Sunteți pe pagina 1din 4

CONDUITA MOTRICA SI PSIHOMOTRICITATEA

Lafon defineşte psihomotricitatea drept „rezultatul integrării, interacţiunii


educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice, nu
numai în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte
– voinţă, afectivitate, nevoi, impulsuri”.
În fond, funcţia psihomotrică este tocmai această intricare a motricului cu
psihicul, a cărei particularitate rezultă din influenţele factorilor genetici şi a
solicitărilor exprimate faţă de individ.
După Dragnea Adrian, motricitatea poate fi privită din două perspective:
 -ca fenomen observat din exterior (studiul structurii, formei, genezei şi
învăţării mişcărilor) ai cărui factori şi procese sunt explorate descriptiv şi
explicativ printr-un demers intredisciplinar.
 -ca proces privit din interior de către subiectul implicat care simte, alege,
decide, comunică, atacă, ripostează, deci care trăieşte subiectiv mişcarea;
un astfel de studiu îl realizează psihologia şi subramurile sale.
Din punctul de vedere al autorului, abordarea psihomotricităţii se
circumscrie celei de-a doua viziuni, cu afirmarea clară a unităţii aspectelor fizic,
motric şi psihic ale individului.
Psihimotricitatea este definită ca rezultat al integrării funcţiilor motrice şi
mentale sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul
subiectului cu corpul său.
Psihomotricitatea apare astfel atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie
complexă de reglare a comportamentului individual, incluzând „participarea
diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât
şi execuţia adecvată a actului de răspuns”.
După Piaget şi Wallon „psihicul şi motricul nu sunt două categorii
distincte supuse, unul gândirii pure şi celălalt mecanismelor fizice şi fiziologic,
ci dimpotrivă, sunt expresia bipolară a unui singur proces, acela al adaptării
eficiente, suple la condiţiile externe”. Motricitatea, oricât de rudimentară,
participă treptat la constituirea inteligenţei, prin structuri succesive. Între
condiţiile exterioare ale actului motric şi condiţiile subiective mişcarea nu este
doar un mecanism de execuţie, ci un circuit în care fiecare etapă, fiecare detaliu
al operaţiilor este expresia imediată a raporturilor stabilite între individ şi
mediu.
Wallon consideră că „mişcarea redusă la contracţia musculară care o
produce sau la deplasările în spaţiu care urmează nu este decât o abstracţie
fiziologică sau mecanică, gestul motric având un dublu scop – să producă o
modificare a lumii exterioare declanşând o acţiune şi să facă să răsune în sine
lumea exterioară”.
Fundamentarea psihologică teoretică a psihomotricităţii a fost făcută în
mod deosebit de autorii de limbă franceză. La H. Wallon psihomotricitatea stă
la baza „inteligenţei practice”, a „inteligenţei situaţiilor” în care fuzionează
dispoziţiile afective, atitudinile şi mişcările care rezultă din ele şi câmpul
perceptiv-exterior. La Piaget, inteligenţa este o continuare a achiziţiilor
conduitelor practice, o asimilare senzori-motrică, de la operativ la figurativ.
V. Horghidan afirmă că prin educarea psihomotrică se urmăreşte atât
dezvoltarea schemei corporale („aspectul reflexiv”), cât şi organizarea Eu-lui
faţă de lume („aspectul extensiv”).
După M. Epuran, însemnătatea factorilor psihici în activităţile corporale
şi sportive creşte proporţional cu organizarea şi exigenţa procesului instructiv-
educativ. Comportamentul individului depinde – în structura şi formele sale de
manifestare – de natura şi caracteristicile stimulilor care îl provoacă, ca şi de
particularităţile persoanei respective.
Deoarece, în activităţile corporale latura motrică predomină este foarte
important studiul comportamentului motor. Reacţiile motrice sunt (ca orice alte
manifestări psihice) răspunsuri elaborate la anumite stimulări. Cunoaşterea şi
stăpânirea metodicii folosirii celor mai adecvaţi stimuli (aici exerciţiile fizice)
reprezintă premisele obţinerii şi dirijării celui mai adecvat comportament,
corespunzător ţelurilor propuse. Este deci firesc ca întregul efect al procesului
instructiv-educativ să depindă într-o oarecare măsură şi de structura
personalităţii, în care aptitudinile psihomotrice deţin un loc important.
Putem vorbi despre „dezvoltarea psihomotorie” ca obiectiv al educaţiei
fizice şi sportive, cuprinzând:
 dezvoltarea calităţilor motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea,
supleţea);
 dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcărilor);
 dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază (mers, alergare,
săritură, căţărare, aruncare, împingere, tracţiune);
 dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina
de mişcare (stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Capacitatea de lucru a organismului depinde de o serie de factori, cei care
ţin de motricitate fiind foarte importanţi. Literatura psihologică şi pedagogico-
metodică foloseşte, fără să facă vreo deosebire uneori, termenii de abilitate
motrică, dibăcie fizică, capacitate fizică, aptitudini motrice, calităţi motrice. De
obicei, termenii de aptitudini motrice generale sunt confundaţi cu cei de
aptitudini psihomotrice. Ultimele se disting de primele prin aceea că sunt
socotite mai rafinate, conţinând un grad superior de manifestare a funcţiilor
perceptive şi intelectuale.
După N. Păunescu, motricitatea este văzută în raport cu psihismul şi
definită ca:
 O structură neurofiziologică care asigură funcţionalitatea motorie
generală (mişcarea). Ea poate să se manifeste autonom (ex: mişcările
copilului în primul an de viaţă).
 O acţiune organizată şi coordonată prin reprezentarea mintală şi
inteţionalitate, deci prin intervenţia psihicului care anticipează mişcarea şi
o dirijează.
 O structură complexă, dirijată de afectivitate şi conştiinţă (gesturi,
mimică, atitudine).
 Structura motorie este în relaţie de interconexiune şi interacţiune cu toate
structurile psihismului uman, deci putem vorbi de o structură
psihomotrică, care prezintă două caracteristici de bază.
 Unitatea motorie dispune de o mare autonomie funcţională datorită
gradului înalt de automatizare de care se bucură actele componente
(autonomie bazată pe legătura foarte strânsă între unitatea motorie şi
psihism).
 Atât unitatea motorie, cât şi formele de manifestare ale psihismului
dispun de o mare mobilitate de adaptare, împreună determinând întregul
proces de dezvoltare şi adaptare a fiinţei umane.
În prima parte a vieţii umane, motricitatea este o modalitate de manifestare a
răspunsului, de relaţie între organism şi mediu.
Motricitatea este un instrument de adaptare utilizat în mod dominant de către
copil care devine primul şi cel mai important factor al dezvoltării psihice.
Mersul, prehensiunea, poziţiile corpului în spaţiu, etc., sunt modalităţi de
antrenare a psihismului uman, fiind cunoscut faptul că, imobilitatea din primii
ani, de orice natură, generează o întârziere marcantă în dezvoltarea psihică.
Pe măsură ce spaţiu psihic se lărgeşte şi elementele cu care lucrează el
devin abstracţiuni prin fenomenul de automatizare a laturii motorii a
comportamentului, structura motrică îşi capătă o mare autonomie funcţională.
Componentele psihomotricităţii şi ale conduitei motrice
Sfera psihomotrică este foarte largă şi are un conţinut deosebit de bogat şi
variat. Se observă coprezenţa elementelor analitice şi sintetice.
Pe planul comportamentului motric vom sublinia marea însemnătate a
elementelor psihomotricităţii în reglarea voluntară a acţiunilor, atât sub raportul
intenţiei, al orientării spre scop, cât şi al mecanismelor de „urmărire”, control şi
coordonare-compensare.
Această însemnătate iese în evidenţă dacă trecem în revistă componentele
psihomotricităţii (după M. Epuran):
 Schema corporală
 Coordonarea dinamică (a corpului întreg şi a segmentelor)
 Coordonarea statică-echilibrarea
 Lateralitatea
 Coordonarea perceptiv-motrică (percepţia spaţiului, ritmului şi a
mişcărilor proprii)
 Rapiditatea mişcărilor
 Ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a
coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bota, Cornelia – (2000), Ergofiziologie. Editura Globus, Bucureşti


Cârstea, Gheorghe – (1997), Educaţia fizică – teoria şi bazele metodicii.
ANEFS, Bucureşti
Cârstea, Gheorghe – (2001), Didactica educaţiei fizice. ANEFS,
Bucureşti
Cerghit, Ioan – (1997), Metode de învăţământ. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Dragnea, Adrian; Bota, Aura – (1999), Teoria activităţilor motrice.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dragnea, Adrian şi colaboratorii – (2000), Teoria educaţiei fizice şi
sportului. Editura Cartea Şcolii, Bucureşti
Epuran, Mihai, Horghidan, Valentina – (1994), Psihologia educaţiei
fizice. ANEFS, Bucureşti
Golu, Pantelimon; Verza, Emil; Zlate, Mielu – (1996), Psihologia
copilului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Scarlat, Eugeniu – (1993), Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară.
Editura „Editis”, Bucureşti
Şchiopu, Ursula; Verza, Emil – (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile
vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Şerbănoiu, Sorin – (2002), Lecţia de educaţie fizică. Colecţia activităţilor
motrice formative, Bucureşti
Şiclovan, Ion – (1972), Teoria educaţiei fizice şi sportului. Editura
Stadion, Bucureşti
Tudor, Virgil – (1999), Capacităţile condiţionale, coordinative şi
intermediare – componente ale capacităţii motrice. Editura Rai, Bucureşti