Marcel Chelba

Ideea negativităţii la Hegel

– Timişoara, 19851 –

Pornim de la ideea că negativitatea ţine de afirmaţie,

adică de momentul în care, la Hegel, fiinţa se deposedează
de sine, fiind aici, în expresia sa, în afara sa, doar pentru
sine, nu şi în sine.
Este o retorică universală ceea ce devine la Hegel
ontologie – arta fiinţei de a vorbi despre sine sau arta fiinţei
de a se povesti, pentru a se vedea astfel, în desfăşurare, pe
sine. Dar, înainte de a fi ontologie, această retorică este
problema conştiinţei care îşi caută propriul său temei.
Astfel, întoarsă ca o mănuşă pe dos, ontologia hegeliană va
trece dintr-o fenomenologie a spiritului într-o
fenomenologie a naturii, şi invers, metafizica va deveni o
descriere a cunoaşterii şi a gândirii ca fenomen; forma
certitudinii absolute se va desfăşura în povestea adevărului
care se descoperă pe măsură ce se creează.
Scurta noastră discuţie asupra negativităţii, la Hegel,
va fi făcută tocmai din perspectiva acestui tip special de
discurs sau retorică, fără a încerca o analiză amănunţită şi
exhaustivă, ci doar o situare a conceptului negativităţii în
cadrele sale cele mai largi, cu intenţia nedisimulată de a-i
găsi o anumită semnificaţie sau întrebuinţare
epistemologică.

I. Triada epistemologică

1
Lucrarea aceasta a fost prezentată la Colocviul studenţesc de
Istorie şi Filosofie a Ştiinţei, la Universitatea din Iaşi, în aprilie
1986. A fost premiată cu Premiul special al Universităţii Braşov.
 2
În orice demers de cunoaştere, îndiferent de
modalitatea lui, problema epistemologică se va distribui
după trei elemente ireductibile: obiect, subiect şi relaţia lor.
Cu această triadă se pot identifica trei momente ale
adevărului.
În primul moment accentul adevărului cade pe obiect
– obiectul trece ca adevărat şi subiectul ca diferenţă sau
varietate a lui (este momentul materialismului vulgar).
În al doilea moment accentul adevărului cade de
ceastălaltă parte, dincoace de obiect, subiectul trecând ca
adevărat, iar obiectul ca diferenţă a lui (poziţie ce
corespunde idealismului subiectiv).
Aceste prime două momente se exclud reciproc,
fiecare este negativul celuilalt.
Abia în cel de-al treilea moment se obţine rezolvarea
lor; adevărul revine relaţiei lor şi afirmă în chip pozitiv şi
inalienabil că între obiect şi subiect există întotdeauna
acelaşi (anumit) raport:
În primul rând, în opoziţia lor, obiectul şi subiectul îşi
vor disputa neîntrerupt întâietatea la realitate, măsura în
care unul o câştigă fiind măsura în care celălalt o pierde.
Până aici este afirmată o cuminte şi frumoasă
simetrie, care din păcate nu constituie încă o soluţie,
întrucât ea nu susţine decât infinitatea disputei. La acest
nivel sugestia ar fi deci că realitatea este necontenitul
balans, mişcarea eternă, adică exact soluţia heracliteană.
Adevărata soluţie vine abia după operarea unei
diferenţe în cadrul relaţiei dintre subiect şi obiect, care rupe
simetria de adineauri. Şi anume, în timp ce subiectul, atunci
când el trece ca adevărat, presupune obiectul (fiind
subiectul a ceva), deci îşi poartă negativul în sine, obiectul,
când el trece ca adevărat, nu presupune subiectul, este
închis şi limitat la sine, subiectul căzând cu totul în afara sa.
Cu această distincţie subiectul apare ca incomplet, deschis,
aspirant la condiţia de obiect, în timp ce obiectul apare ca
închis, suficient, independent de subiect. În sfidarea lui,
obiectul, negativul, alteritatea subiectului este mai tare
decât subiectul, deşi ele nu se pot elimina (reduce) reciproc
niciodată.
Adevăratul raport dintre subiect şi obiect afirmă
aşadar că realitatea nu revine nici obiectului, în
 3
exclusivitate, nici subiectului, ci mişcării lor, dar nu
nesfârşitei alternări, sursă a infinitului prost, cum îl numea
Hegel, ci devenirii.
Datorită acelui „punct mort”, negativ, dat de
momentul obiectului, când fiinţa, în obiect, pare a se opri în
loc, soluţia aceasta afirmă că ceea ce rămâne de fiecare
dată este ceea ce reuşeşte să se închidă, să devină
suficient sieşi, dar că realitatea a ceea ce este nu e simplă
trecere sau salt de la un negativ la altul, ci devenire de la
un mod determinat la altul, de la o limită la alta, de la o
închidere la alta, la limită, de la suficienţa sieşi, prin mod
determinat, înapoi la suficienţa sieşi. Adevărat, deci, nu e
nici obiectul, nici subiectul, ci ceea ce li se întâmplă.
Tocmai în acest sens trebuie înţeleasă mişcarea hegeliană
de la neant la neant.
Mişcarea aceasta este una a reflectării, iar reflectarea
este actul de răsfrângere în sine a fiinţei, care se presupune
pe sine, mai întâi, şi se pune astfel în faţa sa ca negativ sau
ca neant al său, modul său determinat, după care,
raportându-se negativ la această determinare negativă a
sa, se reîntoarce la sine însăşi, cuprinzându-şi şi negativul
său.
Hegel identifică schema aceasta fenomenologică a
reflectării cu silogismul şi spune că cei doi termeni extremi
îşi dispută modul nemijlocit şi, respectiv, negativul
acestuia, modul mijlocit; statutul celui de-al treilea termen
(termenul mediu) revenind relaţiei lor.
În Prelegeri de filosofie a religiei, încercând o
distincţie între ego şi Dumnezeu (p. 85), Hegel aduce la
lumină imaginea interioară a unui silogism:
„Ambii sunt deosebiţi, unitatea lor nu este ei înşişi;
prin ceea ce ei sunt una, este ceea ce face ca ei să nu fie
diferiţi; dar ei sunt diferiţi, prin urmare unitatea lor este
diferită de deosebirea lor. Mijlocirea este deci mai precisă
într-un al treilea ceva faţă de ceea ce este diferit, avem
astfel un silogism: doi diferiţi şi un al treilea ceva care îi
îmbină, în care ei sunt mijlociţi, sunt identici.”
Puţin mai departe Hegel se reformulează astfel:
„Ambii termeni sunt diferiţi şi sunt o unitate în care
ambii sunt instituiţi printr-un al treilea [termen, n. trad.] în
unitate, aceasta înseamnă silogism”.
 4
Dar aceasta este numai determinaţia universală,
abstractă. Valoarea ontologică a silogismului o aflăm din
altă parte. În Logica (p. 311) Hegel arată că în fapt „orice
este un silogism”, tot aşa cum puţin mai înainte ne arăta că
„orice lucru este o judecată” (p. 298).
Ca determinaţii abstracte acestea sunt produse ale
reflectării, abstractizarea reprezentând, după Hegel, însăşi
comportarea negativă a eului, în consecinţa căreia el
conţine orice mod determinat. (Ştiinţa logicii, p. 580)
Hegel a fixat aici ideea de bază a întregului idealism
german, începând cu Kant, la care, din unitatea sintetică
originară a apercepţiei, prin celebra deducţie
transcendentală şi prin judecăţile sintetice apriori, se obţin
toate categoriile şi formele pure ale intelectului. Prin
categorii, susţine Hegel împreună cu Kant (Ştiinţa logicii, p.
581), produse în acest chip, se asigură ca multiplicitatea şi
diversitatea să poată fi aduse în unitatea conştiinţei. Cu
aceasta, identitatea pe care o câştigă determinaţiile
sensibile, intuiţiile sau reprezentările, face din acestea
obiecte, în sensul că le conferă obiectivitate, fapt pentru
care ele par a fi mai degrabă obiecte ale conştiinţei,
precizăm noi, decât în sine şi pentru sine.
La Hegel, mişcarea lăuntrică a conceptului, aceea în
virtutea căreia „conceptul este temeiul şi izvorul oricărui
mod-de-a-fi-determinat finit şi al oricărei multiplicităţi”
(Ştiinţa logicii, p. 586), este mai mult decât o desfăşurare în
momente a conştiinţei de sine, care caută să-şi vadă prin
mijlocirea sa propriul său chip; la Hegel, mişcarea lăuntrică
a conceptului este însăşi proiectul originar al fiinţării,
scenariul original al creaţiei.
Dezvoltarea formală a conceptului se face în
desfăşurarea judecăţii şi silogismului.
În judecată conceptul se divide pe sine în două părţi,
dintre care una e destinată să reprezinte mai departe
identitatea sa (subiectul), cealaltă parte neavând alt sens
decât de a fi despre prima (predicatul).
Deci unităţii iniţiale nemanifestate a conceptului îi
urmează afirmarea determinaţiilor lui, momente şi poziţii
ontologice deopotrivă, ce apar mai întâi ca deosebite şi
indiferente; dar tocmai fiindcă sunt însuşi modul afirmat,
desfăşurarea unei originare unităţi, ele se dovedesc apoi a
 5
fi corelate, relative una la cealaltă, reciproc mijlocite, fapt
ce constituie cel de-al treilea moment, în care, prin copulă,
este restabilită identitatea de la început, afirmată de data
aceasta.
În silogism unitatea conceptului nu se mai află nici o
clipă în afara modului său afirmat – exterioritatea sa este el
însuşi. „Silogismul este mijlocire, e conceptul complet în
modul-afirmat al său. Mişcarea sa este suprimarea acestei
mijlociri în care nimic nu e în sine şi pentru sine, ci fiecare
este numai prin mijlocirea unui altceva.“ (Ştiinţa logicii, p.
707)
Prin urmare, fiecare terman al silogismului fiind
complet determinat de ceilalţi doi, unitatea lor este
nemijlocită, completă şi în acelaşi timp nedeterminată,
întrucât ea însăşi este de fiecare dată pentru sine modul-
său-de-a-fi-altceva, iar, prin aceasta, ea este întemeiată în
sine, de către sine.
Silogismul, ca discurs ontologic, este forma
nedeterminatului şi, prin aceasta, forma libertăţii lui.
Această idee este, din punctul nostru de vedere, cea mai
importantă contribuţie a lui Hegel. Dar în această condiţie,
în mod propriu, nu se află decât universalul – particularul
are o alcătuire silogistică doar în raportarea sa la sine, încât
forma aceasta doar îl aproximează sau, mai bine zis, îl
imaginează, el fiind şi prin mijlocirea sa cu ceilalţi, situaţi
faţă de sine într-un plan exterior şi inepuizabil. Generalul,
care este aici conştiinţa şi se situează dincoace de orice
discurs, este spaţiul în care se zămisleşte înţelegerea
acestei raportări silogistice, este cel care produce în
reprezentările sale sinteza (sublimarea) idealităţii
universalului din hăţişul determinaţiilor în care este
descoperit particularul, este cel ce conferă acelor
determinaţii o valoare de adevăr, însă nu una absolută,
categorică, ci probabilă.
Dar conştiinţa, continuând raţionamentul, se poate
prelua şi pe sine în reprezentările sale şi, prin aceasta, ea
descoperă că prin sine se încheie o nouă triadă, un alt
silogism, în care dă expresie legăturii dintre universal şi
particular, adică dintre lege şi obiect.
 6
În triada epistemologică, în imuabilitatea raportului
dintre subiect şi obiect conştiinţa se întoarce la sine,
regăsindu-şi propria sa obiectivitate.

II. Negativitatea predicaţiei

Negativul este în general modul afirmat fiindcă doar

în acesta unitatea conceptului, ca unitate originară a fiinţei,
se deschide într-un obiect şi un subiect, respectiv, subiect şi
predicat, ca două alterităţi determinatoare, una de conţinut,
cealaltă de modalitate.
Predicaţia – ea este momentul în care unitatea
originară a fiinţei îşi proiectează în afara sa determinaţiile,
care se vor întoarce apoi la ea ca atribute ale sale, ca formă
sau, mai general, ca mod. În predicaţie unitatea originară
se înstrăinează de propriul său conţinut, tot ceea ce e
înlăuntru trece în afară. Tocmai pentru aceasta în
dihotomia interior-exterior (intensiv-extensiv) părţile apar
ca două modalităţi ale aceleiaşi unităţi, echivalenţa,
echipotenţa şi analogia definind în diferite chipuri relaţia
lor.
Predicaţia instituie un moment de criză, de
dezechilibru. Orice ai face, în definiţie, identitatea afirmată
de determinantul copulativ este compromisă de
ireductibilitatea subiectului la predicat şi invers. Tocmai
datorită modului afirmat aceşti doi termeni cad de fiecare
dată unul în afara celuilalt, sunt distincţi şi deci ireductibili,
încât, prin condiţia lor, sunt opuşi, reciproc negativi.
Astfel, după teza „este ceva”, absolută, indistinctă,
lipsită de certitudine şi obiectivitate, urmează determinarea
acestui ceva drept „ceva anume”, arătându-i-se
modalitatea. Este momentul primei negaţii, în sensul lui
Hegel, aceea a calităţii, a formei sau a predicatului în sfera
căruia cade acest ceva, fără însă a-l putea cuprinde la
rându-i ca făcând parte din sine. Incluziunea sau conţinerea
acestor doi termeni, subiect şi predicat, este unilaterală, ei
fiind, în această primă determinare, fundamental diferiţi, nu
identici.
Urmează cea de-a doua negaţie, în sensul lui Hegel,
aceea a lui „totuşi, subiectul şi predicatul sunt (sau, mai
 7
degrabă, trebuie să fie) o unitate”. În această negare a
momentului precedent conştiinţa este înălţată la acea
sinteză mirabilă şi tulburătoare a conceptului, acolo unde
se produce adevărata întâlnire dintre subiect şi obiect, pe
de o parte, şi dintre subiect şi predicat, pe de alta. Sub
acest imperativ al identităţii, termenii predicaţiei apar
reciproc incluşi şi, deci, identici.
Momentul acesta de sinteză este tot un moment al
predicaţiei fiinţei asupra ei înseşi, adică al fiinţei care s-a
făcut pe sine obiect, este, deci, tot un moment al reflectării,
şi anume, el corespunde momentului reîntoarcerii fiinţei în
propriul său conţinut – reificarea propriei sale unităţi,
distincte de data aceasta.
În concept obiectul este identic cu subiectul, temeiul
subiectului fiind acela de a fi despre obiect, întru unitatea
lor. În concept subiectul este obiectul, iar obiectul este
predicatul care şi-a înglobat subiectul devenind el însuşi
obiect. Astfel pus, conceptul dă subzistenţa oricărui lucru,
în el orice negativitate s-a suprimat şi s-a sublimat
(aufheben), întrucât „alcătuieşte în sine şi din sine
realitatea care a dispărut în el” (Ştiinţa Logicii, p. 588). Şi
Hegel rămâne aici. Însă din perspectiva noastră
epistemologică acest moment reprezintă tot un moment al
reflectării, şi anume, unul în care conştiinţa îşi preia
obiectul din limitele în care l-a găsit şi îl asimilează, îl aduce
la sine, îl deschide şi îl afirmă, dându-i determinaţiile sale
obiective (categoriile), ceea ce îl proiectează în
universalitate şi îl întemeiază ca fiind adevărat sau cu
adevărat prezent. În concept obiectul îşi găseşte
argumentul său de drept, devine ceva cu necesitate, ceva
adevărat, necontingent: copacul anume devine copac, omul
anume devine om etc.
Dacă nu am deţine argumentul de drept al oricărui ce
existent, cum am putea imagina şi detecta obiecte care
încă nu sunt ca atare, obiecte care, altfel, nu ar intra
niciodată sub incidenţa simţurilor şi a puterii noastre de
observaţie? Or, tocmai acest lucru se petrece în fizica
modernă, din ce în ce mai evident. Spre deosebire de Kant,
la care cunoaşterea nu se putea constitui şi nu putea
începe decât de la experienţă, puterea noastră de
reprezentare şi de imaginaţie producând numai aparenţe
 8
ale unui obiect care va rămâne veşnic exterior şi
necunoscut în el însuşi, la Hegel fizica modernă rămâne
posibilă şi întemeiată. La Hegel conştiinţa de sine, ca neant
al fiinţei, îşi recuperează rolul creator al unei realităţi,
paradoxal, preexistente. Cu Hegel apriorismul kantian
încearcă să iasă de sub fatalitatea iluziei transcendentale şi
îşi caută un rol în constituirea realităţii ca atare.
Putem preciza acum că dihotomia cunoaştere
analitică – cunoaştere sintetică se instalează ca diferenţă
între cunoaşterea care rămâne la momentul negativ al
predicaţiei, la disecţia amănunţită şi interminabilă a
obiectului cu bisturiul diferenţelor specifice, şi cunoaşterea
care se ridică la unitatea subiectului cu obiectul, într-un
moment sublim de tăcere, de înţelegere pură, lipsită de
expresie proprie, o tăcere sacră pe care nu facem decât să
o profanăm cu metaforele şi paradoxele noastre, tocmai
pentru că în aceasta modul afirmat a fost înţeles, înglobat şi
depăşit.
Dar ispita de a da cunoaşterii sintetice o expresie este
irepresibilă – ea face marea istorie, a spiritului, şi dă
adevărata măsură a omului în lume.

III. Negaţia în ordinea determinaţiilor

La Hegel pozitivul şi negativul rămân în continuare

simetrice: „fiecare apare în celălalt şi nu este decât întrucât
celălalt este” (Logica, p. 226-227), iar dacă ele sunt
determinarea esenţială a diferenţei, atunci singura
diferenţă a diferiţilor este prin modul în care fiecare se
raportează la sine. Hegel ne spune aici că pozitivul este
„raportare identică la sine”, iar negativul este „diferitul
pentru sine”, dar fără să mai arate că pentru aceasta
simetria pozitiv-negativ este ruptă. În timp ce pozitivul este
în sine ceva, negativul este numai şi numai ca negativ a
ceva – de la negativ (nefiinţă) nu se poate începe, ne-o
spunea în felul său şi Parmenide. Pozitivul cere negativul,
dar nu-l presupune, nu are nevoie pentru sine de el;
negativul, în schimb, presupune pozitivul, tocmai pentru că
este ceva numai ca negaţie a lui, dar nu-l cere, dimpotrivă,
 9
îl respinge sau îl suprimă – contradicţia este unilaterală, ar
fi spus Constantin Noica.
Un lucru pe care Hegel nu-l precizează niciunde este
felul în care în concret acest raport se răstoarnă, nu se
aplică direct.
Acuzaţia este, de pildă, aceea care există în sine şi
pentru sine ceva, şi apărarea, aceea care nu există decât ca
replică la o acuzaţie. Acuzaţia este suficientă sieşi, ea poate
trece indiferentă mai departe fără a presupune vreo replică,
dimpotrivă, ea are tendinţa de a anula orice drept de apel.
Apărarea însă... – nimeni nu începe să se scuze, să se apere
sau să se justifice fără a fi fost acuzat sau pus la îndoială,
direct sau măcar presupus. În concret lucrurile stau invers,
negativul e mai puternic; poţi uşor acuza şi condamna un
nevinovat, dar îţi este poate imposibil să-l aperi. Este mai
uşor să distrugi decât să întemeiezi, s-a spus. „Când
puterea are dreptate, dreptatea nu mai are putere” –
spunea un bătrân înţelept din satul Unip.
Răsturnarea aceasta se poate obţine chiar din
sistemul hegelian: între abstract şi concret, între posibil şi
realitatea empirică, între universal şi particular este
subiectul care le îmbină, care le cuprinde şi le reuneşte în
generalitatea lui, dar care nu poate porni pe drumul acestei
sinteze decât de la supoziţia unei determinaţii posibile,
universale, abstracte, faţă de care concretul cu
particularitatea lui cade ca primă negaţie. Or, negaţie, în
ordinea determinaţiilor, a raporturilor, este răsturnare,
inversare sau schimb reciproc de poziţie în cadrul aceluiaşi
raport: sunt în raport cu mine invers decât eşti tu cu tine
sau sunt în raport cu tine invers decât raportul în care eşti
tu cu mine. Dacă pozitivul este „raportare identică la sine”,
negativul este „diferitul pentru sine”, dacă A>B, atunci B<A
etc.
Dacă filosofia este lumea pe dos – cum spunea Hegel,
atunci ar trebui ca lumea să fie filosofia pe dos.
Putem găsi o metodă care să ne călăuzească pe
drumul de întoarcere de la filosofie la lume şi viaţă?
Ideea negativităţii la Hegel, înţeleasă astfel, ca
moment de criză în sânul fiinţei, ca scindare asertorică şi
demonstrativă, ca discursivitate problematică a fiinţei
declanşată de exigenţa certitudinii sau a adeveririi de sine
 10
şi, mai ales, înţeleasă ca reflectare răsturnată a fiinţei în
propriul său discurs ca în propria sa istorie, promite să fie
de o mare productivitate în epistemologie, proiectând prin
ea însăşi modelul oricărei aplicaţii, modelul pur al raportării
teoreticului, ca model, la practic, ca aplicaţie.
Întreaga fenomenologie a spiritului pare să fie, din
această perspectivă epistemologică, un model al modelului,
adică a ceva ce se modelează neîncetat pe sine, având
drept ţeluri propriile sale atribute originare:
completitudinea sau suficienţa sieşi şi libertatea – ambele,
la modul absolut.
Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit ... spunea Pascal.
Fiinţa – acesta este argumentul lui Hegel – dacă nu s-
ar fi găsit de la început, n-ar mai fi pornit în căutarea ei
înseşi; fiinţa se trezeşte în ipoteza propriei sale prezenţe,
dar ea are nevoie de certitudine, de aceea ea va pleca
imediat de aici spre a se regăsi cumva, undeva şi cândva
pe ea însăşi.