iunie şi sunt cele mai importante pentru
productivitatea anuală a zonelor inundabile;

10
• creşteri mici de toamnă, datorită ploilor, sunt de mica amplitudine,
apele nu ies din albia minorâ a fluviului;
• creşteri de iarnă, de scurtă durată şi care se produc odată la 2 - 3
ani datorită ruperii gheţurilor pe Dunăre, aglomerării sloiurilor şi
formării zăpoarelor.
Durata de inundare si mărimea zonelor inundate influentează
productivitatea zonei. Cu cât suprafata inundată este mai mare şi durata
mai lungâ cu atât se produc cantităţi mai mari de materie
organică vie. Cantitatile mari de substante biogene din mâlul
adus in timpul viiturilor duce la creşterea în ansamblu a
productivităţii naturale a zonelor inundate.
O importanţă majoră pentru dezvoltarea bazei trofice naturale din
zonele inundate si pentru dezvoltarea în general a comunităţilor de
organisme din aceste ecosisteme o are perioada când se produc inundatiile.
• Când inundaţiile de primăvară se produc foarte timpuriu,
vegetaţia submersă şi emersă nefiind încă dezvoltată,
apele nefiltrate, încărcate cu cantităţi mari de aluviuni,
provoacă modificări în dezvoltarea normală comunităţilor
de hidrobionţi. Este inhibată dezvoltarea macrofilelor, are
loc o dezvoltare explozivă a organismelor planctonice, se
dezvoltă abundent microfitobentosul şi moluştele
(Botnariuc,1961).
• Perioada de producere a viiturilor influentează si reproducerea
peştilor. Astfel, când viiturile sunt timpurii, cu temperaturi ale apei
• sub 15°C, sunt favorizate speciile răpitoare cu importanţâ
economică redusă precum ghiborţul, bibanul, ştiuca.
• Când viiturile sunt târzii, cu temperaturi ale apei peste 20°C, este favorizată
reproducerea linului, caracudei şi roşioarei, specii de
asemenea cu importanţă economică scăzută.
• Numai o creştere a apelor în perioada aprilie - mai, cu temperaturi
cuprinse între 15 şi 20°C, favorizează reproducerea speciilor
valoroase de peşti precum crapul, şalăul, somnul, plătica,
care trec spre zonele de reproducere de pe terenurile
proaspăt inundate.

CARACTERISTICI FIZICO - CHIMICE ALE APEI


Regimul termic al bălţilor din lunca inundabilă a Dunării
înregistrează variatii sezoniere fiind influentat de temperatura aerului, de
adâncimea si suprafata acestora.
Perioada inundaţiifor de primăvară coincide cu circulatia de
primăvară a apelor din bălţi când datorită creşterii temperaturii aerului şi
actiunii vântului are loc pentru o scurtă perioadă omogenizarea temperatrurii
din toată masa apei. Circulaţia de primăvară în aceste bălţi este lungă,
începe la sfârşitul lui februarie şi continua până la începutul lunii iunie
(Brezeanu, 1967).
Vara, temperatura apei băltilor se ridică până la valori de 26 - 28°C,
mai ales în orizontul superficial. În bălţile mai adânci are loc în
perioada stagnaţiei de vară o stratificatie termică directă în timp
ce în băliţile mai puiţin adânci datorită actiunii vântului apele se încălzesc

11
în toată masa lor, temperatura fiind omogenă.
Toamna, odată cu răcirea aerului are loc si scăderea temperaturii
straturilor superioare ale apei si începutul circulatiei de toamnă care se
termină cu omogenizarea temperaturilor în toată masa apei. După verile
călduroase răcirea apei începe târziu, la sfârşitul lui octombrie, în vreme
ce după veri răcoroase începe timpuriu, din septembrie.
Stagnatia de iarnă începe în noiembrie - decembrie, stratifcarea termică
inversă fiind înregistrată numai în bălţile adânci. Îngăţul cuprinde mai
întâi bălţile mici, care în anii foarte gerosi pot ingheta în totaliiate. In
băliţile adânci stratul de gheaţă se mentine numai la suprafaţă la
adâncimi de 3 - 5 m apa având o temperatură de circa 4°C.
Transparenţa apelor din bălţile Dunării depinde de cantitatea de
suspensii adusă de viituri si de densitatea organismelor planctonice.
Primăvara în timpul creşterii apelor transparenta este redusâ dar creşte
pe măsura decantării apelor din bălţi.
Transparenta redusă influentează negativ dezvoltarea macroftelor în timp
ce algele planctonice se dezvoltă bine în orizonturile superioare ale
bălţilor. Dezvoltarea în masă a algelor albastre din genurile Microcystis,
Anabaena reduc transparenta în bălti la numai 20 - 30 cm.
Concentrafria oxigenului din bălţile zonei inundabile
înregistrează variatii sezoniere evidente.
Primăvara, concentratia oxigenului este ridicată, apropiată de cea
din fluviu, datorită pătrunderii de ape bine oxigenate în timpul viiturilor,
actiunii vântului care favorizează difuzia oxigenului din aer si intensitătii
mai reduse a mineralizării substantelor organice din apă si sedimente.
Totusi în timpul viiturilor are loc o scădere moderată a concentraţiei
oxigenului din apă datorită antrenării de pe fundul băltilor a unor cantităţi
mari de substanţe organice care sunt mineralizate cu consum de oxigen.
În perioada de vară cantitatea de oxigen din bălţi este influenţată de
adâncimea de pătrundere a luminii în masa apei, de cantitatea de lumină
incidentă, de densitatea producătorilor primari si a consumatorilor. Astfel,
ziua în bălţile cu vegetatie bogată de macrofite si densităti mari ale
fitoplanctonului cantitatea de oxigen depâşeste gradul de
saturaţie, ajungând la valori de 130 - 150%, originea lui fiind preponderent
biologică. Noaptea, datorită dominanţei respiratiei asupra fotosintezei si
intensităţii mari a procesului de mineralizare a substantelor organice din
apă si sedimente, concentratia oxigenului scade până la valori de 2 - 2,5 mg O2/1
ducând la asfixia în masa a populaţiilor piscicole.
Toamna si iarna oxigenul din apa băltilor are valorile cele mai
scâzute datorită mineralizării substantelor organice provenite din biomasa
vegetală, proces ce are loc cu un consum crescut de oxigen, intensităţii
reduse a procesului de fotosinteză si opririi difuziei oxigenului atmosferic
în apă, de câtre pătura de gheaţă.
Regimul oxigenului în apă este conditionat si de mărimea bălţilor şi
gradul de acoperire cu vegetaţie. Bălţile mari, mai adânci şi cu suprafete
extinse au un regim al oxigenului mult mai favorabil hidrobionţilor decât
bălţile mici acoperite cu macrofite plutitoare.
Cantitatea de substanţă organică din apa bălţilor este
menţinută la un nivel ridicat de suspensiile organice aduse în timpul

12
viiturilor, de antrenarea de pe fundul bălţilor a unor cantităiţi însemnate
de substanţe organice blocate în sedimente şi de productivitatea ridicată
a bălţilor. Astfel, în timpul viiturilor, substanţele organice aduse de apele
fluviului şi cele existente pe fundul bălţilor provenind din biomasa
vegetală şi animală produsă în perioada caldă, sunt mineralizate si
transformate în substanţe biogene care măresc considerabil
productivitatea acestor ecosisteme. Vara şi toamna are loc o acumulare
accentuată de substanţă organică provenită din biomasa vegetală şi
animală care se dezvoltă aici. Iarna, cantităţile de substanţă organică din
apa bălţilor se menţin relativ ridicate datorită rezervelor acumulate vara şi
toamna şi intensităţii reduse a proceselor de mineralizare a substanielor
organice.
Concentratia elementelor biogene din apa bălţilor zonei inundate
depinde de cantitatea şi calitatea substantelor organice din care acestea
provin adică de cantitatea şi calitatea biomasei vegetale şi animale
care după moartea organismelor este descompusă şi mineralizată.
Cantitatea de azotaţi şi fosfaţi din apa băliţilor este in general mica
datorită utilizării lor rapide de către fitoplancton şi macrofite acvatice şi
datorită unor procese chimice care duc la reducerea azotaţilor până la
azot gazos şi eliminarea lui în apă.
Se consideră că deşi cantităţile de substanţe biogene din bălţile
zonei inundabile sunt reduse totuşi sunt suficiente pentru dezvoltarea
unor populaţii algale şi macrofitice abundente, productivitatea naturală a
acestor ecosisteme fiind ridicată.
FITOPLANCTONUL din băltile zonei inundabile cuprinde 243 de
unităţi sistematice, dominante fiind:
• diatomeele-114 specii (46,9%), urmate de
• cloroficee cu 70 de unităţi taxomonice (28,8%),
• cianoficee cu 38 de specii si
• flagelate şi dinoflagelate cu 21 de specii (8,7%) (E. Prunescu, 1967).
Comune tuturor bălţilor din zona inundabilă sunt diatomee:
Asterionella,Fragilaria,Melosira,Navicula, cloroficee de genurile Scenedesmus,
Pediastrurn, cianoficee din genurile Anabaena, Aphanizomenon, Microcystis,
Merismopedia.
În sezonul cald unele specii de cianoficee şi cloroficee au o
dezvoltare explozivă determinând fenomenul de înflorire a apei. Acesta nu
se produce simultan în toate băliţile şi nu este provocat de aceeaşi specie.

ZOOPLANCTONUL bălţilor din lunca inundabilă a Dunării este format din


461 de unităţi sistematice din care domină rotiferii cu 239 de specii
(63,5%), urmaţi de cladoceri cu 86 de specii (18,7%), copepode cu 75 de specii
(16,25%) si protozoarele cu 7 unităţi sistematice, adică 1,55% din totalul
speciilor zooplanctonice (V, Enâceanu, 1967).
Dintre protozoare sunt comune în bălţile din zona inundabilă specii ale
genului Vorticella şi Paramoecium. Grupul dominant de zooplancteri este cel al
rotiferelor reprezentat prin Brachionus calyciflorus, Brachionus leydigi, Euchlanis incisa,
Euchlanis dilatata, Keratella cehlearis, Keratella valga, Notholca cinetura, Asplanchna
priodonta, Asplanchna sietboldi, Polyarthra vulgaris.
Copepodele sunt reprezentate prin specii ale genurilor Cyclops, Mesocyclops,

13
Eudiaptomus, Eurytemora iar cladocerele prin Daphnia pulex, Daphnia longispina, Moina
branchiata, Chydorus cvalis, Chydorus sphaericus, Leptodora kindtii.
Unele specii de zooplancton sunt prezente în tot timpul anului iar altele sunt forme
sezoniere, stenoterme sau termofile.

NECTONUL BĂLŢILOR din zona inundabilă este format din specii de


pesti generativ şi trofic stagnofile, în cea mai mare parte din familia
ciprinide: crap, caras, plătică, lin, roşioară, sabiţa, etc. La acestea se
adaugâ specii de somn, şalău, biban, morunaş.
Specii stagnofile precum crapul in zona Dunării inferioare devine o specie
semimigratoare, schimbându-
şi habitatul între fluviu si bălţile din Lunca sau Delta Dunării. Primăvara,
odată cu viitura pătrund din Dunăre în bălţi numeroase specii care se
reproduc pe terenurile inundate sau în bălţile mici şi apoi se retrag în
fluviu. Puietul găseşte în aceste bălţi condiţii foarte bune de hrănire şi se
retrage în Dunăre la începutul toamnei, odată cu scăderea apelor.

FAUNA BENTONICĂ DIN LUNCA INUNDABILĂ A DUNĂRII este


determinată de structura fundului bazinului şi de compozitia substanţelor
organice şi minerale depuse în timpul anului.
Bentofauna acestor ecosisteme cuprinde 186 de specii din 25 de grupuri sistematice:
• celenterate (o specie),
• viemi (26 de specii),
• moluste (50 de specii),
• briozoare (o specie),
• crustacee (44 de specii),
• insecte (52 de specii),
• hidracarieni (12 de specii).
• Dintre oligochetele frecvent întâlnite cităm: Nais
variabilis, Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex;
• Hirudineele sunt reprezentate prin specii de Piscicola geometra şi
Hirudo medicinalis,
• moluştele bivalve :Unio pictorum, Anodonta cygnea, Dreissena
polymorpha,
• gasteropedele prin Theodoxus fluviatilis, Viviparus viviparus, Fagotia
acicularis, Limnea stagnalis, Planorbis planorbis, iar
• coleopterele prin Gyrinus distinctus şi Hidrophylus
caraboides.
În băltile zonei inundabile domină
• macrofitele cu frunze plutitoare si submerse ce formează flora moale
(Nimphaea, Elodea, Valisneria, Potamogeton, Ceratopyllum, etc.) precum si flora
dură emersă (stuf, papură, rogoz) care alcătuiesc fitocenoze
caracteristice.

14