PIELE DE MAGAR

De Charles Perrault

A fost odata un rege care traia fericit alaturi de frumoasa lui sotie si de
dragalasa lor fiica. Acest rege avea o mare comoara: un magar
fermecat, ale carui paie apareau in fiecare dimineata acoperite de aur.
Toata aceasta fericire fu umbrita de o boala teribila care o lovi pe
regina. Pe patul de moarte, aceasta il puse pe sotul sau sa jure ca nu se
va recasatori decat cu o femeie mai frumoasa si mai desteapta decat
ea.
Dupa un timp, se adunara nobilii regatului si ii cerura regelului sa se
recasatoreasca, pentru ca vroiau un print mostenitor. Regele, in ciuda
juramantului facut sotiei, trebui sa cedeze insistentelor supusilor sai.
Dar nu gasi printre toate printesele niciuna care sa aiba atat de multe
calitati cate avusese sotia sa iubita.
Intr-o nefericita zi, regele isi dadu seama ca fiica sa, frumoasa si bine
educata, era singura femeie capabila sa-si inlocuiasca mama. Cu inima
indoita, regele cuteza sa-si ceara propria fiica in casatorie. Printesa
ingenunghe in fata tatalui sau si il implora sa nu o oblige sa comita o
asemenea greseala. Dar regele, orbit de focul dragostei, nu vedea nicio
greseala in aceasta legatura imorala. Printesa, disperata, ii ceru
ajutorul nasei sale, Zana Liliacului.
- Ai comite un mare pacat daca te-ai casatori cu tatal tau, ii spuse
zana; dar ai putea evita acest lucru daca i-au pune o conditie: sa-ti
daruiasca o rochie care sa aiba culoarea vremii; va fi imposibil sa
reuseasca.
A doua zi, copila ii ceru tatalui rochia, dar acesta reusi cu cei mai buni
croitori ai regatului sa-i faca o rochie albastra ca si cerul. Si apoi ii
facu o rochie de culoarea lunii, si pana si o rochie stralucitoare ca
soarele. Regele invinsese provocarile fiicei.
Biata fata plangea disperata in fata nasei sale, zana.
- De aceasta proba nu va trece dragostea nedemna a tatalui tau, spuse
zana. Cere-i pielea magarului, care este izvorul averii sale.
Crezand ca regele nu va fi in stare sa-si sacrifice magarul, copila ii
aduse la cunostinta dorinta ei. Desi il costa mult capriciul fetei,
accepta si ii aduse pielea de magar. Aceasta, fara sa mai vada vreun
remediu pentru cruda sa soarta, era de-a dreptul disperata.
Zana se incumeta sa-i mai dea un ultim sfat:
- Imbraca-te cu aceasta piele de magar si pleaca din palat cat mai
departe posibil. Pe unde vei merge, acest cufar, plin cu hainele si
bijuteriile tale, te va insoti ca fermecat.
Astfel ca tanara, infasurata in pielea urata si cu chipul plin de
funingine, reusi sa iasa din palat.
Regele isi trimise pe cei mai buni oameni pe urmele ei, dar nimeni nu
o gasi, pentru ca ajunsese foarte departe cautandu-si un adapost.
Murdara si urata cum era, ascunsa sub pielea de magar, ajunse sa
lucreze la o ferma unde trebuia sa suporte glumele tuturor servitorilor.
Pentru a-si alina suferinta, in zilele de sarbatoare se inchidea in cabana
sa si se impodobea cu cele mai frumoase haine si bijuterii din cufar.
Se intampla ca intr-una din acele zile, fiul regelui caruia ii apartinea
ferma sa se opreasca acolo ca sa se odihneasca. Dupa ce manca,
tanarul print se plimba pe mosie si se opri la cabana printesei.
Curiozitatea il impinse sa se uite prin gaura cheii; vazu atata
frumusete si splendoare, incat se indragosti pe loc. Intreba la ferma
cine traia in cabana si raspunsul il nauci. Printul se intoarse la palat
complet indragostit, fara sa poata uita niciun moment din
tulburatoarea aparitie.
Din cauza iubirii care il macina, facu temperatura si era in pericol sa
moara. Medicii pusera boala pe seama melancoliei si bietii parinti il
rugara pe print sa le spuna motivul durerii sale. Dupa multe insistente,
printul rosti cu voce slaba:
- Mama, vreau ca fata pe care o cheama Piele de Magar sa-mi prepare
o prajitura.
Regina porunci sa fie chemata fata, care si ea se indragostise de print
din momentul in care il privise de la fereastra cum pleaca. Tanara
prepara o prajitura delicioasa, dar ii cazu in aluat unul dintre inelele
scumpe pe care le purta la degete.
Desi nu-i dadusera voie sa o vada pe Piele de Magar, printul manca
pofticios prajitura, dar se ineca imediat cu inelul.
Se uita uimit la smarald si la subtirelul inel de aur si gandi ca nu putea
sa apartina decat celui mai frumos deget din lume. Nelinistea ii
inrautati boala. Regele si regina nu stiau ce sa mai faca, pana cand, cu
o voce stinsa, printul ceru sa fie cautata fata careia ii apartinea inelul.
Toate tinerele cutezara sa-l probeze: mai intai printesele, apoi
ducesele, marchizele si baronesele; dar nu i se potrivi niciuneia. In
final chemara si femeile de rand si asa veni si Piele de Magar.
Spre uimirea tuturor, isi ridica pielea neagra si intinse cu gratie o
mana cu degete mici si delicate, iar pe unul dintre ele inelul se potrivi
ca turnat.
In acea clipa, tanara isi dadu jos pielea de magar si toti ramasera
inlemniti la vederea frumusetii sale. Atunci aparu Zana Liliacului, care
le spuse trista poveste a copilei. Regele si regina, incantati sa vada ca
Piele de Magar era o incantatoare printesa, acceptare dorinta fiului lor
de a se casatori cu ea. Fata dori ca la ceremonia fastuoasa sa participe
si tatal sau, care, din fericire, uitase dragostea nechibzuita ce i-o
purtase fiicei sale si se casatorise cu o regina, vaduva, foarte frumoasa.
A fost o nunta ca-n povesti, care a tinut trei luni, iar dragostea dintre
cei doi tineri ar fi durat pana in zilele noastre, daca acestia nu s-ar fi
prapadit la o suta de ani dupa aceea.