Sunteți pe pagina 1din 49

Facultatea de Finante si Banci

LUCRARE LICENTA

POLITICI MONETARE ANTIINFLATIONISTE.


CAZUL ROMANIEI
- proiect cercetare-proiectare –
Anul 2008
CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I INFLAŢIA - FORMĂ DE MANIFESTARE A


DEZECHILIBRELOR MONETARE 4
1.1. MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR 4
1.2 CONCEPTUL DE INFLAŢIE. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE 5
1.2.1 Inflaţia declarată (forte) 8
1.2.1.1 Inflaţia prin cerere 8
1.2.1.2 Inflaţia prin costuri 10
1.2.1.3 Inflaţia importată 11
1.2.1.4 Inflaţia structurală 16
1.2.1.5 Procesul de dezvoltare a inflaţiei 17
1.2.1.6.1 Inflaţia deschisă 17
1.2.1.6.2 Inflaţia ascunsă 18
1.2.1.7. Iesirea din inflatie 18
1.2.2 Inflaţia târâtoare (lentă) 20
1.3 EFECTELE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE INFLAŢIEI 21
1.3.1 Evoluţii economice 21
1.3.2 Consecinţele sociale ale inflaţiei 22

CAPITOLUL II EVOLUŢIA INFLAŢIEI ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE


ŞI CU ECONOMIE ÎN TRANZIŢIE 25
2.1 INFLAŢIA ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE 25
2.2 INFLAŢIA ÎN TĂRILE ÎN CURS DE TRANZIŢIE 28

CAPITOLUL III FENOMENUL INFLAŢIONIST ÎN ROMÂNIA 33


3.1 EVOLUŢIA PROCESULUI INFLAŢIONIST 33
3.1.1. Situaţia economică a României înainte de 1989 33
3.1.2. Procesul inflaţionist în perioada 1990 – 1997 34
3.2 CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE 37
3.2.1 Cauzele principalelor dezechilibre din economie 37
3.2.1.1 Dezechilibrul structural între cerere şi ofertă 37
3.2.2 Politica veniturilor 39
3.2.3 Politica cursului de schimb 41
3.3 IMPACTUL INFLAŢIEI 42
3.3.1 Efecte asupra populaţiei 42
3.3.2 Efecte asupra sectorului real 43
3.3.3 Efecte asupra sectorului financiar 44
3.4 POLITICA MONETARĂ ŞI CONTROLUL INFLAŢIEI 45
3.4.1 Masa monetară 45
3.4.2 Curs de schimb 46

CONCLUZII 48
BIBLIOGRAFIE 49

2
INTRODUCERE

Dacă se poate vorbi despre vreun avantaj al ţărilor ex-comuniste, acela este de a
avea o ţintă precisă: economia de piaţă. Ţările europene din acest grup doresc totodată
integrarea în Uniunea Europeană, astfel că obiectivul lor fundamental este şi mai clar
conturat: ele trebuie să transpună în ţările respective tipul de structuri şi instituţii care
funcţionează acum şi care se pregătesc în Uniunea Europeană. Instituţiile, procedurile şi
funcţiile trebuie create pornind doar de la modelul care se construieşte acum în ţările
membre ale Uniunii Europene.
Politicile urmate de autorităţile acestor ţări trebuie să ţină pasul cu cerinţele noilor
obiective. Ştiinţa economică a suferit enorme modificări în ultimele şapte decenii şi totuşi cu
greu se poate spune că a ţinut pasul cu schimbările imprimate în primul rând de progresul
tehnologic, dar şi de mondializarea economiei. Oricum politica economică nu are altă şansă
decât de a se alinia condiţiilor actuale şi viitoare, fără a mai încerca să repete experienţe
depăşite de istorie.
În acest cadru, una din problemele importante cu care se confruntă societatea la nivel
mondial cât şi naţional este cea a inflaţiei şi a efectelor economice şi sociale ale acesteia.
Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea
controlării ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.
Inflaţia şi politicile antiinflaţioniste din România reprezintă obiectul lucrării de faţă.
Primul capitol al lucrării prezintă conceptul de inflaţie, cauzele şi formele de
manifestare alături de efectele economice şi sociale ale acesteia.
Capitolul al doilea descrie comparativ evoluţia inflaţiei în ţările dezvoltate şi în cele
cu economie în tranziţie.
În capitolul al treilea este analizat procesul inflaţionist din România. Prima parte este
dedicată prezentării economiei româneşti în ultimii ani de conducere planificată. În partea a
doua se arată dezechilibrele grave aduse economiei româneşti de perioada de comunism şi
de economie centralizată, iar în partea a treia, efectele acestor dezechilibre. Subiectul ultimei
părţi a acestui capitol îl reprezintă politica monetară şi controlul inflaţiei.
Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflaţia, ca fenomen persistent şi
dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri
corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esenţial este însă
ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care
generează inflaţia, transmiţând astfel un mesaj convingător publicului (agenţi ecoomici şi
populaţie) din ţară şi, egal de important, lumii financiare internaţionale.

3
CAPITOLUL I

INFLAŢIA - FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE


1.1. MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR
Moneda este constituita de ansamblul mijloacelor de plata direct utilizabile pentru a
efectua platile pe pietele de bunuri si servicii, pentru stingerea datoriilor generate de schimbul
de marfuri, este un activ unanim acceptat care poate fi schimbat, conservat, detinut sau
imprumutat.
Moneda, care este angajata in divese circuite si insoteste schimburile de marfuri si
tranzactiile economice, indiferent de forma pe care o are (moneda-marfa, moneda metalica,
moneda fiduciara, moneda scripturala, moneda electronica), indeplineste trei functii. Functiile
monedei sunt acelea de intermediar al schimburilor, de masura a valorilor, de instrument de
masura a valorii. Faptul ca moneda indeplineste cumulativ aceste functii se explica prin
proprietatea esentiala a monedei: lichiditatea prin excelenta.
Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi reglementare a
circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescu
după care sistemul monetar naţional reprezintă „ansamblul normelor legale şi al
instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un
stat”.
Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului
respectiv, din modul de organizare al circulaţiei monetare, şi trebuie să răspundă următoarelor
probleme:
 b aza sistemului monetar;
circulaţia monetară;
creaţia monetară;
dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;
organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;
asigurarea stabilităţii sistemului monetar.
Moneda este un simbol, neavand o valoare intrinseca. De aceea, pentru exprimarea
valorii se foloseste un etalon. Etalonul reprezinta modalitatea de precizare si concretizare a
unitatii monetare.
Valoarea monedei, respectiv puterea de cumparare decurg din nivelul pretului, astfel
incat puterea de cumparare a unei cantitati de moneda este variabila, deoarece valoarea
bunurilor si serviciilor ce pot fi achizitionate cu aceasta cantitate nu este constanta, relatia
dintre cantitatile de bunuri si masa monetara fiind evidentiata prin fluctuatiile pretului.
Starea de echilibru intr-o economie isi are determinantii in conditiile economice,
monetare, financiare, valutare si sociale specifice fiecarei economii si fazelor de evolutie a
acesteia.
Echilibrul economic este reprezentat de de o constelatie de variabile interdependente
care se determina una pe alta, incat nici una dintre variabile nu se poate modifica independent.
Echilibrul static este conceptul primar in care sunt evidente numai conditiile existentei
echilibrului, fara a fi relevat modul cum se restabileste el odata perturbat; dimpotriva,
echilibrul dinamic ia in considerare si variabila temporala, putand descrie procesul de
restabilire al echilibrului.

4
In ultimele decenii s-a conturat mai degraba ideea unui dezechilibru economic
permanent ca fiind o stare de fapt normala. Starea de echilibru este astfel un ideal care nu se
atinge, dar care imprima o tendinta autoreglatoare a economiei.
Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate intre masa baneasca
(oferta de bani) si cererea de bani. Echilibrul monetar nu inseamna intotdeauna si echilibrul
economic, deoarece acesta depinde de numerosi alti factori.
Echilibrul financiar ia in considerare numai relatiile de natura financiara.
Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea multor conditii, iar elementul
fundamental al asigurarii echilibrului monetar dinamic il reprezinta politica monetara,
instrumentele si obiectivele acesteia. Impactul politicilor monetare vizeaza ajustarea si
corectarea dezechilibrelor, integrarea echilibrului monetar in echilibrul economic in
ansamblu.

1.2 CONCEPTUL DE INFLAŢIE

Contributia fenomenului monetar la procesul inflationist este conditionala, nefiind


cauza puseului inflationist, ci un insotitor al acestuia. Importante in declansarea si evolutia
inflatiei sunt cauzele primare si relatiile functionale.
Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor
contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea
şi măsurarea inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele
cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi
există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind
natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei
şi evitării procesului inflaţionist.
Sensul iniţial al noţiunii de "inflaţie" este legat de ideea de "umflare", de "creştere",
însă de o creştere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existenţa
unei cantităţi excedentare de monedă, dar inflaţia nu este legată numai de fenomenele
monetare.
În analizele moderne o altă idee asociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că inflaţia
constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este
perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în
această privinţă, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste"
(fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine
domeniului dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi
care reflectă anumite "forţe" contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.
Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere
a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de
creştere a preţurilor.
Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen
monetar. Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă,
în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.
Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent
dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie
monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată
când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel
convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de
delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice -
de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea
legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin
emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.
5
Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de " inflaţie monetară" - este definit prin
celebra "ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:
MxV=PxT
unde M = masă monetară
V = viteza de circulaţie a monedei
P = nivelul general al preţurilor
T = volumul tranzacţiilor
Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o măsură,
celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că M
este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă
definiţie a inflaţiei.
În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar
şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei
teorii, volumul tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru că se află întotdeauna la nivelul
maxim permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de
asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen
scurt rămân neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la
creşterea preţurilor.
Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de
disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa
monetară - creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în
discordanţă faţă de alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a
cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează
nu e faptul în sine că masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede
decât alte elemente cu care este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este
excesivă, depăşind viteza evoluţiei elementelor reale).
Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial, pe
de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul
de "inflaţie" se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie
bugetară", de "inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar
care pot fi şi fenomene independente.
"Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor
bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este disparitatea
dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.
"Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale
sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale
economiei.
În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor
deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.
În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una
inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al
creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista
preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri
antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în
care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a
preţurilor şi deci nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se
majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de
preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai
trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi
principiul care să o oprească.

6
Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de
creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.
Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a
fenomenului inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă
cererea globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub
denumirea "teoriei cererii excedentare", care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta
globală.
Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă
această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă
constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz
în care inflaţia nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină
pentru a crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de
numeroase alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea,
se vorbeşte adesea de "inflaţia nemonetară".
Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist "teoria cererii excedentare" are avantajul că
evidenţiază existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel,
conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există
şi într-o economie în care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În
acest caz, deoarece piaţa nu se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel,
nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc sunt manifestări ale
inflaţiei de aceeaşi natură ca şi creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.
Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se
afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.
Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste
din alte sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi dau
naştere unui proces.
Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea
preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui
proces.
Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de
fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare
scade, în relaţie directă.
Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea fenomenelor:
- când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca
"târâtoare", "lentă" şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;
- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este
"declarată", "forte"
- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau
hiperinflaţie.

1.2 CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

În continuare vom analiza două tipuri de inflaţie prin preţuri, şi anume, "inflaţia
declarată", "forte" şi "inflaţia târâtoare", "lentă" sau "slabă". Reputaţia inflaţiei declarate este
de a fi "alarmantă", pe când cea a inflaţiei târâtoare este de a fi "indulgentă, blândă".
Delimitarea dintre cele două forme de inflaţie de face cu ajutorul ratei inflaţiei. Rata
inflaţiei se exprimă cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată, de
obicei, un an de zile:
I = (P1 - P0) / P0 x 100
Astfel, în funcţie de nivelul acestei rate, se încearcă să se traseze o frontieră între
"inflaţia declarată" şi "inflaţia târâtoare". Determinarea acestei frontiere constituie elementul
7
esenţial al aşa-numitei "teorii a pragului inflaţiei", conform căreia depăşirea "pragului"
respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre
lucruri: până la "prag" inflaţia poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste "prag", se
intră într-o zonă periculoasă în care dezordinea nu poate fi stăpânită. Dar acest "prag" între
inflaţia declarată şi inflaţia târâtoare diferă foarte mult, în funcţie de ţară, de momentul ales,
de caracteristicile sociologice ale comunităţii avute în vedere, etc.

1.2.1 INFLAŢIA DECLARATĂ (FORTE)

1.2.1.1 Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piaţa bunurilor
şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi servicii, în
raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.
În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investiţii sau pentru
export) poate avea urmări diferite:
- dacă oferta este perfect elastică, adică oferta poate fi majorată păstrându-se aceleaşi
preţuri, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercutează integral asupra
volumului cantităţilor de bunuri şi servicii schimbate;
- dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantităţile oferite pe piaţă,
excesul de cerere se repercutează integral asupra preţurilor.
Dar în lumea contemporană, cererea globală tinde tot timpul să fie excesivă.
Dacă cererea e primordială în raport cu oferta (aşa cum susţin un număr mare de
economişti contemporani) realizarea echilibrului în condiţii de stabilitate a preţurilor este
teoretic imposibilă. Există în fiecare moment, un excedent al cererii globale faţă de oferta
globală, ceea ce constituie un puseu inflaţionist care nu poate fi eliminat.
Explicaţia acestei tendinţe a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta
globală ţine de faptul că, în lumea contemporană conştientizarea nevoilor grupurilor sociale
face ca dorinţele să depăşească întotdeauna posibilităţile de a le satisface. Astfel spus, într-o
societate care a devenit conştientă de forţa sa şi care are mereu nevoi crescânde, dorinţele
cresc, în pofida progresului tehnic, mai repede decât posibilităţile de satisfacere a acestora.
Într-o asemenea societate cererea globală este în permanenţă mai mare decât oferta globală
deşi progresul tehnic tinde să reducă această discrepanţă pe când cererea este exigentă în ceea
ce priveşte urgenţa nevoilor sale. Ca urmare, această disparitate există în toate societăţile
economice contemporane, în care excesul de cerere e forma în care se prezintă economia
aflată în progres.
Excesul de cerere este, însă, susceptibil să ducă la ceea ce se numeşte "spirala
inflaţionistă" sau "cercul vicios al inflaţiei", termen care exprimă în limbaj popular ideea de
creştere exponenţială nelimitată a preţurilor.
Într-adevăr un exces de cerere tinde să antreneze creşterea preţurilor, ceea ce, în mod
normal, va contribui la pregătirea unei creşteri a producţiei. Producătorii, întreprinzătorii, etc,
ştiu că prin preţuri mărite îşi vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca să-şi amplifice
producţia. Însă creşterea producţiei, va antrena, creşterea salariilor, deoarece salariaţii vor dori
să participe şi ei la împărţirea foloaselor prosperităţii firmelor la care lucrează. Dar, creşterea
salariilor determină creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, antrenând o nouă creştere a

8
cererii excedentare. Astfel ia naştere un "cerc vicios": se porneşte de la o cerere excedentară şi
se ajunge din nou la o cerere excedentară.
Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea iniţială, ea va genera un
nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o creştere şi mai mare a preţurilor, care, la
rândul său, antrenează creşterea producţiei şi, deci, a salariilor, ceea ce duce la creşterea
puterii de cumpărare şi, deci, a cererii excedentare ş.a.m.d. Ca urmare dacă nimic din exterior
nu va opri această "spirală" economia intră pe calea infernală a inflaţiei prin cerere.
Creşterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de
monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce
la sporirea creditelor din economie. Cauzele pot fi de asemeni: un excedent al balanţei de plăţi
sau efectul unei măsuri de politică bugetară, o creştere a alocaţiilor într-un domeniu dat.
De asemeni modificările utilizării venitului naţional sau ale orientărilor patrimoniale
ale populaţiei pot duce la modificări în raportul între economie şi consum. Creşterile de venit
ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziţia unor bunuri de folosinţă
îndelungată, de exemplu, pot majora cererea de consum.
La rândul său inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai
îndelungat.
Absenţa sau insuficienţa stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse.
Discrepanţa apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, din
lipsă de capacitate sau resurse în producţia internă şi mai ales prin insuficienţa mijloacelor de
plată externe.
De regulă, inflaţia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce
într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.
Dezechilibrele apărute în unele ramuri şi sectoare se extind prin canalele de transmisie
specifice.
1. Relaţiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor de preţuri.
Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora creează astfel premisa de a se
cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante şi a conduce astfel la proprii
creşteri de preţ. Bineînţeles că majorarea preţurilor la energie electrică va influenţa diferit
preţul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultură sau
construcţii-montaj.
2. Un alt mecanism de transmitere îl reprezintă creşterea cheltuielilor populaţiei rezultată din
creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi faţă de producţia unor ramuri anterior
echilibrate.
3. Efectul de contagiune privind creşterea veniturilor acţionează deosebit de eficient.
Solicitările agenţilor şi titularilor de venit privind creşterea veniturilor se vor considera
justificate, pe de o parte în sensul "alinierii" la creşterile de venit din alte ramuri, iar pe de
altă parte, prin scăderile puterii lor de cumpărare resimţită prin creşterile de preţuri deja
intervenite.
Mecanismul generalizării creşterilor de preţ se manifestă prin însuşi comportamentul
agenţilor şi populaţiei. Extinderea şi cumularea acestor modalităţi de comportament speculativ
conduce la intensificarea procesului inflaţionist.
Fenomenele comportamentale speculative se desfăşoară în legătură cu:
• stocările de mărfuri în reţeaua de desfacere în scopul de a profita de creşterile succesive de
preţuri;
• constituirea de depozite de către cumpărători, urmărindu-se astfel prevenirea unor creşteri
de preţuri dezavantajoase;
9
• accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii lor.
Experienţa istorică arată că în evoluţia procesului inflaţionist acţionează, pe termen
lung, factori ce pot încetini creşterea preţurilor cum ar fi:
• transferul de cerere şi ofertă în alte domenii sau alte ramuri;
• majorări de producţie rezultate din investiţiile în capacităţile noi înfăptuite avantajos în
perioada de inflaţie;
• afirmarea unor rigidităţi structurale sau instituţionale care să limiteze tensiunile
inflaţioniste în unele compartimente.
Adesea, asemenea factori sunt declanşaţi de măsurile de prevenire sau de combatere a
inflaţiei care se iau în economia naţională.
Caracteristicile inflaţiei prin cerere subliniate aici exprimă specificul experienţelor
ultimelor decenii în ţările dezvoltate.
Alte realităţi istorice, europene, mai vechi şi mai recente din ţările subdezvoltate, din
Africa sau America de Sud confirmă existenţa unor forme mai severe ale inflaţiei prin cerere,
caracterizate în pricipal, prin influenţe mari ale ofertei de mărfuri.
Desfăşurate în vremuri de război, de secete majore şi alte situaţii catastrofale,
economice şi sociale, aceste procese inflaţioniste s-au derulat în condiţii în care potenţialul
economiei pentru asigurarea consumului populaţiei îndeosebi, era grav afectat.
1.2.1.2 Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piaţa factorilor de producţie.Ea


are la origine voinţa unui grup social de a modifica repartiţia venitului naţional. Salariul, ca
principal factor al preţului de cost, creează prin creşterea sa, premisa creşterii preţurilor.
Inflaţia prin costuri este cauza unor evidente procese inflaţioniste iar creşterile costului
vieţii provoacă la rândul lor, noi revendicări privind creşterile de salarii.
Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere economică.
În continuare este arătat mecanismul de desfăşurare a inflaţiei
Creşterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca
efect creşteri importante de productivitate în unele sectoare şi ramuri (până la 10-15%), în
timp ce sectoarele terţiare se apropie de 0.
Transferul în cadrul fiecărei societăţi a avantajelor progresului se poate face prin două
modalităţi:
• prin scăderea preţurilor, salariile rămânând constante. În acest caz scăderea preţurilor poate
avea un efect deprimant, căci ea nu poate stimula producţia şi poate provoca şomaj;
• prin creşterea salariilor şi veniturilor în funcţie de creşterile de productivitate, preţurile
rămânând pe cât posibil, stabile..
Revendicărilor justificate ale salariaţilor din sectoare cu o puternică productivitate a
muncii se asociază şi cei care nu realizează asemenea modificări calitative, şi astfel creşterea
"aliniată" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de
fapt creşterea reală a productivităţii muncii.Salariul este un element de cost, iar ca urmare
creşterea salariilor va determina creşterea preţurilor. Trebuie totuşi precizat că, deoarece
salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca preţurile să crească în
aceeaşi proporţie cu salariile. Creşterea preţurilor, chiar dacă este mai mică decât cea a
salariilor, riscă să provoace scăderea producţiei, mai ales dacă piaţa nu este foarte favorabilă.
Creşterea preţurilor de producţie, combinată cu scăderea ofertei, vor determina creşterea

10
preţurilor cu amănuntul şi, deci, reducerea puterii de cumpărare a salariilor, care iniţial a
crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale provoacă din nou insatisfacţia acestei
clase şi, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, dacă forţa sindicatelor este suficientă, la o
nouă creştere de salarii ş.a.m.d. Aceasta este "spirala inflaţionistă preţuri salarii"; se pleacă de
la o creştere de salarii şi se ajunge din nou la o creştere de salarii.
Este de notat, totuşi, că inflaţia prin costuri nu se dezvoltă decât în anumite condiţii.
Astfel, pentru ca acest tip de inflaţie să se menţină, este necesar ca reacţia patronală la
creşterea salariilor să fie rigidă, adică patronii care realizează un anumit profit, să încerce să îl
conserve. În caz contrar, adică atunci când patronii consimt să-şi diminueze profiturile,
inflaţia prin costuri va dura mai puţin, deoarece reducerea profiturilor compensează creşterea
salariilor. Înseamnă că principala problemă este de ordin social: relaţia producţie - salarii -
profit. Ca urmare, dacă soluţia acestei probleme sociale constă în adaptarea patronilor la
situaţia creată, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor,
inflaţia prin costuri va fi mai mică.
În al doilea rând - şi acesta este principalul argument al forţelor sindicale -, dacă, într-o
perioadă de progres tehnic, ca aceasta, creşterea salariilor este însoţită de creşterea
productivităţii, aceasta din urmă va neutraliza (în ipoteza că este suficientă), creşterea
salariilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care principala cauză a creşterii economice este
îmbunătăţirea productivităţii, inflaţia prin creşterea salariilor este imposibilă.
În al treilea rând, "cercul vicios" amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea
cererii este o elasticitate defavorabilă, în sensul că mărirea preţurilor determină reducerea
cererii. În cazul în care cererea, se adaptează la creşterea preţurilor, deoarece nevoile sunt
foarte puternice, majorarea preţurilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar creşterea
salariilor nu va duce automat la creşterea preţurilor.
Rezultă că profiturile, productivitatea muncii şi elasticitatea cererii sunt factorii
colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflaţiei salariale, adică a inflaţiei prin costuri.
Posibilităţile normale de creştere a salariilor sunt axate pe creşterea productivităţii
muncii. Câştigul obţinut din creşterea productivităţii muncii este justificat să fie distribuit
factorilor de producţie salariaţi şi patroni.
Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflaţiei, la rândul său, creşterea de preţuri va fi
proporţională cu diferenţa dintre procesul de creştere a productivităţii şi procesul de creştere a
salariilor. De exemplu, dacă productivitatea creşte cu 3% şi salariile cu 8% creşterea de
preţuri va fi de 5%.
Inflaţia prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar şi de profit.
În desfăşurarea ciclului inflaţionist trebuie să se ţină seama de faptul că, în timp ce
preţurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică numai după ce factorii
interesaţi (patroni, guvernul) consideră că sunt motivaţii bine justificate, iar noile niveluri de
salarii sunt justificate. Astfel că atât timp cât în cursul inflaţiei declaşate salariul rămâne în
urma preţurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câştig suplimentar din această
situaţie.
1.2.1.3. Inflaţia importată

În epoca contemporană relaţiile economice între ţări sunt ample şi multilaterale astfel
că fiecare economie este influenţată mai mult sau mai puţin de fluxurile internaţionale de
valori şi de toate caracteristicele pe care acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.
Astfel o primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt importurile de produse, în
general, cele de materii prime în special.

11
Fiecare ţară poate primi stimuli inflaţionişti din exterior în funcţie de măsura în care
economia lor se bazează pe importul de materii şi produse. De exemplu, creşterea preţurilor
materiilor prime importate, ca urmare a situaţiei pieţei internaţionale, determină creşterea
costurilor şi, deci, a preţurilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este
cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile ţărilor dezvoltate
reacţionând şi intensificând procese inflaţioniste majore.
De asemenea, creşterea preţurilor bunurilor de consum importate, duce la creşterea
preţurilor cu amănuntul ale bunurilor respective, etc.
Sub presiunea preţurilor de import, costurile de producţie cresc exercitând asupra
economiei naţionale influenţe negative diferenţiate, în funcţie de utilizare.
În aceste cazuri, se naşte, deci, o inflaţie de origine externă pe o cale care nu este cea a
creşterii cererii, ci a schimburilor cu străinătatea.
Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat
în încercarea lor de a asigura o evoluţie pozitivă, în favoarea preţurilor materiilor prime şi de a
obţine astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din rezultatele creşterii economice
mondiale.
Variaţia cursurilor de schimb şi, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb
pentru importatori a reprezentat o altă cale de influenţare a procesului inflaţionist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai
înalte a marii majorităţi a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului
valutar înseamnă continua "scumpire" a importului şi "ieftinirea" pentru străini a mărfurilor
naţionale exportate.
Înaintea tulburărilor de pe piaţa de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul Ratelor de
Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor
monetare intraeuropene, capabil să furnizeze un cadru funcţional ce ar duce, eventual, la o
completă uniune monetară către membrii Comunităţii.
Dar „ euforia” determinată de evoluţiile pozitive s-a estompat odată cu dereglările
majore ale sistemului.
În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără
realinieri.
Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa.
Două din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era
membră a ERM iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta
spaniolă şi escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen
la începutul anului 1993). Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei
întâlniri într-un efort lipsit de izbândă, pentru restabilirea echilibrului.
Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o
realiniere.
O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a
lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia
realinierilor reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME.
Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o
natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.
Interpretarea situaţiei a dus la revizuiri ale aranjamentelor SME, care să întărească
intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă
creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie.

12
Controlul capitalului era soluţia eliminării presiunilor. Acest control a luat forme
diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricţii impuse băncilor de a
împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „programului 1992”.
Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o
perioadă de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31
decembrie 1991, şi Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au
îndepărtat controlul asupra capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au
relaxat controlul.
Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua
jumătate a anului 1992. Observatorii au menţionat drept cauze:
- declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivităţii lirei,
- posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare şi a obligaţiunilor guvernamentale;
- deficitul bugetar, datoria publică;
- rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.
Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie moneda a
început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de
refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de
fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.
În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a
ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM.
În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde
USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi revină temporar. Pe 16
septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea lirei, raportând
cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au
fost suficiente.
Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi
Italia s-au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a
urmat acest trend în ianuarie.
Teoria economică spune că sunt trei condiţii necesare menţinerii ratelor de schimb fixe
dar ajustabile:
1. Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale preţurilor.
Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în faţa dificultăţilor când s-au impus
schimbări semnificative ale preţurilor, bunurilor interne şi externe, forţei de muncă. Dacă nu
sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustare şi
modificarea sincronă a salariilor şi preţurilor. Deci ratele de schimb fixe pot fi susţinute numai
dacă:
- şocurile care cer măsuri frecvente şi sesizabile sunt puţine;
- salariile individuale şi preţurile sunt ajustate lent;
- sunt puţine schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor şocuri
excepţionale.
În practică primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb
fixe.
2. Reguli monetare solide.
Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe are modificări ale
ratelor de schimb în momente de dezechilibre excepţionale, realinierea datorită atacurilor
speculative trebuie încadrată aici.
Prescripţia SME ca o ţară ce doreşte să-şi schimbe paritatea trebuind să obţină acordul
celorlalte ţări în urmărirea unor reguli monetare solide.
3. Capacitatea de a absorbi presiunile pieţei.
O a treia condiţie necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere
acţiunile băncii centrale în moment de criză. O aplicare guvernamentală de aplicare a unei
13
politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul
este nou constituit iar pieţele sunt încă nesigure de intervenţiile acestuia.
Un efort concertat este cerut spre a împiedica speculaţiile. Un prim pas ar fi creşterea
ratei de dobânzi interne – investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar
fi ca ţările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Acesta implică
acumularea de rezerve, dar ţările cu monedă puternică se tem că o intervenţie nelimitată
ameninţă stabilitatea preţurilor.
Un alt mod de a absorbi presiunile pieţei îl reprezintă restricţiile asupra mişcărilor de
capital. Controlul capitalului ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal şi
profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp.
Cea mai populară explicaţie a crizei din septembrie este competitivitatea: creşterea
inflaţiei, creşterea costului forţei de muncă.
În septembrie existau trei categorii de ţări cu monede în criză:
- Italia (cauza parţială – competitivitatea);
- Spania, Marea Britanie (plus doi noi membrii SME: Suedia, Finlanda);
- Franţa, Belgia, Danemarca şi Islanda (fără deteriorări semnificative de
competitivitate).
Faza finală a crizei monetare a fost în februarie 1993, precedată de data de 29 iulie,
când Bundesbank a menţinut neschimbată rata de finanţare.
Investitorii se aşteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea
asupra francului francez şi a altor monede slabe din ERM, celelalte ţări nu-şi puteau micşora
ratele dobânzii, datorită rolului esenţial al DM.
Francul francez a fost ţinta principală a „luptei” ERM. Cu o rată reală a dobânzii
ridicată, recesiunea şi şomajul în creştere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de
voinţa Franţei de a urma politica austeră a Bundesbankului.
În consecinţă au renunţat la franci şi au cumpărat mărci germane; de fapt speculatorii
au mizat pe faptul că priorităţile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30
iulie, în ciuda eforturilor Bundesbankului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins
un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini coroana daneză,
pesta spaniolă, escudo-ul portughez şi francul belgian. În weeK-end-ul 31 iulie – 1 august,
miniştrii de finanţe ai comunităţii au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După
noul plan, şapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de ±15%.
Marja pentru peseta şi escudo a fost stabilită la ±6%, în timp ce Germania şi Olanda au
stabilit o marjă de ±2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, SME a devenit
un sistem cu rate flotante. După părărsirea ERM economiile lor au început să crească.
Deşi evenimentele di august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o
mare diferenţă: criza din august nu s-a datorat diferenţelor mari ale agregatelor economice.
Mai de grabă s-a datorat credinţei că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a
permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franţa şi Danemarca unde şomajul era ridicat
şi inflaţia mică. Astfel spus, francul francez şi corona daneză nu erau considerate a fi supra
evaluate, dată fiind rata scăzută a inflaţiei (1,9% din jumătate din cea a Germaniei) şi rata
înaltă a dobânzii.
Se apreciază că Franţa, dacă ar fi avut o bancă centrală independentă şi o tradiţie
istorică spre implicare în stabilitatea preţurilor, ar fi putu evita acea criză.
Astfel, cauzele din spatele eşecului SME sunt de natură generală. S-a demonstrat un
fapt ce părea sortit doar implicaţiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus
speculaţiilor când intervenţia băncii centrale este insuficientă şi aşteptările speculative se
dovedesc reale.
În general, se cunosc patru interpretări ale crizei. Primele două privesc criza în termeni
fundamentali: ţările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergenţelor
persistente în ratele inflaţiei, fie probleme ascunse datorate şocului ramificării Germaniei. A
14
treia interpretare subliniază mai degrabă aşteptările viitoare decât problemele de
competitivitate. A patra interpretare porneşte de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar
în absenţa problemelor de competitivitate.
Inflaţia ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă
sursă de dezechilibru. O excepţie de al regulă este Germania, datorită faptului că DM era şi
este cea mai puternică monedă faţă de care celelalte au fost devaluate.
Criza SME a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment
dat prea rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.
Unii economişti adepţi ai ideii că , oricum speculaţiile ar fi apărut, spun că, cauza
esenţială a crizei ERM este aşa numita „anticiparea pieţelor de a face profit”.
O problemă esenţială este cea a lipsei controlului capitalului, pe care o vedem sub
două aspecte:
a. Absenţa controlului micşorează rezervele valutare oficiale datorită acţiunilor pieţei.
Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menţine rata de schimb,
când pieţele acţionează într-o direcţie ce ar dezechilibra-o.
b. Ratele înalte ale dobânzilor au un impact negativ serios asupra activităţii
economice, bugetului şi stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi,
pe o piaţă valutară cu echilibre multiple ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă
nelimitată.
Faţă de rezerve, oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste
circumstanţe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea
rezervelor valutare.
Se pune problema: dacă sunt ţările „la mâna pieţelor” sau dacă controlul capitalului
măreşte marja de manevră. Nici una din ţările ale căror monede au fost „ţintite” de atacurile
speculative, nu menţinuseră un control al capitalului.
O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale
dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative
concentrate.
Vom analiza patru efecte temporare ale ratelor ridicate ale dobânzii: activitatea
economică, consumul intern, sistemul bancar, bugetul.
a. Impactul asupra activităţii economice.
Criticile aduse ratelor înalte ale dobânzii vis-a-vis de activitatea economică, au început
în toamna lui 1992. Presiunea pentru ridicarea ratelor dobânzilor, începând cu 1990, a devenit
considerabilă, dar aceasta nu s-a produs.
Deoarece nu se aşteaptă să existe o modificare a inflaţiei pe un orizont larg de timp, şi
cum ratele dobânzii îşi exercită efectele rele prin canale macroeconomice, este clar că efectele
asupra economiei europene au fost minime.
b. Impactul asupra creditului bancar.
În Marea Britanie şi Islanda, ratele dobânzilor la creditul ipotecar sunt corelate cu
dobânda pieţei la împrumuturile obişnuite.
Aranjamentele sunt similare în Suedia, când Banca Centrală a Suediei a mărit rata
marginală a dobânzii de la 16% la 75%, în septembrie băncile au anunţat că au mărit
dobânzile la creditele private individuale cu 5% până la 2,25%. Impactul poate fi dramatic
asupra pieţei creditului ipotecar. În Marea Britanie a existat o poziţie clară a celor aflaţi pe
această piaţă, ca aceasta să nu reintre în sistem.
c. Impactul asupra bugetului.
La fel de important pentru unele ţări, este al treilea canal prin care artele ridicate ale
dobânzii pot avea un efect semnificativ în ţările cu deficite bugetare mari. Astfel în Italia unde
deficitul bugetar era mai mare de 100%, o creştere cu 1% a ratei de refinanţare a Băncii
D’Italia „aducea”13 miliarde lire deficitului bugetar. De aceea există pericolul ca rata înaltă a
dobânzii să transfere criza ratelor de schimb într-o criză a datoriilor.
15
d. Impactul asupra băncii.
Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia neconcordantă cu celelalte a
constituit una din căile de transfer a creşterilor de productivitate pe plan internaţional.
Astfel inflaţia prin import a devenit un mecanism prin care se desfăşoară în cadrul
internaţional lupta pentru împărţirea rezultatelor creşterii economice diferenţiate şi deci,
inegale de la o ţară la alta.
O altă componentă a stimulilor inflaţionişti din circulaţia liberă a capitalurilor între
ţări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante care vin adesea în neconcordanţă cu
factorii funcţiei de care decurge circulaţia monetară. Apărute în momente specifice, adesea
lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelează deprecierea, se cumulează şi
influenţează astfel procesul inflaţionist.
1.2.1.5 Inflaţia structurală

Inflaţia structurală este determinată în principal de dispariţia mecanismelor obiective


şi exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul – aur. Astfel cadrul disciplinator
al unor posibile sancţiuni cu efecte negative nu mai acţionează.
Evident, aceste politici au ca scop îmbunătăţiri ale structurii sau sunt un efect al unei
structuri îmbunătăţite. Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca
expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri
economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producţie.
Creşterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de
noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în
economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite.
În majoritatea lor, aceste creşteri impuse nu au pregătire necesară, nu au fost realizate
economii prealabile şi deci nu există fonduri de finanţare. Recurgerea la credit intern, sau, mai
grav, la finanţarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată şi duce
la multiplicarea cererii. Deci inflaţia este implicită. Creşterea preţurilor şi uneori economiile
forţate sunt singurele modalităţi de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.
Primordial promovarea creşterii economice prin aceste metode de finanţare conduce la
un aflux monetar în economie şi crează premisele unui proces inflaţionist tip cerere, prin
crearea unei cereri multiplicate.
Sarcinile fiscale şi sociale, fie că se reflectă direct în costuri fie că suscită noi
revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste, cărora le afectează veniturile,
duce la accentuarea procesului inflaţionist prin procese de tipul inflaţie venituri.
Sub alt aspect inflaţia structurală este expresia faptului că în epoca actuală toate
corelaţiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se realizează la nivelul lor
superior.
Mecanismul de desfăşurare a acestui fenomen are la bază motivaţii economice.
Într-o economie liberă jocul relativ al preţurilor ar trebui să permită transmiterea
inflaţiilor cu privire la cerere şi să orienteze pe producător în dimensionarea ofertei lor.
Dar teama de scăderea preţurilor, într-o economie cu producţie agricolă îndeosebi,
conduce la o puternică rezistenţă a celor afectaţi, în cazul acesta o masă importantă. De aici
politica de susţinere a preţurilor pentru produsele excedentare (şi creşterea mult mai
accentuată a preţurilor bunurilor mai deficitare).

16
O altă cauză a inflaţiei structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în
momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forţei de
muncă. Situaţiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenţa constă în faptul că în condiţiile
perioadei în care se tinde spre angajarea totală a forţelor de producţie, a forţei de muncă
primordial, apare o zonă de costurilor crescânde – efect al unor astfel de rigidităţi.
Asemenea rigidităţi se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor
capacităţi sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidităţi provin din inadaptabilitatea
forţei de muncă din asemenea motive cum sunt:
• ataşamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;
• insuficienţa instituţiilor de formare şi reciclare;
• absenţa unor locuinţe libere care limitează migraţia forţei de muncă;
• o excesivă specializare a forţei de muncă;
• obstacolele existente în formarea şi autoprotecţie unor autoprofesionalişti.
Depăşirea acestor rigidităţi cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.
Astfel acţiunile îndreptate spre limitarea şi evitarea şomajului împinge economia spre
tensiuni inflaţioniste.
1.2.1.6 Procesul de dezvoltare a inflaţiei

Analizând procesul de dezvoltare a inflaţiei, majoritatea autorilor deosebesc două


forme noi: inflaţia deschisă şi inflaţia ascunsă.
1.2.1.6.1 Inflaţia deschisă
Inflaţia deschisă, numită şi inflaţie "explicită", "declarată", "recunoscută" este cea mai
bine cunoscută. Caracteristica formei de inflaţie este că se dezvoltă prin ea însăşi, într-o
manieră autonomă, fără a fi stopată printr-o intervenţie umană. Spre deosebire de aceasta,
inflaţia ascunsă este reprimată prin măsuri autoritare.
La ora actuală, analiza inflaţiei deschise este o analiză pluridisciplinară, sociologică,
psihologică şi economică.
Premisa de la care porneşte această analiză este că şi în societăţile contemporane
există conflicte sociale. Ca urmare, curbele, ecuaţiile, modelele şi celelalte instrumente
analitice cu care operează ştiinţa economică modernă, pentru a determina starea de echilibru
trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman şi sociologic concret. Grupurile sociale -
cele două mari clase sociale pe care le-a descris Marx: întreprinzătorii şi salariaţii - formează
categorii sociale a căror atitudine psihologică are o importanţă majoră în realizarea sau
nerealizarea echilibrelor.
Alături de aceste două mari grupuri sociale mai există şi alte grupuri, cum ar fi
agricultorii, rentierii, birocraţii, care participă de asemenea la lupta socială.
Toate aceste grupuri şi, în primul rând, grupurile principale amintite, au
comportamente specifice, însă în general, nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă şi
resemnată, cerinţele echilibrului economic. Fiecare grup social încearcă în maniera sa
specifică, să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea
cerinţelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanenţă
conflicte.
O variantă interesantă a acestei analize sociologice a inflaţiei este cea propusă de A.
Leroux. Potrivit acestuia, inflaţia este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de
organismele care reprezintă aceste grupuri. Organismele respective formează ceea ce autorul
citat numeşte "socio-structuri", cuprinzând, în principal, sindicate muncitoreşti, organizaţiile
patronale şi statul; dinamica relaţiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor
care explică întreţinerea şi amplificarea procesului inflaţionist.

17
Grupurile sociale au două tipuri de comportamente: 1) comportamente de adaptare sau
de ajustare la necesităţile externe - asemănătoare cu tipul de comportament numit "de
resemnare"; 2) comportamente de rezistenţă, de refuz, de luptă continuă - asemănătoare cu
tipul de comportament numit "de ruptură".
Prin prisma studierii inflaţiei, problema care se pune este de a şti care este tipul de
comportament - de adaptare sau de ruptură - pe care îl au deţinătorii de monedă, agenţii
economici care acţionează asupra preţurilor la un moment dat, într-o ţară dată, într-o
conjunctură dată, ş.a.m.d. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se
adapta, există toate şansele ca societatea să se angajeze pe calea unei inflaţii deschise.
Investigarea comportamentelor sociale ale participanţilor la viaţa economică permite,
cunoaşterea faptului dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflaţia deschisă.
În analiza sociologică a inflaţiei se utilizează şi altă clasificare a comportamentelor: 1)
comportamente de tip "agresiv", şi 2) comportamente de tip "defensiv". Această clasificare
permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea
grupurilor sociale active şi pasive, evaluarea puterii acestor grupuri, stabilirea manierei
specifice - prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinţei spre echilibru. De regulă, se
consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendinţa va fi de
dezvoltare a procesului inflaţionist - şi invers.
1.2.1.6.2 Inflaţia ascunsă
Inflaţia ascunsă (reprimată, frânată) se caracterizează prin intervenţia deciziilor din
partea principalului responsabil de dezvoltarea inflaţiei: statul. Aceste decizii constituie, în
primul rând, ceea ce se numeşte "politică monetară", dar pot aparţine şi altor componente ale
politicii macroeconomice (politică fiscală, bugetară, de utilizare a forţei de muncă, de comerţ
exterior, etc). Indiferent de aceasta, adoptarea deciziilor respective semnifică faptul că statul a
înţeles că economia a intrat pe calea unei inflaţii deschise, care riscă să declanşeze un proces
de autoamplificare şi că guvernul încearcă să intervină.
Intervenţia guvernului conţine însă întotdeauna un alt pericol, şi anume că remediul
folosit pentru stăvilirea inflaţiei să aibă consecinţe negative asupra altor procese economice,
de unde, necesitatea unei maxime prudenţe în administrarea politicii antiinflaţioniste.

1.2.1.7 Ieşirea din inflaţie

La fel ca intrarea în inflaţie, ieşirea din inflaţie este incertă sub aspectul posibilităţii
ieşirii, a momentului şi a modului în care are loc aceasta.
Hiperinflaţia (sfârşitul exploziv)
În ipoteza că inflaţia este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are
sfârşit. Un proces exponenţial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creşterea
preţurilor depăşeşte zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflaţie. În mod convenţional, se
apreciază că bariera este trecută când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50% (ceea ce
înseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflaţiei sunt cu adevărat devastatoare:
preţurile îşi pierd complet efectul de semnalizare, producţia este dezorganizată, populaţia îşi
pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.
În istoria monetară sunt cunoscute relativ puţine cazuri de hiperinflaţie, dar toate au
avut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflaţie
"galopantă". Un exemplu celebru în această privinţă este cel a Republicii de la Weimar, care a
precedat în Germania regimul hitlerist. Inflaţia "galopantă" a apărut în acest caz în perioada
imediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a
Germaniei. În perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1923, preţurile au crescut de 10 miliarde de
ori; sub presiunea fugii de bani a populaţiei, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori;
salariile reale au înregistrat fluctuaţii enorme - în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de
la o lună la alta. De fapt, se poate spune că Germania a fost învinsă de două ori - o dată prin
18
forţa armelor şi o dată prin prăbuşirea monedei sale - şi că dintre aceste două înfrângeri,
prăbuşirea mărcii a fost cea mai gravă, a distrus echilibrul fundamental al ţării. Acest exemplu
arată că inflaţia nu ia sfârşit în sensul matematic al termenului ci în sensul său istoric, adică
prin producerea unei catastrofe sociale, care dereglează echilibrul nu numai al unei ţări, ci,
poate, al întregii lumi.
Ungaria a singura ţară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflaţiei la numai două
decenii distanţă. Primul a durat 12 luni (martie 1923 - februarie 1924) interval în care
preţurile au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflaţiei ajungând la 98%. Cel de al doilea
reprezintă un "record" absolut: perioada august 1945 - iulie 1946, în care preţurile au crescut
de 3,81 x 1027 ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.
Deflaţia
A doua modalitate de ieşire din inflaţie este una raţională, prudentă şi de decizie
preventivă, numită "deflaţie" şi care, dacă reuşeşte, conduce la o repreciere a monedei. Este
vorba despre o operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor inflaţiei şi revenirea la
normalitatea de dinainte de perioada de inflaţie.
Deflaţia este o mişcare inversă faţă de inflaţie, adică un efort depus pentru a aduce
masa monetară la mărimea iniţială, respectiv pentru a aduce preţurile la nivelul iniţial.
Astfel, acceptând explicaţia cantitativistă a fenomenului inflaţionist conform căreia
principalul factor al creşterii preţurilor este cel monetar, deflaţia poate fi definită ca fiind
operaţia sau ansamblul de operaţii prin care se elimină masa monetară excedentară.
Cu alte cuvinte, deflaţia este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea"
cantităţii prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi
redobândească valoarea iniţială, adică să se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflaţiei constă în diminuarea sau oprirea inflaţiei printr-o politică
adecvată; dacă această politică reuşeşte, se va regăsi valoarea anterioară a unităţii monetare.
În forma sa clasică - descrisă mai sus - mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat
niciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republicii
de la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflaţioniste, însă în
pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective au eşuat de fiecare
dată.
Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este necesar
ca populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să
renunţe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or,
de regulă, lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate
înseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De
aceea, în momentul în care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a
cheltuielilor inflaţioniste autorităţile se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar
această rezistenţă este cu atât mai eficace, cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai
democratic, în care autorităţile depind de votul populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a
satisfacerii trebuinţelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politica
deflaţionistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluţie rămasă - cu
excepţia instaurării unui regim politică de mână forte - este educarea publicului. Democraţia
însăşi trebuie să facă educaţia necesară, ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de
restrângere este succeptibilă să ducă la însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie
este, mai uşoară în domeniul vieţii individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor
este infinit mai dificilă. Din această cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de
deflaţie, ceea ce a dus la continuarea inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.
Stabilizarea
A treia soluţie este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaţionist la punctul la
care s-a ajuns şi menţinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui iniţial. În

19
modul acesta, se consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflaţie şi se previne
reapariţia inflaţiei în viitor.
Programe de stabilizare au fost aplicate în numeroase ţări în perioada interbelică
(Franţa - 1928, Anglia - 1931, România - 1929), însă măsurile respective nu au reuşit,
deoarece cauzele care au provocat anterior inflaţia nu au fost eliminate. După cel de-al doilea
război mondial, se cunosc însă două experienţe reuşite: R.F.G. şi Israel. La ora actuală,
problema elaborării şi aplicării unor programe de stabilizare monetară se pune mai ales în
ţările excomuniste şi în fostele republici sovietice unde inflaţia face ravagii, împiedicând
reformarea şi relansarea economiilor respective.
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este că inflaţia trebuie
fie eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată - şi de cele mai multe ori nu poate fi -
inflaţia nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai periculoase
decât forma deschisă.

1.2.2 INFLAŢIA TÂRÂTOARE (LENTĂ)

"Inflaţia târâtoare" - "ascensiunea" preţurilor - poate fi definită ca o creştere de preţuri


permanentă, însă de slabă intensitate, care nu declanşează un proces accelerat, adică nu este
de tip exponenţial.
Spre deosebire de adevărata inflaţie, acest nou fenomen este compatibil atât cu
echilibrul monetar, cât şi cu recesiunea economică.
Adevărata inflaţie este incompatibilă cu echilibrul monetar de durată, deoarece
distruge mecanismele de restabilire a acestuia. Noul tip de uşoară creştere a preţurilor
dereglează şi el puţin echilibrul monetar, însă această dereglare este limitată şi, oricum,
favorabilă creşterii economice. Sfera monetară de menţinere, deci, în continuare "vecinătatea"
echilibrului, adică într-o zonă suficient de restrânsă în jurul punctului de echilibru, pentru a nu
contrazice esenţa fundamentală a stării de echilibru.
Faptul că aşa-zisa "inflaţie lentă" este compatibilă cu recesiunea şi că, mai
mult, permite transformarea acesteia într-o premisă a creşterii economice viitoare, se explică
prin aceea că, creşterea uşoară a preţurilor nu provoacă un dezechilibru global al economiei,
ci dezechilibre sectoriale, limitate, particulare. Or, existenţa unor dezechilibre sectoriale, într-
un anumit sector însă nu în celelalte, sau, în tot cazul, nu în toate celelalte, este în sine un
fenomen pozitiv. Căci, aceste dezechilibre parţiale şi particulare, care nu se generalizează,
întreţin o tensiune internă, care alimentează forţa ascendentă a economiei.

Legătura cu creşterea economică


Ideea că "ascensiunea" preţurilor ("inflaţia târâtoare") este favorabilă creşterii
economice presupune analiza mecanismelor prin care apar stimulii respectivi.
După cum se ştie, orice modificare a preţurilor deplasează echilibrul repartiţiei
veniturilor, şi, deci echilibrul repartiţiei puterilor de cumpărare. În cazul inflaţiei declarate,
această deplasare îmbracă forme dezastruoase, deoarece transferul de venituri şi de puteri de
cumpărare pe care îl provoacă este amplu şi brutal, ceea ce bulversează echilibrul şi
mecanismele sale naturale de restabilire. În cazul "ascensiunii" preţurilor ("inflaţia târâtoare"),
transferurile de puteri de cumpărare sunt lente şi de mică amploare, ceea ce face ca ele să fie
favorabile creşterii economice. Într-adevăr dacă transferul de putere de cumpărare are loc la o
categorie socială inactivă spre un grup social activ, transferul respectiv permite manifestarea
comportamentelor creatoare pe care numai acesta din urmă le are şi care constituie,
principalul factor de creştere economică.
Analize similare au fost efectuate cu privire la efectele exercitate de transferurile de
putere de cumpărare de la un grup social la altul asupra înclinaţiei spre consum şi asupra
20
înclinaţiei spre economisire a grupurilor respective. Şi aceste studii relevă că în cazurile în
care transferurile amintite se produc dintre grupurile sociale cu o puternică înclinaţie spre
economisire, spre grupurile cu o puternică înclinaţie spre consum creşterea economică este
favorizată.
În termeni generali, se poate spune, că deşi inflaţia este, în esenţa sa, o luptă între
grupurile sociale pentru împărţirea veniturilor prezente, ea un constituie şi un reglaj al
veniturilor viitoare. Aceasta, deoarece în cazul care transferurile de putere de cumpărare
provocate de creşterea limitată a preţurilor au loc în folosul grupurilor sociale cu o puternică
înclinaţie spre investiţii, creşterea volumului total al investiţiilor rezultată de aici determină
creşterea veniturilor viitoare în raport cu cele actuale.

1.3 EFECTELE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE INFLAŢIEI

1.3.1 EVOLUŢII ECONOMICE

În perioada inflaţiei au loc importante modificări de structură în economia naţională


fie că acestea sunt determinate de însăşi fenomenele inflaţioniste fie că unele măsuri de
politică economică au determinat însuşi procesul inflaţionist şi dimensiunile sale.
În special în statele în curs de dezvoltare şi în deosebi politicile economice de
industrializare, de dezvoltare a unor ramuri, au urmărit asemenea schimbări rapide orientând
resursele materiale şi umane, financiare, valutare către acestea şi aducând perturbări în
economie, perturbări accentuate chiar de evoluţia procesului inflaţionist.
De asemeni, în perioada inflaţiei apar stimuli specifici decurgând din necesitatea
satisfacerii cererii crescute sau din dorinţa de a realiza profituri sporite (dezvoltarea producţiei
bunurilor de consum sau a producţiei de război, extinderea comerţului, şi a schimburilor
interne), ceea ce conduce şi la o redistribuire a capacităţilor şi resurselor în acest sens.
Inflaţia aduce, prin creşterea nivelului preţurilor naţionale faţă de cele externe, slăbirea
capacităţiii concurenţiale ale firmelor naţionale.
Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii
străini şi deci uşurează exportul. Este un factor ce nu avantajează pe moment. Dar noi
urmărim funcţionarea firmei ca un proces de continuitate. Pentru producătorii naţionali, în
situaţia în care inflaţia se permanentizează, devine evident că preţurile de achiziţie a
materiilor prime din import cresc mai repede decât preţurile cu care se exportă mărfurile şi
deci că pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanţă. Pe
ansamblu, pe fiecare firmă sau pe economie, este creşterea volumului exportului pentru a
asigura acelaşi nivel al importurilor în funcţie de gradul de depreciere a monedei naţionale.
Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul. Vizând creşterea competitivităţii şi
având în vedere costurile crescute de salarii, patronii apelează la aplicarea tehnologiilor
moderne, care prezintă avantajul că ridică randamentele şi diminuează personalul. Condiţiile
specifice inflaţiei facilitează investiţiile şi asigură acoperirea şi amortizarea lor în sensul cel
mai favorabil pentru firme. Aşa se face că eliberările de personal şi şomajul creşte, în timp ce
producţia şi cererea globală sunt încă normale.

21
Inflaţia favorizează şi accelerează procesul investiţional. Factorii care facilitează
investiţiile sunt numeroşi. Pe de o parte, marea majoritate a întreprinderilor au perspective
mai sigure privind evoluţia de viitor. Iar reînnoirea echipamentului şi modernizarea
tehnologiilor este o condiţie a creşterii profitului. Pe de altă parte, în timpul inflaţiei se
ieftineşte creditul – întrucât toate obligaţiile decurgând din împrumutiri: rate de rambursare şi
dobânzi devin tot mai “ieftine” pe măsură ce înaintează procesul inflaţionist. La aceatsa se
adaugă şi faptul că statul, interesat în anumite activităţi, în special ţările în curs de dezvoltare
angajate în revoluţii structurale, acordă direct resurse (din buget) facilitează condiţiile de
obţinere a creditului, sau stabileşte norme speciale de transfer prin cost a cheltuielor de
investiţii.
Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile. Inflaţia contribuie la deprecierea
depozitelor şi prin aceasta descurajează economiile. În condiţiile unor inflaţii moderate
depunătorii sunt supuşi unei eroziuni lente a capitalurilor aflate la bănci sau casele de
economii. Dobânzile fixe, practicate, în general, rămân nominal stabile şi suferă o diminuare
în termeni reali. Problema recuperării eroziunii capitalului prin dobânzi reale se pune mai
târziu în stadii înaintate ale inflaţiei, iar "preocupările" în acest sens, chiar dacă nu sunt numai
declarative, se aplică de regulă cu întârziere.
Astfel că în general creditorii suferă o eroziune efectivă a capitalurilor aflate sub
formă de depuneri la bănci.
Inflaţia privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiţi de avantajaţi, întrucât, în
condiţiile diminuării inflaţiei, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile, în termeni reali, sunt
tot mai diminuate. Astfel, a realiza investiţii prin credite înseamnă, de fapt, a plăti sub valoare
bunurile de patrimoniu achizionate. Iată premisele unei creşteri patrimoniale importante în
timpul inflaţiei, pentru cei care beneficiază de credite.
La rândul lor, depunătorii sunt nevoiţi să suporte pierderi importante în puterea de
cumpărare a capitalurilor şi dobânzile cuvenite. Aşa cum statisticile consemnează, depunătorii
sunt obligaţi a realiza scopurile economice pe care şi le-au propus evaluate în anume
termeni reali, să accelereze procesul economiilor, să majoreze economiile nominale, deşi
condiţiile din timpul inflaţiei nu facilitează acest lucru pentru marea masă a populaţiei.
Inflaţia favorizează creşterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică a preţurilor de
vânzare a mărfurilor, din timpul inflaţiei şi condiţiile de piaţă mai favorabile vânzătorilor,
aceştia practică de regulă dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în preţuri. Sub un alt
aspect, inflaţia creează o resursă specifică de creştere a profitului prin condiţiile specifice în
care se stabileşte şi se reconsideră preţul forţei de muncă, salariul, în timp ce preţurile
mărfurilor urmează mersul inflaţiei atât pentru categoria materii prime cât şi pentru produsele
finite.
Preţul muncii în valoare nominală rămâne periodic fix, ceea ce creează în etapa
respectivă diferenţe care revin în ultimă măsură celui ce încasează preţul de vânzare, patronul.

1.3.2 CONSECINŢE SOCIALE ALE INFLAŢIEI

Una din cele mai pregnante consecinţe sociale ale inflaţiei este modificarea repartiţiei
veniturilor şi patrimoniilor în valoarea lor reală.

22
În timpul inflaţiei averea funcţie de forma în care se găseşte îşi poate modifica mai
mult sau mai puţin valoarea în expresie nominală.
Astfel preţurile se modifică pentru bunuri care alcătuiesc patrimoniul cum ar fi:
terenurile, clădirile, echipamentele, în ritmuri mai apropiate sau diferite de evoluţia indicilor
de preţ şi deci în general tind să-şi păstreze valoarea lor reală în condiţiile date ale puterii de
cumpărare. Pentru unele din aceste componente: imobile, bijuterii, acţiuni, etc., inflaţia
creează condiţiile de creştere accelerată a preţului şi deci temeiuri îmbogăţirii excesive a unor
persoane sau firme.
O serie de componente ale patrimoniului nu au aceeeaşi situaţie. Astfel activele
financiare de tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare, în special depozitele,
îşi păstrează valorile nominale anterioare şi aduc proprietarilor lor însemnate pierderi în
termeni reali. În acest fel patrimoniile unei anumite categorii de persoane: mici
întreprinzători, familii modeste sau pensionari, sunt serios afectate.
Astfel inflaţia acţionează selectiv: îmbogăţeşte cu mult mai mult pe mai puţini şi
sărăceşte cu mai puţin pe mult mai mulţi.
Redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care însă afectează plenar întreaga
societate, suscită revendicări şi conduce la confruntări sociale de amplitudine.
Inflaţia divizează societatea în două mari categorii:
- persoane ale căror venituri variază în funcţie de evoluţia preţurilor şi care îşi pot
asigura astfel echivalentele veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor;
- persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet şi cu
multe dificultăţi, astfel încât veniturile lor reale sunt în permanenţă rămase în urmă, faţă de
nivelul general al preţurilor şi al amputează pregnant, puterea de cumpărare.
Între persoanele afectate de inflaţie sunt pensionarii, persoanele care depind de
ajutoare sociale publice, ale căror venituri depind de prevederile bugetare, care prezintă
rigidităţi în modificări, ceea ce implică sporuri limitate şi tardive ale veniturilor lor nominale,
în neconcordanţă cu creşterea preţurilor.
O situaţie specială au salariaţii care se suferă permanent impactul rămânerii în urmă a
puterii de cumpărare faţă de evoluţia preţurilor. Reajustatea periodică a salariilor se face de
regulă cu întârziere şi având în vedere revendicări deja depăşite, astfel ca, în evoluţie, trendul
veniturilor lor reale rămâne în urma dinamiicii generale a preţurilor. Diferenţele între partea
cuvenită a salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar
pentru patroni. De aici conflictul social între patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor
diferite ale acestora.
Astfel, în mod necesar, în perioada inflaţiei experienţa arată că se polarizează grupe
diferite grupe ce doresc să-şi impună intersele sau revendicările. Aceste grupe dispun fie de
putere economică, fie de putere socială cu rezonanţă electorală.
Printre acestea au un rol preponderent: asociaţiile patronale (oligopoluri, carteluri) şi
sindicatele ca reprezentate la salariaţilor; alte grupări de mici producători, micii patroni din
agricultură şi comerţ având un rol de rezonanţă mai restrâns. O analiză mai atentă a evoluţiei
procesului inflaţionist arată că acţiunea grupurilor economice, apărându-şi fiecare propriile
interese "colaborează" de fapt şi este de manieră să intensifice şi să accentueze evoluţia
fenomenului inflaţionist, În multe momente şi pe multiple planuri contribuind la apariţia
tensiunilor inflaţioniste, în legătură cu transmisia lor în întreaga economie şi cu privire la
rezistenţa opusă încetinirii ritmului de creşterea preţurilor şi salariilor.

23
Încă din debutul proceselor inflaţioniste intervenţia sindicatelor tinde să promoveze în
economie cerinţele de creşterea salariilor inspirate de la ramurile cele mai productive la
nivelul cărora creşterile sunt justificate. În continuare susţinerea generală înseamnă "alinieri"
la creştere şi pentru domenii în care creşterea în dimensiunile solicitate nu este motivată, şi
chiar depăşiri ale pragurilor "negociate". Astfel, prin forţa lor sindicatele merg la accelerarea
ritmului.
La rândul lor firmele mari, oligopolurile, susţin mai prompt satisfacerea solicitărilor de
creştere a salariilor, pe de o parte, pentru că având un grad mai ridicat de concentrare au şi o
sindicalizare mai amplă, dar pe de altă parte, pentru că au o productivitate mai mare şi
profituri mai înalte. La nivelul lor creşterea salariilor va permite o creştere mai mare a acestor
profituri decurgând din creşterile de preţuri pe care oligopolurile le pot impune.
Iată că în economie valurile de creşteri de salarii pornesc de la firmele mari din
ramurile cheie. Ele declanşează astfel valuri de creşteri de preţuri în dimensiuni care nu se
potrivesc celorlalte domenii din economie, angajând în modul cel mai direct spirala preţuri –
salarii.
Cele două grupuri enumerate la care ne-am referit acţionează în sensul extensiunii
proceselor inflaţioniste în întreaga economie în cadrul unui mecanism specific.
Sindicatele impun interesele salariale în prevederile contractelor colective de muncă
încheiate, pe măsura şi în condiţiile convenite cu marii parteneri, marile întreprinderi.
Lărgirea aplicabilităţii acestor prevederi, prin similitudine şi pentru ramuri şi întreprinderi mai
puţin productive, are drept efect, în mod cel mai direct, creşterea preţurilor.
Mai mici sau mai mari, întreprinderile vor avea în consecinţă modele de
comportament în creşterea preţurilor, marile oligopoluri.
În sfârşit, dacă prin diminuarea presiunilor inflaţiei sau prin măsurile de combatere ar
putea fi posibilă sau de dorit scăderea preţurilor, există temeiuri de împotrivire, de o potrivă
în cele două medii.
Pe de o parte sindicatele nu acceptă legături posibile între scăderea preţului unui
produs şi puterea de cumpărare a salariului şi consideră că sporurile de salarii provin din, în
principal, prin scăderea profitului întreprinderii şi nu prin preţuri.
La rândul lor oligopolurile sunt, după cum se ştie cele ce pot impune preţurile şi-şi pot
asigura profituri înalte în orice condiţii de salarizare.
Cercetarea economiei romanesti in perioada 1995-1997 arata un declin accentuat.
Produsul Inern Brut marchaza o descrestere importanta, ca urmare a schimburilor produse in
ansamblul si structura economiei tarii, schimbari datorate, la randul lor, politicilor economice
improvizate. Schimbarile au determinat pe o parte, scaderea drastica a productiei in toate
ramurile, iar pe de alta parte, un efort dramatic de adaptare a capacitatilor productive si a
fortei de munca la cerintele economiei de piata. Cele doua tendinte sunt influentate de o
multitudine de factori, unii foarte agresivi, intre acestia inscriindu-se: majorarea ratei de
penetrare a importurilor pe piata romaneasca, in concurenta inevitabila cu produsele
autohtone; agravarea continua a deficitelor bugetare; profilerarea blocajelor financiare si
decapitalizarea agentilor economici; nivelul redus al calitatii produselor romanesti, care au
pierdut sau pierd importante piete externe de desfacere.

24
CAPITOLUL II

EVOLUŢIA INFLAŢIEI
ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI CU ECONOMIE ÎN TRANZIŢIE

2.1 INFLAŢIA ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

Experienţele economice şi sociale ale ţărilor dezvoltate rămân în teoria şi practica


inflaţiei cele ce reprezintă, în opinia generală, fenomene tipice.
În acest capitol vom releva evoluţiile contemporane ale procesului inflaţionist.
Creşterea preţurilor de consum se află în ultimul deceniu într-o continuă scădere. La
sfârşitul anului 1992 pe ansamblul ţărilor dezvoltate creşterea anuală a preţurilor de consum a
atins 3,25%, nivelul cel mai scăzut după anii '60. Acest fapt este arătat în tabelul ce oglideşte
evoluţia preţurilor de consum în aceste ţări (tabelul II.1).
Ritmurile în care se manifestă inflaţia în ţările dezvoltate evidenţiază o diminuare
continuă, o stabilitate liniştitoare. Dar nu trebuie să uităm că o creştere de 3% anual, înseamnă
o sporire a preţurilor de 20 ori într-un secol ...
Inflaţia târâtoare ce se manifestă în ţările dezvoltate este însoţită de o continuă
persistenţă a dezechilibrelor bugetare, şi deficitelor bugetare, care menţin presiunile
inflaţioniste şi care imprimă economiei efectul lor dăunător.
Gradul de îndatorare a administraţiei publice exprimat în raport de PIB devine
semnificativ pentru dezechilibrele bugetare prin faptul că este atotcuprinzător (pentru marea
majoritate a ţărilor) şi că are în termenul scurt de 3 ani evoluţii majore aşa cum este arătat în
tabelul II.2.
Astfel problemele echilibrului bugetar al deficitelor neacoperite continuă să fie în toate
ţările dezvoltate una din cauzele esenţiale şi tipice ale continuităţii procesului inflaţionist.

Tabelul II.1
Creşterea preţurilor de consum în ţările dezvoltate (variaţia anuală în %)
Ţara 1982-89 1990 1991 1992
medie
S.U.A. 3,7 6,1 3,1 2,9
Japonia 1,4 3,8 2,7 1,2
Germania 1,6 2,8 4,2 2,0
Franţa 4,6 3,4 3,1 2,0
Italia 7,3 6,4 6,0 4,6
Anglia 5,3 9,3 4,5 2,6
Canada 4,3 5,0 3,8 2,1
Australia 7,4 6,9 1,5 0,3
Austria 2,7 3,5 3,1 4,2
Belgia 3,4 3,5 2,8 2,4
Danemarca 4,7 1,9 2,3 1,5
Spania 7,8 6,5 5,5 5,4

25
Finlanda 5,5 4,9 3,9 2,1
Grecia 17,7 22,9 18,0 14,4
Irlanda 5,0 2,7 3,6 2,3
Israel 89,6 17,6 18,0 9,4
Norvegia 6,4 4,4 2,9 2,2
Noua Zeelandă 9,6 4,9 1,0 1,3
Olanda 1,3 3,6 4,9 8,4
Portugalia 16,1 13,7 9,2 8,4
Suedia 6,3 10,9 8,1 1,9
Elveţia 2,4 5,3 5,2 3,5
Turcia 50,8 60,4 71,1 66,0
Medie 4,5 5,8 4,1 3,2
Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993

Tabelul II.2
Gradele de îndatorare a administraţiei publice (în % în PIB)
Ţara 1989 1992
Belgia 130,5 135,8
Italia 97,9 107,3
Irlanda 108,0 96,8
Grecia 76,3 92,3
Canada 69,5 83,1
Olanda 77,8 79,2
Japonia 70,6 66,2
Statele Unite 54,0 63,2
Danemarca 58,5 62,4
Suedia 48,4 54,8
Austria 56,9 55,7
Franţa 47,5 52,3
Spania 47,0 51,5
Germania 43,2 44,2
Norvegia 42,7 43,4
Anglia 36,8 40,5
Australia 27,0 29,3
Finlanda 16,4 31,4
Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993

Din anul 1994, economia mondială a cunoscut o evoluţie favorabilă. Produsul intern
brut a crescut pe plan mondial mai repede decât în ani anteriori. Creşterea economică s-a
caracterizat prin durabilitate, în condiţiile unor câştiguri dezinflaţioniste progresive. Pentru
cele mai multe economii naţionale, sursele creşterii au fost în principal inovaţia şi tehnologiile
noi aplicate în sectoare de vârf cu efecte de propagare importante la nivel mondial. Sfârşitul
de secol reprezintă momentul globalizării economiei de piaţă, a cărei viabilitate este
confirmată prin caracterul sănătos al creşterii economice realizate în condiţii de echilibru
macroeconomic. Comerţul internaţional s-a intensificat în ritmuri superioare creşterii
producţiei. Inflaţia a continuat să scadă în majoritatea ţărilor, situându-se la niveluri extrem de
joase, ca urmare a politicilor monetare şi fiscale aplicate, dar şi a reducerii preţurilor energiei
şi materiilor prime pe piaţa internaţională.
În SUA după 5 ani de evoluţie favorabilă, creşterea economică s-a accelerat în 1997.
Produsul intern brut a crescut cu 3,8% comparativ cu 2,8% în anul precedent. Principalul

26
factor de susţinere a creşterii a fost intensificarea cererii interne, din partea populaţiei ca
urmare a creşterii gradului de utilizare a forţei de muncă şi a salariilor reale. Trebuie subliniat
faptul că rezultatele economice pozitive au fost obţinute în contextul unei politici
macroeconomice prudente şi că în ultimii ani SUA a înregistrat o reducere constantă a
deficitelor bugetare, până la echilibrarea bugetului federal în 1997.
În Japonia, expansiunea din 1996 a făcut loc unei pierderi accentuate de ritm.
Creşterea de numai 0,8% din PIB, mai mult decât modestă, comparativ cu cea de 3,5% din
anul 1996 s-a realizat pe seama componentei externe a cererii, în timp ce consumul intern a
fost afectat de o politică fiscală restrictivă.
Produsul intern brut al ţărilor din grupul G7 a crescut cu 2,8%, dar cu diferenţe
notabile de la o ţară la alta.
Ritmul de creştere economică s-a accelerat în ţările Uniunii Europene, de la 1,7% în
1996 la 2,6% în 1997. Creşterea a fost diferenţiată pe ţări: Regatul Unit 3,4% (2,3% în 1996),
Germania 2,4% (1,4%), Franţa 2,3% (1,5%), Italia 1,3% (0,7%). Aceasta s-a datorat în
principal creşterii cererii interne şi, într-o măsură mai restrânsă, cererii externe, ca urmare şi a
deprecierii monedelor naţionale în raport cu dolarul.
Balanţa contului curent a SUA a înregistrat o nouă deteriorare în 1997, deficitul
reprezentând 2,1% din PIB, comparativ cu 1,9% în anul precedent. Principala contribuţie la
această evoluţie a avut-o deficitul balanţei comerciale, care a crescut la circa 200 milioane
dolari, în contextul unei creşteri a importurilor cu circa 25%.
Japonia a înregistrat o majorare a excedentului balanţei contului curent în 1997, după
evoluţia descendentă a acestuia din ultimii trei ani (97 miliarde USD în 1997, faţă de 66
miliarde USD excedent în 1996). Ponderea excedentului contului curent în PIB a crescut de la
1,4% în 1996 la 2,2% în 1997. Cauzele principale le-au reprezentat, pe de o parte, creşterea
cererii din partea principalilor parteneri comerciali, iar pe de altă parte, evoluţia slabă a cererii
interne.
Pe ansamblul Uniunii Europene, excedentul balanţei contului curent a marcat a patra
creştere anuală consecutivă, ajungând la circa 125 miliarde dolari. Creşterea s-a datorat
evoluţiei mai lente a cererii interne, comparativ cu dinamica acesteia pe pieţele principalilor
parteneri comerciali. Germania a înregistrat un nou deficit în 1997 (de un miliard dolari),
reprezentând mai puţin de 0,1% din PIB, de proporţii mai mici decât în anul precedent (0,6%),
solduri deficitare înregistrând de asemenea Austria şi Grecia. Excedentul contului curent al
Franţei a crescut puternic, la 40 miliarde USD (reprezentând 2,9% din PIB, faţă de 1,3% în
1996), cel al Italiei a scăzut uşor, la 37 miliarde USD (3,2% din PIB în 1997), iar Regatul
Unit a înregistrat un excedent de 7 miliarde USD (0,6% din PIB), faţă de un uşor deficit în
anul precedent.
Rata inflaţiei a continuat să se reducă în ţările membre ale OCDE (Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică), ajungând în 1997 la un nivel mediu de 3,8%, faţă de
5,3% în 1996 şi 5,8% în 1995. Presiunile inflaţioniste s-au datorat şi aprecierii dolarului în
cursul anului 1997, care a contribuit la reducerea preţurilor energiei (cu circa 6%) şi a
materiilor prime (cu circa 3,7%), exprimate în dolari pe piaţa internaţională. În SUA, rata
inflaţiei a fost de 2,3%, în Japonia de 1,7%, iar în Uniunea Europeană de 1,9%. Cele mai
performante ţări ale UE au din acest punct de vedere Suedia, cu o rată a inflaţiei de 0,9% (faţă
de 0,8% în 1996), Franţa 1,2% (2%), Finlanda 1,2% (0,6%), Austria 1,3% (1,9%), Belgia
1,6% (2,1%), Italia 1,7% (3,9%), Germania 1,8% (1,5%). Cu excepţia Danemarcei (2,2%),
Portugaliei (2,2%), Regatului Unit (2,8%) şi Greciei (5,4%), ţările UE au înregistrat în 1997
rate ale inflaţiei mai mici de 2%, convergenţa realizându-se în vederea trecerii, începând cu
anul 1999 la Uniunea Economică şi Monetară.
Politicile bugetare au urmărit în 1997 cu prioritate însănătoşirea situaţiei finanţelor
publice. Pe ansamblul ţărilor membre ale OCDE soldul deficitar al bugetelor naţionale a
reprezentat 1,1% din PIB. Ţările Uniunii Europene au adoptat în ultimii ani măsuri ferme în
27
vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economică şi Monetară Europeană,
inclusiv în planul reducerii deficitului bugetar, care a reprezentat în 1997 2,8% din PIB,
comparativ cu 4,3% în anul precedent. Datoria publică a ţărilor UE a reprezentat în 1997 circa
74% din PIB, nivel apropiat de cel din anul precedent. Excedente bugetare au înregistrat un
număr restrâns de ţări, între care Canada, Norvegia, Danemarca.

2.2 EVOLUŢIA INFLAŢIEI ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE

Toate ţările aflate în tranziţie spre o economie de piaţă au cunoscut în ultimul deceniu
niveluri ridicate ale inflaţiei. Deşi cauzele acestui fenomen diferă de la caz la caz (fiind greu
de tras concluzii cu caracter general), se poate realiza o clasificare subregională. Astfel, ţările
balcanice, cele din grupul Visegrad şi ţările baltice au atins niveluri relativ moderate ale
inflaţiei încă din 1994, în timp ce statele membre ale CSI continuă să se confrunte cu diferite
variaţii ale procentajului inflaţiei anuale (tabelul II.3).
În anul 1995 cea mai scăzută inflaţie se află în Republica Cehă (inflaţie medie anuală
de 10 procente), Slovacia (11%) şi Slovenia (15%). România, cu o inflaţie medie măsurată
prin preţuri de consum de 32,3%, intră în următorul grup de ţări, având performanţe
comparabile cu Ungaria (29%), şi Polonia (27%). Statele membre ale CSI cunosc în
continuare rate ale inflaţiei exprimate prin trei cifre, deşi şi în acest grup se conturează două
subgrupuri distincte: ţări în care inflaţia se află pe o pantă descendentă (Rusia, Ucraina,
Moldova) şi ţări în care inflaţia continuă să crească (Belarus, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan).
Ansamblul acestor evoluţii atestă progrese semnificative în depăşirea crizei structurale
de proporţii pe care conducerea planificat centralizată a indus-o în aceste ţări. Rezultatele cele
mai bune au fost obţinute de ţările care au început mai timpuriu procesul de reformă şi l-au
continuat cu consecvenţă. În ţările în care, într-o etapă sau alta, a fost redus efortul de
restructurare din considerente (declarate) de ordin social, rezultatele au fost modeste şi chiar
s-au înregistrat deteriorări în privinţa unor indicatori economici.
Din tabel se remarcă faptul că ţările cele mai avansate în procesul de reformă au
depăşit momentul de vârf al inflaţiei relativ rapid, în 1992-1993. România a depăşit vârful
procesului inflaţionist abia în 1994, deci cu o întârziere de unul-doi ani faţă de ţările
menţionate, întârziere care a costat ţara noastră foarte mult în termeni de ajutor extern -
întrucât există un fel de "primă" pe care comunitatea financiară internaţională o alocă
primelor ţări dintr-o anumită zonă geografică care se înscriu pe linia unor politici
macroeconomice credibile iar dintre ţările central şi est-europene, Ungaria, Polonia şi
Cehoslovacia au beneficiat din plin de această asistenţă externă, la un nivel la care ţările care
au început mai târziu reforma (România, Slovenia, Estonia) nu pot spera să îl mai primească,
oricât de impresionante ar fi performanţele lor ulterioare -.
Întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflaţia în cazul României are o serie de
explicaţii conjuncturale, cum ar fi: caracterul gradual al liberalizării preţurilor, o structură
rigidă şi greu adaptabilă a aparatului productiv, necunoaşterea unor procese inflaţioniste de
proporţii. Cu excepţia generaţiilor mai vârstnice, se poate spune că majoritatea românilor nu
cunoscuseră în mod direct urmările procesului inflaţionist, în comparaţie cu Polonia sau
Iugoslavia, unde tocmai avuseseră loc ultimele procese hiperinflaţioniste, în 1989-1990, unde
populaţia căpătase o aversiune deosebită faţă de acest fenomen (tabelul II.4).

Tabelul II.3
Evoluţia inflaţiei într-o serie de ţări în tranziţie (procente)

Ţara 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Armenia 100,3 824,5 3731,8 5273,4 175,6 6 25
28
Azerbaidjan 105,6 912,6 1129,7 1664,4 411,7
Albania 35,8 225,2 85 2,6 7 42,1
Belarus 83,5 969 1188 2220 709 53 63,8
Bulgaria 1,7 2,5 6,4 23,8 338,6 91,3 69,4 96 62 123 1082,9 21,3
Croaţia 1516 97,5 2,1 3,5 3,6 5,7
Cehoslovacia 0,1 0,2 1,4 10,8 61,2 10
Cehia 20,8 10 9,1 8,8 8,5 10,7
Estonia 210,6 1069 89 47,8 23,9 11,2
Gruzia 78,5 887,4 3125,4 17271, 169,3
5
Iugoslavia 120,8 194,1 1239,9 583,1 117,4 6146,6
Letonia 124,4 951,3 109 35 25 8,4
Lituania 224,7 1020,5 410,4 72,1 36,5 8,4
Moldova 162 1276 788,5 329,6 30,2 15 11,2
Polonia 22,2 60,2 251,1 585,8 70,3 43 35,3 32,3 27,8 19,9 14,9 11,8
România 0,9 2,2 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1
Rusia 92,7 1353 896 302 190,2 47,8 14,8 27,6
Slovacia 23 13,4 9,9 5,8 6,1 6,7
Slovenia 32,3 19,8 12,6 9,9 8,4 8,0
Ucraina 91,2 1209,7 4734,9 891 376 40 10,1
Ungaria 7 15,7 16,9 29 34,2 23 22,5 18,8 28,2 23,6 18,3 14,3
Nivel mediu an curent faţă de curent mediu an anterior
Sursa: Buletine lunare şi anuale ale Băncilor Centrale din ţările respective, publicaţii FMI

Tabelul II.4
Hiperinflaţii în foste economii centralizate

Ţara Luna de Ultima Durata Raportul dintre Rata Rata


început a lună a (nr. de preţurile de la medie lunară
hiperinflaţiei hiperinflaţiei
luni) sfârşitul perioa-dei lunară maximă
şi preţurile de la (%) (%)
începutul
perioadei
Polonia oct. 1989 ian.1990 4 3,96 41,2 77,3
Iugoslavia sept. 1989 dec. 1989 4 5,18 50,9 59,7
Sursa: Jeffrey Sachs, Felipe Larrain - Macroeconomics in the Global Economy, Prentice-
Hall, 1993, pag.730

În România anului 1990, foarte puţine persoane cunoşteau faptul că deţinerea mai
multor bancnote nu este echivalentă cu creşterea puterii de cumpărare, datorită erodării
acestora - o creştere mai accentuată a preţurilor faţă de cea a veniturilor şi a dobânzilor.
Astfel, ceea ce începuse(debutase) ca o necesitate, inflaţia corectivă, destinată
restabilirii echilibrelor sectoriale, s-a transformat repede într-un motiv pentru lipsa de
restructurare şi de performanţă în anumite sectoare ale economiei reale, degenerând într-o
inflaţie de fond.
Indiferent care ar fi cauzele pentru care fenomenul inflaţionist a fost stăpânit cu
întârziere în România, se remarcă totuşi performanţa deosebită ca în decursul a numai doi ani
(1994-1995), inflaţia să fie adusă la niveluri comparabile cu cea din ţări care au declanşat mai
devreme procesul de reformă (Ungaria, Polonia). Chiar dacă acest lucru este o performanţă nu
este totuşi suficientă, deoarece standardele aderării la Uniunea Europeană impun menţinerea

29
şi chiar înăspirirea politicilor macroeconomice, pentru a permite convergenţa cu criteriile
acesteia. În materie de şanse privind integrarea europeană, va trebui ca rezultatele economice
neconvingătoare ale anilor 1990-1993 să fie compensate de performanţe în continuă
îmbunătăţire în perioada următoare. Se poate spune că dacă unora dintre ţările cu reforme
începute mai devreme le sunt trecute cu vederea anumite erori în conducerea reformei
economice în prezent, datorită performanţelor lor anterioare, României nu i se acordă acelaşi
statut de către comunitatea financiară internaţională. Iar indicatorul cel mai important în
judecarea performanţelor unei economii este, alături de creşterea economică, evoluţia ratei
inflaţiei.
Dacă doreşte să-şi menţină statutul de partener de dialog credibil, România nu-şi poate
permite o evoluţie a ratei inflaţiei oscilantă, aşa cum a fost cazul Bulgariei, unde după o
scădere a inflaţiei în 1993 a urmat creşterea acesteia în 1994, apoi o nouă reducere în 1995
urmată de o creştere de proporţii în următorii doi ani. Asemenea comportamente ale ratei
inflaţiei indică existenţa în economie a unor grave dezechilibre structurale, iar scăderea
inflaţiei nu este sustenabilă dacă nu este însoţită de restructurări credibile în sfera economiei
reale, a pieţii muncii, a balanţei de plăţi, etc.
În 1997, în ţările Europei Centrale şi de Est creşterea economică a fost moderată -
2,8%, de fapt cu mult mai scăzută faţă de anul 1996, 4,1% - şi s-a realizat pe fondul reducerii
ratei inflaţiei. Produsul intern brut a crescut cu circa 2,7%. Creşteri mai importante s-au
înregistrat în Belarus 10%, Polonia 6,9%, Slovacia 6,5%, Croaţia 6,5%, Ungaria 4%, Slovenia
3,8% cu excepţia Albaniei (-7%), Bulgariei (-6,9%), României (-6,6%) şi Ucrainei (-3,2%)
unde au avut loc reduceri ale acestuia. Rusia a înregistrat pentru prima dată în ultimii ani, o
creştere a PIB (cu 0,8%), ca şi celelalte ţări din spaţiul fost sovietic unde ratele de creştere s-
au situat între 5% Lituania şi 9% Estonia, excepţie făcând Ucraina, Republica Moldova,
Tadjikistan şi Turkmenistan, care au înregistrat noi scăderi.
Factorii care susţin creşterea economică rămân diferiţi. Se pare că acum se manifestă
un echilibru între factorii interni (cererea internă, în primul rând consumul particular; cererea
de investiţii) şi factorii externi (cererea externă, ajutată cu măsuri de stimulare a exporturilor).
Se întâlnesc şi situaţii diferite: în Ungaria, creşterea se realizează preponderent pe seama
stimulării exporturilor, în contrast cu Slovacia pe seama cererii interne.
Schimburile comerciale externe au continuat să crească şi în 1997. Exporturile au
crescut în medie cu 3,5%, mai lent decât în anul anterior (4,9%), iar importurile cu 5,4%
(7,6% în 1996). Exporturile s-au majorat comparativ cu anul anterior cu 38,4% în Ungaria, cu
11,5% în Polonia, cu 4,3% în România şi 4% în Cehia şi s-au redus în Ucraina cu 7,6% şi
Croaţia cu 3,8%. Importurile au crescut puternic în Ungaria (27%), Rusia (18,9%), Polonia
(18,2%), dar au scăzut în Slovacia (-7,7%), în Republica Cehă (-1,9%), România (-1,4%) şi
Slovenia (-0,8%).
Ca urmare a evoluţiei mai lente a exporturilor comparativ cu importurile, balanţele
comerciale au continuat să fie deficitare în 1997. Cu excepţia Federaţiei Ruse şi a Bulgariei
care au înregistrat excedente ale balanţei comerciale şi ale contului curent şi a Sloveniei care a
realizat un excedent al contului curent, celelalte ţări au prezentat solduri negative ale balanţei
contului curent. Ponderea deficitului contului curent în PIB s-a situat la 6,8% în Slovacia,
6,7% în România, 6,1% în Cehia, 3,1% în Polonia şi 2,2% în Ungaria.
Finanţarea deficitelor contului curent s-a realizat de regulă prin apelarea la credite
externe pe termen mediu şi lung, crescând în consecinţă datoria externă a ţărilor în cauză.
Ungaria şi Polonia au prezentat excepţii de la această situaţie, reducându-şi datoria externă de
la 27,6 miliarde USD la sfârşitul anului 1996 la 23,7 miliarde USD la sfârşitul lui 1997 şi
respectiv de la 40,7 miliarde USD la 38,1 miliarde dolari. Ponderea datoriei externe în PIB se
ridica la 53,3% în Ungaria, 50% în Slovacia, 41,4% în Republica Cehă, 38,5% în Polonia şi
24,1% în România.

30
Politicile antiinflaţioniste practicate în 1997 au avut ca rezultat continuarea tendinţei
de reducere a inflaţiei în majoritatea ţărilor din zonă. La mijlocul anului 1997, rata anuală a
inflaţiei se situa sub 10% în 11 din cele 27 de ţări în tranziţie şi depăşea 25% numai în 8
dintre acestea. Rata inflaţiei s-a situat pe ansamblul ţărilor în tranziţie la un nivel mediu de
27% faţă de 41% în 1996.
Creşterea medie a preţurilor de consum în ţările din Estul Europei (cu excepţia
Albaniei, Bulgariei, României) şi statele baltice a variat de la 4% în Croaţia, la 18% în
Ungaria.
Rata de creştere a salariilor a continuat să scadă, determinând o îmbunătăţire a
productivităţii, asociată adeseori cu o creştere a producţiei, toate acestea conducând la o
scădere semnificativă a preţurilor de cost unitare ale forţei de muncă. Totuşi, productivitatea
muncii, măsură esenţială a competitivităţii industriale, rămâne o problemă crucială a politicii
economice a ţărilor est-europene. Un aspect negativ legat de evoluţia productivităţii muncii îl
reprezintă necorelarea creşterilor de salarii în industrie cu creşterea celei dintâi, fenomen ce
afectează evoluţia competitivităţii externe. Din acest motiv, într-un clasament internaţional al
competitivităţii, întocmit de Forumul Economic Mondial, ţările în tranziţie ocupă locuri
modeste: Rep. Cehă 32, Slovacia 35, Ungaria 46, Polonia 50. (Business Central Europe, june,
1997).
În anul 1997, în România, rata inflaţiei este de peste trei ori mai mare decât în anul
1996, dar inferioară atât creşterii preţului producţiei industriale cât şi a preţului de consum al
populaţiei.
Ţările care au aplicat politici ferme şi consecvente de stabilizare macroeconomică şi
de restructurare a economiilor au înregistrat creşteri ale PIB şi rate moderate ale inflaţiei. Pe
de altă parte, ţările în care reformele au fost mai ezitante şi mai puţin susţinute în ultimii ani,
s-au confruntat în 1997 cu numeroase tensiuni şi probleme, întârzierea reformelor din
considerente (declarate) de ordin social conducând în ultimă instanţă la scăderi cumulate ale
producţiei după anul 1990, la agravarea atât a situaţiei economice, cât şi a problemelor
sociale. Teoretic, politicile macroeconomice pot sa contracareze efectele inflationiste ale
deprecierii prin reducerea absorbtiei interne. În acest scop se poate utiliza, de exemplu, rata
dobânzii. Absorbtia interna este senzitiva la miscarile ratei dobânzii. O crestere a ratei
dobânzii poate reduce absorbtia, contracarând astfel efectele inflationiste ale deprecierii. De
asemenea, politica fiscala, prin masuri specifice, contibuie la reducerea absorbtiei sau la
cresterea ei.
Într-o economie cu probleme structurale, rolul ratei dobânzii trebuie însa privit cu mai
multa precautie. Cresterea ratei dobânzii ar putea sa nu conduca, automat, la atingerea
efectului dorit în reducerea absorbtiei din cauza selectiei adverse în relatiile dintre banci si
clientii sau din cauza captivitatii bancilor fata de marii debitori. În aceste conditii, o politica
bazata în mod mecanic pe rata dobânzii - fara a tine seama de problemele structurale ale
sistemului bancar- s-ar fi putut dovedi o nereusita.
Anul 1999 este edificator în ilustrarea presiunilor pentru adoptarea cursului de schimb
ca tinta intermediara a politicii monetare. Acest an a reprezentat o ruptura într-un trend
descendent al inflatiei. Cu numai un an înainte, progresul în reducerea inflatiei a fost
remarcabil. De la 151,4% în anul 1997, când s-au liberalizat piata valutara si o serie de preturi
anterior administrate, inflatia a atins 40,6% în anul 1998. Trebuie remarcat însa ca aceasta
reducere a fost realizata în conditiile unor progrese insuficiente pe calea reformelor
structurale. Desi produsul intern brut a scazut cu mai mult de 7%, deficitul contului curent s-a
înrautatit la peste 3 miliarde dolari, adica 7,1% din produsul intern brut. Mai mult, catre
sfârsitul anului 1998, pe fondul crizelor financiare în desfasurare în Asia de sud-est si aparitiei
crizei financiare din Rusia, finantarea externa a României s-a diminuat. În plus, serviciul
datoriei externe a României pentru anul 1999 se contura la nivelul maxim atins vreodata –

31
30% din totalul datoriei publice pe termen mediu si lung – ceea ce a dat nastere si a consolidat
anticipatiile ca România ar putea sa nu îsi onoreze serviciul datoriei externe.
În raport cu volumul platilor scadente si cu dimensiunea nesustenabila a contului
curent, cursul de schimb era supraevaluat. În aceste conditii, banca centrala nu a avut alta
alternativa decât sa se concentreze pe managementul cursului de schimb, pentru realizarea
ajustarii externe. Acest lucru s-a înfaptuit prin punerea în practica a unui program special,
realizat împreuna cu Guvernul si prezentat partidelor politice si societatii românesti în aprilie
1999. Daca în luna septembrie 1998, cursul de schimb era supraevaluat cu circa 30%, în
ultimul trimestru al anului s-a realizat o depreciere reala cu circa 10%. Aceasta orientare a
fost continuata în primul trimestru al anului 1999, astfel încât pâna în luna aprile 1999, cursul
real de schimb se mai depreciase cu înca 19%. Deprecierea masiva a determinat o reducere
semnificativa a deficitului de cont curent, ceea ce a permis evitarea crizei financiare. Costul a
fost o rata a inflatiei (54,8%) mai mare decât în anul 1998.
Progresul stabilizării macroeconomice în ţările cele mai avansate în procesul reformei
le-a permis acestora modificarea în 1997 a obiectivelor politicii monetare, care, deşi şi-a
menţinut în general un caracter restrictiv în vederea protejării economiei împotriva
eventualelor presiuni inflaţioniste, a cunoscut o anumită relaxare în unele ţări, în vederea
stimulării creşterii economice.
În domeniul politicii valutare, în contextul agravării dezechilibrelor externe,
majoritatea ţărilor au manifestat o preocupare sporită în direcţia corectării acestora, permiţând
deprecieri ale monedelor naţionale superioare ratei inflaţiei, în timp ce în România, Federaţia
Rusă şi Ucraina monedele naţionale s-au apreciat în termeni reali. Prin introducerea
consiliului monetar, Bulgaria a reuşit să reducă inflaţia de la rată lunară de 242,7% în
februarie la o medie lunară de 2,5% în ultimul trimestru al anului 1997 şi să înregistreze
excedente ale balanţelor externe, după ce, pe această cale, în anii anteriori Estonia şi Lituania
au reuşit să controleze inflaţia.
În 1998, creşterea economică a avut rezultate mai puţin favorabile cu excepţia
Bulgariei care după doi ani consecutivi de reducere a înregistrat un salt pozitiv ajungând la
3,5% şi a Ungariei care a continuat evoluţia favorabilă atingând valoarea de 5%. Cehia după
trei ani consecutivi de scădere a PIB în anul 1998 urmează acelaşi trend, dar în acest an a
înregistrat o valoare negativă (-2,7%). Federaţia Rusă după ce înregistrase în 1997 o
creştere de 0,9%, în anul următor se înscrie cu o nouă valoare negativă (-4,6%). Alături de
aceasta şi România înregistrează o valoare negativă (-7,3%). Şi alte ţări prezintă valori
nefavorabile: Croaţia 2,7% (faţă de 6,5% în 1997), Polonia 4,8% (faţă de 6,9%), Slovacia
4,4% (faţă de 6,5%), Slovenia 3,9% (faţă de 4,6%).
Schimburile comerciale externe au continuat să crească şi în 1998. Exporturile au
crescut în medie cu 4,3%. Exporturile s-au majorat comparativ cu anul precedent: Cehia
15,7%, Croaţia 9,4%, Polonia 10,6%, Slovenia 8,1%, Slovacia 21,3%, Ungaria 5,6%, iar în
Bulgaria, România şi Federaţia Rusă, acestea au scăzut cu 13,1%, 1,6%, şi respectiv 16,5%.
Balanţele comerciale au înregistrat noi deficite pentru anul 1998, cu excepţia
Federaţiei Ruse care a avut excedent al balanţei comerciale şi al contului curent, celelalte state
prezentând solduri negative.
Datoria externă a crescut în continuare pentru majoritatea statelor.
În anul 1998, rata inflaţiei nu a prezentat modificări importante cu excepţia Bulgariei
care în urma unui procent de 1082,9% pentru anul 1997, a înregistrat o valoare de 21,3%,
această valore fiind pentru prima dată mai mică decât în anul 1990 (23,8%) şi a României care
s-a înscris cu un procent de 59,1% faţă de 154,8% în 1997. În celelalte ţări, rata inflaţiei a
avut variaţii mici: Cehia de la 8,5% în 1997 la 10,7% în 1998, Croaţia de la 3,6% la 5,7%,
Slovacia de la 6,1% la 6,7% şi Federaţia Rusă de la 14,8% la 27,6%. Pentru câteva state rata
inflaţiei a continuat să scadă cum ar fi: Polonia de la 14,9% în 1997 la 11,8% în 1998,
Slovenia dela 8,4% la 8,0%, Ungaria de la 18,3% la 14,3%.
32
În ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării economice de durată, nu există încă în
nici o ţară din Europa de Est o strategie bine structurată privind creşterea şi dezvoltarea
economică şi socială.

CAPITOLUL III

FENOMENUL INFLAŢIONIST ÎN ROMÂNIA

3.1 EVOLUŢIA PROCESULUI INFLAŢIONIST

3.1.1. SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎNAINTE DE 1989

Modelul economic bazat pe conducerea centralizată - element-cheie al regimului


totalitar - impunea o dinamică proprie a echilibrelor macroeconomice. Un element esenţial în
acest model îl reprezenta controlul direct al autorităţilor asupra bunurilor, serviciilor, salariilor
şi monedei.
Acest model - cu virtuţi teoretice înşelătoare - nu a reuşit în nici o ţară care l-a
promovat să atingă obiectivul fundamental al oricărei doctrine economice, acela al ameliorării
bunăstării generale a societăţii. Controlul direct al autorităţilor asupra proceselor economice
în sferele ofertei şi cererii de bunuri şi servicii nu a condus la o dinamică echilibrată şi
durabilă a creşterii economice, bazate pe cererea consumatorilor de bunuri şi servicii, în
ultimă instanţă a populaţiei. Oferta de bunuri era stabilită prin planul naţional şi ţinea cont
prioritar de obiectivele dezvoltării sectoriale ale economiei şi în mult mai mică măsură de
nevoile imediate ale consumatorilor finali. Această frustare a individului de a consuma ceea
ce doreşte nu a putut să nu se repercuteze asupra eficienţei generale a economiei.
Defazarea constantă şi tot mai adâncă a ofertei totale faţă de cererea agregată s-a
constituit treptat în dezechilibrul major al economiei planificate.
Semnificaţia reală a noţiunii de sistem de preţuri, care în economia de piaţă este
ataşată mecanismului cu rol esenţial în alocarea resurselor, s-a pierdut în totalitate în cazul
economiei planificate. Cauza a reprezentat-o abaterea permanentă şi substanţială a preţului de
la valoarea care este determinată, în cazul pieţei, de echilibrul dinamic între cerere şi ofertă.
Cauzele acestei abateri au constat în: rigiditatea forţată a preţurilor, prezentată în mod oficial
drept "stabilitate"; rolul inexistent al cumpărătorului, deci, în general, al cererii, în stabilirea
nivelului preţului; fixarea prin plan a rentabilităţii fiecărui produs prin care se urmărea
stimularea unor anumite ramuri, subramuri, întreprinderi, după cu totul alte criterii decât cele
economice. În aceste condiţii "sistemul de preţuri" practicat în economia României reprezintă
un mecanism de realizare a unor obiective de natură politică. Consecinţele au fost puternic
negative, prin distorsionarea semnalelor pe care preţurile ar fi trebuit să le emită: preţurile nu
mai constituiau elementul informaţional indispensabil comparaţiilor şi analizelor necesare
fundamentării deciziilor, astfel încât acestea din urmă, indiferent de scopul lor, îşi sporeau
caracterul arbitrar.
Toate aceste trăsături ale preţului în perioada economiei planificate centralizat au
condus la deformarea nivelului şi dinamicii eficienţei micro şi macroeconomice, au
defavorizat promovarea tehnologiei de vârf, creşterea productivităţii şi eficienţei fondurilor
33
fixe şi a investiţiilor. De asemenea, ruptura totală dintre preţurile pieţei interne şi cele ale
pieţei mondiale a deformat şi a influenţat negativ eficienţa comerţului exterior.
Sistemul de creditare practicat era un alt element perturbator al alocării eficiente a
resurselor. Acordat oricând era nevoie, cu dobânzi simbolice, creditele nu reprezintă un
element restrictiv pentru modul de gospodărire de către întreprinderi, a fondurilor de care
dispuneau. Inexistenţa falimentului, combinată cu accesul arbitrar la credite duceau la
supravieţuirea pe timp nelimitat a unităţii economice, oricât de ineficientă.
Evoluţia economiei a urmărit mai mult obiective ideologice decât economice,
rezultatul fiind o structură artificială pe ramuri, grav dezechilibrată şi prin aceasta, ineficientă
şi nesustenabilă pe termen lung. Prima şi cea mai importantă trăsătură a fost industrializarea
forţată. Această producţie era în mare măsură, realizată în condiţii de calitate îndoielnică,
pentru pieţe inexistente, sau cel puţin insolvabile.

Politica economică dusă de regimul comunist din România a avut, în ultimul deceniu şi o
caracteristică neîntâlnită în cazul altor ţări comuniste. Este vorba despre rambursarea în ritm
forţat, extrem de accelerat în anii 1980 a datoriei externe. În perioada 1983 - 1989, economia
ţării a generat excedente forţate (ale balanţei comerciale în special) care au permis
rambursarea unui volum de credite de 13,8 miliarde dolari şi o dobândă aferentă de 4,5
miliarde dolari. Acest efort a creat noi dezechilibre, le-a accentuat pe cele existente,
repercutându-se în final, asupra nivelului de trai al populaţiei, care a scăzut dramatic.
Economia românească se caracteriza, de asemenea, printr-o bugetizare
atotcuprinzătoare. Între unităţile economice şi bugetul statului era stabilit un mecanism atât
prin intermediul "vărsămintelor" la buget şi al subvenţiilor de la buget, cât şi prin intermediul
preţurilor, prin care se realiza subvenţionarea activităţilor cu pierderi sau cu rentabilităţi mici
pe seama rezultatelor activităţii eficiente.
Rata inflaţiei a fost aproape nulă. Dar ceea ce regimul încerca să prezinte drept o
performanţă de stabilitate era de fapt, semnul rigidităţii şi inflaţiei reprimate. Forma de
manifestare a inflaţiei - din ce în ce mai greu de ascuns - era golirea magazinelor şi lingirea
cozilor.
Transpunând această situaţie în termenii ecuaţiei lui Fisher se constată cu uşurinţă că
viteza de rotaţie a banilor era încetinită artificial. Practic, nu era vorba de o creştere a cererii
reale de bani, în contrapartida ofertei, ci de un proces de economisire forţată, în condiţiile
penuriei generalizate de mărfuri. Această stare de fapt a creat condiţiile declanşării virulente a
inflaţiei după 1989 şi a îngreunat adoptarea deciziilor de restabilire a echilibrului monetar.

3.1.2. PROCESUL INFLAŢIONIST ÎN PERIOADA 1990-1997

Fenomenul inflaţionist a însoţit evoluţia economiei mondiale de-a lungul timpului, dar
a devenit mai pregnant în special după ce legătura între cantitatea de monedă de pe piaţă şi
stocul de metale preţioase a încetat. Până la un punct, existenţa unei rate moderate a inflaţiei
apare nu numai justificată, ci şi dezirabilă: într-o lume în transformare rapidă, raporturile
dintre preţurile relative cunosc şi ele modificări mult mai frecvente şi mai ample.
Atunci când depăşeşte însă nivelul generat de însăşi schimbarea preţurilor relative -
ceea ce ar putea reprezenta 1-2 procente pe an - inflaţia este semnul unor disfuncţionalităţi şi
dezechilibre din economie. Faptul că inflaţia a însoţit, cu o intensitate diferită, tranziţia la
economia de piaţă în practic toate ţările din Europa Centrală şi de Răsărit nu reprezintă decât
confirmarea acestui adevăr.

34
Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi amploare mai ridicate
decât majoritatea celorlalte ţări în tranziţie, ca urmare a unei multitudini de cauze, ce ţin atât
de condiţiile obiective ale mediului economic, cât şi de configuraţia politicii economice.
1. Sistemul de preţuri moştenit de la vechiul regim era rigid şi total rupt de realităţile
economiei, incapabil să transmită vreun semnal pentru corectarea alocării resurselor reale.
Faţă de celelalte ţări cu economie planificată, România înregistra până la sfârşitul anului 1989
cel mai centralizat regim de formare a preţurilor.
2. Preţurile controlate administrativ coexistau cu un excedent de masă monetară
generat de structura necorespunzătoare a ofertei de mărfuri, într-un mediu în care inflaţia este
reprimată administrativ.
3. Dezechilibrele structurale majore ale sectorului real al economiei se pot corecta
numai de-a lungul unui proces, al cărui ritm depinde nu numai de consistenţa politicilor
macroeconomice, ci şi de capacitatea de reacţie a sectorului real.
4. Şocurile externe au contribuit la amplificarea presiunilor inflaţioniste. Astfel,
limitatea declinului producţiei în ramurile pentru care piaţa externă se îngustase sau dispăruse
s-a putut realiza numai prin acomodarea inflaţionistă a acumulării de stocuri generată în acest
context. De asemenea întârzierea finanţării externe, ca şi imposibilitatea recuperării creanţelor
externe scadente au reprezentat scăderi ale fluxului de resurse reale pentru aprovizionarea
pieţei interne. Înrăutăţirea raportului dintre cerere şi ofertă s-a regăsit în creşterea
suplimentară a preţurilor.
5. Fragilitatea politică şi socială internă în perioada imediat următoare înlăturării
regimului comunist au determinat autorităţile să opteze pentru liberalizarea prudentă şi
graduală a preţurilor. Pentru primele etape ale reformei această opţiune a fost mai avantajoasă,
dar pe măsura desfăşurării procesului de liberalizare s-a dovedit că această abordare are
costuri foarte mari.
Procesul inflaţionist declanşat o dată cu prima etapă de liberalizare a preţurilor în
noiembrie 1990 a facilitat corectarea raporturilor dintre preţurile relative. Totodată, el a
permis eliminarea excesului de masă monetară şi reducerea valorii reale a stocului de credite
neperformante din economie. Pe termen scurt, inflaţia a constituit o cale de atenuare a
şocurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare.
Nici cauzele obiective ale fenomenului inflaţionist şi nici efectele favorabile pe termen
scurt antrenate de acesta nu trebuie să conducă la concluzia că disfuncţionalităţile economiei
pot fi rezolvate prin simpla injecţie monetară. Această soluţie nu aduce decât amânarea
deciziilor radicale, care pot deveni tot mai costisitoare şi mai dificile. Încercarea de a trata
efectele şi nu cauzele fenomenului, nu face decât să amplifice presiunile inflaţioniste şi să
majoreze costul măsurilor inflaţioniste.
Efectele pe termen lung ale inflaţiei sunt dintre cele mai grave:
a) Comportamentele economice sunt grav viciate, agenţii fiind mai degrabă preocupaţi
de conservarea patrimoniului material şi financiar decât activitatea productivă propriu-zisă.
b) Preţurile îşi pierd tot mai mult corelarea şi capacitatea de a transmite semnale cu
privire la eficienţa economică pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro şi
macroeconomic.
c) Incertitudinile privind evoluţia viitoare inhibă investitorii, ceea ce afectează
potenţialul creşterii economice.
d) Inflaţia ridicată conduce la redistribuirea inechitabilă a veniturilor. Categoriile
populaţiei cu venituri mai scăzute sunt puternic defavorizate, ceea ce alimentează tensiunile
sociale.
Analiza din perspectiva evoluţiei inflaţiei relevă următoarele caracteristici:
În 1990, rata medie a inflaţiei a fost modestă, indicele preţului la consumator a fost de
numai 105,1%. Această situaţie a fost cu totul artificială, fiind susţinută, pe de o parte, de
preţurile neliberalizate până în luna noiembrie, şi pe de altă parte, de un deficit extern
35
excepţional de ridicat. Imediat ce a fost slăbită strânsoarea preţurilor administrative, iar
epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeaşi scară a acumulării
deficitelor, inflaţia a explodat în luna noiembrie şi decembrie ( preţ )
Începând cu 1991, timp de trei ani, inflaţia s-a aflat pe o pantă ascendentă. Indicatorul
mediu al preţurilor la consumator a fost de 270, 310 şi respectiv 356%.
În anul 1991, rata înaltă a inflaţiei (170,2% nivelul mediu anual şi 222,8% nivelul la
sfârşitul anului), consecutivă liberalizării preţurilor ce a debutat la 1 noiembrie 1990, a
constituit principala preocupare a Băncii Naţionale. Fenomenul inflaţionist post-liberalizare a
avut un pronunţat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele
general economice. Dificultăţile întâmpinate în realizarea mix-ului adecvat de măsuri care să
atace cauzele şi nu efectele procesului inflaţionist, precum şi faptul că restricţiile adoptate de
sistemul bancar în domeniul creditării nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile să le
transfere efectul în planul economiei reale, au făcut ca rezultatele în stăpânirea inflaţiei să
întârzie până la încheierea anului 1991.
În 1992, rezultatele de ansamblu au continuat să fie nesatisfăcătoare: PIB a scăzut
pentru al cincilea an consecutiv de declin, inflaţia s-a menţinut la un nivel ridicat - 210,4%
nivelul mediu anual şi 199,2% nivelul la sfârşitul anului -, iar creşterea medie a preţurilor la
consumator, atestă transformarea progresivă a inflaţiei corective în inflaţie structurală. Cu
toate acestea, au fost şi semne ale depăşirii momentelor critice ale declinului şi restabilirii
echilibrelor fundamentale în economie.
În al treilea an al tranziţiei, obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a fost cel al
dimensionării raţionale a masei monetare. În toate economiile bazate pe mecanismele pieţei s-
a putut constata că procesul inflaţionist este alimentat prin oferta de bani neacoperită de
resurse materiale într-o structură adecvată. Prin această prismă o politică monetară care
permite creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu inflaţia, nu este în măsură să
îmbunătăţească oferta de resurse reale din economie, ci doar să perpetueze procesul
inflaţionist, motiv pentru care reducerea masei monetare a fost o prioritate în lupta
antiinflaţionistă. Pentru a atinge acest obiectiv BNR a apelat la instrumentele sale specifice şi
anume rata dobânzii (ce a fost majorată succesiv), introducerea unui nou regim valutar prin
care agenţii economici sunt autorizaţi să-şi păstreze integral resursele valutare.
În 1993, inflaţia a ajuns la aproape 300%, (256,1% nivelul mediu anual şi 295,5%
nivelul la sfârşitul anului), nivel care a marcat apogeul dificultăţilor din economie,
concomitent însă cu un progres în stabilizarea producţiei, ca şi în coordonarea politicilor
macroeconomice. Până la sfârşitul lui 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de
demonetizare şi dolarizare, fenomene caracteristice unei economii aflate în criză.
Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare, caracterizat prin:
reluarea creşterii economice bazate pe exporturi, reducerea ratei inflaţiei la 61,7% la sfârşitul
anului, (136,7% nivelul mediu anual); ameliorarea considerabilă a poziţiei contului curent, al
cărui deficit a fost de numai 1,4% din PIB - cel mai scăzut de la declanşarea reformei în
România.
Inflaţia a fost mai înaltă în primele luni ale anului. Ulterior, sub presiunea măsurilor
coerente adoptate în plan fiscal (menţinerea arieratelor la un nivel modest şi chiar scăderea
lor), monetar (controlul expansiunii monetare şi creşterea ratei dobânzii), valutar şi al politcii
de venituri creşterea preţurilor a avut o tendinţă de moderare, chiar dacă aceasta nu a fost
liniară. Faptul că ea a continuat chiar după relaxarea relativă a politicilor financiare arată, în
ultimă instanţă, că tratamentul a fost adecvat şi economia se află pe calea cea bună. Astfel,
rata inflaţiei a fost redusă de la o medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 şi
circa 2% în 1995.
Începând din ultimul trimestru al anului 1995, scăderea ratei inflaţiei s-a întrerupt,
după ce a atins un nivel minim al creşterii preţurilor la consumator, faţă de aceeaşi perioadă a
anului anterior, cifrat la 24,3%, în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesară
36
o restructurare semnificativă a sectorului real, pe care guvernul nu a îndrăznit să o aplice.
Dimpotrivă, chiar, politica economică s-a axat în 1996, pe creşterea producţiei şi reducerea
şomajului iar efectele nu s-au lăsat aşteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflaţia s-a
înscris din nou pe o pantă ascendentă (38,8%). Pe ansamblul anului, creşterea preţului la
consumator a fost de 56,9%. Amânarea măsurilor decisive de reformă au impus o abordare
diferită a programului de stabilizare macroeconomică în 1997, cu scopul de a aşeza economia
românească pe principii de creştere durabilă, pe baza alocării descentralizate a resurselor prin
mecanisme de piaţă, care să se materializeze în câştiguri în eficienţă pe termen mediu şi lung.
Astfel liberalizarea preţurilor (bunurilor şi serviciilor de maximă importanţă) a fost concepută
în strânsă corelaţie cu accelerarea procesului de privatizare.
Creşterea preţurilor la consumator a fost de 151,4%, înregistrând cea mai mare
creştere din ultimii patru ani, aceasta datorându-se în principal liberalizării preţurilor şi
suplimentării presiunilor inflaţioniste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de
activitate economică. Politica monetară din prima parte a anului a contribuit la limitarea
influenţelor liberalizărilor de preţuri şi micşorarea treptată a inflaţiei. Relaxarea
constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activarea a
inflaţiei.
O ilustrare a procesului inflaţionist din România e prevăzută în graficul nr. III.1
Graficul nr. III.1
Rata inflaţiei (variaţie trimestrială - procente)

100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
91

92

93

94

95

96

97
19

19
19

19

19

19

19

3.2 CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

3.2.1 CAUZELE PRINCIPALELOR DEZECHILIBRE DIN


ECONOMIE

3.2.1.1 Dezechibrul structural între cerere şi ofertă


Programul de stabilizare (definit sintetic ca un model de creştere economică durabilă,
cu o ocupare ridicată a forţei de muncă şi o poziţie a balanţei de plăţi finanţată autonom)

37
macroeconomică a debutat, practic, abia în anul 1991; pentru formularea lui, autorităţile au
identificat principalele dezechilibre din economie manifestate în acel moment şi natura
acestora.
Deceniile de economie planificată au construit o structură economică având drept
caracteristici principale creşterea extensivă şi prioritatea sectorului industrial - îndeosebi a
ramurilor mari consumatoare de resurse. Această structură şi-a dovedit brusc caracterul
artificial şi nesustenabil o dată cu dereglementarea pieţei interne şi cu destrămarea bazelor
politice care stăteau la baza funcţionării pieţelor externe. În aceste condiţii, o parte însemnată
a ofertei interne nu şi-a mai găsit corespondent în cerere. Incapacitatea acestui mecanism de a
utiliza eficient potenţialul productiv s-a repercutat către finele anilor '80, în scăderi ale
producţiei. Capacitatea productivă a industriei a scăzut treptat, influenţată de tehnologiile
depăşite, consumurile mari de resurse, productivitatea scăzută şi produsele necompetitive. În
1988 şi 1989, PIB a scăzut cu 0,5%, şi respectiv cu 5,8%. Tendinţa s-a accentuat în primii trei
ani ai reformei, 1993 marcând stoparea declinului şi relansarea economică, ceea ce impune
concentrarea politicii economice pe stabilizarea macroeconomică. Scăderea puternică a
produsului intern brut s-a datorat, pe de o parte, abandonării modelului economic bazat pe
dezvoltarea extensivă a industriei şi, pe de altă parte, reducerii puternice a cererii pentru
exporturile româneşti.

Graficul nr. III.2


PIB real variaţie procentuală anuală
PIB real

10 7,1
3,9 3,9
5
1,5
0

-5
-5,6
-6,6
-10 -8,8

-15 -12,9
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

În linii mari, o dată cu eliminarea (marii majorităţi) a subvenţiilor, inflaţia corectivă a


încetat să mai fie dominanta mişcării preţurilor. Dar, până la echilibrarea ofertei de bunuri şi
servicii cu cererea agregată din economie, inflaţia va continua să rămână un fenomen
economic preocupant.
Dincolo de determinările provenind din sfera cererii, unde politicile monetare şi
fiscale au un rol important, dinamica inflaţiei este influenţată de două evoluţii: pe de o parte,
viteza şi consistenţa restructurării întreprinderilor-problemă şi, pe de altă parte, creşterea
sectorului privat.
Restructurarea economiei a început, practic, o dată cu prăbuşirea regimului trecut.
Ritmul lent şi caracterul gradual al reformelor structurale desfăşurate pe parcursul anilor de
tranziţie au conservat sectorul întreprinderilor de stat mari, ineficiente şi cu un excedent
semnificativ de forţă de muncă. Accelerarea sensibilă a acestui proces a avut loc începând cu
1994, când scăderea forţei de muncă angrenate în industrie concomitent cu o creştere uşoară a
producţiei şi reducerea consumului de energie raportat la PIB, arată că aceasta s-a produs în
special în mod spontan şi nu a cuprins decât parţial acele sectoare ale economiei care
generează tensiuni şi disfuncţionalităţi. Programul de restructurare a vizat, cu prioritate,

38
grupul de întreprinderi cu pierderi mari şi, începând cu 1997 şi regiile autonome, acest proces
fiind destul de dificil datorită poziţiei de monopol a acestora.
Dezvoltarea şi activitatea sectorului privat presupune reducerea procesului inflaţionist,
dacă avem în vedere cel puţin faptul că, raţional, orice întreprinzător privat estimează o piaţă
solvabilă pentru bunurile sau serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă. De
asemenea, acest sector este mult mai flexibil şi cu viteză de reacţie mai mare la schimbările de
pe piaţă.
În acest punct al reformei - cu un sector privat semnificativ, dar nu dominant -
menţinerea unui ritm lent al restructurării ar antrena consolidarea comportamentelor
inflaţioniste care, se ştie, sunt greu de eradicat. Procesul de privatizare a avut o ascensiune
lentă, rezultatul fiind exprimat sintetic de creşterea ponderii sectorului privat în PIB.

Graficul nr. III. 3


Ponderea sectorului privat în PIB procente

70
58,2
60 52,5
50 45,3
38,9
40 34,8
26,4
30 23,6
16,4
20
10
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

3.2.2 POLITICA VENITURILOR

Este cunoscut faptul că majorarea nominală a salariilor are un dublu impact


inflaţionist: atât prin creşterea costurilor, cât şi prin aceea a cererii. O analiză a procesului
inflaţionist în România după 1989, trebuie să se oprească asupra politicii de venituri. Este de
remarcat faptul că echilibrul dintre veniturile salariale şi rezultatele producţiei a fost rupt în
1990, an în care salariile au crescut în termeni reali, în timp ce producţia şi productivitatea
muncii au scăzut accentuat. Se poate aprecia că, în primul an al tranziţiei, preţul plătit pentru
stabilitatea politică internă a fost creşterea salariului real în economie, finanţată prin deficit
extern. (import net cifrat la peste 10% din PIB astfel că explozia inflaţiei a putut fi amânată).
Dezechilibrul venituri - productivitatea muncii a fost corectat, practic, abia în anii
1993 şi 1994; în primul din aceşti ani a continuat scăderea dramatică a venitului mediu real
din economie, în timp ce productivitatea a început să se amelioreze, pentru ca în 1994 să
înceapă creşterea reală a venitului mediu, devansată însă substanţial de creşterea
productivităţii muncii. Această evoluţie s-a obţinut în condiţiile în care indexările de salarii au
fost acordate doar în primele trei trimestre ale anului 1994, motiv pentru care inflaţia s-a
înjumătăţit. În măsura în care creşterea salariilor se bazează pe îmbunătăţirea productivităţii
muncii, nu se produce un impact inflaţionist şi, în plus, creşte cointeresarea în muncă.
Indexările au avut un rol indiscutabil în perioada inflaţiei corective, în special pentru
protejarea păturilor celor mai defavorizate ale populaţiei. Indexările de salarii au dovedit că
nu pot să protejeze nivelul de trai şi contribuie la perpetuarea inflaţiei.
În anul 1995, creşterea veniturilor reale a înghiţit aproape în totalitate sporul
productivităţii muncii. Se menţin decalaje însemnate ale câştigurilor salariale dintre diverse
39
ramuri şi sectoare, între unităţile bugetare şi restul economiei, între societăţile comerciale şi
regiile autonome. Câştigurile salariale reale au cunoscut o creştere semnificativă (12,5%).
Este pentru prima dată după 1990 când puterea de cumpărare a veniturilor salariale creşte
substanţial la nivelul unui an întreg. 1995 a fost primul an în care inflaţia medie anuală
(32,3%) a fost mult mai mică decât creşterea anuală a salariului nominal net din economie
(48,9%). Nici în 1995 nu au dispărut presiunile inflaţioniste ale creşterii salariilor nominale,
dar ele s-au diminuat destul de mult, ca urmare a unei corelări mai bune decât în anii anteriori
a creşterilor salariale cu performanţele economice şi cu evoluţia productivităţii muncii.
În 1997 politica salarială a fost asociată parţial eforturilor depuse în plan monetar,
valutar şi bugetar pentru calmarea inflaţiei; în prima parte a anului autorităţile au reuşit să
frâneze creşterile salariale; în a doua jumătate a anului, indexările şi compensările acordate au
determinat creşterea salariilor în neconcordanţă cu rezultatele economice. Puterea de
cumpărare a câştigurilor salariale a crescut în 1998 cu 6% faţă de anul anterior, mai ales ca
efect a evoluţiilor din a doua jumătate a anului.. Relaxarea politicii salariale în domenii puţin
sau deloc restructurate, recunoscute pentru pierderile şi datoriile restante acumulate şi pentru
menţinerea unui excedent de forţă de muncă, a constituit una din cauzele relansării inflaţiei
spre sfârşitul anului. (graficul III. 8)

Graficul III. 8
Producţia industrială, productivitatea muncii şi câştigurile salariale

20

15
Productia
10 industriala

5
Productivitatea
m uncii pe
0 salariat

-5 Castigurile
salariale reale
-10 in industrie

-15

-20

-25
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Tabelul III.2
Evoluţia veniturilor reale în economie, 1990 – 1998

Venitul Indicele Indicele Modificarea Modificarea


nominal net venitului mediu al venitului real productivităţii
mediu lunar nominal net preţului de net mediu muncii pe
mediu consum al salariat în
populaţiei industrie

40
UM lei/pers. % anual % anual % anual % annual
1990 3.381 110,5 105,1 5,2 -10,8
1991 7.460 220,6 270,2 -18,3 -15
1992 20.140 270,0 310,4 -13,0 -13,4
1993 59.717 296,5 356,1 -16,7 9
1994 141.951 237,7 236,7 0,4 14,7
1995 215.625 148,9 132,3 12,5 13,7
1996 321.169 151,9 138,8 9,4 7,5
1997 623.821 198,3 254,8 -22,17 -1,8
1998 1.073.898 168,6 159,1 5,97 -6,2
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

Aşadar, cu excepţia anului 1993 şi 1994, politica veniturilor a stimulat mai mult decât
a stăvilit procesul inflaţionist. Mai mult, salariile cele mai mari se înregistrează în regiile
autonome subvenţionate din greu – ceea ce întreţine o inechitate socială şi transmite un
semnal confuz, alterând o piaţă a muncii şi aşa rigidă şi neperformantă.
În strategia privind politica veniturilor, autorităţile urmăresc, alături de obiectivul
principal al creşterii acestora în termeni reali, şi evitarea repercusiunilor negative asupra
preţurilor. Aparent aflate în conflict, cele două obiective pot fi efectiv atinse, în condiţiile în
care creşterea veniturilor reale se combină cu creşterea productivităţii muncii. Stabilizarea
macroeconomică favorizează creşterea veniturilor reale, iar succesul acestei coordonări ţine,
în mare măsură de viabilitatea stabilizării.
O altă tendinţă a veniturilor, care trebuie combătută este polarizarea veniturilor.
Sănătatea economiei şi bunăstarea populaţiei nu pot fi reale dacă, statistic, veniturile medii
sunt în creştere, dar dispersia acestora se accentuează de asemenea. Modelul echilibrat al
societăţii este acela în care cea mai mare parte a veniturilor efective se plasează (cât mai
strâns) în jurul mediei.

3.2.3 POLITICA CURSULUI DE SCHIMB

Un rol cu totul particular, prin complexitatea raporturilor sale cu preţurile îl are cursul
de schimb. În politica vechiului regim cursul de schimb a fost utilizat ca instrument de control
al preţurilor, respectiv de raportare a economiei naţionale faţă de variaţiile preţurilor externe.
După revoluţia din 1989, se poate aprecia că nivelul cursului de schimb a constituit, în
toată această perioadă un punct critic al politicii autorităţilor române.
Cursul valutar al leului a fost folosit ca instrument de influenţare a balanţei de plăţi şi
ca pârghie antiinflaţionistă. S-a urmărit ca moneda naţională să se deprecieze suficient pentru
stimularea exporturilor, dar cu preocuparea permanentă de a nu afecta prea mult nivelul
preţurilor (prin importuri).
Se poate pune întrebarea, în ce măsură cursul este cauză sau efect al inflaţiei.
Răspunsul trebuie să ţină seama de natura factorilor generatori de inflaţie, dar şi de
elasticitatea fluxurilor externe (importuri şi exporturi) în funcţie de curs. În cazul României,
fără îndoială că nu cursul de schimb a fost şi nu este factorul principal al mişcării preţurilor.
În cea mai mare măsură, nivelul cursului a tins să reflecte evoluţia preţurilor şi nu invers. În
acelaşi timp însă, importurile româneşti manifestă o elasticitate limitată faţă de preţ, datorită,
printre altele, ponderii mari a componentelor nesubstituibile (energie, materii prime). Se
adaugă aici şi creşterea ponderii preţurilor importurilor în totalul ofertei: între 1990 - 1995,
acestea au reprezentat procente din PIB cuprinse între 20,1% (în 1991) şi 26,7% (în 1995).
În ceea ce priveşte exporturile, acestea reacţionează la stimulii de preţ până la nivelul
atingerii capacităţii maxime de export sau al absorbţiei externe. Până în 1995 nu s-a pus
această problemă a frontierei de export, dar, în acel an, o dată cu atingerea valorii exportului
41
anului 1989 în devize convertibile, apare întrebarea dacă, în structurile de producţie date
(calitativ nemodificate faţă de anii '80), deprecierea accentuată a leului ar mai stimula
exporturile.
Un alt factor care a afectat decizia strategică privind politica de curs l-a reprezentat
evoluţia eratică a preţurilor externe. Impactul asupra balanţei de plăţi a României, al acestor
mişcări de preţuri a fost inconstant: raportul de schimb a înregistrat oscilaţii serioase în jurul
punctului de echilibru. Este cunoscută relaţia dintre dinamica preţurilor externe şi cursul de
schimb: când preţurile externe ale exporturilor cresc, acestea au efectul unei deprecieri
nominale a cursului monedei naţionale, nemaiimpunându-se deprecierea efectivă a monedei.
Acelaşi efect pentru politica de curs îl are scăderea preţurilor externe ale importurilor. În cazul
ţării noastre, variaţiile ample ale raportului de schimb, de la un an la altul, au lipsit banca
centrală de un element previzibil în formularea politicii cursului de schimb.
Liberalizarea preţurilor apare ca o cerinţă obiectivă a aşezării pe principii economice a
raportului dintre preţurile interne, precum şi a raportului dintre preţurile interne şi cele
mondiale. Ea trebuie să se suprapună cu procesul restructurării întreprinderilor. Ca rezultat
imediat al liberalizării preţurilor, inflaţia este inevitabilă.
Politica de liberalizare urmată în România - una graduală, eşalonată pe aproape trei ani
- a avut în vedere mai mulţi factori interni şi externi, plasaţi în zona riscului social minim.
Dacă restricţia principală avută în vedere de autorităţi a fost evitarea unor tensiuni sociale
(generate de mişcarea, mai abruptă, a preţurilor şi veniturilor), se poate spune că obiectivul a
fost atins. Este însă adevărat că acest gradualism prelungit a consacrat, la sfârşit, un nivel al
preţurilor sensibil mai ridicat în comparaţie cu cele din alte economii în tranziţie cu un traiect
al ajustărilor de preţuri mai scurt.
Dar problema de maximă importanţă pentru conducerea politicii economice în
legătură cu inflaţia, nu este nivelul în sine al preţurilor, ci impactul costurilor inflaţiei. Inflaţia
din prima etapă (1990 - 1993), cea corectivă, indusă de reducerea şi, în final, eliminarea
subvenţiilor a fost o inflaţie anticipată (pentru că programul de reducere a subvenţiilor era
anunţat) şi asimetrică (pentru că în urma fiecărei etape, nu toate preţurile din economie au
crescut cu acelaşi procent).
Din a doua parte a anului 1993 inflaţia în ţara noastră a căpătat influenţe predominant
structurale, fiind determinată, în cea mai mare măsură, de evoluţia diferită a diverselor
sectoare ale economiei.
Ajustarea are loc la intervale de timp destul de mari, în funcţie de evoluţia preţurilor
din economie şi a cursului de schimb. Este exprimată opinia că, pe termen mediu, impactul
asupra nivelului general al preţurilor indus de ajustările în salturi ample ale preţurilor
administrate tinde să fie mai mare decât o ajustare frecventă, care ar avea avantajul evaluării
mai exacte, din partea tuturor agenţilor economici, a nivelului corecţiilor viitoare.

3.3 IMPACTUL INFLAŢIEI

CONSIDERAŢII GENERALE

Inflaţia are o seamă de consecinţe care variază de la o ţară la alta şi de la o etapă la


alta, în funcţie de gradul de liberalizare a preţurilor şi de dezvoltare a sistemului financiar. În
ţara noastră inflaţia, care a fost în aceşti ani asimetrică (preţurile, inclusiv salariile, nu s-au
modificat în aceeaşi măsură), a avut efecte serioase asupra populaţiei, întreprinderilor şi
statului.
Sesizând efectele nocive ale inflaţiei ridicate asupra proceselor economice, veniturilor,
comportamentelor şi politicii macroeconomice, Banca Naţională a analizat şi prezentat cu

42
regularitate publicului, aprecierile sale asupra acestui fenomen. Astfel, încă în lucrarea
"Politica monetară în perioada de tranziţie", apărută în noiembrie 1992, se arată printre altele:

3.3.1 EFECTE ASUPRA POPULAŢIEI

Populaţia a receptat diferit repercusiunile inflaţiei de-a lungul peroadei de reformă.


Datorită absenţei unor posibilităţi de protejare efectivă a activelor financiare (populaţia este
creditor net faţă de sistemul bancar), până la finele anului 1993 aceasta a înregistrat pierderi
importante, dobânzile practicate pentru depozite au fost real-negative, neasigurându-se
păstrarea puterii de cumpărare a economiilor. De asemenea populaţia a pierdut şi pe cale
erodării valorii reale a numerarului deţinut (tabelul III.3)
Tabelul III.3
Active financiare ale populaţiei

Economii în Numerar în Rata medie Rata inflaţiei


sistemul bancar afara sistemului a dobânzii la (dec. /dec.)
bancar depozite

UM mld./lei mld./lei % anual % anual


medie anuală medie anuală
1990 249,1 92,4 3-5 37,7
1991 261,8 176,5 11,4 222,8
1992 409,2 411,5 28,3 199,2
1993 645,7 655,1 33,8 295,5
1994 1388,7 1492,5 58,9 61,7
1995 3852,4 2677,7 36,5 27,8
1996 6967,1 3998,3 38,05 56,9
1997 14394,4 6652,5 51,6 151,4
1998 25280,3 10042,8 38,3 40,6
Sursa: Banca Naţională a României, Buletine trimestriale şi Rapoarte anuale

Inflaţia şi politicile asociate de combatere a acesteia au afectat şi veniturile populaţiei.


În perioada 1990 - 1993 mişcarea salariilor a fost mai volatilă decât cea a preţurilor.
În România procesul liberalizării preţurilor (şi veniturilor) nu a ocazionat modificări
importante în structura salariilor. În continuare, salariile cele mai mari se obţin în industria
minieră, energie electrică, petrol şi gaze, metalurgie, transporturi şi chimie (au apărut, în
această categorie, şi activităţile financiare). Se constată, însă, creşterea decalajului dintre
aceste ramuri şi celelalte. Aceste ramuri sunt dominate de regii autonome, care sunt
subvenţionate de către stat.
În acelaşi timp, categoriile cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii de
ajutoare sociale) sunt mult mai sever afectate de inflaţie.

3.3.2 EFECTE ASUPRA SECTORULUI REAL

Agenţii economici au resimţit diferit impactul inflaţiei. Debitorii neţi (întreprinderile


cu probleme sau cele în expansiune) au receptat dobânzile mici, sub rata inflaţiei, ca pe o
43
subvenţie implicită (până în 1994), în timp ce alte întreprinderi, profitabile, cu resurse
financiare proprii au înregistrat pierderi relative. Din 1994, semnul influenţei s-a schimbat, în
condiţiile dobânzilor real-pozitive, menite să combată inflaţia. În ansamblu, sectorul
întreprinderilor este utilizator net de resurse.

Tabel III.4
Sectorul întreprinderi - poziţia faţă de sistemul bancar
- milioane lei; sfârşitul perioadei –

Anul Credite Depozite


1991 124070 34489
1992 198191 86459
1993 398049 298825
1994 584323 1028740
1995 1876931 1926546
1996 5469080 3267515
1997 11099037 5648823
1998 18832929 6989254
Sursa: Banca Naţională a României, Buletine trimestriale şi Rapoarte anuale

Mediul economic inflaţionist a viciat comportamentul economic al întreprinderilor,


mutând centrul preocupărilor de la activitatea productivă către conservarea patrimoniului. Un
efect nociv al acestei orientări l-a constituit acumularea de stocuri, peste nevoile curente ale
producţiei. Această presiune asupra resurselor generează noi tensiuni inflaţioniste.
Investiţiile interne au suferit puternic datorită inflaţiei. Incertitudinile privind costul
resurselor cuplat cu costul ridicat al acestora inhibă potenţialii investitori. Un efect al costului
ridicat în lei pentru programe de investiţii îl reprezintă apelul la credite în valută, soluţie
fructificată mai ales în anul 1995, când totalul creditelor în valută a crescut la circa 722
milioane dolari.

3.3.3 EFECTE ASUPRA SECTORULUI FINANCIAR

Poziţia financiară a statului suferă importante modificări datorită inflaţiei. Emisiunea


de bază monetară a autorităţii monetare, mai mare în perioadele de inflaţie, procură statului
venituri. Datoriile sectorului public (credite bancare) s-au erodat puternic în primii ani ai
reformei sub dublul aspect al inflaţiei şi dobânzilor.
Sectorul bancar este expus puternic în condiţii de inflaţie. Băncile româneşti au
încercat, în perioada 1990 - 1993, să se protejeze de inflaţia în creştere prin asigurarea de
marje de dobândă mai mari şi nu prin creşterea dobânzilor. În acest fel povara inflaţiei a fost
transmisă creditorilor băncilor (populaţia, şi în mai mică măsură o parte a întreprinderilor). Pe
termen mediu (şi lung) o astfel de politică conduce la decapitalizarea şi incapacitatea băncilor
de a mai menţine creditarea, în termeni reali, la acelaşi nivel, fără resurse adiţionale, cum ar fi
de exemplu refinanţarea de la Banca Naţională. În această perioadă, apelul la refinanţarea
44
acordată de Banca Naţională s-a menţinut ridicat în raport cu totalul resurselor băncilor
comerciale (tabelul III. 5)
Un alt factor ce determină băncile să apeleze la resurse de finanţare este acela al
menţinerii unui flux de credite neperformante, care nu generează venituri băncilor.

Tabelul III. 5
Ponderea refinanţării de la Banca Naţională
în pasivul bilanţului agregat al băncilor comerciale, 1990 - 1997
Anul Refinanţare Total resurse Ponderea refinanţării în
(mld. lei - (mld. lei) total resurse
medie zilnică) %

1990 317,4 805,3 39,4


1991 282,3 1298,6 21,7
1992 349,0 2676,1 13,0
1993 823,1 6278,4 13,1
1994 2079,4 15035,5 13,8
1995 2486,3 25712,2 9,7
1996 4089,4 44690,7 9,3
1997 2395,1 26034,7 8,7
Sursa: Banca Naţională a României, Rapoarte anuale 1991-1995, Raport anual 1997
Combaterea inflaţiei şi aducerea şi menţinerea preţurilor la niveluri considerate normale (în
orice caz, comparabile cu ale parametrilor comerciali ai României, dar, pe termen mai lung, în
linie cu standardele europene) reprezintă principala responsabilitate a Băncii Naţionale a
României.

3.4 POLITICA MONETARĂ ŞI CONTROLUL INFLAŢIEI

Unul din obiectivele principale ale intervenţiei statului este menţinerea stabilităţii
preţurilor.
Este neîndoielnic faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară
(cursul de schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra inflaţiei.

3.4.1 MASA MONETARĂ


În România, controlul inflaţiei prin intermediul masei monetare este complicat de
fenomenul de demonetizare acută a economiei, care s-a produs în anii 1990 - 1993. În acea
perioadă, datorită practicării unor dobânzi negative în termeni reali şi datorită prăbuşirii
producţiei, a avut loc o scădere dramatică a cererii de bani, manifestată prin creşterea vitezei
de rotaţie a banilor până la 8,6 rot./an în noiembrie 1993. Cu alte cuvinte, datorită neîncrederii
populaţiei în moneda naţională, aceasta ajunsese să acopere mai puţin de 12% din PIB, în
timp ce, în nici una din ţările central-europene, acest raport nu scăzuse sub 30%.
La sfârşitul anului 1993, când s-a luat decizia relansării încrederii în moneda
naţională, s-a pus concomitent şi problema remonetizării economiei, în sensul creşterii mai
45
accentuate a masei monetare decât a ratei inflaţiei, până când moneda va ajunge să acopere
din nou, circa 40 - 50% din PIB. Acest proces este destul de complicat deoarece
remonetizarea nu se transformă în inflaţie suplimentară doar atâta timp cât PIB creşte sensibil,
iar cererea de bani se îmbunătăţeşte la rândul ei. Începând cu al doilea trimestru al anului
1994, creşterea masei monetare a devansat creşterea preţurilor, arătând practic, că fenomenul
de demonetizare s-a încheiat şi a început un proces invers, care semnifică recâştigarea
încrederea publicului în moneda naţională. De exemplu, în 1995, creşterea masei monetare cu
circa 71% nu a dus la o inflaţie de aceeaşi magnitudine, ci doar la o inflaţie de circa 30
procente, tocmai datorită creşterii PIB cu circa 7% şi a scăderii vitezei de rotaţie cu aproape
20%, (de la 5,6 rotaţii pe an la 4,5 rotaţii pe an). În 1996 se constată o anumită stabilizare a
vitezei de rotaţie (4,9 rotaţii pe an).
Politica monetară a reuşit în 1997 să tempereze considerabil inflaţia care, în contextul
economic dominat de liberalizări de preţuri şi dezechilibre structurale, ameninţa să dezvolte
ritmuri periculoase (creşterea preţurilor la consumator a fost de 151,4%). Liberalizarea
preţurilor efectuată în prima parte a anului 1997 a reprezentat ultima etapă majoră de
liberalizare, fiind de aşteptat ca, în continuare, fluctuaţiile de preţuri să fie sensibil mai mici şi
datorate tot mai mult factorilor structurali. În 1998, procesul de remonetizare a economiei a
continuat ritmul de creştere a masei monetare devansând cu mult rata inflaţiei. Semnalele
favorabile care sugerează refacerea încrederii în moneda naţională sunt puse, totuşi, sub
semnul întrebării de comportamentul populaţiei, ale cărei economii în lei au crescut într-un
ritm net inferior celor înregistrate de masa monetară ca urmare a tendinţei descendente
manifestate de rata dobânzii şi a deprecierii în termeni reali a monedei naţionale faţă de
dolarul american.
Concluzia cea mai importantă este aceea că instrumentul monetar cel mai important
pentru stoparea inflaţiei este masa monetară şi controlul acesteia. De aceea, intervenţiile
pentru majorarea lichidităţii în circuitele economice trebuie realizate cu multă prudenţă.
Deteriorarea (în sensul creşterii) vitezei banilor şi evoluţia negativă a producţiei (în sensul
scăderii) pot însă diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla
inflaţia. Politica monetară trebuie să aibă în vedere în ce manieră controlul sau reducerea
cantităţii de bani din circulaţie afectează viteza de rotaţie a banilor şi mai ales producţia şi
oferta de bunuri pe piaţă.

3.4.2 CURSUL DE SCHIMB

Relaţia dintre cursul de schimb şi rata inflaţiei este unul dintre cele mai controversate
subiecte economice în România. Adepţii menţinerii unui curs fix blamează devalorizarea
leului ca fiind cauza majoră a inflaţiei în ţara noastră, în realitate însă, cifrele oferă foarte
puţin suport acestei idei.
În primul rând, relaţia dintre cursul de schimb valutar şi rata inflaţiei este biunivocă,
cele două variabile influenţându-se reciproc. Cum până în luna mai 1993 procesul de
liberalizare a preţurilor a avut un caracter administrat, se distinge cu greu o relaţie de
cauzalitate puternică dinspre cursul de schimb înspre inflaţie. Mult mai veridică pare cealaltă
alternativă a ajustărilor la care a fost obligat cursul de schimb ca urmare a modificărilor
preţurilor din economie, în condiţiile în care rezervele valutare erau cu totul insuficiente.
În al doilea rând, cursul de schimb real nu s-a situat, la începutul reformei, la un nivel
de echilibru (care să egalizeze exportul cu importul). Este bine cunoscut faptul că în perioada
1983 - 1989 excedentele contului curent al balanţei de plăţi se obţineau prin mijloace pur
administrative, în care nivelul cursului (14 lei/dolar) nu joacă, practic, nici un rol, cursul de
schimb de echilibru situându-se în anul 1990, după unele calcule, la circa 33 - 25 lei/dolar.

46
Astfel, cursul de schimb al leului a fost din start puternic supraapreciat, iar devalorizările şi
deprecierile ulterioare au intervenit fie prea târziu, fie într-o proporţie insuficientă pentru a
corecta acest dezechilibru iniţial. Fapt este că echilibrul cursului real a fost atins din nou abia
în martie - aprilie 1994, la un nivel de circa 1.650 lei/dolar, care a echilibrat contul curent al
balanţei de plăţi timp de câteva luni.
Concluzia cea mai importantă este aceea că, într-o măsură mai mare, cursul de schimb
este determinat de evoluţia inflaţiei, decât invers.
În întreaga perioadă, cu foarte puţine momente de excepţie, obiectivul urmărit a fost
utilizarea cursului valutar drept ancoră inflaţionistă.
Pentru ca aceasta să funcţioneze, e nevoie de îndeplinirea a două condiţii: cursul iniţial
să nu fie supraevaluat, pentru a induce credibilitatea şi a limita cererea de valută, iar
stabilitatea lui, chiar şi relativă, să fie sprijinită în permanenţă de celelalte instrumente de
politică monetară. Dar în ţara noastră nu au fost respectate nici una din cele două condiţii: pe
de o parte, cursul ancoră pornea de la niveluri puternic supraevaluate, ceea ce întreţinea
dezechilibre pe piaţa valutară şi alimenta neîncrederea operatorilor în capacitatea autorităţilor
de a susţine o astfel de politică; pe de altă parte excesul de lichidităţi şi/sau dobânzi negative
în termeni reali descurajau suplimentar pe deţinătorul de monedă naţională şi reducea
sustenabilitatea cursului ancoră.
Aceasta a avut consecinţe dintre cele mai grave pentru economie în ansamblu. În
primul rând, supraevaluarea a stimulat importul şi a descuraj exportul, contribuind în bună
măsură la menţinerea deficitului cronic al balanţei de plăţi. Dacă la începutul anului 1990,
România avea o poziţie externă confortabilă, după opt ani de tranziţie una din restricţiile cele
mai severe este legată tocmai de finanţarea deficitului balanţei de plăţi – chiar dacă datoria
externă acumulată rămâne, totuşi, la niveluri suportabile.
În al doilea rând, restructurarea sectorului real a fost întârziată şi distorsionată.
Semnalul transmis de preţurile internaţionale era confuz, cu atât mai mult cu cât s-au
menţinut, practic, cursuri multiple ale monedei naţionale.
În al treilea rând nu s-a putut forma uan din cele mai importante pieţe pentru o economie
deschisă – piaţa valutară. Împiedicată să-şi găsească echilibrul, aceasta a rămas la un stadiu
incipient de dezvoltare şi, desigur, a avut un impact negativ, asupra închegării altor pieţe – în
special cea monetară şi cea de capital.
În al patrulea rând, nefuncţionarea pieţei valutare a fost principala piedică pentru
investiţiile străine şi a transmis un semnal confuz cu privire la orientarea autorităţilor române.
Se poate spune că eşecul politicii valutare este în strânsă legătură cu progresul lent al
economiei româneşti pe calea maturizării structurilor de piaţă.

47
CONCLUZII

Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor
contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei.
Fenomenul inflaţionist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv
pentru care se impune necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.
Experienţa mondială ca şi întregul spectru al teoriei economice relevă că o creştere economică
de durată şi sănătoasă nu se poate realiza decât într-un mediu neinflaţionist. Politica monetară
şi instrumentele acesteia au evoluat în funcţie de condiţiile istorice din fiecare perioadă dar
obiectivul său central a rămas în continuare stabilitatea preţurilor. Echilibrul monetar
reprezintă un proces care implică acţionarea mai multor pârghii economice şi monetare în aşa
fel încât în final să ducă la realizarea echilibrului între masa monetară şi oferta de bunuri şi
servicii, între cererea solvabilă şi capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativă a
preţurilor.
Pentru ilustrarea stabilităţii monetare este analizată experienţa României în perioada
consecutivă Revoluţiei din Decembrie 1989. Evenimentele care au fost determinate la
începutul tranziţiei de la economia centralizată, totalitară la economia de piaţă au provocat un
dezechilibru monetar major aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte state din Europa Centrală şi
de Est, care au pornit pe acelaşi drum. Dar şi în anii premergători lui 1989 dezechilibre grave
şi profunde începuse să se manifeste alături de declinul economic iar inflaţia luase forma cea
mai periculoasă, cea reprimată, manifestată prin penurie generalizată de mărfuri şi
economisire forţată.
Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi amploare mai ridicată
decât majoritatea celorlalte ţări în tranziţie ca urmare a unor multitudini de cauze: sistemul
rigid de preţuri moştenit de la vechiul regim, preţurile controlate administrativ, dezechilibre
majore ale sectorului real al economiei, şocurile externe care au determinat autorităţile să
opteze pentru liberalizarea prudentă şi graduală a preţurilor. Prudenţa iniţială a avut solide
raţiuni de ordin politic şi social şi s-a dovedit o măsură acceptabilă pe termen scurt dar tot mai
greu de suportat pe termen mediu. Încercarea de a trata efectele şi nu cauzele fenomenelor, nu
a făcut decât să amplifice presiunile inflaţioniste şi să majoreze costul măsurilor inflaţioniste.
Inflaţia atinsă în 1993 (256,1%) a determinat Banca Naţională a României să treacă la
o politică antiinflaţionistă care, aşa cum s-a văzut mai târziu a dus la stabilitatea relativă a
leului, parte componentă a procesului de reformă iniţiată de ţara noastră .
Se poate aprecia că stăpânirea inflaţiei şi reducerea ei la niveluri comparabile cu cele
înregistrate în ţările cu economie de piaţă matură reprezintă nu numai un obiectiv - cheie, dar
şi o unitate de măsură a performanţelor politicii economice a autorităţilor române.
Dincolo de dramatismul implicatiilor sociale, dincolo de prezentarea schematica in
indicatori si cifre, procesul inflationist trebuie analizat si acceptat ca un fenomen economic,
profund dependent de contextul socio-economico-politic.

48
Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice
generale, adica: stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati, cresterea economica,
utilizarea completa a factorilor, ceea ce a fost numit “careul magic”

BIBLIOGRAFIE

1. MANOLESCU, GHEORGHE
Moneda si credit, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003

1. BASNO, CEZAR, NICOLAE DARDAC, CONSTANTIN FLORICEL


Monedă Credit Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti,
1997, capitolul 14

2. ISĂRESCU, MUGUR
Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti,
Caiete de studii ale BNR, Nr. 3, Iunie 1996
Teorii şi politici monetare - Note de curs

3. RĂDULESCU, EUGEN
Politica monetară în procesul de dezvoltare a economiei româneşti
- Teză de doctorat, 1997

4. * * * BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI


Caiete de studii 1/1995, Autor: Prof. dr. Silviu Cerna - "Inflaţia
(Repere pentru o sinteză)"
Rapoarte anuale 1991 - 1995
Raport anual 1997

5. * * * TRIBUNA ECONOMICĂ nr. 19 / 13.05.1998 pg.71


nr. 51-52 / 18-25.12.1998 pg. 139

49