Sunteți pe pagina 1din 1

Dupa melci

de Ion Barbu


Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente tematice in structura
poeziei, dintre care, in aceasta secventa se incadreaza tema dezlantuirii puterilor
primordiale, pe care, intr-o adevarata noapte valpurgica, ucenicul vrajitor nu le mai poate
stapani. Sunt stilizate motive folclorice, printre care regasim motivul animalului-totem,
capabil de a descatusa fortele magice ale naturii, precum si motivul ucenicului vrajitor,
incapabil sa mai stapaneasca fortele magice pe care singur le-a descatusat. Sub aspectul epic
al unei naratiuni in versuri , poetul prezinta conjunctura in care eul declanseaza, printr-o
emotie interioara stapanita de furie si groaza, puteri de care este incapabil sa se foloseasca.
Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie
deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a
ierarhiei cosmice, consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului.
Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative ale adancurilor,
fara posibilitatea de a le mai opri. Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si
a fantomelor, a varcolacilor si a babelor stirbe, a tuturor intruparilor grotesti ale tenebrelor.
Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea
lumii magice, nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii,
apar fiinte infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi
bubosi", ca in tablourile suprarealiste. Toate epitetele sugereaza deplasarea spre sarja, spre
baroc, prin acel principiu binecunoscut, "eblouir Ies yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita
de secure,/ Scurt, furis/ inghitea din luminis./ Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam
piezis/ Cum casca/ Buze searbade de iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti
pestrite/ De paroase,/ De barboase/ Joimarite".
Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice,
fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din urma, unui
demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/ Curgeau betele
taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi...
Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar
al formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale
copilului neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut
timpanele, intr-un tremur al fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum
scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din
funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!" . Acest vers, dupa parerea mea, dovedeste ca
Ion Barbu este si azi la fel de actual prin prisma acestei idei, transpusa in practica de
intelectualii zilelor noastre, la fel ca cel din poem. Observa o tristete o lipsa de atitudine pe
care o manifesta intelectualii zilelor noastre, cand societatea incepe sa semene tot mai mult
cu nazdravana de padure.