Sunteți pe pagina 1din 60

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS DREPT PROCESUAL CIVIL (partea generală) (Ciclul I)

AUTORI:

Marcela Mariț dr. în drept, conf.univ.interim. Alexandru Prisac mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Prezenta lucrare este destinată studenților, masteranzilor, doctoranzilor, profesorilor din instituțiile de învățămînt superior, avocaților, procurorilor, judecătorilor și lucrătorilor organelor administrației publice locale.

ABREVIERI Convenția Europeană - Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950; CADO – Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950; CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

CF Codul familiei;

CPC – Codul de procedură civilă;

CC

Codul civil;

CM

Codul muncii;

CPP – Codul de procedură penală;

CSJ – Curtea Supremă de Justiție;

CNAJGS Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat; Ex. Exemplu.

CUPRINS

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

7

 

7

Definiția, obiectul și metoda de reglementare a dreptului procesual civil

7

Sarcinile procesului civil

8

Noțiunea formei de apărare a drepturilor și intereselor legitime

9

Noțiunea și structura normei procesual civile

10

Capitolul II

12

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

12

Noțiunea și importanța principiilor dreptului procesual civil

12

Capitolul III

13

RAPORTURILE PROCESUAL CIVILE

13

Noțiunea raporturilor procesual civile și particularitățile lor

13

Premisele (temeiurile) apariţiei raporturilor procesual civile

14

Structura raporturilor procesual civile

14

Participanții la procesul civil

14

Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției

15

Capitolul IV

16

COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

16

Noțiunea de competență generală

16

Clasificarea competenței generale

16

Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale

16

Capitolul V

17

COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

DE DREPT COMUN ȘI COMERCIALE

17

Noțiunea de competență jurisdicțională și deosebirea ei de competența generală

 

17

Felurile de competență jurisdicțională

18

Conflictele de competență jurisdicțională și soluționarea lor

18

Capitolul VI

20

PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL

20

Noțiunea de părți în procesul civil

20

Condițiile pentru a fi parte la proces

21

Coparticiparea procesuală

22

Capitolul VII

23

PARTICIPAREA INTERVENIENȚILOR LA PROCESUL CIVIL

23

Noțiunea și felurile intervenienților în procesul civil

23

Intervenienții care formulează pretenții proprii la obiectul litigiului (intervenția

principală)

23

Intervenienții care nu formulează pretenții proprii la obiectul litigiului (intervenția accesorie)

23

Capitolul VIII

25

PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL

25

Rolul și importanța participării procurorului în procesul civil la etapa actuală a

dezvoltării societății

25

Poziția procesuală a procurorului în procesul civil

26

Capitolul IX

27

PARTICIPAREA LA PROCES A AUTORITĂȚILOR PUBLICE, ORGANIZAȚIILOR ȘI CETĂȚENILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI INTERESELOR ALTOR PERSOANE

27

Temeiurile, scopul și formele de participare la proces a autorităților publice,

organizațiilor și cetățenilor pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor

altor persoane

27

Depunerea concluziilor de către autoritățile publice în cazurile prevăzute de lege

28

Capitolul X

30

REPREZENTAREA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

30

Noţiunea de reprezentare judiciară

30

Felurile și temeiurile reprezentării judiciare

30

Volumul împuternicirilor reprezentantului în judecată

31

Formularea împuternicirilor reprezentantului în judecată

32

Capitolul XI

33

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

33

Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată în procesul civil

33

Taxa de stat

34

Scutirile de taxa de stat. Amînarea și eșalonarea plății taxei de stat

35

Cheltuielile de judecare a pricinii

35

Capitolul XIII

37

ACȚIUNEA CIVILĂ

37

Elementele acțiunii civile și importanța lor

38

Clasificarea acțiunilor civile

39

Dreptul la acțiune. Premisele și condițiile de exercitare a acțiunii civile

39

Modalitățile de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii

41

Actele de dispoziție ale părților

41

Asigurarea acțiunii

42

Capitolul XII

44

PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

44

Noțiunea și scopul probațiunii judiciare

44

Noțiunea și clasificarea probelor

44

Obiectul probației

46

Faptele care nu se cer a fi dovedite

46

Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probă

47

Veridicitatea probelor

47

Aprecierea probelor

48

Felurile mijloacelor de probă

49

Delegațiile judecătorești

49

Capitolul I NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL DREPTULUI PROCESUAL

CIVIL

Definiția, obiectul și metoda de reglementare a dreptului procesual

civil

Procedura civilă constituie activitatea desfășurată de către instanțele judecătorești în scopul apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei. Sarcina de înfăptuire a justiției într-un stat de drept, revine organelor statului, special constituite în acest scop. Potrivit art. 114 al Constituției RM, ,,Justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești”. Activitatea instanțelor judecătorești este reglementată de totalitatea normelor adoptate și sancționate în acest sens de către stat pentru a garanta respectarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei la înfăptuirea justiției. Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului de drept, și-a schimbat de- a lungul timpului atît denumirea, cît și conținutul. Pînă în secolul al XVIII-lea

denumirile predominante au fost acelea de ,,practică judiciară” , ,,practică civilă” și ,, practica procesului civil”. Un secol mai tîrziu cuvîntul ,,procedură” l-a înlocuit pe acela de practică. Încet își face și denumirea de ,,drept procesual civil”. 1

Totuși și în doctrina contemporană au apărut unele încercări de renunțare la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză întîlnim denumirea de ,,droit judiciare privé”. În literatura spaniolă și-a făcut loc sintagma ,,derecho jurisdiccional”. 2 Astăzi, termenul ,,proces civil” este polisemantic și poate avea înțelesul

de:

- ramură de drept;

- obiect de studiu;

- activitate a instanței de judecată cu privire la examinarea și soluționarea cauzelor civile;

- cauză civilă concretă examinată în instanța de judecată.

Sarcinile procesului civil

Potrivit art. 4 al CPC ,,Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.” Reieșind din conținutul acestor prevederi legale, sarcinile procesului civil le constituie:

1. Judecarea justă a cauzelor civile. 2. Judecarea în termen rezonabil a cauzelor civile.

1 Ioan Leș. Drept procesual civil. Lumina Lex, București 2002, p. 8.

2 Idem.

Noțiunea formei de apărare a drepturilor și intereselor legitime

În cazul încălcării sau contestării drepturilor și intereselor legitime ale

persoanelor fizice sau juridice de către alte persoane sau supunerii unui pericol de

a fi încălcate în viitor, de fiecare dată apare necesitatea obiectivă de aplicare a

anumitor măsuri de apărare (metodă de apărare) 3 în raport cu persoana obligată ce

a acționat în mod ilicit. Pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei, legislatorul a prevăzut mai multe mijloace de apărare. În vederea, aplicării acestor mijloace, a fost reglementată și activitatea instanțelor judecătorești și altor organe de stat precum și a unor organizații, persoane investite, constituite sau specializate în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice. În cazul încălcării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei este

necesară implicarea unui organ competent în apărarea drepturilor. Aceasta a fost menționat și în faimoasa axiomă de drept din antichitate – nimeni nu poate fi judecător în propria pricină (cauză) 4 . Metoda de apărare constituie o categorie de drept material, fiind măsurile de protecție ce pot fi întreprinse pentru apărarea drepturilor civile ce poate constitui soluția pentru litigiile de drept. Metodele de apărare a drepturilor, în principiu, sunt prevăzute de normele de drept ce reglementează raporturi de drept material corespunzătoare. Prevederile art. 11 al Codului civil stipulează metodele de apărare a drepturilor civile, care sunt: recunoaşterea dreptului, restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui, recunoaşterea nulităţii actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică, impunerea la executarea obligaţiei în natură, autoapărare, repararea prejudiciilor, încasarea clauzei penale, repararea prejudiciului moral, desfiinţarea sau

3 Ibidem, p. 6.

4 Гражданский процесс. Общая часть, учебник под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., изд. Амалфея, Минск: 2001, с. 6.

modificarea raportului juridic, neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică, alte căi prevăzute de lege. Forma de apărare a drepturilor civile, comparativ metodei de apărare, este ordinea concretă de apărare a drepturilor a anumitor organe de jurisdicție. Prin forma de apărare a drepturilor civile trebuie de înțeles o activitate legală a organelor competente în apărarea drepturilor ce se rezumă la constarea circumstanțelor de fapt a cauzei civile, aplicarea normelor juridice corespunzătoare, stabilirea metodei de apărare și emiterea hotărîii. 5 Putem enumera următoarele forme de apărare a drepturilor civile:

judiciară, administrativă, obștească (privată) și mixtă. Din toate aceste forme de apărare prioritară este forma judiciară.

Noțiunea și structura normei procesual civile

Reieșind din metoda de reglementare dispozitiv-imperativă a dreptului procesual civil, normele acestei ramuri de drept în majoritata cazurilor au fie un caracter imperativ, fie unul dispozitiv. 6 Normele care, prin obiectul său/și prin scopul lor, aparțin dreptului procesual civil alcătuiesc, ca toate celelalte norme juridice, un sistem: a) aceste norme structurează un ansamblu de reglementări, avînd același obiect, aceeași finalitate, aceleași metode și aceleași principii; b) între normele acestei ramuri există legături specifice, directe și indirecte, astfel ele exinstă într-un ansamblu închegat de elemente; c) ordonarea normelor în sistem prespune atît raporturi de subordonare între normele respective, cît și raporturi de coordonare dintre acestea; d) deși normele de procedură civilă fac parte, ca subsistem, din sistemului juridic normativ, ele se deosebesc totuși de toate celelalte norme juridice prin specificul relațiilor sociale reglementate (relații apărute în cadrul activității de înfăptuire a justiției în litigiile civile), precum și

5 Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 6. 6 Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 26.

prin funcțiile proprii (în primul rînd, funcția de asigurare a valorizării drepturilor materiale civile contestate sau încălcate). 7 Normele dreptului procesual civil constituie cealaltă ,,fațetă” a normelor de drept material 8 ( a dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii etc). Norma de drept material reglementează raportul juridic material litigios, iar normele procesual civile reglementează organizarea instanței de judecată, activitatea acesteia și conduita participanților la proces în vederea soluționării litigiului ce derivă din raportul material litigios prin aplicarea normei materiale. Normele de drept material în procedura civilă mai sunt denumite și norme de fond. 9

Reieșind din cele menționate mai sus, normele de procedură civilă sunt regulile obligatorii, generale și impersonale ce reglementează organizarea instanțelor judecătorești, competența organelor de justiție, conduita instanței de judecată și a participanților la proces în legătură cu examinarea și soluționarea cazurilor civile și executarea a documentului executoriu.

7 Ion Deleanu. Procedura civilă. Editura Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994, p. 14.

8 I. Stoienescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil, teoria generală. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 39.

9 V.M. Ciobanu. Op. Cit. p. 168 197.

Capitolul II PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL

CIVIL

Noțiunea și importanța principiilor dreptului procesual civil

Termenul ,,principiu”din latinescul „principium” înseamnă început sau temei. Principiile dreptului constituie acele norme generale conducătoare a conținutului tuturor normelor juridice. Procesul civil constituie o activitate organizată în vederea realizării anumitor sarcini care este guvernat de anumite reguli generale. Prin principii fundamentale ale dreptului procesual civil înțelegem acele reguli generale, în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului civil, precum și statutul instanței judecătorești și participanților la proces, exprimînd esența ramurii dreptului procesual civil. Autorul rus М.А. Гурвич, a grupat principiile dreptului procesual civil după criteriul rolului acestor principii la înfăptuirea justiției 10 (mai sunt clasificate și după obiectul de reglementare), acestea fiind:

10 Гражданское процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.А. Гурвич, изд. Высщая школа, Москва, 1964, с. 29.

a) principiile organizațional-funcționale ale dreptului procesual civil sunt

principiile ce reglementează organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești (principiul înfăptuirii justiției în exclusivitate de către instanțele judecătorești, principiul independenței judecătorului și supunerii lui numai legii, principiul rolului diriguitor al judecătorului în procesul civil, judecarea unipersonală și

colegială a pricinilor civile, principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii și a justiției, principiul publicității ședințelor de judecată în procesul civil, principiul limbii de procedură și garantarea dreptului la interpret).

b) principiile funcționale ale dreptului procesual civil sunt principiile ce

reglementează activitatea procesuală a instanțelor judecătorești și a participanților la proces, precum și a altor subiecți procesuali, acestea reglementează procesul civil propriu-zis (principiul legalității procesului civil; principiul disponibilității; principiul contradictorialității, principiul egalității în drepturi procedurale ale

părților, principiul oralității dezbaterilor judiciare, principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare). La examinarea și soluționarea litigiilor cu element de extraneitate se aplică o categorie aparte de principii, numite și principii internaționale ale dreptului procesual civil, pe care le vom analiza într-un paragraf aparte.

Capitolul III RAPORTURILE PROCESUAL CIVILE

Noțiunea raporturilor procesual civile și particularitățile lor

Raporturile procesual civile reprezintă un sistem de relații sociale, reglementate de normele dreptului procesual civil, ce apar între instanța de judecată și participanții la proces în vederea apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei într-o pricină civilă concretă.

Premisele (temeiurile) apariţiei raporturilor procesual civile

Apariţia unui raport procesual civil, ca şi în cazul altor raporturi juridice, este condiţionată de existenţa anumitor temeiuri. Pentru apariţia, modificarea sau stingerea unui raport procesual civil este necesar să fie întrunite cumulativ trei premise 11 :

- existenţa normelor procesual civile;

- capacitatea procesuală a subiecţilor;

- producerea faptelor juridice.

Structura raporturilor procesual civile

Raporturile procesual civile cuprind următoarele trei elemente: obiectul, conținutul și subiecții. Doar aceste trei elemente împreună pot constitui un raport procesual civil. În literatura de specialitate s-a menționat că structura raporturilor procesual civile constituie conexiunea stabilă a elementelor acestuia. 12

Participanții la procesul civil

Legislatorul a prevăzut exhaustiv în Codul de procedură civilă categoriile participanților la procesul civil. Potrivit art. 55 al CPC, sunt participanţi la proces:

părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sunt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.

11 Premisele apariţiei unui raport juridic mai sunt numite şi condiţii ale naşterii raportului juridic. Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1994, p. 196.

12 Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 114.

Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției

Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției se referă la categoria subiecților raporturilor procesual civile care nu manifestă un interes material- juridic sau procesual-juridic în procesul civil. Constatarea existenței anumitor interese de diferit ordin în examinarea și soluționarea procesului, va constitui un temei de recuzare sau de abținere pentru unele din persoane care contribuie la înfăptuirea justiției. Astfel, în vederea soluționării juste și rapide a cauzelor civile, precum și a bunei desfășurări a ședinței de judecată în procesul civil participă:

grefierul, reprezentantul, interpretul, martorul, expertul, specialistul și executorul judecătoresc.

Capitolul IV COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Noțiunea de competență generală

Competența generală este acea instituție juridică ce îndeplinește funcția de delimitare a cauzelor ce urmează a fi examinate și soluționate de către instanța de judecată sau de alte organe jurisdicționale.

Clasificarea competenței generale

În literatura de specialitate au fost evidențiate mai multe feluri ale competenței generale. De regulă acestea sunt clasificate după următoarele trei criterii: 13

1. În dependență de caracterul litigiilor – competența generală în litigiile

ce apar din raporturile civile, familiale, de muncă, funciare etc; 2. În dependență de caracterul normelor ce reglementează competența

generală – competența generală comună, ce este reglementată de normele procesual civile cu caracter general (de exemplu art. 33 al CPC), și competența generală specifică, ce este determinată în temeiul anumitor reglementări speciale (de exemplu: art. 279 al CPC).

3. În dependență de faptul, dacă legea atribuie examinarea și soluționarea

unei categorii concrete de cauze în competența unui singur organ sau în competența mai multor organe jurisdicționale, competența generală se divizează în două categorii: competența generală exclusivă și competența generală

multiplă. 14

Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale

13 М. В. Жуйков. Судебная защита прав гражданин и юридических лиц. Изд. Городец, Москва, 1997, с. 5.

14 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 147.

Criteriile și regulile de delimitare a competenței generale sunt prevăzute

atît de legea procesual civilă, cît și de cea materială. Cu ajutorul acestor reguli se soluționează în mod particular problema delimitării împuternicirilor instanțelor judecătorești de drept comun în soluționarea litigiilor și apărarea drepturilor, pe de o parte, și de împuternicirile instanțelor judecătorești specializate, precum și a altor organe jurisdicționale în același domeniu. În literatura de specialitate s-au evidențiat mai multe criterii de determinare a competenței generale dintre care: 15

1. Obiectul apărării judiciare;

2. Caracterul raportului material litigios;

3. Calitatea subiecților raportului material litigios;

4. Existența unor drepturi contestabile sau incontestabile;

5. Existența unei convenții încheiate dintre părțile litigiului;

6. Forța juridică a actului normativ contestat.

Capitolul V COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI DE DREPT COMUN ȘI COMERCIALE

Noțiunea de competență jurisdicțională și deosebirea ei de competența generală

Competența jurisdicțională constituie acea instituție procesuală a căror norme juridice reglementează delimitarea în cadrul sistemului judecătoresc a împuternicirilor stabilite de lege a instanțelor judecătorești de a examina și soluționa o anumită pricină civilă concretă. Competența jurisdicțională constituie o garanție procesual civilă în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei. Cunoscînd instanța judecătorească căreia este în drept să se adreseze pentru apărarea drepturilor și intereselor sale, persoanele fizice sau juridice pot

15 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 151.

cere ca anume această instanță judecătorească să examineze litigiul său. Din acest considerent, competența jurisdicțională trebuie să fie într-un mod clar și riguros prevăzută de lege. 16

Felurile de competență jurisdicțională

Regulile de delimitare a împuternicirilor instanțelor judecătorești sunt stabilite în raport cu felurile competenței jurisdicționale. Criteriile de delimitare a împuternicirilor între diferite verigi ale sistemului judecătoresc și diferite instanțe judecătorești sunt prevăzute în Codul de procedură civilă în dependență de felurile competenței jurisdicționale (art. 33/1, art. 38 40, art. 42 al Codului de procedură civilă). În literatura de specialitate sunt evidențiate următoarele trei feluri ale competenței jurisdicționale: 17 1) competența jurisdicțională materială sau după obiect; 2) competența jurisdicțională teritorială; 3) competența jurisdicțională funcțională.

Conflictele de competență jurisdicțională și soluționarea lor

În practica judiciară, la determinarea competenței jurisdicționale a instanței de judecată pot apărea anumite divergențe, cum ar fi conflictul de competență. Conflictul de competență jurisdicțională constituie existența anumitor divergențe privitor la competența jurisdicțională în soluționarea unei pricini civile concrete de către o instanță de judecată sau alta. Conflictul de competență este de două feluri: conflictul pozitiv și negativ. Conflictul pozitiv de competență este situația cînd două sau mai multe instanțe de judecată se declară competente de a

16 В. Каменков. Правила подсудности Хозяйственного процессуального кодекса Республики Беларусь – гарантия права на судебную защиту//Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 12, c. 5.

17 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 167.

soluționa o pricină civilă 18 . Conflictul negativ de competență este situația cînd mai multe instanțe de judecată își declină competența în examinarea și soluționarea unei pricini civile. 19 Apariția unor conflicte de competență, în principiu este determinată de existența competenței teritoriale alternative, precum și de interpretarea dată în mod diferit a normelor de competență jurisdicțională. Potrivit art. 44 alin. (1) al CPC, ,,instanța judecătorească în fața căreia s-a ivit conflictul de competență jurisdicțională suspendă din oficiu procesul și înaintează dosarul către instanța în drept să soluționeze conflictul de competență.” Conflictul de competență poate fi invocat de către participanții în procesul civil prin cererea depusă către instanța de judecată în care s-a ivit conflictul de competență jurisdicțională. Conflictele de competență jurisdicțională se soluționează prin mijloace regulatorii expres prevăzute de lege, de către instanța ierarhic superioară și comună instanțelor în care s-a ivit conflictul de competență. Dispozițiile art. 44 alin. (2) – (5) al CPC stipulează regulile de determinare a instanței competente de a soluționa conflictul de competență, în dependență de categoria instanțelor aflate în conflict.

18 Florea Măgureanu. Op. Cit. p. 180.

19 Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 2cc-32/2010 din 15.09.2010.

Capitolul VI PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL

Noțiunea de părți în procesul civil

Obiectul procedurilor contencioase este examinarea și soluționarea litigiul de drept. Însă existența litigiului de drept este posibilă doar între două părți care își susțin poziția proprie. Astfel, părțile sunt în orice caz cînd în procesul civil participă doi subiecți procesuali opuși, afirmînd interese proprii. În sens larg, părțile în procesul civil sunt acei subiecți a căror litigiu cu privire la drepturile și interesele legitime urmează a fi soluționat de către instanța de judecată. 20 În sens restrîns, părțile sunt prezumații subiecți ai raportului material litigios, care participă în proces în nume propriu, avînd interes material și procesual în soluționarea litigiului, suportînd efectele hotărîrii judecătorești și cheltuielile de judecată. 21 Definiție asemănătoare a părții în procesul civil este prevăzută și de Codul de procedură civilă. Conform art. 59 alin. (1) al CPC,,Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.” Părțile constituie subiecți prezumați ai raportului material litigios din momentul intentării procesului pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești. Deci, odată cu pronunțarea hotărîrii judecătorești și devenirii ei irevocabile se stabilește cu certitudine dacă părțile sunt sau nu subiecți ai raportului material litigios. Reclamantul este prezumatul subiect al raportului material litigios, 22 care susține că i-au fost încălcate sau contestate drepturile sau interesele legitime, la cererea căruia este intentat procesul civil.

20 Шакарян М. С. Учение о сторонах в советском процессе. Москва, 1983, с. 9-10.

21 A.A. Власов. Op. Cit. p. 74.

22 В. Каменков. Стороны в хозяйственном процессе// Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 13, c. 50.

Pîrîtul este prezumatul subiect al raportului material litigios, împotriva căruia este înaintată pretenția de către reclamant și în privința căruia se presupune că ar fi încălcat drepturile și interesele legitime ale reclamantului. 23

Condițiile pentru a fi parte la proces

Pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile pentru a fi parte la proces. Condițiile pentru a fi parte la proces sunt: calitatea procesuală, capacitatea procesuală, justificarea interesului procesual. În caz de nerespectare a acestor condiții survin anumite consecințe procesuale care se stabilesc în dependență de categoria condiției neîndeplinite.

Drepturile și obligațiile procesuale ale părților

Drepturile și obligațiile procesuale ale părților pot fi divizate în generale și speciale. Drepturile și obligațiile generale – sunt drepturile și obligațiile procesuale pe care le au fiecare participant la proces inclusiv părțile. 24 Drepturile și obligațiile generale ale părților sunt prevăzute de art. 56 al CPC precum și alte prevederi ale Codului de procedură civilă. În conformitate cu prevederile art. 56 alin. (1) CPC,,participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală civilă.”

23 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 70.

24 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 71.

Drepturile participanților la proces sun corelative obligaților lor procesuale. Participanții la proces sunt obligați să se folosească cu bună-credință de drepturile lor procedurale (art. 56 alin. (3) CPC). De asemenea, participanții la proces sun obligați să respecte ordinea în ședința de judecată (art. 195 al CPC) și să îndeplinească actele de procedură în ordinea și în condițiile stabilite de lege. Drepturile speciale. Părțile au drepturi și obligații mult mai largi decît a celorlalți participanți la proces, deoarece se bucură de anumite drepturi speciale. Potrivit art. 60 alin. (1) al CPC,,în afară de drepturile specificate la art. 56, părțile dispun de drepturi speciale.”Aceste drepturi pot fi exercitate doar de către părți. Drepturile speciale ale părților pot fi divizate în drepturile exclusive ale reclamantului, drepturile exclusive ale pîrîtului, drepturile comune ambelor părți.

Coparticiparea procesuală

De cele mai multe ori, la judecarea cauzei în prima instanță există un singur reclamant și un singur pîrît, la judecarea în apel un singur apelant și un singur intimat etc. Sunt însă destul de frecvente cazurile în care poziția contradictorie există între mai mult de două persoane, deci cînd, în același proces, două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori de pîrît. 25 O astfel de situație este cunoscută sub denumirea de coparticipare procesuală. 26 În literatura de specialitatea s-au menționat următoarele trăsături specifice instituției coparticipării procesuale: 27 a) coparticipanții sunt toți subiecți prezumați ai raportului material

litigios;

b) coparticipanții participă în același proces; c) interesele și pretențiile coparticipanților nu se exclud reciproc.

25 Viorel Mihai Ciobanu. Op. Cit. p. 53.

26 În literatura română de specialitate mai este numită și litisconsorțiu.

27 С. Ф. Афанасьев, А. И. Зайцев. Гражданский процесс. Изд. Норма, Москва, 2004, с. 133.

Reieșind din cele menționate, coparticiparea procesuală este participarea concomitentă în același proces a mai multor reclamanți și/sau a mai multor pîrîți interesele și pretențiile cărora nu se exclud reciproc. 28

Capitolul VII PARTICIPAREA INTERVENIENȚILOR LA PROCESUL CIVIL

Noțiunea și felurile intervenienților în procesul civil

Intervenienții sunt subiecții prezumați ai raportului material juridic interdependent cu raportul material litigios, care intervin sau sunt atrași într-un proces deja pornit pentru a-și apăra propriile drepturi și interese legitime diferite de cele ale părților.

Intervenienții care formulează pretenții proprii la obiectul litigiului (intervenția principală)

Intervenienții principali sunt definiția ca fiind terțele persoane care după pornirea procesului intervin în cadrul acestuia pentru a-și apăra propriile drepturi și interese legitime, prin înaintarea pretențiilor proprii la obiectul litigiului.

Intervenienții care nu formulează pretenții proprii la obiectul litigiului (intervenția accesorie)

Intervenientul accesoriu este acel participant care intervine sau este atras într-un proces deja pornit fie alături de reclamant sau de pîrît dacă hotărîrea pronunțată ar putea să influențeze drepturile sau obligațiile lui față de un din părți, dar în lipsa unui raport material juridic cu partea opusă.

28 Ibidem, 133.

Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu. Participarea intervenientului accesoriu la proces prezintă importanță și din punct de vedere al puterii lucrului judecat. 29 Hotărîrea judecătorească produce mai multe efecte juridice. Însă pentru ca hotărîrea judecătorească să producă toate efectele juridice la examinarea acțiunii de regres este necesar de a fi atras în procesul inițial intervenientul accesoriu. Potrivit art. 69 alin.(1) al CPC,,Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.” În caz dacă partea interesată nu va înștiința intervenientul accesoriu despre pornirea procesului în condițiile art. 69 alin. (1) al CPC, hotărîrea judecătorească nu va produce față de intervenientul accesoriu efectul de prejudicialitate, 30 la examinarea acțiunii de regres. Prejudicialitatea 31 constituie unul din efectele juridice ale hotărîrii judecătorești care face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces a faptelor și raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărîre judecătorească. 32 În conformitate cu prevederile art. 69 alin. (2) al CPC,,în caz de examinare a pricinii fără ca partea să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele și raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acțiunii de regres depuse împotriva intervenientului”.

29 Puterea lucrului judecat semnifică faptul că hotărîrea exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărîre. Mihaela Tabârcă. Drept procesual civil. Ed. Univers Juridic, București, 2005, vol. I, p.703.

30 Potrivit art. 123 alin. (2) al CPC,,faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în instanța de drept comun sau în instanța specializată sunt obligatorii pentru instanța care judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane.” De exemplu: dacă în acțiunea privind repararea prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit într-un accident rutier (accident troleibuz) s-a stabilit prin hotărăre judecătorească că mărimea prejudiciului material este de 20000 lei, la examinarea acțiunii de regres, intervenientul accesoriu nu va putea contesta mărimea prejudiciului material cauzat în calitatea sa de pîrît în acest proces.

31 Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 2r- 425/10 din 22.10.2010.

32 E. Belei. Efectele juridice ale hotărîrilor judecătorești//Revista Națională de Drept, 2010, nr. 2, p. 46.

Dacă intervenientul accesoriu înștiințat în modul prevăzut de lege nu intervine în proces fără motive întemeiate, va fi decăzut din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluționat greșit din cauza incorectitudinii în proces a părții la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedește că explicațiile, acțiunile și mijloacele de apărare ale părții au fost greșite din intenție sau culpă gravă (art. 69 alin. (3) al CPC). În fiecare caz instanța va explica părților efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu. 33

Capitolul VIII PARTICIPAREA PROCURORULUI LA PROCESUL CIVIL

Rolul și importanța participării procurorului în procesul civil la etapa actuală a dezvoltării societății

Procurorul nefiind subiect al raportului material litigios, nu este cointeresat personal în desfășurarea procesului civil. Astfel, interesul procurorului în cadrul procesului civil este exclusiv procesul-juridic (pronunțarea unei hotărîri legale și întemeiate). În marea majoritate a cazurilor procurorul își realizează funcția sa de ocrotire a normelor de drept prin conducerea și exercitarea urmării penale, reprezentînd învinuirea în instanțele judecătorești, în condițiile legii. Toate aceste atribuții ale procurorului sunt realizate în cadrul proceselor penale. Însă la procesul civil, procurorul participă ca o figură excepțională. 34

Temeiurile și formele de participare a procurorului în procesul civil

33 М. Алиэскеров. Последствия неявки сторон и третьих лиц в судебное заседание// Российский судя, 2006, N. 4, c.19.

34 E. T. Leibman. Manual de Derecho Procesal Civil. Ediciones Juridicas Europa-America, Buenos Aires, 1981, p.

103.

Legislația procesual civilă a diferitor state prevede, în principiu, două forme de participare a procurorului la procesul civil: a) intentarea procesului; b) intervenirea în proces pentru a depune concluzii. Codul de procedură civilă al RM prevede participarea procurorului în procesul civil doar într-o singură formă – intentarea procesului civil în temeiurile prevăzute expres de lege. Conform art. 71 alin. (1) al CPC,,Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii.” Această formă de participare a procurorului la proces este caracterizată prin aceea că procesul civil este intentat la cererea înaintată în numele procurorului, dar în interesele unor alte persoane. Acțiunea se înaintează de către procuror conform regulilor generale de înaintare a acțiunii, însă fără achitarea taxei de stat.

Poziția procesuală a procurorului în procesul civil

Potrivit art. 72 alin. (1) al CPC,,procurorul care a înaintat o acțiune are drepturile și obligațiile procedurale de reclamant, cu excepția dreptului de a încheia tranzacție și a obligației de a achita cheltuielile de judecată.” Lipsa posibilității procurorului de a dispune de obiectul litigiului rezultă din aceea că procurorul nu este subiect al raportului material litigios.

Procurorul este un ,,reclamant special” în procesul civil, care nu este subiect al raportului material litigios. Procurorul ca participant al procesului civil ar pute fi numit un reclamant procesual. Interesul procurorului în proces este unul deosebit, fiind determinat de statutul funcției și ale atribuțiilor sale privind apărarea ordinii de drept. 35

35 Idem.

Capitolul IX PARTICIPAREA LA PROCES A AUTORITĂȚILOR PUBLICE, ORGANIZAȚIILOR ȘI CETĂȚENILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI INTERESELOR ALTOR PERSOANE

Temeiurile, scopul și formele de participare la proces a autorităților publice, organizațiilor și cetățenilor pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor altor persoane Potrivit art. 73 alin. (1) al CPC,,în cazurile prevăzute de lege, autoritățile publice, organizațiile, persoanele fizice, pot adresa în judecată acțiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane fizice.” În conformitate cu principiul disponibilității procesul civil poate fi pornit în apărarea drepturilor și intereselor legitime numai de persoana interesată – subiect al raportului material litigios. Însă art. 73 al CPC prevede o regulă specială potrivit căreia în cazurile prevăzute de lege apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane poate fi realizată și de către o altă persoană. Cercul acestor subiecți este stabilit de art. 73

al CPC: organele ale administrației publice centrale, organe ale administrației publice locale, organizații obștești și persoanele fizice. 36 Procesul civil poate fi pornit în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unor alte persoane de subiecții prevăzuți în art. 73 al CPC. Însă pentru intentarea procesului civil este necesar ca dreptul la adresarea acestor subiecți în instanța de judecată în interesul altor persoane să fie prevăzut expres de lege. Temeiurile formei de participare a intentării procesului civil sunt:

1) la cererea persoanelor care consideră că le-au fost încălcate drepturile, libertățile și interesele legitime (excepție este în cazul persoanelor incapabile); 2) din proprie inițiativă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.

Depunerea concluziilor de către autoritățile publice în cazurile prevăzute de lege

O altă formă de participare în procesul civil a autorităților publice pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor altor persoane – depunerea concluziilor. Participarea în procesul civil a autorităților publice prin depunerea concluziilor derivă din atribuțiile acestora ce sunt realizate într-un anumit domeniu al administrației publice. Astfel, scopul participării la proces al autorităților publice pentru depunerea concluziilor este realizarea atribuțiilor acestora 37 în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor altor persoane, a intereselor statului și ale societății. Potrivit art. 74 alin. (1) al CPC,,În cazurile stabilite de lege, autoritățile publice competente, din proprie inițiativă, la cererea participanților la proces sau din oficiul instanței, pot interveni în proces pînă la pronunțarea hotărîrii în prima

36 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 96.

37 Добровольский А. А. Участие органов государственного управления в гражданском процессе. Госюриздат, Москва, 1958, с. 35.

instanță, precum și în instanța de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcției, în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului și ale societății.” Depunerea concluziilor de către autoritățile publice competente se exercită în baza a trei temeiuri:

- din proprie inițiativă a autorității publice;

- la cererea participanților la proces;

- din oficiul instanței.

Capitolul X REPREZENTAREA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiunea de reprezentare judiciară

Reprezentarea judiciară poate fi definită ca situația în care o anumită persoană numită reprezentant în limita împuternicirilor acordate îndeplinește acte de procedură în numele şi în interesul altei persoane numită reprezentat. Totalitatea normelor procesual civile ce reglementează raporturile de reprezentarea stabilite dintre reprezentant și instanța de judecată constituie instituția juridică a reprezentării judiciare (reprezentarea procesual-civilă).

Felurile și temeiurile reprezentării judiciare

În literatura de specialitate sunt menționate mai multe criterii de clasificare a felurilor reprezentării judiciare. Un criteriu de clasificarea a reprezentării judiciare este în dependență de temeiul apariției reprezentării procesuale. Potrivit acestui criteriu reprezentarea judiciară se împarte în: 1) reprezentarea legală; 2) reprezentarea contractuală; 3) reprezentarea din oficiu; 4) reprezentarea statutară. În dependență de necesitatea participării la procesul civil a reprezentantului, în literatura de specialitate reprezentarea judiciară se împarte în două categorii: 38 - reprezentarea judiciară obligatorie. În cazul reprezentării obligatorii examinarea cauzei civile în lipsa participării reprezentantului la proces nu este

38 A.A. Власов. Op. Cit. p. 115-116.

posibilă și are loc indiferent de voința reprezentatului. La categoria reprezentării judiciară se referă: reprezentarea legală, reprezentarea din oficiu și reprezentarea statutară. - reprezentarea judiciară voluntară (facultativă), care este aleasă de către partea la proces, intervenient sau petiționar, astfel avînd loc doar în dependență de voința reprezentatului, care este în drept de a participa personal la proces sau de a împuternici un reprezentant (avocat sau avocat stagiar). La categoria reprezentării judiciare voluntare se referă: reprezentarea contractuală și reprezentarea coparticipanților ce a fost încredințată unuia sau mai multor coparticipanți la proces (art. 62 alin. (4) al CPC). Deoarece reprezentarea judiciară este de mai multe feluri și temeiurile reprezentării judiciare deferă în dependență de felul acesteia.

Volumul împuternicirilor reprezentantului în judecată

Volumul împuternicirilor reprezentantului depinde de natura juridică a raporturilor juridice stabilite dintre reprezentant și reprezentat (reprezentarea facultativă sau obligatorie). Prevederile normative ce reglementează volumul împuternicirilor reprezentantului contractual sunt prevăzute de art. 81 al CPC. Deoarece reprezentanții contractuali îndeplinesc actele de procedură din numele și în interesul persoanelor reprezentate, respectiv și volumul împuternicirilor reprezentantului este determinat de volumul drepturilor procesuale ce-i aparține reprezentatului: reclamantul, pîrîtul, intervenienții etc. Prin urmare, volumul împuternicirilor reprezentantului contractual este determinat de două circumstanțe de fapt: 1) de volumul drepturilor reprezentatului; 2) de împuternicirile ce au fost transmise reprezentantului. 39

39 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 117

La rîndul său împuternicirile reprezentantului contractual pot fi divizate în generale și speciale.

Formularea împuternicirilor reprezentantului în judecată

Împuternicirile reprezentantului în judecată sunt formulate și certificate în mod diferit în dependență de felul reprezentării judiciare. Reprezentanții legali pentru atestarea calității și a împuternicirilor, depun în judecată următoarele acte: părinții prezintă actele sale de identitate și certificatele de naștere ale copiilor; înfietorii adăugător actelor de identitate și certificatelor de naștere ale copiilor pot prezenta adăugător hotărîrea judecătorească de încuviințare a adopției; tutorii sau curatorii prezintă actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui sau a curatorului și după caz hotărîrea judecătorească de lipsire sau limitare în capacitate de exercițiu; administratorii fiduciari prezintă hotărîrea judecătorească de declarare a dispariției fără urmă a persoanei și contractul de administrare fiduciară; custodele prezintă actul notarial de numire a custodelui. Împuternicirile date avocatului sau avocatului stagiar se confirmă prin mandat. Formularul mandatului este un document de strictă evidență, care confirmă împuternicirile avocatului și avocatului stagiar în instanță. Conținutul, forma și modul de utilizare a mandatului este aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 158/2013 cu privire la aprobarea formularului și modului de utilizare a mandatului avocatului și al avocatului stagiar. 40 Conducătorul organizației își confirmă împuternicirile prin documentele prezentate în judecată ce atestă funcția sau calitatea lui de serviciu (de exemplu:

extrasul din registrul persoanelor juridice) ori, după caz, prin actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnați în

40 Hotărîrea Guvernului nr. 158 din 28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului și modului de utilizare a

mandatului avocatului și al avocatului stagiar. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 05.03.2013 nr. 48/207.

condițiile legii (art. 75 alin. (3) al CPC). Angajații persoanelor juridice își confirmă împuternicirile prin procura eliberată în numele persoanei juridice contrasemnate de administratorul ei sau a unei alte persoane împuternicite și sigilată cu ștampila acestei organizații.

Capitolul XI CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată în procesul civil

Cheltuielile de judecată pot fi definite ca sumele de bani ce urmează a fi suportate de peroanele interesate în condițiile legii în legătură cu activitatea lor procesuală. În doctrina dreptului procesual civil 41 s-a menționat că instituția cheltuielilor de judecată îndeplinește următoarele trei funcții:

1) Funcția compensatorie suportarea cheltuielilor de judecată de persoanele interesate este destinată să compenseze statului consumul legat de întreținere a aparatului judecătoresc, iar participanților la proces acele pierderi care le-au înregistrat în legătură cu examinarea. 2) Funcția preventivă 42 care se manifestă prin împiedicarea înaintării acțiunilor civile neîntemeiate și evitarea supraîncărcării sistemului judecătoresc. Însă mărimea taxelor de stat prevăzută de lege trebui să fie accesibile încît să permită fiecărei persoane de a se adresa în instanța de judecată. 3) Funcția socială constă în menirea cheltuielilor de judecată de a asigura accesibilitatea de facto în justiție, ce se realizează prin stabilirea unor taxe diferențiate, acordarea unor înlesniri, cum ar fi: scutirea sau eșalonarea plății taxei de stat.

41 Осокина Г. Гражданский процесс. Общая часть. Москва: Юрист, 2004, с.295. 42 О. Диордиева. Судебные расходы как превентивные меры // Российский судя, 2004, N. 3, c. 39.

Este de menționat că cheltuielilor de judecată, indirect au și un rol sancționator 43 din considerentul că potrivit legii cheltuielile de judecată vor fi suportate la terminarea procesului de partea din vină căreia s-a intentat acțiunea și a pierdut procesul.

Taxa de stat

Noțiunea taxei de stat în sens de component al cheltuielilor de judecată este prevăzută de art. 83 alin. (1) al CPC, care prevede: Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanța judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar.

Felurile taxei de stat Legea stabilește cuantumurile tarifare ale taxei de stat în dependență de categoria pricinii. Felurile taxei de stat se stabilesc în dependență de modul de calcul a taxei de stat. 44 Astfel, deosebim două feluri a taxei de stat: fixă (simplă) și proporțională. Taxa de stat fixă (simplă) – cuantumul taxei de stat este stabilit în proporție fixă conform Legii taxei de stat. Acestea sunt calculate în unități convenționale. Unitatea convențională este de 20 lei. Potrivit acestui mod de calcul este determinat cuantumul taxei de stat în acțiunile nepatrimoniale (acțiuni privind drepturile neevaluabile în bani). De exemplu: pentru cererile de chemare în judecată privitor la desfacerea căsătoriei, taxa de stat este de 200% u.

43 Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. București: Național, 1996, p. 262.

44 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 195.

c; 45 pentru cererile de chemare în judecată privitor la cauzele cu procedură specială este de 500 u. c. 46 etc. Taxa de stat proporțională – cuantumul taxei de stat este stabilit în cotă procentuală, care în acțiunile patrimoniale este de 3% din valoarea acțiunii sau din suma încasată, dar nu mai puțin de 150 lei și nu mai mul de 25000 lei de la persoanele fizice și nu mai puțin de 270 lei și nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice (art. 3 alin. (1), lit.,,a” al Legii taxei de stat ). Acțiunile patrimoniale sunt acele acțiuni privind drepturile evaluabile în bani.

Scutirile de taxa de stat. Amînarea și eșalonarea plății taxei de stat

Principiul legii taxei de stat este că fiecare parte din proces suportă taxele prevăzute pentru cererile pe care le formulează în justiție. 47 Totuși pentru facilitarea accesului liber la justiție, 48 legea prevede posibilitatea de fi scutite de plata taxei de persoanele fizice și juridice pentru cererile pe care le înaintează instanței de judecată. Temeiurile de scutiri de taxa de stat sun prevăzute de art. 85 al CPC și art. 4 al Legii taxei de stat. Aceste temeiuri pot fi subiective (în dependență de categoria persoanei sau de situația materială a părții) și obiective (pentru anumite categorii de procese civile). Scutirile de taxa de stat mai pot fi divizate în: obligatorii și facultative.

Cheltuielile de judecare a pricinii

45 Cuantumul taxei de stat va fi 40 lei (20 × 2).

46 Cuantumul taxei de stat va fi 100 lei (20 × 5).

47 V. Crețu. Op. Cit. p. 136.

48 În cauza Clionov contra Republicii Moldova, CEDO a statuat că obligarea recurentului de a achita taxa de stat, atunci cînd el este în imposibilitate de a face acest lucru, duce la refuzul accesului la un tribunal (Hotărîre CEDO din 09.10.2007).

Cheltuielile de judecare a pricinii sunt formate din totalul sumelor de

bani pe care trebuie să le suporte persoanele cu interes juridic în legătură cu examinarea și soluționarea de către instanța judiciară a pricinii civile. 49 Conform art. 90 al CPC, din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte:

- sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;

- cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;

- cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată; cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi

- participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;

- cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata

interpretului dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu

prevăd altfel;

- cheltuielile de căutare a pîrîtului;

- cheltuielile de efectuare a expertizei;

- cheltuielile de executare a actelor judiciare;

- cheltuielile de asistenţă juridică;

- cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;

- compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut;

- alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces. Cheltuielile de judecare a pricinii enumerate mai sus, nu sunt prevăzute exhaustiv de art. 90 al CPC, deoarece instanța de judecată poate atribui la cheltuielile de judecare a pricinii și alte cheltuieli ce nu sunt prevăzute de prevederile acestui articol.

49 V. Crețu. Op. Cit. p. 146.

Capitolul XIII ACȚIUNEA CIVILĂ

Noțiunea acțiunii civile

În literatura de specialitate noțiunea de acțiune civilă este una dintre cele mai discutate. 50 Reieșind din toată diversitatea noțiunilor date de autori acțiunii civile, putem evidenția trei accepțiuni ale acestei noțiuni. În primul rînd, accepțiunea procesual-juridică, potrivit căreia acțiunea civilă reprezintă adresarea în instanța de judecată a persoanei interesate în vederea apărării drepturilor și intereselor sale legitime sau a intereselor altor persoane dacă legea deleagă dreptul adresării în judecată în acest scop. 51 Autorii care susțin această opinie menționează că înaintarea acțiunii civile constituie temeiul de intentare a procesului civil. Înaintarea acțiunii civile și însăși posibilitatea de intentare a procesului civil în ordinea prevăzută de legea procesuală sunt condiționate numai de circumstanțe procesual-juridice, ceea ce caracterizează acțiunea civilă drept o categorie exclusivă a dreptului procesual civil. 52 Astfel, potrivit acestei opinii adresarea în instanța de judecată va duce la intentarea procesului civil indiferent de faptul dacă reclamantul este sau nu titularul dreptului subiectiv încălcat ori, în general, dacă sunt întemeiate pretențiile lui față de pîrît.

50 Г. Л. Осокина. Иск (теория и практика). Изд. Городец, Москва, 2000, с. 9-23.

51 Щеглов В. Н. Иск о судебной защите гражданского права. Томск, 1987, с. 17.

52 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 257.

În al doilea rînd, accepțiunea material-juridică, potrivit căreia acțiunea civilă reprezintă pretenția material-juridică înaintată de către o persoană alteia ce urmează a fi examinată într-o anumită ordine procesuală. 53 Majoritatea acestor autori susțin că acțiunea civilă ar fi însuși atributul dreptului subiectiv de a fi realizat prin aplicarea forței de constrîngere a statului. 54 În al treilea rînd, acțiunea civilă mai este analizată prin prisma unei accepțiuni unitare, ce cuprinde două laturi: procesual-juridică și material juridică. 55 Potrivit acestei accepțiuni, acțiunea civilă există doar în cazul cînd reclamantul și pîrtul deferă litigiul apărut între ei instanței de judecată pentru a fi soluționat. Orice adresare a reclamantului în instanța de judecată presupune și înaintarea unei pretenții față de pîrît. În acest sens, acțiunea civilă cuprinde în sine două pretenții (cerințe): a) pretenția material-juridică înaintată către pîrît și b) cerința procesual-juridică adresată instanței de judecată de a soluționa litigiul apărut în temeiul normelor juridice materiale și procesuale. Deci, instanța de judecată dînd un răspuns pretenției material-juridice a reclamantului oferă și un răspuns cerinței procesual-juridice. 56

Elementele acțiunii civile și importanța lor

Acțiunea civilă ca și orice alt fenomen al realității obiective are o structură internă. În acest sens, natura juridică a fiecărei acțiuni civile se determină nu numai caracteristicile sale exterioare, 57 dar și prin structura sa internă. Elementele acțiunii civile reprezintă în ansamblu structura internă a acțiunii civile. Problema elementelor acțiunii civile este una dintre cele mai discutate în literatura de specialitate. Astfel, autorii români evidențiază trei

53 Op. Cit. под. ред. М.К. Треушникова, с. 187.

54 Добровольский А. А, Иванова С. А. Основные проблемы исковой формы защиты права. Москва: МГУ, 1979, с. 18-19; Чечот Д. М. Иск и исковые формы защиты права// Правоведение, 1969, N. 4, c. 72.

55 Жеруолис И. А. О соотношении материального и процессуального в иске. Форма защиты права и соотношение материального и процессуального в отдельных правовых институтах. Калинин, 1977, с. 14. Исаенкова О. В. Иск в гражданском судопроизводстве. Саратов, 1997, с. 38.

56 Op. Cit. под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., с. 398.

57 Г. Л. Осокина. Иск (теория и практика). Изд. Городец, Москва, 2000, с.109.

elemente ale acțiunii civile: subiectele (părțile), obiectul și cauza acțiunii civile. 58 Pe cînd autorii ruși evidențiază, în principiu, doar două elemente ale acțiunii civile: obiectul și temeiul acțiunii civile. 59 Însă unii din autorii ruși mai deosebesc și al treilea element – conținutul acțiunii civile. 60 Susținem opinia potrivit căreia acțiunea civilă constă din două elemente interdependente: obiect și temei. Totuși pentru analiza amplă a structurii acțiunii civile ne vom expune și asupra opiniei autorilor care consideră că în structura acțiunii civile se include și cel de al treilea element conținutul.

Clasificarea acțiunilor civile

Clasificările acțiunilor civile au drept scop evidențierea particularităților

tuturor categoriilor de acțiuni civile. În literatura de specialitate, acțiunile civile sunt clasificate după mai multe criterii. Deoarece nu toate criteriile de clasificare a acțiunilor sunt fundamentate științific, vom analiza cele mai importante criterii de clasificare a acțiunilor civile. Acțiunile civile sunt clasificate după următoarele criterii:

- după scopul procesual-juridic urmărit de reclamant (după obiectul acțiunii civile);

- după caracterul intereselor apărate;

- după natura juridică a dreptului dedus apărării;

- după calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

Dreptul la acțiune. Premisele și condițiile de exercitare a acțiunii

civile

58 Ioan Leș. Op. Cit. p. 151- 155; Ion Deleanu. Op. Cit. p. 72 ș.a.

59 Op. Cit. под. ред. М.К. Треушникова, с. 189; Щеглов В. Н. Op. Cit. p. 17.

60 Гурвич М. А. Лекции по советскому гражданскому процессу. Москва, 1950; Клейман А. Ф. Советский гражданский процесс: Учебник для юридических вузов. Москва: Изд-во Московского университета, 1954, с. 150 – 151.

În procesul civil adresarea persoanei în instanța de judecată constituie o acțiune civilă numai dacă aceasta este titular al dreptului la intentarea acțiunii. 61 Dat fiind faptul că în literatura de specialitate nu există o concepție unanimă privind definirea acțiunii civile, respectiv nici noțiunea dreptului la acțiune nu este definită într-un singur sens. Astfel, sunt des menționate în doctrina dreptului procesual civil accepțiunea procesual-juridică și accepțiunea material- juridică a dreptului la acțiune. În sens procesual-juridic dreptul la acțiune presupune posibilitatea de a investi o instanță de judecată cu examinarea și soluționarea unui litigiu și, totodată, obligația acesteia a-l soluționa. 62 Dreptul la acțiune în sens proces mai este numit și dreptul la intentarea acțiunii, prevăzut de art. 20 al Constituției RM ,,Accesul liber la justiție” și art. 5 al CPC. Astfel, în fiecare caz cînd dreptul la acțiune este analizat prin prisma accesului liber la justiție, aceasta constituie accepțiunea procesual-juridică a dreptului la acțiune. În sens material-juridic dreptul la acțiune semnifică satisfacerea pretențiilor care formează obiectul acesteia. Procesul civil se derulează pentru a stabili dacă pretențiile reclamantului sunt întemeiate și merită să fie satisfăcute. Adică, acțiunea fondată va fi admisă de către instanța de judecată (reclamantul va avea cîștig de cauză). Admiterea acțiunii de către instanță depinde de justificarea pretențiilor reclamantului în baza normelor de drept material și probarea circumstanțelor de fapt ale acțiunii civile cu ajutorul mijloacelor de probație admisibile. 63 Prin urmare, dacă pretențiile reclamantului sunt legale și întemeiate, instanța de judecată urmează să le satisfacă pe deplin în virtutea dreptului la acțiune în sens material. Din acest considerent dreptul la acțiune în sens material- juridic mai este numit și dreptul la admiterea acțiunii. Pentru exercitarea dreptul la acțiune în sens procesual legea impune de a fi respectate anumite exigențe, ce sunt numite premise și condiții de exercitare a dreptului la acțiune.

61 Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 207.

62 Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei. Op. Cit. p. 51.

63 Idem.

Premisele dreptului la intentarea acțiunii acele circumstanțe prevăzute de expres de lege a căror existență sau inexistență face imposibilă exercitarea dreptului la acțiune în sens procesual. Doctrina juridică 64 divizează premisele de exercitare a dreptului la acțiune în premise cu caracter pozitiv (existența anumitor circumstanțe) și premise cu caracter negativ (inexistența anumitor circumstanțe). Indiferent de caracterul lor, premisele se referă la aspectul procesual al dreptului de a se adresa în judecată și nicidecum la esența dreptului material încălcat sau contestat ori a interesului legitim al persoanei care se adresează în judecată. 65 Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune. Conform art. 5 alin. (1) al CPC,,Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanța judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-și apăra drepturile încălcate sau contestate, libertățile și interesele legitime.” Legislația procesuală civilă stipulează anumite exigențe privind ordinea procesuală de realizare a dreptului la intentarea acțiunii civile. Toate aceste condiții sunt numite condiții de exercitare a dreptului la acțiune.

Modalitățile de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii

Codul de procedură civilă asigură ambelor părți posibilități egale de apărare. Odată cu primirea cererii de chemare în judecată mijloacele de apărare a reclamantului sunt îndreptate împotriva pîrîtului. Însă legea prevede anumite posibilități de apărare a pîrîtului împotriva acțiunii reclamantului. Astfel, modalitățile de apărare a pîrîtului sunt două:

1) obiecțiile împotriva acțiunii (procesual juridice și material-juridice); 2) acțiunea reconvențională.

Actele de dispoziție ale părților

64 Op. Cit. под. ред. А. А. Власова, с. 207.

65 Кожухарь А. Н. Право на обращение за судебной защитой//Советская юстиция, 1976, N. 16, c. 13-15.

Potrivit art. 27, alin. (1) al CPC,,Disponibilitatea în drepturi se afirmă în

posibilitatea participanţilor la proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de

a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele

procedurale de apărare.” În temeiul drepturilor generale și speciale părțile mod

influența esențial asupra procesului. Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acțiunii, să mărească ori să reducă cuantumul pretențiilor în acțiune, ori să renunțe la acțiune. Pîrîtul este în drept să recunoască acțiunea. De asemenea, părțile pot înceta procesul prin tranzacție.

Asigurarea acțiunii

Asigurarea acţiunii civile este o instituţie a procesului civil, constînd dintr-o totalitate de măsuri dispuse de către judecător sau instanţa de judecată la solicitarea părţii interesate, menite să garanteze executarea efectivă a unei hotărîri judecătoreşti definitive. 66 Măsurile de asigurarea a acțiunii sunt prevăzute neexhaustiv de lege. Acestea sunt prevăzute atît în Codul de procedură civilă (art. 175 al CPC), cît și

în legile speciale. Potrivit art. 175 alin. (1) al CPC, în vederea asigurării acțiunii,

judecătorul sau instanța este în drept:

- să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului,

inclusiv pe cele care se află la alte persoane;

- să interzică pîrîtului săvîrșirea unor anumite acte;

- să interzică altor persoane săvîrșirea unor anumite acte în privința

obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea

unor alte obligații față de el;

- să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acțiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de iventar);

66 Manualul judecătorului pentru cauze civile. Mihai Poalelungi, Svetlana Filincova, Iulia Sîrcu [et al.]; coord.:

Mihai Poalelungi [ed al.]. Ed. II – a, Cartier, Chișinău 2013 (autorii parag. S. Filincova, E. Belei), p. 164.

- să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de debitor pe cale judiciară.

Capitolul XII PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

Noțiunea și scopul probațiunii judiciare

Probațiunea judiciară poate fi definită ca activitatea logico-juridică pe care o desfășoară participanții la proces și, tangențial, instanța de judecată, cu ajutorul mijloacelor procesuale prevăzute de lege în vederea aflării informației veridice despre circumstanțele de fapt ale apariției, modificării și stingerii raporturilor juridice, înfăptuită într-o anumită formă procesuală. Probațiunea judiciară constă din patru etape consecutive:

1) determinarea circumstanțelor de fapt ce urmează a fi dovedite (circumstanțele de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților); 2) identificarea, colectarea și prezentarea probelor; 3) cercetarea probelor; 4) aprecierea probelor. Totalitatea etapelor menționate în această consecutivitate formează procesul probațiunii.

Noțiunea și clasificarea probelor

Probele au o importanță primordială în procesul civil. Pentru a putea pronunța hotărîrea, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile dintre părți, faptele care au dat naștere litigiul dedus judecății, iar apoi să aplice la

aceste fapte norma de drept corespunzătoare. 67 Importanța probelor în dreptul roman se exprima prin adagiul ,,Idem este non esse aut non probari” ceea ce înseamnă că absența unei probe este egală cu absența dreptului. Alin. (1) și (2) art. 117 al CPC prevede definiția legală a probelor:

,,Probele în pricinile civile sunt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii.

Probele judiciare civile sunt clasificate după mai multe criterii. Clasificarea probelor nu prezentă doar o importanță teoretică, dar și una practică, deoarece evidențiază caracteristicile specifice a diferitor categorii de probe și determină calea cea mai bună a utilizării lor practice. 68 Dintre toate clasificările existente în literatura de specialitate le vom menționa pe cele mai semnificative. 1) În funcție de sursa probației se deosebesc: probe personale și probe materiale. Probele personale sunt relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege 69 (explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor, concluziile expertului). Probele personale implică factorul subiectiv al persoanei care a perceput faptele și ulterior le-a relatat în ședința de judecată, ceea ce urmează a lua în considerare la aprecierea probelor. 70 Probele materiale după sursa de formare cuprind informații ce se percep prin intermediul unor obiecte ale lumii material (probele materiale, înscrisurile și înregistrările audio-video). 2) În funcție de legătura conținutului probei cu circumstanțele car urmează a fi dovedite deosebim: probe directe și probe indirecte.

67 Ibidem, p. 242.

68 Гражданское процессуальное право, учебник под. ред. Шакарян М. С., Изд. Проспект, Москва: 2004, с.

178.

69 Ioan Leș. Op. Cit. p. 434.

70 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 222.

Probele directe au o legătură nemijlocită cu circumstanțele ce urmează a fi dovedite. Aceste probe dau posibilitatea de a fi formulată o singură concluzie privind circumstanțele relevante. De exemplu, certificatul de naștere este o probă directă ce dovedește nașterea persoanei la o anumită dată. Probele indirecte au o legătură multiplă cu circumstanțele ce urmează a fi dovedite. Aprecierea acestor probe nu permite instanței de judecată și participanților la proces de a-și formula o concluzie unitară privind existența sau inexistența anumitor circumstanțe de fapt.

Obiectul probației

Obiectul probației constituie ansamblul circumstanțelor de fapt care au importanță pentru soluționarea pricinii și care trebuie dovedite într-un proces civil concret. Totalitatea circumstanțelor de fapt ce formează obiectul probațiunii sunt diferite pentru fiecare pricină civilă concretă. Părțile indică circumstanțele de fapt (obiectul probației) pe care își întemeiază pretențiile sau obiecțiile sale, însă definitiv obiectul probației este determinat de către instanța de judecată. Conform art. 118 alin. (3) al CPC ,,Circumstanțele care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanța judecătorească pornind de la pretențiile și obiecțiile părților și ale altor participanți la proces, precum și de la normele de drept material și procedural ce urmează a fi aplicate.” Sursa de formare a obiectului probației judiciare pentru orice categorie de pricină civilă este: norma material juridică, temeiul acțiunii civile și obiecțiile pîrîtului.

Faptele care nu se cer a fi dovedite

La examinarea oricărei pricini civile pot exista anumite fapte care nu se cer a fi dovedite. Deci acestea sunt fapte excluse din cadrul obiectului probației.

Acestea sunt: 1) faptele de notorietate publică; 2) faptele prejudicial stabilite; 3) faptele recunoscute de partea adversă. Faptele menționate sunt temeiuri de degrevare de probațiune. Aplicarea corectă a regulilor degrevării de probațiune asigură economisirea timpului și a mijloacelor procesuale în cadrul soluționării unei pricini civile.

Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probă

Regula pertinenței probelor presupune examinarea și cercetarea numai a celor probe ce au legătură cu obiectul probației și care pot influența asupra soluționării pricinii civile. Prin pertinență propriu-zisă se subînțelege legătura cauzală între conținutul probei și faptele care formează obiectul probației. Regula pertinenței probelor include două aspecte de bază: 1) cercetarea tuturor probelor necesare examinării și soluționării pricinii civile; 2) excluderea probelor care nu au legătura cu pricina civilă. La baza regulii privind pertinența probelor se află legătura obiectivă între conținutul probei și faptele care fac parte din obiectul probației. Conform art. 121 al CPC ,,instanța judecătorească reține spre examinare și cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cauzei.” Regula cu privire la pertinența probei (art.121 al CPC) este adresată instanței de judecată, deoarece părțile și alți participanți la proces, prezentînd probe, pot da greș în determinarea pertinenței probelor.

Veridicitatea probelor

Veridicitatea probelor este acea calitate a probelor caracterizată prin furnizarea unei informații ce corespunde realității. Potrivit art. 130 alin. (5) al CPC ,,Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanța constată prin cercetare

și comparare cu alte probe că datele pe care le conține corespund realității.”A

constata veridicitatea unei probe înseamnă a aprecia dacă martorul spune adevărul despre existența sau inexistența anumitor fapte, dacă corespund realității datele ce se conțin într-un anumit document etc. Veridicitatea probelor poate fi determinată după următoarele reguli: 71

- este veridică acea probă care este obținută dintr-o sură de informație

de o înaltă încredere. - veridicitatea probei se verifică prin suprapunerea ei altor probe. - veridicitatea probei se verifică prin aprecierea în ansamblu a tuturor

probelor administrate în legătură cu examinarea pricinii civile.

Aprecierea probelor

Ultima etapă a procesului de probaţie este aprecierea probelor. Aprecierea corectă a probelor de către instanţa de judecată are o semnificaţie deosebită pentru adoptarea unei hotărîri judecătoreşti legale şi întemeiate. Aprecierea probelor este activitatea subiecţilor probaţiunii care decurge în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de lege şi se referă la determinarea pertinenţei, admisibilităţii, veridicităţii, suficienţei, forţei probante şi interconexiunii probelor. 72

Aprecierea probelor se înfătuieşte cu respectarea următoarelor reguli (principii):

1) Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, călăuzindu-se de lege. 2) Nici un fel de probă nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită fătă aprecierea lor.

71 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 228.

72 Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei. Op. Cit. p. 60.

Felurile mijloacelor de probă

Art. 117 alin. (2) al CPC prevede şase mijloace de probaţie: explicațiile părților și ale altor persoane interesate, depozițiile martorilor, înscrisurile, probele materiale, înregistrările audio-video, concluziile expertului. Toate mijloacele de probă menţionate vor fi supuse analizei în acest paragraf.

Delegațiile judecătorești

În cazul necesității de a adună probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraș, municipiu sau raion, instanță care judecă pricina dă instanței judecătorești respective, prin încheiere, o delegație pentru efectuarea unor anumite acte de procedură (art. 125 alin. (1) al CPC). Această delegație este numită delegație judecătorească. Delegațiile judecătorești se pot face doar în cadrul unui proces civil deja intentat, cînd este necesar de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraș, municipiu sau raion. Temei pentru a adresa delegații judecătorești pentru a aduna proba este faptul aflării sursei probației într-o altă localitate decît localitatea din raza de activitate a instanței care judecă pricina. Pentru a dispune îndeplinirea unei delegații judecătorești, instanța care examinează pricina emite o încheiere, în care se indică fondul pricinii, datele referitoare la părți, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanțele ce urmează a fi clarificate și probele pe care trebuie să le adune instanța executoare a delegației. Această încheiere este obligatorie pentru instanța căreia îi este adresată și trebuie să fie îndeplinite în regim prioritar. Instanța căreia îi este adresată delegația judecătorească este obligată s-o îndeplinească cu respectarea normelor prevăzute de Codul de procedură civilă (cercetarea înscrisurilor și a probelor materiale, audierea martorilor etc.). 73

73 Op. Cit. под. ред. В. В. Яркова, с. 249.

Codul de procedură civilă nu stabilește un termen pentru îndeplinirea a delegațiilor judecătorești, dar prevede regimul priorității îndeplinirii ei. Totuși pentru soluționarea rapidă a cauzelor civile este necesar de a fi introdus în Codul de procedură civilă un anumit termen de îndeplinire a delegației judecătorești de instanța solicitată. Delegația judecătorească se îndeplinește în ședința de judecată conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor însă nu împiedică îndeplinirea delegației. Procesele-verbale și probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegației se remit imediat instanței care judecă pricina. Dacă participanții la proces, martorii sau experții care au depus mărturii, au dat explicații ori au expus concluzii în fața instanței executoare a delegației se prezintă în fața instanței care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicații, expun concluzii conform regulilor generale (art. 126 alin. (3) al CPC).

Bibliografie

MONOGRAFII, MANUALE, TRATATE, PUBLICAŢII PERIODICE

1.

Al. Bacaci. Excepțiile de procedură în procesul civil. Ed. Dacia Cluj, Napoca,

1983.

2.

Al. C. Șendrea. Curs de procedură civilă. București, 1866, p. 65 – 68;

3.

Al. Velescu. Disponibilitatea în dreptul procesual civil român//Revista

Română de Drept, nr. 9, 1971.

4.

Ana Maria Puiu, Adrian Nicolae, Andi Constantin Puiu. Cheltuielile de judecată. Ed. Hamangiu, București 2011.

5.

August Scriban. Dicționarul limbii românești. Ed. Institutul de Arte Grafice,,Presă Bună”, 1939.

6.

Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Dept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. – Ediția a 2-a, Chișinău 2005.

7. rsan Corneliu. Convenția europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole. Ed. a 2-a,rev., București: Editura C.H. Beck.

8. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău,

Bons Offices, 2006.

9. C. Cașcaval. Principiul contradictorialității//Justiția constituțională, 2006, nr.

3.

10. Cărpenaru, Stanciu D. Drept comercial român. București, 1998.

11. Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria Generală. Vol.II. București: Național, 1996.

12. Constantin Stroe. Compendiu de filosofia dreptului. – București: Lumina LEX, 1999.

13. D. Florescu. Sancționarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de procedură civilă//R.R.D, nr. 2, 1973.

14. D. J. Cotrutz. Participarea terților în proces. Ploiești, 1943.

15. D. Radu, Gh. Durac. Drept procesual civil. Junimea, seria Jus, Iași, 2001.

16. D. Saint-Laurent. Principles de droit constitutionnel et penal. Mont Royal

(Quebec), 1994.

17. DEX, Editura Academiei RSR, București, 1975.

18. E. Belei. Efectele juridice ale hotărîrii judecătorești//Revista Națională de Drept, 2010, nr. 2.

19. E. Poenaru. Rolul procurorului în procesul civil. Ed. All Beck. București,

2003.

20. E. T. Leibman. Manual de Derecho Procesal Civil. Ediciones Juridicas Europa-America, Buenos Aires, 1981.

21. Elena Belei, Felicia Chifa, Alexandru Cojuhari [ed. al.]; red. șt. Alexandru Cojuhari. Drept procesual civil: Partea specială. Curs univ. Chișinău, 2009.

22. Elena Constantinescu, Gheorghe Chibac, Olga Bondarciuc. Notariat. Pontos, Chișinău, 2001.

23.

Emil Poenaru. Procurorul – parte în procesul civil. Ed. ALL Beck, București,

2003.

24. Evelina Oprina. Participanții la procesul civil. Ed. Rosetti. București 2005.

25. F. Chifa. Degrevarea de probațiune în temeiul faptelor unanim cunoscute (de notorietate publică)//Revista Națională de Drept, 2007, nr. 7.

26. Florea Măgureanu. Drept procesual civil. ALL BECK, București, 1998.

27. Frédéric-Jérome Pansier. Méthodologie du droit. – Paris: Litec, 1998.

28. G. Boroi. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I, Editura All Beck, București, 2001.

29. G. Gornu, J. Foyer. Procédure civile. Presses Universitaires de France, 3-e édition, Paris, 1996.

30. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului: Tratat,Vol

I. Chișinău 2009.

31. Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1994.

32. Gr. Porumb. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II. Ed. Șt., București, 1962.

33. Hilsenard, I. Stoenescu. Procesul civil în RPR. Bucureşti, Editura Știinţifică,

1957.

34. Deleanu. Tratat de procedură civilă. Editura Servo-Sat, Arad, 2000, Vol. II.

35. Coban. Suporturile electronice de informație ca mijloc de probație în

I.

I.

procesul civil al Republicii Moldova//Revista Națională de Drept, 2005, nr. 6, p. 34.

36. Ioan Leș. Drept procesual civil. Lumina Lex, București 2002.

37. Ioan Leș. Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole. Ed. a 2-a. ALL BECK, București 2005.

38. Ioan Leș. Participarea părților în procesul civil. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

39. Ioan Leș. Sisteme judiciare. ALL BECK, București, 2002.

40. Ioan Leș. Tratat de drept procesual civil. București, 2001.

41. Ion Deleanu. Procedura civilă. Editura Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994.

42. Iurii Mihalache. Drept privat roman. Litera AVN, Chișinău, 2012.

43.

J. M. Asencio Mellado. Derecho procesal civil. Partea Primera, 2 a , Ley 1/2000, Tirant lo Blanch, Valencia, 2000.

44. J. Vincent, S. Guinchard. Procédure civile. 23 editition, Dalloz, Paris, 1994.

45. J.-L, Charier, A. Chiriac. Codul Convenției Europene a Drepturilor Omului. – Paris: Lexis Nexis SA, 2008.

46. Liviu Narcis Pîrvu. Părțile în procesul civil. Ed. All Beck, București 2002.

47. Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediția II, 2013.

48. Maria-Angela Tatu, Vasile Pătulea. Limitele principiului disponibilității în procesul penal//Dreptul, 2002, nr. 2.

49. Marian Voicu. Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. – Bucureşti:

Lumina Lex 2001.

50. Marin Voicu, Mihaela Popocă. Dreptul muncii. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

51. Mihaela Tabârcă. Drept procesual civil. Ed. Univers Juridic, București, 2005,

vol. I.

52. Mihaela Tăbîrcă. Excepțiile procesuale în procesul civil. Ediția a II-a, Univers Juridic, București, 2006.

53. Minodora Condoiu. Drept procesual civil. Ed. Fundației România de Mâine. București, 2007.

54. N. Cochinescu. Totul despre Ministerul Public. Organizarea parchetelor. Statutul procurorilor. Atribuțiile procurorului. E. Lumina Lex, București,

2000.

55. Nicolae Roșca, Sergiu Baieș. Dreptul afacerilor. Volumul 1. Chișinău, 2004.

56. Nicolae Timofti. Unele aspecte de neconcordanță a normelor dreptului procesual civil și penal cu normele constituționale//Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova”, 1999, nr. 3.

57. Olga Pisarenco. Drept procesual civil. Chișinău: Editura ,,Tehnica-Info”,

2012.

58. P. Roubier. Les conflits de lois dans la temps. Vol. 2, Paris, 1922 și 1933.

59. P. Vasilescu. Tratat de procedură civilă. Vol. I, Iași, 1939.

60.

Popa. Discuții în legătură cu unele aspecte specifice privitoare la abținerea și recuzarea judecătorilor//Dreptul (România), 2011, nr. 3.

61. S. Gavjuc. Principiul nemijlocirii ședinței de judecată – regulă specifică a judecării cauzelor în procesul penal//Legea și viața, 2009, nr. 7.

62. S. Neculaescu, D. Matei. Dispoziții de drept procesual în Constituția României//Studii de drept românesc, nr. 2/1994.

63. Serge Guinchard, Jacques Buisson, Procédure Pénale. 4 Edition, Litec Groupe Lexis Nexis, 2008.

64. Standarde ale Consiliului Europei pentru Justiție /Consiliul Europei; resp. de

ediție.: Leonid Antohi. – Chișinău: ,,Bons Offices”SRL, 2010.

65. Stoenescu, I.; Zilberstein, S. Drept procesual civil. Teoria generală. București,

1983.

66. Stoienescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil, teoria generală. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

67. T. Popescu. Curs de drept internațional privat. Partea a II-a, Universitatea București, 1972.

68. Teodor Bodoașcă. Competența instanțelor judecătorești în materie civilă. Editura, All Beck, București, 2002.

69. Teodor Cârnaț. Drept constituțional. Ed. a 2-a, Chișinău, 2010.

70. V. Crețu. Cheltuielile de judecare a pricinii: aspecte teoretice și practice // Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 2004, nr. 7.

71. V. Crețu. Noțiunea ,,cheltuieli de judecată” și caracterizarea acestui institut de drept //Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 2004, nr. 7.

72. V. Negru, D. Radu. Drept procesual civil. E.D.P. București, 1972.

73. V. Pușcaș, V. Zaporojan. Precedentul judiciar, practica judiciară și jurisprudența//Revista Națională de Drept, 2008, nr. 4.

74. V. Pușcaș. Perfecționarea procedurii de ridicare a excepție de neconstituționalitate în Republica Moldova//Justiția constituțională în Republica Moldova,2008, nr.1.

75. V. Pușcaș. Unele probleme privind excepția de neconstituționalitate//Revista Națională de Drept, 2006, nr. 4.

76. V. Șterbeț, E. Festican. Controlul constituționalității și controlul legalității – două mecanisme esențiale ale asigurării principiului legalității propriu statului de drept// Revista Națională de Drept, 2003, nr. 1.

77. V. Volcovschi. Noțiuni generale despre esența și importanța studierii competenței generale – ca instituție a dreptului procesual civil//Revista Națională de drept, nr. 1.

78. V.M. Ciobanu. Drept procesual civil. Vol I, T.U.B. 1986.

79. Valentina Cebotari. Dreptul familiei. Chișinău, 2004.

80. Vasile Breban. Dicționar general al limbii române. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

81. Vera Macinskaia, Dumitru Visternicean, Elena Belei; coord. Principal: Elena Muraru. Drept procesual civil; Intentarea, pregătirea și examinarea în fond a pricinilor civile; Proceduri necontencioase în procesul civil – Chișinău, Ed. Elan Inc, 2008.

82. Victor Zaharia, Lilian Darii ș.a. Ghid privind sistemul de asistență juridică garantată de stat. Bon Offices, Chișinău, 2010.

83. Viorel Mihai Ciobanu. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol. I., Editura Național, București, 1996.

84. W. J. Wagner. The role and functions of legal professions: a comparative study//Inter-American Law Review, The University of Maiami, vol. 16, nr.

3/1985.

85. А. А. Мельников. Курс советского процессуального права. Москва, 1981. Т. 1.

86. А. В. Юдин. Злоупотребление процессуальными правами в гражданском судопроизводстве. Изд. Юридического Факультета Санкт- петербургского Государственного Университета, Санкт Петербург 2005.

87. А. Горбацкий. Представительство в хозяйственном суде //Вестник Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 12.

88. А. Миронов. Судебные поручения по гражданским и семейным делам:

международно-правовой аспект//Российская юстиция, 1999, N. 2.

89. Аболонин. Г.О. Групповые иски. Изд. Норма, Москва, 2001.

90. Берутович В. О понятии основных принципов гражданского процесса // Вопросы развития и защиты прав граждан. Калинин, 1977.

91. Боннер А.Т. Принципы гражданского процессуального права (проблемы

и перспективы) // Проблемы защиты прав и законных интересов граждан

и организаций: Материалы международной научно-практической конференции. Краснодар — Сочи, г. Краснодар, 2002.

92. В. А. Правовые режимы граждан и иностранцев в России и мире//Право

и политика, 2003, N. 4.

93. В. Жуйков. Принцип диспозитивности в гражданском судопроизводстве// Российская юстиция, 2003, N. 7.

94. В. Каменков. Правила подсудности Хозяйственного процессуального кодекса Республики Беларусь – гарантия права на судебную защиту//Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 12.

95. В. Каменков. Стороны в хозяйственном процессе// Вестник высшего

Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, N. 13.

96. В. Каменков. Третьи лица в хозяйственном судопроизводстве Беларуси// Вестник высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2009, N.

6.

97. В. Хомич. Постоновление Пленума Верховнова Суда как проявление судебной власти и источник права. Судовы Весник, 2003 г, н.3.

98. Васьковский Е.В. Курс гражданского процесса. Москва, 1913.

99. Васьковский Е.В. Учебник гражданского процесса. Москва, 1912.

100. Викут МА, Зайцев ИМ. Гражданский процесс России: Учебник. Москва, 1999.

101. Викут МА, Зайцев ИМ. Гражданский процесс. Курс лекций. Саратов,

1998.

102. Власов А. А. Адвокат как субъект доказывания в гражданском и арбитражном процессе. Изд. Юрлитинформ, Москва,2000.

103. Власов А. А. Участие прокурора в судебном разбирательстве. Ульяновск, 2002.

104. Власов А.А. Правовые основания и виды судебного

представительства. // Адвокатские вести. 2001. N. 7.

105. Гражданский процесс. Общая часть, учебник под. общ. ред. Беловой Т. А., Колядко И.Н., Юркевича Н.Г., изд. Амалфея, Минск: 2001.

106. Гражданский процесс, учебник под ред. В. В. Яркова, 5-изд.,

Woltersklwer, Москва: 2004, p. 584.

107. Гражданский процесс, учебник под ред. М.К. Треушникова, 3- изд.

Городец-издат, Москва: 2001, с. 27.

108. Гражданский процесс, учебник под ред. В. А. Мусина, Н.А. Чечиной,

Д. М. Чечота, 3е- изд., Проспект, Москва, 2001.

109. Гражданское процессуальное право Российской Федерации, учебник

под. ред. A.A. Власова, Юрайт – Издат., Москва: Гражданское процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.А. Гурвич, изд. Высщая школа, Москва, 1964

110. Гражданское процессуальное право России, учебник, отв. ред. М.С. Шакарян, 2е -изд., Проспект, Москва: 1998.

ACTE NORMATIVE ŞI CONVENȚII INTERNAŢIONALE

1. Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950. În vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997. Publicată în ediția oficială ,,Tratate internaționale” 1998, volumul 1, pag.341. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.1298 din 24.07.1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 21.08.1997 nr. 54-

55/502.

2. Convenţia privind procedura civilă de la Haga din 01.03.1954. Publicată în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 86. Republica

Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului R.M. nr.1136 din 04.08.1992.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 30.08.1992 nr. 8/216.

3. Convenția de la Viena din 23.05.1969 cu privire la dreptul tratatelor. Publicată în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 53. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 133 din 04.08.1992.

4. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961. Publicată în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 37. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1135-XII din 04.08.1992.

5. Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24.04.63. Publicată în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 4, pag. 7. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1135-XII din

04.08.1992.

6. Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială, penală din 22.01.1993 de la Minsk, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 402 din 16.03.1995. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 27.04.1995 nr. 023.

7. Tratat între Republica Moldova și Federația Rusă cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din

25.02.1993. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1999, volumul

21, pag. 49. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 260-XIII din 04.11.1994.

8. Tratat între Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală din 06.07.1996. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1999, volumul 20, pag. 364. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1018-XIII din 03.12.1996.

9. Tratatul între Republica Moldova și Republica Lituania cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din

09.02.1993. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1999, volumul

19, pag. 313. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM

nr. 1487-XIII din 10.06.1993.

10. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966. Publicat în ediție oficială ,,Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, pag. 30. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 217-XII din

28.07.1990.

11. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1992, în vigoare la 27.08.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 12.08.1994 nr. 1.

12. Codul de procedură civilă nr. 225 din 30.05.2003. Monitorul Oficial din 12. 06.2003 nr. 111-115/451.

13. Codul de procedură penală nr. 122 din 14.03.2003. Monitorul Oficial din 07.06.2003 nr. 104 -110/447.

14. Codul electoral nr. 1391din 21.11.97. Monitorul Oficial al RM nr. 81/667 din

08.12.1997.

15. Codul jurisdicției constituționale nr. 502 din 16.06.95. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 28.09.95, nr. 53-54/597.

16. Codul de executare al RM, nr. 443 din 24.12.2004. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 05.11.2010 nr. 214-220/704.

17. Legea nr. 789 din 26.03.1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 22.01. 2013 nr. 15-

17/64.

18. Legea nr. 947 din 19.07.1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 22.01. 2013 nr. 15-

17/64.

19. Legea nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 14.03.2002, nr. 36-38/210.

20. Legea nr. 102 din 28.05.2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Monitorul Oficial din 03.08.2010 nr. 135-137/476.

21.

Legea nr. 105 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 27.06.2003 nr. 126-131/507. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 21.10.2011 nr. 176-181/513.

22. Legea nr. 1260 din 19.07.2002 cu privire la avocatură. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 04.09.2010 nr. 159/582.

23. Legea nr. 135 din 14.06.2007 privind societățile cu răspundere limitată. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 17.08.2007 nr. 127-130/548.

24. Legea nr. 1545 din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 04.06.1998, nr. 50-51/359.

25. Legea nr. 155 din 05.07.2012 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 31.08.2012 nr. 185/622.

26. Legea nr. 198 din 26.07.2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 157-160/614 din 05.10.2007.

27. Legea nr. 220 din 3011.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuali.