Sunteți pe pagina 1din 32

Mediul internaţional de afaceri

Definiţie; istoric; evoluţii recente ale mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea culturală a mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea politică a mediului internaţional de afaceri. Riscul de ţară

Dimensiunea concurenţială a mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea tehnologică a mediului internaţional de afaceri

Economia globală

Comerţul internaţional

Sistemul monetar internaţional

Fluxuri investiţionale internaţionale

Managementul afacerilor în mediile internaţionale


I. Mediul internaţional de afaceri (International
Business)

Definirea mediului internaţional de afaceri

Este de remarcat faptul că, tot mai mult, IB devine o realitate a lumii
afacerilor. Înţelegerea mediului internaţional de afaceri presupune depăşirea
viziunii etnocentrice. Un atribut important în înţelegerea mediului
internaţional de afaceri este abordarea lumii dintr-o perspectivă diferită.
Mediul internaţional de afaceri semnifică orice iniţiativă comercială,
industrială ori profesională care implică două sau mai multe naţiuni sau
agenţi economici ce aparţin acestora. Un “domestic business”(DB) operează
într-o singură ţară, iar IB în mai multe ţări, deci ceea ce le desparte este
faptul că IB implică activităţi care traversează frontierele naţionale.
De asemenea, IB se referă la un anumit tip de afaceri şi la un anumit
mod de organizare a afacerii, de la firmele multinaţionale, transnaţionale
până la cele globale.
Având un element de extraneitate, IB este mai complex decât DB.
Ceea ce înseamnă influenţa unui număr sporit de legi şi reglementări,
diferenţe lingvistice, culturale, sisteme financiare, monetare diferite, pentru a
nu aminti decât câteva influenţe.
Ca şi DB, IB poate fi privit dintr-o perspectivă macroeconomică şi
dintr-o perspectivă microeconomică, cum ar fi problemele de management
ale companiilor internaţionale.

Evoluţii istorice în mediul internaţional de afaceri

Caracterizarea mediului internaţional de afaceri, din perspectivă


istorică, presupune conturarea anumitor etape şi explicarea conţinutului lor.
Din acest punct de vedere, există mai multe modalităţi de etapizare, funcţie
de criteriul avut în vedere. De exemplu, dacă avem în vedere criteriul
globalizării, se poate stabili următoarea etapizare:

2
a) faza germinală (1400-1750) care indică perioada marilor cuceriri
geografice, apariţia primelor hărţi ale planetei şi consacrarea
faptului că Pământul este rotund. Este adoptat calendarul universal
şi încep să se contureze hotarele primelor puteri coloniale.
b) faza incipientă(1750-1875) în cadrul căreia apar statele naţiune,
începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele
convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre
internaţionalism şi universalism.
c) faza decolării (1875-1925) când are loc un proces de
conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi
internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces amplificat de
sporirea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente,
extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii în masă, îndeosebi
dinspre Europa spre America. Dacă primele două perioade au
caracterizat îndeosebi continentul european, de această dată faza
decolării cuprinde zone mai întinse ale planetei.
d) faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) declanşată
de primul război mondial şi continuată de cel de-al doilea. Liga
Naţiunilor şi apoi Organizaţia Naţiunilor Unite au atras atenţia
asupra unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia
demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia,
subdezvoltarea economică).
e) ultimele decenii ale sec. XX, când s-au făcut progrese uriaşe în
explorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, au apărut diverse
forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a
diviziunii internaţionale a muncii.
IB nu este o descoperire recentă. În diferite forme, ea a existat încă din
timpurile străvechi. După profilul IB, putem deosebi următoarele perioade:
a) epoca comercială (1500-1850). Ea s-a caracterizat îndeosebi prin
existenţa unor întreprinzători individuali căutând averi în ţinuturi
îndepărtate. Această perioadă a fost caracterizată, de asemenea,
prin strânsa relaţie dintre întreprinzători şi monarhii europeni.
Astfel s-au format companiile comerciale, cu drepturi exclusive de
comerţ, dar şi cu puteri consulare.
b) epoca industrială (1850- 1914) a fost caracterizată prin crearea
unuor imperii industriale bazate mai degrabă pe produse industriale
decât pe produse exotice. IB a căutat surse ieftine de materii prime
overseas. Astfel încât în colonii au înceut să se dezvolte investiţii.

3
c) epoca concesiunilor(1914-1945) caracterizată de o creştere a
responsabilităţii paternaliste a firmelor vestice în ţările-gazdă, ele
căpătând concesiuni pentru diferite activităţi. Ţările-gazdă au
acceptat această creştere a dependenţei, deşi o dezvoltare a
capitalului naţional a început să se petreacă.
d) epoca naţională (1945-1970) caracterizată prin creşterea ostilităţii
faţă de firmele vestice şi investiţiile străine, ceea ce a dus la
restricţii pentru firmele străine. Aceasta a însemnat o perioadă de
expansiune a multinaţionalelor
e) epoca globalizării caracterizată prin creşterea numărului
multinaţionalelor nu numai americane, dar şi japoneze, etc.

Evoluţii recente ale mediului internaţional de afaceri

Evoluţiile recente ale mediului de afaceri pot fi etapizate funcţie de


modalitatea de interacţiune şi de implicare a actorilor pieţei internaţionale.
Din acest punct de vedere avem următoarea clasificare:
a) etapa “bi-partenerială” care cuprinde perioada cuprinsă de la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial până în 1955. În această decadă, cei
doi parteneri importanţi erau firmele însele şi contraponderile lor
străine (clienţi, ofertanţi, parteneri etc.) Firmele americane au fost
dominante în această perioadă în care Europa şi Statele Unite au fost
ocupate cu reconstrucţia. Multe din ţările în curs de dezvoltare nu erau
încă independente, politicile naţionale privind investiţiile străine nu
erau încă formulate cu claritate.
b) etapa “tri-partenerială”, între 1955 şi 1970. La firmă şi interlocutorii
săi comerciali se adaugă ţara-gazdă. Multe ţări devenind
independente, guvernele lor au devenit sensibile la riscul diminuării
puterii odată cu investiţiile străine. Ceea ce a dus la noi reglementări
privind investiţiile străine. Firmele europene şi japoneze au pătruns pe
arena internaţională şi ţările comuniste au oferit asistenţă multor ţări
independente.
c) etapa “cvadro-partenerială” din 1970-1980 reflectă creşterea
importanţei ţărilor mamă. Interdependenţa economiilor naţionale a
devenit clară atât ţărilor gazdă cât şi ţărilor-mamă, şi acestea din urmă
au recunoscut impactul multinaţionalelor. Astfel ele au căutat să
limiteze şi să normeze activităţile acestora. Se răspândesc înţelegerile
între state, care protejează înţelegerile dintre firme.

4
d) etapa multipartenerială, din 1980 şi până în prezent, care include mai
mulţi participanţi, incluzând o varietate de grupuri de interese, fiecare
considerând că activitatea multinaţionalelor le afectează membrii. De
pildă, grupurile de presiune pe probleme de mediu. Etapa
multipartenerială este una complexă, unde balanţa de putere nu este
atât de clară.
Perioada următoare este marcată de câteva schimbări ale mediului
politic, cu influenţe pe viitor:
 integrarea ţărilor celor mai puţin dezvoltate şi a fostelor ţări
socialiste în economia mondială;
 dificultăţile (şi oportunităţile) ridicate de inegalităţile economice în
lume;
 sporirea ponderii multinaţionalelor ceea ce ridică problema : cine
conduce lumea, consiliile de administraţie sau guvernele?
 rolul instituţiilor importante ale lumii ca OECD, Banca Mondială,
OMC, Comisia Europeană sau FMI în legătură cu direcţia
comerţului internaţional şi investiţiilor internaţionale;
 diviziunea secolului XX între ţări gazdă şi ţări “mamă” dispare.
Multe ţări sunt simultan şi una şi alta.
 chestiunile de mediu. Apare întrebarea dacă piaţa sau mecanismele
reglatoare pot fi capabile să limiteze nivelul poluării.

5
II. Economia globală

Globalizarea este o tendinţă fără de care evoluţia recentă a mediului


internaţional de afaceri nu poate fi înţeleasă. Deşi globalizarea este un
fenomen istoric, ea este caracteristică mai ales celei de-a doua jumătăţi a
secolului XX.
Factorul care a imprimat tendinţa de afirmare a globalizării a fost
procesul industrializării. Ea a introdus primele practici comune în societăţi
diferenţiate din punct de vedere cultural. Folosirea unor tehnologii tot mai
performante a atras după sine raţionalitatea care a fost considerată solventul
globalizării. Acest proces a fost însoţit de cel de omogenizare a concepţiilor
cu privire la conducerea şi organizarea firmelor, anume la managementul
firmelor. La acestea s-a adăugat dislocarea unor industrii întregi din spaţiul
lor naţional şi apropierea lor de sursele de aprovizionare şi de consumatori.
Evoluţia tehnologică tinde către o unificare globală tehnologică şi care a fost
posibilă datorită deschiderilor erei postindustriale, în cadrul căreia mai multe
persoane sunt angajate în producerea de servicii şi mai puţin în extragerea şi
prelucrarea de materii prime. Aceasta a dus la un alt proces legat de
globalizare, anume, sincronizarea informaţiei, care a dus la sincronizarea
practicilor economice, în direcţia pieţelor libere, cum ar fi , de pildă, rundele
GATT.
Trăsături distinctive ale globalizării economiei sunt următoarele:
 Globalizarea reprezintă un proces care constă în realizarea
unei pieţe de dimensiuni mondiale. Această piaţă s-a construit
mai întâi prin intermediul schimburilor şi apoi, după anii ’80,
printr-o dezvoltare considerabilă a investiţiilor directe şi a
colaborării interfirme. În prezent piaţa se dezvoltă ca o combinaţie
între investiţiile internaţionale, schimburi şi cooperare interfirme,
cu suportul unei globalizări financiare.
 Globalizarea se realizează pe suportul multilateralismului.
Totuşi, globalizarea nu trebuie identificată cu multilateralismul,
acesta fiind doar o formă de evoluţie a globalizării.
 Globalizarea se realizează pe suportul internaţionalizării
capitalurilor. Odată cu sporirea mobilităţii capitalului productiv şi
cu fructificarea avantajelor delocalizării, s-a trecut la o fază
specifică de internaţionalizare şi de interpenetrare a capitalurilor.

6
 Una din caracteristicile esenţiale ale globalizării este
integrarea. Este vorba de integrarea simultană a celor trei pieţe
specifice, a mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi a
tehnologiei şi piaţa muncii.
 Globalizarea schimbă sistemele de receptare şi abordare,
anume ansamblul dobândeşte trăsături pe care părţile nu le posedă.
Distanţele geografice încetează de a mai fi un factor determinant
în stabilirea relaţiilor economice şi politice. Mărfurile şi
simbolurile sunt eliberate de contextul lor geografic.
 Globalizarea are drept cauză dar şi efect creşterea
interdependenţei dintre state şi economii.Aceasta obligă la o
strategie globală.
 Globalizarea relaţiilor economice duce şi la o globalizare a
concurenţei. Avantajul competitiv nu poate fi limitat la o ţară sau
la un grup de state, păstrarea avantajului competitiv fiind
consecinţa unei strategii globale.
Aşadar, globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi
interconexiunilor dindtre statele şi societăţile care fac parte în present din
sistemul mondial. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune
(întinderea) şi intensitatea (adâncimea). Pe de o parte ea defineşte un set de
procese care cuprind aproape tot globul, fapt ce dă acestui concept o
conotaţie spaţială. Pe de altă parte, presupune intensificarea nivelelor de
interacţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile
care alcătuiesc comunitatea mondială.

7
III. Comerţul internaţional

O seamă de decizii în cadrul IB implică mişcări ale bunurilor (produse


şi servicii) care traversează frontierele naţionale. Aceasta presupune
posibilitatea de acces pe alte pieţe, depăşirea unor bariere vamale şi
obţinerea unui anumit avantaj comparativ.
Adâncirea continuă a diviziunii muncii obligă orice naţiune să
conceapă o strategie de participare la acesta, ca o condiţie a dezvoltării sale.
În cadrul acestei strategii, un loc important îl ocupă relaţiile comerciale
dintre naţiuni. Comerţul internaţional este totalitatea legăturilor comerciale
de cumpărare-vânzare de bunuri şi servicii ce se desfăşoară între diferite
state ale lumii pe baza diviziunii internaţionale a muncii.
În decursul timpului au apărut diferite teorii cu privire la justificarea
comerţului internaţional şi la modalitatea de obţinere a câştigurilor în
termeni de comerţ internaţional. Potrivit teoriei mercantiliste, exportul
trebuia încurajat şi importul trebuia descurajat. Exportul sporeşte avuţia şi
puterea unei naţiuni. Această teorie a fost predominantă în sec. XVII şi
XVIII. Această teorie a fost înlocuită, odată cu dezvoltarea capitalismului,
prin teoria avantajului absolut, care postulează că o ţară poate să-şi sporească
avuţia specializându-se în producţia acelor bunuri în care este mai eficientă
şi care ar putea să facă astfel, obiectul exportului. Deşi există astfel de
situaţii în care o ţară dispune de un avantaj absolut în producerea unor
bunuri, realitatea este mult mai complexă. Aceasta a dus la apariţia unei alte
gândiri, anume aceea a a avantajului comparativ, formulată de David
Ricardo, la începutul secolului XIX. Această teorie spune că, chiar dacă o
ţară dispune de un avantaj absolut în mai multe categorii de produse, pentru
ea este mai util să participe la comerţul internaţional, căci astfel poate utiliza
mai eficient munca naţională. O variantă modernizată a teoriei avantajului
comparativ este teoria factorilor de producţie, potrivit căreia o ţară trebuie să
se specializeze în exportul acelor produse care utilizează mai intens factorul
de producţie mai abundent şi să importe acele produse care utilizează
intensiv factori de producţie de care duce lipsă.
La aceste teorii care simplifică mult realitatea, se adaugă o varietate de
alţi factori, care pot explica evoluţia comerţului internaţional. Printre aceştia:
 relaţiile politice. Guvernele preferă anumiţi parteneri pe care îi
consideră mai acceptabili din punct de vedere politic.

8
 preferinţele culturale. Comerţul între ţări apropiate cultural poate
fi mai lesnicios decât cel dintre ţări mai diferite cultural.
 apropierea geografică. Multe ţări consideră ţările vecine drept
parteneri de preferinţă.
 monedele şi cursurile de schimb. Disponibilitatea,
convertibilitatea şi stabilitatea monedelor naţionale, ca şi
predictibilitatea cursurilor de schimb, sporesc viabilitatea
exporturilor şi importurilor.
 inflaţia. Preţul bunurilor autohtone se schimbă, în funcţie de
inflaţie, afectând preţurile relative dintre bunurile autohtone şi cele
importate, influenţând nivelul importurilor.
Evident că aceşti factori acţionează în interrelaţie.
O chestiune importantă vizând IB este cea legată de barierele comerciale.
Libertatea comerţului poate crea, pe termen scurt sau lung, dezavantaje
pentru anumite grupuri de interese. De aceea, aceste grupuri solicită
impunerea anumitor bariere în calea comerţului liber. Iată câteva astfel de
argumente:
 protejarea industriilor emergente. Unele ţări impun bariere în calea
importurilor pentru a proteja industriile autohtone şi pentru a le da,
astfel, ocazia să devină mai competitive. Aceste ţări acceptă, astfel,
pierderi pe termen scurt, în speranţa unor câştiguri pe termen lung.
 protejarea industriilor învechite. Argumentul este similar celui
privind industriile emergente. O perioadă de protecţie ar permite
relansarea industriilor uzate moral.
 acţiunile de retorsiune. Unele ţări impun bariere comerciale
socotind că partenerii sunt angajaţi în practici care le dau un
avantaj rezultând din practici incorecte. În aceste condiţii,
practicile respective trebuie definite ca fiind incorecte şi impunerea
taxelor de retorsiune trebuie justificată.
 argumente de natură non-economică. Dintre acestea amintim:
- naţionalismul, care socoteşte că industriile autohtone trebuie
stimulate, indiferent de costuri.
- tradiţionalismul, care spune că anumite industrii tradiţionale
trebuie susţinute, indiferent de costuri.
- dorinţa de a avea independenţă alimentară, ceea ce duce la
încurajarea agriculturii şi industriei alimentare, independent de
costuri.
Aceste viziuni influenţează politica comercială a unui stat. Prin
politica comercială se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de un stat

9
în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al
protejării economiei naţionale de concurenţa străină.
În domeniul politicii comercialese acţionează cu ajutorul a trei
categorii principale de instrumente şi măsuri:
A) de natură tarifară;
B) de natură netarifară
C) de natură promoţională.

A) Instrumentele de politică comercială de natură tarifară sunt, în


principal, tarifele vamale (care cuprind taxele vamale), dar şi legislaţia
vamală aferentă. Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către
stat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării
respective.
Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) după scopul impunerii, ele sunt taxe vamale cu caracter fiscal,
menite să contribuie la sporirea veniturilor bugetare, şi taxe vamale
cu caracter protecţionist, menite să reducă forţa concurenţială a
mărfurilor importate.
b) după obiectul impunerii, taxele vamale sunt de import, de export şi
de tranzit.
c) după modul de percepere, taxele vamale pot fi ad-valorem,
specifice (pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate) ş-i
mixte.
d) după modul de stabilire, taxele vamale sunt autonome,
convenţionale (sau contractuale), preferenţiale, de retorsiune (taxe
anti-dumping şi taxe compensatorii).
Taxele vamale, împreună cu nomenclatorul produselor supuse
impunerii vamale fac obiectul tarifului vamal.

B) Barierele netarifare constituie un complex de măsuri şi


reglementări de politică comercială care împiedică, limitează sau deformează
fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi care au ca principal scop apărarea
pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.
Potrivit clasificării GATT, există cinci mari grupe de bariere netarifare.
a) bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a
importurilor: interdicţiile la import, contingentele de import, licenţele de
import, limitările “voluntare” la export şi acordurile privind comercializarea
ordonată a produselor.

10
b) bariere netarifare care implică indirect limitarea importurilor prin
mecanismul preţurilor: prelevări variabile la import, preţuri
minime şi maxime la import, impozitele indirecte şi alte taxe cu
character fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau barierele
paratarifare), taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxele
compensatorii), depunerile(depozitele) prealabile în valută la
import.
c) bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şi
administrative privind importurile: evaluarea vamală şi documente
şi formalităţi suplimentare cerute la import.
d) bariere netarifare care derivă dinparticiparea statului la activităţile
comerciale: achiziţiile guvernamentale, comerţul de stat şi
monopolul de stat asupra importului anumitor produse.
e) bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor
importate şi celor indigene (obstacole tehnice) : normele sanitare şi
fitosanitare, normele de securitate şi normele privind ambalarea,
marcarea şi etichetarea.

C) Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor de


mărfuri cuprinde două tipuri de măsuri:
a) măsuri promoţionale, cum ar fi negocierea de tratate şi acorduri,
participarea la târguri şi expoziţii, activitatea reprezentanţelor
comerciale şi prestarea de servicii comerciale pentru clienţii
externi.
b) măsuri de stimulare a exporturilor care pot fi:
c) măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară: subvenţiile
directe la export, primele directe la export şi subvenţiile indirecte
de export.
d) măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală: facilităţi
fiscale pentru mărfurile exportate, facilităţi fiscale acordate
exportatorilor.
e) măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară:
creditele de export, asigurarea şi garantarea creditelor de export.
f) măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară: primele
valutare, deprecierea monedei naţionale.
O componentă principală a dezvoltării comerţului internaţional îl
joacă tratatele, numite tratate de comerţ şi navigaţie. Ele pot cuprinde unele
clauze esenţiale şi care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum ar

11
fi clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza regimului naţional (sau a
tratamentului naţional).
Între state există o varietate de tratate de comerţ. Ele pot fi bilaterale
sau multilaterale. Scopul acestor tratate este acela de a spori comerţul dintre
statele semnatare, în general prin scăderea sau eliminarea barierelor
comerciale dintre ele. In numeroase cazuri înţelegerile au un caracter
regional legat de apropierea geografică. Formarea blocurilor comerciale
regionale poate spori comerţul dintre ţările membre, dar poate reduce
comerţul dintre ţările membre şi terţe ţări. Cele mai importante astfel de
blocuri comerciale sunt Uniunea Europeană şi Asociaţia Nord-Americană de
Liber Schimb (NAFTA).

Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a fost iniţiată în 1957 când Belgia, Franţa, Germania


Federală, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat Tratatul de la Roma, care
prevedea o progresivă eliminare a barierelor tarifare şi netarifare dintre
statele membre. Apoi, Danemarca, Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi
Marea Britanie au aderat la această comunitate economică. “The Single
European Act”, adoptat în 1986, definea “comunitatea” ca o piaţă unică,
fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor , a
persoanelor şi a capitalurilor este asigurată, stabilind un program până în
1993 pentru legiferarea tuturor acestor obiective. Astfel Comunitatea
Europeană a devenit Uniunea Europeană, schimbarea terminologiei
semnificând trecerea de la o uniune vamală către o uniune monetară şi către
o uniune politică. În 1995 UE a atins libera circulaţie între ţările membre,
realizând la 1 ian 2002 uniunea monetară, prin trecerea la moneda unică euro
(exceptând încă Marea Britanie, Suedia şi Danemarca).

Acordul Nord-American de Liber Schimb

NAFTA a fost una dintre cele mai semnificative acţiuni de cooperare


regională a anilor 90. Acordul de Liber Schimb încheiat în 1989 între Statele
Unite ale Americii şi Canada a servit ca punct de plecare în crearea NAFTA,
prin alăturarea Mexicului. Acordul a fost finalizat în 1992 şi a fost aplicat
începând cu 1994. Regulile sale acoperea domenii cum ar fi comerţul sau
investiţiile. Proiectul de liberalizare a comerţului şi serviciilor are ca obiectiv
cuprinderea în NAFTA a ambelor Americi, urmându-se crearea Zonei de
Comerţ Liber a Americilor.

12
GATT

GATT a fost încheiat în anul 1947, ca răspuns la protecţionismul care


precedase războiul. Obiectivul său a fost liberalizarea comerţului între ţările
membre. Când a fost ratificat, GATT avea 23 ţări semnatare. Numărul a
crescut la aproape 100 membri, incluzând ţări din toate regiunile lumii, fie
industrializate, fie în curs de dezvoltare, ţări cu economie de piaţă ca şi ţări
cu economie centralizată. GATT diferea de toate formele de asociere
regională, prin vocaţia sa mondială.
Activitatea cea mai importantă dusă sub auspiciile GATT a fost parcurgerea
unei serii de “runde” cu obiectivul de a aduce ţările semnatare împreună
pentru a negocia acorduri multilaterale de comerţ. În aceste runde, părţile
semnatare au convenit un număr de reduceri tarifare. Alţi paşi au fost
întreprinşi în scopul liberalizării comerţului; de pildă runda Tokyo, în anii
70, s-a axat pe reducerea barierelor nontarifare simultan cu reducerile taxelor
vamale.
O trăsătură dominantă a GATT a fost principiul clauzei naţiunii celei mai
favorizate. Acest principiu cere ca orice reducere tarifară negociată între
ţările membre să fie extinsă la toţi membrii. Această prevedere este menită
să asigure liberalizării comerţului o abordare globală. Anumite excepţii pot
fi permise anumitor state pentru obiective precise: de pildă unei ţări care se
confruntă cu probleme ale balanţei de plăţi externe, i se poate permite să
impună temporar bariere comerciale. Un număr de excepţii au fost permise,
de asemenea, concesiilor asociate alianţelor comerciale.

Organizaţia Mondială a Comerţului

O dată cu încheierea, la Marrakesh, la 15 aprilie 1994, a rundei Uruguay şi


semnarea actului final, a demarat tranziţia către Organizaţia Mondială a
Comerţului. OMC a fost oficial lansată la 1 ianuarie 1995. Principalele
obiective ale OMC, odată cu lansarea sa au fost:
 facilitatea implementării, administrării şi operaţionalizării acordurilor
rundei Uruguay;
 oferirea unui forum de negociere pentru membri privind relaţiile
comerciale multilaterale;
 acţionarea ca un referenţial comercial global prin îmtărirea standardele
asupra cărora membrii au convenit;
 introducerea unei mecanism de rezolvare a disputelor

13
Iată şi care sunt diferenţele dintre OMC şi GATT:
 OMC este mai larg, în ce priveşte acoperirea în membri.
Obiectivele sale sunt legate de creşterea numărului membrilor la
cca 150;
 scopurile sale sunt mai ample, aducând într-un sistem comercial
multilateral, comerţul cu servicii, protecţia proprietăţii intelectuale
şi investiţiile;
 este o organizaţie de sine stătătoare, spre deosebire de GATT care
era un tratat provizoriu, deservit de un secretariat ad-hoc;
 OMC administrează un pachet unificat de acorduri la care toţii
membrii convin. Prin contrast, GATT cuprindea numeroase
înţelegeri separate ( de ex. măsurile anti-dumping şi subvenţiile);
 OMC elaborează politici de protecţie în domenii sensibile mai mult
sau mai puţin tolerate de GATT ca de pildă restrângerile de export
pe textile şi îmbrăcăminte, comerţul agricol, măsurile comerciale
gri - aşa-numitele restrîngeri voluntare de export.
Membrii, cei 128, ai GATTau devenit automat membri OMC, după
acceptarea rezultatelor rundei Uruguay.

14
III. Sistemul monetar internaţional

IV. Fluxuri investiţionale internaţionale

V. Dimensiunea culturală a IB

Deoarece IB are loc peste frontierele naţionale, înţelegerea diferitelor


medii culturale este necesară. Între cultură şi organizare există o relaţie
strânsă, chiar dacă este dificil de comensurat.
Primul factor care trebuie luat în considerare este legat de variabilele
naţionale. Acestea se referă la legislaţia statului respectiv, la actul de
guvernare, la particularităţile economice şi tehnologice ale contextului
naţional.
Cel de-al doilea factor se referă la variabilele societale. Acestea sunt
specifice unei naţiuni, dar pot fi împărtăşite, pe anumite segmente, şi de
membrii unei alte naţiuni. Astfel de variabile sunt etnicitatea, limbajul,
credinţele religioase. Luate împreună, variabilele naţionale şi variabilele
societale pot defini setul de valori specifice unui popor sau ale unei naţiuni.
Pentru a stabili însă, setul de valori individuale care influenţează
comportamentul organizaţional al unui spaţiu cultural, culturii naţionale şi
societale trebuie să i se adauge cultura corporativă şi cultura profesională.
Cultura corporativă se referă la modul în care este perceput leadershipul,
viziunea asupra muncii, sistemul de recompense. Cultura profesională se
referă la particularităţile legate de management, de standardele de
contabilitate şi caracterizează grupurile profesionale.
Sistemul valorilor individuale, influenţat de cele cinci grupe diferite
de factori stă la baza comportamentului organizaţional. Potrivit
similarităţilor şi diferenţelor dintre factorii culturali pot fi distinse 9 grupe de
ţări: Anglo (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Statele Unite
ale Americii); Germanice ( Austria, Germania, Elveţia), Latin Europene
(Belgia, Franţa, Italia, Portugalia, Spania); Nordice (Danemarca, Finlanda,
Norvegia, Suedia), Latin Americane (Argentina, Chile, Columbia, Mexic,
Peru, Venezuela); Orientul Apropiat (Grecia, Iran, Turcia); Orientul
Îndepărtat (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Vietnam, Taiwan);
Arabe ( Bahrain, Kuweit, Arabia Saudită, EAU); Independente (Japonia,
India, Israel).

15
O varietate de modele au fost create pentru a caracteriza grupurile de
valori culturale. Fiecare model foloseşte anumite perspective şi poate fi util
în sine sau prin combinaţie cu alte modele.
The Hofstede Value Survey Model (1980) propune patru dimensiuni, sau
indici, ai profilului cultural. Acest model a fost obţinut în urma cercetărilor
efectuate pe angajaţii unei companii multinaţionale americane. Obiectivul
acestui studiu a fost acela de a incorpora cultura ca unul din factorii care
explică deosebirile de natură managerială. Iată cele patru dimensiuni:
a) Individualismul (IDV) se referă la gradul în care deciziile şi acţiunile
individuale sunt acceptate şi încurajate de societate. O societate cu un
grad ridicat de individualism încurajează rolul individului, spre
deosebire de societăţile colectiviste, care au un grad scăzut de
individualism şi accentuează rolul grupului. Unele societăţi văd
individualismul ca o valoare pozitivă, ca bază a creativităţii şi
împlinirii; altele îl dezaprobă şi îl consideră distructiv. Managementul
în ţările cu cu un IDV ridicat incorporează politici, practici şi
proceduri care permit indivizilor să ia iniţiativa, să muncească pe cont
propriu. În ţările cu IDV scăzut managementul se bazează pe decizii şi
acţiuni de grup şi grupurile de lucru sunt preferate.
b) Evitarea nesiguranţei (UAI) se referă la gradul în care societatea este
dispusă să accepte şi să aibă de-a face cu nesiguranţa. O societate cu
un înalt UAI caută certitudinea şi siguranţa. Un indice scăzut UAI
indică o societate care se simte mai confortabil cu un grad înalt de
nesiguranţă şi este deschisă noilor experienţe. Managementul ţărilor
cu un grad înalt de UAI procură siguranţa locului de muncă şi
oportunităţi de scădere a nesiguranţei prin construirea consensului. În
ţări cu un low UAI index securitatea locului de muncă nu e presantă,
preluarea riscului este încurajată şi deciziile sunt luate fără o
informare temeinică.
c) Distanţa faţă de putere (PDI) se referă la gradul în care diferenţele de
putere sunt acceptate şi sancţionate de către societate. Unde indicele
PDI este ridicat, societatea îşi manifestă convingerea că trebuie să
existe o ordine bine-definită în care fiecare are un loc bine determinat.
Acolo unde indicele PDI este scăzut, convingerea prevalentă este că
toţi trebuie să aibă drepturi egale şi oportunitatea să-şi schimbe locul
în societate. Managementul în ţările cu PDI înalt încorporează o
ierarhie bine-definită, decizii centralizate şi leadership autoritarist. În
celeltalte organizare mai flexibilă, cu nivele mai reduse de

16
management, mai puţini supervizori, democratic leadership este mai
de succes.
d) Masculinitatea (MAS) se referă la gradul în care valorile masculine
tradiţionale (devotamentul, performanţa, ambiţia, împlinirea şi
proprietatea) sunt importante unei societăţi. Societăţile cu un MAS
ridicat au clar diferenţiat rolul sexelor şi bărbatul este dominant. Cele
cu MAS scăzut au o diferenţiere mai fluidă a rolului sexelor şi au ca
predominante valori feminine (focusare pe calitatea vieţii şi a
mediului precum şi preocupare pentru cei nefericiţi). Managementul
unei societăţi cu MAS ridicat diferenţiază rolul muncii, accentuează
pe împlinire şi recompensează performanţa. Un indice scăzut al MAS
indică acceptarea echităţii, accentuează pe calitatea şi comoditatea
muncii, şi recompensele nu sunt acordate doar pe baza performanţei.
Evident că aceste dimensiuni sunt descrise prin extremele lor şi ele sunt
întâlnite în diferite combinaţii. De pildă, mixul de indici pentru grupurile
Anglo este ridicat în individualism, moderat scăzut în UAI şi PDI şi
moderat ridicat în MAS. Grupul germanic este similar, cu excepţia faptului
că indicele este mai ridicat în ce priveşte UAI. Grupul Latin European are ,
de asemenea, un ridicat nivel de individualism, dar ridicat la UAI şi PDI şi
mediu în ce priveşte MAS. Cel nordic este similar cu cel Anglo, cu excepţia
indicelui MAS care este dramatic scăzut. Grupul Latin American este scăzut
la IDV, moderat ridicat la UAI şi mediu la ceilalţi doi indici. Grupul
Orientului Îndepărtat este scăzut la individualism, dar este ridicat la PDI şi
combinat la celelalte. Japonia are un indice de masculinitate ridicat.

Orientările valorice ale lui Kluckhon şi Strodbeck

O altă modalitate de a clasifica este cea care are în vedere problemele


fundamentale cu care se confruntă societatea. Kluckhon şi Strodbeck
identifică cinci astfel de teme:
a) Relaţia omului cu natura: subjugare, armonie şi stăpânire. Societăţile
care se văd subjugate de natură îşi concep viaţa esenţialmente
preordonată: oamenii nu sunt stăpânii propriului destin şi încercarea de a
schimba inevitabilul este inutilă. Societăţile care se văd trăind în armonie
cu natura cred că oamenii au datoria de a-şi schimba comportamentul în
sensul adecvării la mediu. Societăţile care se văd capabile să domine
natura gândesc în termenii supremaţiei rasei umane şi domolirea forţelor
naturii. Musulmanii sunt tipici pentru cea dintâi categorie; Americanii

17
nativi sunt un bun exemplu pentru cea de-a doua iar lumea anglofonă este
tipică celei de-a treia.
b) Orientarea în timp: trecut, prezent şi viitor. Societăţile orientate către
trecut îşi caută soluţiile în trecut; ele urmează ceea ce strămoşii lor au
făcut. Societăţile orientate către prezent apreciază efectele imediate ale
acţiunilor lor. Societăţile orientate spre viitor privesc la rezultatele pe
termen lung ale acţiunilor prezente. Exemple: cultul chinezesc pentru
bătrâni sugerează orientarea spre trecut; dorinţa americanilor de a obţine
rezultate imediate sugerează o orientare spre prezent; accentul japonez
pentru planificarea pe termen-lung.
c) Credinţele despre natura umană: rea, bună şi mixtă. Societăţile care
cred că omul este rău de la natură se canalizează pe controlul
comportamentului cu coduri specifice şi sancţiuni. Societăţile care cred
că omul este esenţial bun sun mai înclinate să acorde încredere
acordurilor verbale. Societăţile mixte văd oamenii drept schimbători şi se
canalizează pe căi de a modifica comportamentul şi a descuraja
comportamentul indezirabil. Ex. Japonezii sunt înclinaţi spre încrederea
în natura umană; nord-americanii sunt reţinuţi, fără a o cataloga drept
rea.
d) Orientarea activităţii: a fi, a conţine şi a controla, şi a face. Societăţile
orientate către a fi sunt emoţionale, oamenii reacţionează spontan, funcţie
de ceea ce simt la acel moment. Cei concentraţi pe a controla şi a conţine
se canalizează pe moderaţie, oamenii caută să obţină un echilibru în viaţă
şi societate. Cei orientaţi spre a face sunt motivaţi spre a împlini, oamenii
sunt călăuziţi spre a îndeplini cele mai dificile sarcini. Latinii sunt mai
emoţionale, britanicii pot fi consideraţi în cea de-a doua categorie.
e) Relaţiile umane: individual, lineal şi colineal. Societăţile care sunt
orientate mai ales individual cred că indivizii trebuie să fie independenţi
să să-şi ia răspunderea propriilor acţiuni. Cei care sunt lineali sunt
preocupaţi de valorile familiale şi de structurile de putere bazate pe
ierarhii. Cei colineali sunt orientaţi către grupuri şi accentuează pe
acţiunea şi interacţiunea dintre grupuri.
Influenţe culturale importante pot aduce alţi factori, printre care limba,
religia, educaţia şi sistemul social.

18
VI. Dimensiunea politică a IB. Riscul de ţară

În perspectiva interpretării conceputului de risc ca o manifestare a


relaţiei oportunităţi/pierderi, tranzacţiile internaţionale (de natură
comercială, industrială, financiar-bancară etc.) sunt supuse unei game ample
de riscuri. Odată cu sporirea interacţiunilor dintre economiile naţionale şi
agenţii economici din diferite ţări, începutul anilor ‘70 a dus la apariţia
conceptului de risc de ţară.
Riscul de ţară este riscul de materializare a unor pierderi datorate
situaţiei şi evoluţiei politice şi macroeconomice din ţara parteneră.
Pierderile nu sunt în mod necesar pierderi propriu-zise: este posibilă
pierderea unor oportunităţi. Elementele care pot genera pierderi, din
perspectiva riscului de ţară sunt legate de capacitatea de plată şi, pe de alta,
de voinţa de plată.
Capacitatea de plată pe termen lung a unei ţări este determinată, în
primul rând, de caracteristicile fundamentale ale economiei sale - structura
acestei economii, calitatea managementului economic, situaţia datoriei
externe, balanţa comercială - dar şi de elemente de natură politică: structura
şi situaţia politică, imaginea guvernului şi a ţării şi încrederea creditorilor
interni şi externi în guvernul respectiv. Pot exista şi elemente conjuncturale
care, afectând în mod direct, pot determina la un moment dat apariţia
incapacităţi de plată:
 eforturi financiare impuse de participarea la un conflict armat;
 întreruperea sau îngreunarea exporturilor ca urmare a unui război sau
a impunerii unui embargo;
 reducerea veniturilor din export ca urmare a scăderii preţurilor
mondiale la produsele respective sau a recesiunii globale;
 cerere exagerată pentru importuri, datorate creşterii preţurilor la
importurile esenţiale;
 serviciul excesiv al datoriei externe datorat dobânzilor ridicate sau a
unui grad de îndatorare exagerat;
 întreruperea temporară sau încetarea definitivă a sprijinului financiar
extern (bi- sau multilateral);
 reducerea transferurilor financiare private ale cetăţenilor statului
respectiv care lucrează în străinătate;
 reducerea sau încetarea intrărilor de capital;
 fuga capitalurilor.

19
Între existenţa capacităţii de plată şi cea a incapacităţii există situaţii
intermediare, în care statul respectiv dispune de resurse limitate cu care
poate achita o parte din obligaţiile sale. Această situaţie evidenţiază
importanţa voinţei de plată. Un guvern se poate prevala de suveranitatea sa
pentru a refuza să achite, parţial sau integral, sumele pe care le datorează în
străinătate. Asupra sa se pot exercita presiuni financiare, politice sau chiar
militare; dar, de jure, orice guvern este liber să decidă dacă îşi va îndeplini
sau nu obligaţiile către creanţierii externi. Totuşi, în situaţia unui refuz de
plată, un guvern se poate confrunta cu o seamă de dificultăţi:
 acţiuni juridice având ca obiect activele, proprietăţile şi exporturile
sale către anumite state;
 dificultatea de a obţine credite (inclusiv credite comerciale), cel
puţin pe termen scurt;
 încetarea primirii de ajutoare;
 izolare diplomatică, presiuni politice şi , eventual, militare;
 întreruperea fluxului investiţiilor străine;
 afectarea legăturilor internaţionale ale ţării şi ale elitelor sale.
În general între capacitatea de plată şi voinţa de plată există o
interrelaţie, în sensul că refuzul de plată este rezultatul incapacităţii de plată.
Sunt, însă, şi situaţii în care unele guverne vor putea decide în mod voluntar
asupra refuzului de plată într-o situaţie ca cele ce urmează:
 ţara se află în război;
 a avut loc o schimbare majoră de regim;
 la putere se află un guvern radical;
 guvernul este slab şi cedează în faţa presiunii publice;
 restructurarea datoriei externe implică plăţi masive;
 există un nivel ridicat al rezervelor, care reduce dependenţa de noi
credite.

În funcţie de preponderenţa unui dintre aceste două elemente şi de


condiţiile specifice ale unui contract, riscul de ţară se poate manifesta sub
următoarele forme:
a) Riscul de transfer. Capacitatea de plată este asociată riscului de
transfer. Această formă de manifestare a riscului de ţară se referă la
situaţia în care, deşi debitorul din ţara respectivă dispune (în monedă
locală) de sumele datorate şi intenţionează să efectueze plata lor (în
valută) conform obligaţiilor contractuale, nu poate efectua transferul
respectiv datorită restricţiilor impuse de guvernul ţării gazdă. Această

20
atitudine poate fi determinată de diminuarea bruscă a încasărilor şi
rezervelor sale valutare şi de intenţia de a descuraja operaţiunile care
ar descuraja această diminuare.
b) Riscul suveran. Atunci când este vorba de tranzacţii în care partenerul
este reprezentat de guvernul unui stat suveran sau de agenţi economici
care dispune garanţii guvernamentale, voinţa de plată se regăseşte
într-o formă specifică de manifestare a riscului de ţară, numită riscul
suveran. Acest risc nu este legat de particularităţile tranzacţiei, ci de
situaţia sau intenţiile guvernului respectiv. În majoritatea cazurilor,
materializarea riscului suveran ţine de incapacitatea guvernelor de a
mobiliza sumele respective. Este, aşadar, vorba de un risc posibil într-
o ţară în curs de dezvoltare. Riscul suveran poate surveni, însă, şi din
motive politice. Iată, de pildă, situaţia modificării radicale a relaţiilor
cu statul creditor datorată unei răsturnări de regim (cazul Rusiei
bolşevice). Materializarea riscului suveran duce la deprecierea
imaginii şi credibilităţii unui guvern în plan internaţional. De aceea,
cazurile refuzului integral de plată sunt foarte rare, statele preferând
renegocierea datoriei.
c) Riscul specific debitorilor cvasi-suverani. Atunci când sumele
datorate trebuie achitate de agenţii guvernamentale sau de
întreprinderi publice, riscul de ţară asociat este apropiat de riscul
suveran. Acesta poate avea şi conotaţii nepolitice, de natură
birocratică sau managerială.
d) Riscul de ţară generalizat. Acest termen caracterizează toate
elementele de natură socio-politică şi macro-economică care, la scara
unei ţări, influenţează situaţia unui debitor în raport cu un creanţier
extern
e) Riscul sistematic. Fluctuaţiile globale care influenţează în mod
“sistematic” toate statele - criza petrolului sau variaţia cursului
dolarului, de ex. - sunt reunite în noţiunea de risc sistematic. Adesea
riscul sistematic se adaugă riscului de ţară, în situaţia în care guvernul
nu ia cele mai adecvate măsuri pentru contracararea acestuia.
f) Catastrofele naturale. Chiar dacă catastrofele naturale nu pot fi
atribuite ca atare riscului de ţară, ele nu pot fi ignorate în derularea
unei tranzacţii sau realizarea unei investiţii în ţara respectivă.
g) Riscul politic. Adesea, în mod eronat, se pune semnul egalităţii între
riscul politic şi riscul de ţară. În fapt, riscul politic este acea formă de
manifestare a riscului de ţară asociată evoluţiilor politice şi sociale
dintr-un stat care pot influenţa valoarea sau profitul unei investiţii

21
străine ori rambursarea unui credit internaţional. Trebuie ţinut seama
că evoluţiile politice şi sociale sunt privite prin întrepătrunderea cu
evoluţiile economice.
Riscul politic se referă în mod exclusiv la investiţii şi credite
internaţionale. În cazul operaţiunilor comerciale, utilizarea riscului
politic ca manifestare preponderentă a riscului este improprie.
Riscul politic este expresia structurilor şi evoluţiilor socio-politice
interne şi externe ale statului respectiv. Factorii determinanţi pot fi
socotiţi următorii:
A. Structuri politice
1. Structura claselor sociale.
2. Instituţiile: sistemul constituţional, aparatul de stat, armata,
biserica, sindicatele, banca centrală etc.
3. Personalităţile politice.
4. Mecanismele de control: spirijinul popular, represiunea,
corupţia, implicarea grupărilor de opoziţie etc.
B. Factori de politică externă.
1. Instabilitatea politică a regiunii.
2. Apartenenţa la categoria ţărilor importante dpv geopolitic.
3. Apartenenţa la grupări şi organizaţii politice.

Analiza riscului de ţară

Obiectivul fundamental al analizei riscului îl constituie evitarea sau


cel puţin limitarea pierderilor probabile datorate riscului de ţară. Elementele
luate în analiză sunt numeroase şi ele pot fi clasificate astfel:
1. Situaţia politica
a) Situaţia politica
 război civil, lupte de gherilă, războaie;
 tipul regimului;
 legitimitatea regimului;
 contestarea regimului:
 proteste organizate;
 rezistenţă armată;
 terorism politic
 potenţialul pentru o schimbare radicală a conducerii;
 măsuri coercitive necesare pentru menţinerea regimului;
 sistemul constituţional;

22
 modul de asigurare a succesiunii la conducere;
 stabilirea guvernului;
 continuitatea politicii guvernamentale;
 calitatea aparatului de stat;
 sistemul de partide;
 dezvoltarea partidelor politice;
 fragmentarea politică;
 caracteristicile principalelor partide politice;
 partide şi grupări radicale;
 implicarea militarilor în politică;
 implicarea grupurilor religioase în politică;
 flexibilitatea sistemului politic;
 participarea populaţiei;
 tradiţia de respectare a legii şi ordinii;
 comportamentul anterior în situaţii de criză;
 intruziuni politice în managementul economiei.

b) Mediul social
 nivelul de trai;
 distribuţia veniturilor şi a bogăţiei;
 structura claselor sociale;
 situaţia clasei de mijloc;
 conflicte sociale;
 polarizarea sindicatelor;
 condiţiile pieţei de muncă;
 politica de ajutor social;
 tensiuni rasiale, etnice, lingvistice, religioase, culturale etc.;
 caracteristici culturale şi demografice;
 mentalităţi: naţionalism, corupţie, nepotism, birocraţie;
 nivelul de alfabetizare;
 tendinţe de urbanizare;
 ameninţări teroriste;
 activitatea elementelor criminale.

c) Relaţii externe
 existenţa unor conflicte externe;
 tensiuni în relaţiile cu vecinii;

23
 tipul de politică externă promovată de guvern;
 existenţa unor motivaţii ideologice în politica externă;
 stabilitatea regională;
 raportul regional de forţe;
 dependenţa de o putere externă;
 apartenenţa la organizaţii internaţionale şi regionale;
 apartenenţa la alianţe militare.

2. Situaţia economică

a) Indicatori economici
 deficit bugetar / PIB;
 creşterea masei monetare;
 creşterea volumului creditelor interne;
 inflaţia;
 investiţii interne brute / PIB (sau PNB);
 investiţii interne pe o perioadă / variaţia PIB pe perioada următoare;
 economii interne brute / PIB;
 economii interne brute / investiţii interne brute;
 ratele dobânzilor.

b) Rolul statului în economie


 legislaţie, impozite, reglementări financiare, politica monetară etc.;
 implicarea în dezvoltarea infrastructurilor;
 existenţa planificării;
 importanţa sectorului public.

c) Politica de preţuri

d) Priorităţi în domeniul investiţiilor

e) Strategia comercială
 creşterea valorii exportului;
 creşterea volumului exportului;
 competitivitatea;
 gradul de protecţionism.

24
f) Balanţa de plăţi
 rata de creştere a importurilor;
 rata de creştere a raportului importuri/PIB;
 rata de creştere a exporturilor;
 rata de creştere a raportului exporturi/PIB;
 balanţa comercială / exporturi;
 rata de creştere a exportului de mărfuri către principalii parteneri / media
ratei creşterii PIB al principalilor parteneri ponderată cu ponderea
fiecăruia în totalul exporturilor;
 supraevaluarea monedei naţionale (evaluată pe baza parităţii puterii de
cumpărare);
 importul de bunuri şi servicii / PIB;
 importul de bunuri şi servicii neesenţiale / total import de bunuri şi
servicii;
 exportul către principalii parteneri / total export mărfuri;
 rezerve externe /importul anual de bunuri şi servicii;
 balanţa contului curent / PIB;
 balanţa contului curent / intrări de cont curent.

g) Volatilitatea veniturilor valutare


 veniturile generate de principalele produse de export / total venituri din
export;
 importuri petroliere / total importuri;
 importuri alimentare / total importuri.

h) Datoria externă
 total datorie / PIB;
 total datorie / exportul de bunuri şi servicii;
 serviciul datoriei externe / exportul de bunuri şi servicii;
 seviciul datoriei / total datorie externă;
 serviciul datoriei / total credite externe pe termen lung;
 total datorie + serviciul datoriei / PIB;
 total datorii bancare / exportul de bunuri şi servicii;
 total datorii bancare – credite comerciale / exportul de bunuri şi servicii;
 datoria pe termen scurt / total datorie externă;
 datoria pe termen scurt / export de bunuri şi servicii;
 total credite externe pe termen lung / exportul de bunuri şi servicii.

25
i) Lichiditatea
 rezerve / importuri;
 rezerve / total plăţi datorate băncilor;
 variaţia rezervelor + variaţia angajamentelor / total plăţi datorate
băncilor;
 datoria pe termen scurt către bănci / datoria totală către bănci;
 profitul scadenţei datoriei;
 serviciul datoriei publice pe termen mediu / export bunuri şi servicii;
 serviciul datoriei publice pe termen mediu + dobânzile pe termen scurt +
datoria scadentă pe termen mediu / export buri şi servicii;
 serviciul datoriei publice pe termen mediu + dobânzile pe termen scurt +
datoria scadentă pe termen mediu – rezerve / export buri şi servicii.

Modalităţi de evaluare

Agenţii de evaluare financiară (risk rating agencies). O agenţie de


evaluare financiară evaluează riscul asociat valorilor mobiliare - şi în special
al obligaţiunilor - emise pe pieţele internaţionale.Cu alte cuvinte, aceste
agenţii stabilesc riscul suveran al unei ţări numai atunci când se calculează
riscurile asociate obligaţiunilor (sau, în general, al datoriilor) denominate în
valută emise de guvernul respectiv.
Piaţa mondială este dominată de trei mari agenţii: Standard&Poor’s
Ratings Group, Moody’s Investors Service (ambele americane) şi Fitch-
IBCA (anglo-americană). Pe baza evaluării indicatorilor amintiţi mai sus,
agenţiile de risc stabilesc o seamă de clase de risc. Iată, de pildă, aceste clase
de risc, potrivit clasificării S&P:

Clase de risc

AAA — Capacitate extrem de puternică de îndeplinire a obligaţiilor


financiare

AA — Capacitate foarte puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare

A — Capacitate puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare, dar


oarecum sensibilă la condiţii economice adverse şi la modificări ale
circumstanţelor

26
BBB — Capacitate adecvată de îndeplinire a obligaţiilor financiare, dar mai
sensibilă la condiţii economice adverse

BB — Mai puţin vulnerabilă pe termen scurt dar confruntată cu incertitudini


crescânde în raport cu condiţii de afaceri, financiare şi economice adverse

B — Mai vulnerabilă în condiţii de afaceri, financiare şi economice adverse


dar având în present capacitatea de a-şi respecta angajamentele financiare

CCC — Vulnerabilă în present şi depinzând de condiţii de afaceri, financiare


şi economice favorabile pentru a-şi respecta angajamentele financiare

CC — Foarte vulnerabilă în present

C — Au fost anunţate dificultăţi de plată dar pe moment plăţile continuă

D — Defecţiuni de plată în îndeplinirea angajamentelor financiare

Clasele de risc AA—CCC pot fi modificate prin adăugarea semnelor + sau.

Clasele AAA—BBB au character investiţional, în timp ce clasele BB—D


sunt considerate ca având caracteristici speculative importante.

Pe termen scurt sunt folosite doar şapte clase, a căror relaţie cu cele pe
termen lung este ilustrată în următorul tabel:

Clase investiţionale Clase speculative


TL TS TL TS
AAA —A+ A–1+ BB+ —BB– B
A+ —A– A–1 B+ —C C
A– —BBB A–2 D D
BBB —BBB– A–3

În afară de clasele de risc pe termen scurt şi lung, fiecărei ţări îi este


atribuit şi un calificativ privind posibila evoluţie a claselor respective în
următorii doi-trei ani: pozitivă, negativă, stabilă, în desfăşurare,
nesemnificativă.

27
VII. Dimensiunea concurenţială a IB

Mediul competiţional implică două sau mai multe entităţi acţionând


pentru dobândirea unor pieţe sau a unor resurse limitate. Un argument
important pentru care firmele devin internaţionale este tocmai necesitatea de
a cuceri şi a obţine avantaje pe noi pieţe şi de a găsi resurse noi, mai variate
sau mai îmbunătăţite.
Firmele intră în competiţie atât în plan naţional, cât şi în plan
internaţional. În unele zone, firmele autohtone dispun de un tratament
preferenţial şi protejate într-o anumită măsură. Experienţa arată că, în
general, firmele autohtone dispun de un anumit avantaj în faţa celor
internaţionale. În evoluţia lor, cel mai adesea firmele se dezvoltă în planul
competiţiei interne şi abia apoi înfruntă competiţia internaţională.
Competiţia internaţională este mai dificilă atât datorită multitudinii sporite a
factorilor care o pot influenţa cât şi datorită specificităţii acestora. Iată o
seamă de factori care pot influenţa competitivitatea unei firme în context
internaţional:
 reglementările guvernamentale. Firmele trebuie să se confrunte cu o
nouă legislaţie, aceea a ţării în care decid să opereze, pe care trebuie
să o cunoască la fel de bine ca pe legislaţia ţării de origine.
 condiţiile economice. Firmele se concentrează asupra acelor domenii
unde speră să obţină un avantaj competitiv, în anumite condiţii de
natură economică. Într-un anumit fel trebuie orientată producţia într-o
ţară cu populaţie săracă, acolo unde preţul este un factor important.
Într-o ţară bogată, calitatea şi serviciile auxiliare sunt mai importante.
 disponibilitatea resurselor. Acest factor poate încuraja firmele să se
orienteze către anumită producţie. Competiţia poate fi mai intensă sau
mai redusă funcţie de gradul de disponibilitate al resurselor.
 Experienţa culturală. Acest factor poate influenţa semnificativ relaţiile
de piaţă. De pildă, în anumite locuri, relaţiile dintre cumpărători şi
vânzători sunt specifice, funcţie de mediul cultural. Numeroase
convenţii culturale au impact asupra formării competiţiei.
Gradul de dezvoltare al competiţiei depinde în bună măsură de
numărul competitorilor. Ei depind de existenţa barierelor la intrarea pe şi la
ieşirea de pe o piaţă.
Barierele la intrare se referă la factori cum ar fi mărimea capitalului
iniţial investit şi necesităţile pentru continuarea investiţiei, modul de control

28
al resurselor, al distribuţiei, al tehnologiilor sau al pieţelor. O firmă poate
decide intrarea pe o nouă piaţă numai dacă se socoteşte capabilă să
depăşească aceste bariere.
Barierele la ieşire se referă la modul de dispunere de propriile active,
dificultăţile de transfer a contractelor şi angajamentelor precum şi a
profiturilor.
În mod obişnuit, dacă aceste bariere sunt mari, atunci numărul
competitorilor pe o piaţă este relativ mic. Firmele care acţionează pe pieţele
internaţionale trebuie să evalueze impactul acestor bariere pe diferite pieţe
naţionale.
În oricare din aceste situaţii, firmele trebuie să urmărească crearea
unui avantaj comparativ pentru ele. În competiţia internaţională există o
seamă de principii ce trebuie respectate:
 firma trebuie să aibă o preocupare permanentă pentru a îmbunătăţi
şi a inova. În mediul internaţional, firmele câştigă în măsură în care
găsesc noi căi de a anticipa necesităţile interne şi internaţionale.
 avantajul competitiv implică întregul sistem de valori. Adesea
avantajul competitiv vine tocmai din identificarea unor noi căi de a
configura şi manageria sistemul de valori.
 avantajul competitiv presupune o acţiune permanentă de colaborare
şi concentrare a capitalurilor. O firmă trebuie să caute outsiders-i
care au capacitate inovativă pe care să-i incorporeze în propria
structură. O firmă care rămâne staţionară riscă să fie scoasă de pe
piaţă.
 Păstrarea avantajului competitiv presupune găsirea unor noi surse
de câştig , pe propria piaţă, astfel încât eficienţa finală să fie mai
greu de concurat, dacă încorporează mai mulţi factori (ex. calitate,
inovaţie tehnologică, acces la resurse etc.).
 Păstrarea avantajului competitiv presupune o strategie globală. O
astfel de strategie presupune evitarea ameninţărilor şi fructificarea
oportunităţilor pe o bază mai largă. Ea presupune, de asemenea,
diminuarea dezavantajelor din ţara mamă şi sporirea avantajelor
din ţările gazdă.

29
VIII. Dimensiunea tehnologică a IB

Evoluţia rapidă a tehnologiei este o caracteristică a ultimelor decenii.


Dezvoltarea tehnologică se referă la dezvoltarea unor produse sau servicii
noi ca şi îmbunătăţirea proceselor de producţie, marketing sau distribuţie a
produselor sau serviciilor respective. Dimensiunea tehnologică a mediului
internaţional de afaceri se referă la strategiile inovatoare în aceste domenii,
precum şi la transferul de tehnologie.
Firmele trebuie să dezvolte o adevărată cultură inovaţională. Aceasta
presupune o continuă schimbare a condiţiilor de acţiune. Inovaţia şi
schimbarea sunt strâns legate de o performanţă managerială deosebită.
Aparentul dezechilibru rezultat din schimbarea condiţiilor trebuie să
servească instituirii unei noi ordini. Este ceea ce se cheamă “haosul creativ”.
În mediul internaţional, cultura inovaţională este imposibil de realizat
fără transferul de tehnologie dintr-o locaţie în alta. Ca şi în alte domenii,
transferul de tehnologie trebuie realizat în condiţiile unei bune cunoaşteri a
unor factori diferiţi, cum ar fi cei culturali, cei legislativi, cei privind
dezvoltarea pieţelor şi circumstanţele sociale, precum şi condiţiile de natură
climatică. În aceste condiţii cea mai adecvată tehnologie nu este neapărat cea
mai performantă, potrivit criteriilor occidentale. Transferul de tehnologie
trebuie să evite o seamă de obstacole care pot apărea în mediile
internaţionale şi anume:
 existenţa unui număr mic de potenţiali manageri şi mână de lucru slab
calificată;
 existenţa unui decalaj nu numai de natură tehnologică, dar şi de natură
culturală, socială sau motivaţională;
 atitudine ostilă. Interesul local poate fi axat, în principal, pe
procurarea locurilor de muncă, ceea ce ar putea să constituie un
obstacol pentru transferul de tehnologie;
 rezistenţa faţă de modul de viaţă occidental.

30
IX. Managementul afacerilor în mediile
internaţionale

Întâi de toate trebuie să facem distincţie între companiile globale şi


cele multinaţionale. Companiile globale operează pe întreg globul cu o
strategie şi acţiuni integrate global. Spre deosebire de acestea, companiile
multinaţionale operează, în mare măsură, prin companii naţionale distincte
care poartă aceeaşi marcă.
Deşi activitatea în mediul internaţional presupune riscuri sporite,
totuşi ea este aducătoare de profituri mai mari. Implicarea unei firme în
International Business este fie rezultatul unor reacţii la evoluţiile pieţei, fie
rezultatul unor iniţiative independente. Iată câteva tipuri de argumente de
natură reactivă:
 bariere tarifare: tarifele, cotele şi alte politici restrictive din
comerţul internaţional pot face exporturile dificile. Din această
cauză firmele preferă să-şi stabilească locaţii productive în
străinătate.
 internaţionalizarea clientelei: dacă un client tradiţional capătă
anvergură internaţională şi firma doreşte să-l păstreze, atunci ea
trebuie să capete, la rândul său, anvergură internaţională,
dobândind locaţii în străinătate;
 internaţionalizarea competiţiei: dacă un competitor al firmei începe
să acţioneze pe pieţele internaţionale şi firma respectivă doreşte să-
şi păstreze forţa competitivă, atunci ea trebuie, la rândul său, să se
confrunte cu competiţia internaţională;
 legislaţia: reglementările şi restricţiile din ţara mamă pot creşte
dificultăţile de operare. Stabilirea în străinătate a unei părţi a
activităţii poate diminua costurile.
Iată câteva argumente de natură pro-activă:
 resurse adiţionale: inputuri diferite, incluzând resurse naturale,
tehnologii, personal calificat pot fi obţinute mai lesne decât în ţara
de origine.
 costuri scăzute: costuri privind munca, materiile prime, transportul
şi finanţarea pot fi mai scăzute în exterior decât în ţara de origine;
 stimulente: diferite stimulente pentru investiţiile străine pot fi mai
atractive în ţările-gazdă decât în ţara de origine;

31
 pieţe noi, în expansiune: astfel de pieţe pot fructifica resursele în
exces, incluzându-le pe cele manageriale, calificarea, utilajele şi
banii;
 exploatarea avantajelor specifice: tehnologiile, brand-ul pot
procura oportunităţi în locaţii străine;
 impozitele: sistemele fiscale pot fi mai stimulative în ţările-gazdă
decât în ţara-mamă. Astfel profitul rezultat în urma impozitării
poate fi maximizat;
 economia la scară: piaţa naţională poate fi prea restrânsă pentru a
susţine o producţie eficientă, ceea ce se poate obţine printr-o
creştere a volumului de producţie, posibil pe pieţele internaţionale;
 sinergia: operaţiunile în diferite ţări pot procura oportunităţi din
combinarea avantajelor diferitelor locaţii;
 putere şi prestigiu: imaginea de firmă internaţională poate spori
puterea şi prestigiul unei firme şi să-i îmbunătăţească vânzările
chiar pe piaţa naţională şi relaţiile cu grupurile de acţionariat;

32