Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Sinele în interacţiunea comunicaţională

De-a lungul timpului s-au elaborat două mari modele de analiză a comunicării:
un model tehnic şi unul psihosocilogic. Primul dintre ele îi aparţine lui Shannon, care
defineşte comunicarea ca transmitere a unui mesaj dintr-un loc în altul, într-un anumit
context, de la un emiţător către un receptor. Mesajul are un cod comun celor doi, este
vehiculat printr-un canal de comunicare. Destinatarul-receptorul va decoda mesajul apoi
va trimite un feed-back emiţătorului. Acest feed-back este o modalitate de control, de
reglare şi de corectare a greşelilor, cu alte cuvinte, bucla de retroacţiune de la emiţător la
receptor.
Modelului descris i se pot reproşa două neajunsuri: el ignoră faptul că în
comunicare sunt implicaţi indivizi (sau grupuri) supuşi unei influenţe masive din partea
factorilor psihologici, a constrângerilor sociale, a sistemelor de norme şi de valori. Apoi,
el priveşte comunicarea ca pe un proces linear şi secvenţial.
Studierea comunicării şi perfecţionarea acesteia trebuie să se concentreze asupra
problemelor de codare şi decodare a mesajelor, asupra reducerii “zgomotelor” ce pot
produce perturbări în canalul de comunicare.
Conform opiniei lui Abric, comunicarea reprezintă “ansamblul proceselor prin
care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între personae aflate într-o
situaţie socială dată”. Procesele de comunicare sunt aşadar esenţialmente sociale, ele se
întemeiază pe fenomene de interacţiune şi sunt determinate de acestea. Orice
comunicare este o interacţiune. Fiind o interacţiune, ea se prezintă ca un fenomen
dinamic ce implică transformare. Cu alte cuvinte, ea este subsumată unui proces de
influenţare reciprocă între mai mulţi actori sociali.
Prin urmare, nu avem de-a face cu un emiţător şi un receptor , ci cu doi locutori
aflaţi în interacţiune: doi interlocutori. Comunicarea nu poate fi percepută ca un simplu
proces de transmitere; bazată pe interacţiune, ea constituie întotdeauna o tranzacţie între
locutori: emiterea şi receptarea sunt simultane, emiţătorul fiind în acelaşi timp emiţător şi
receptor, şi nu emiţător apoi receptor. De altfel, interlocutorii sunt influenţaţi în situaţia
de comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive, sociale.
Comunicarea reprezintă un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau
inconştient, ce are întotdeauna o finalitate, un obiectiv-implicit, explicit, sau inconştient.
Astfel, comunicarea umană este un mecanism al socializării şi o formă
fundamentală de interacţiune. Prin definitie, interacţiunea socială este : “o relaţie fizică
sau verbală, unidirecţionată sau bidirecţionată, între indivizi, prin care elementele din
relaţie se influenţează reciproc.” (Bogdan-Tucicov et all, 1981, 122). “Socializarea”
individului este un proces psiho-social de transmitere şi asimilare de atitudini, valori,
concepţii şi modele de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea
adaptării sociale a persoanei” (Vlăsceanu, Zamfir, 1993, 555).
Avem de-a face cu o relaţie reciprocă: socializarea nu există fără interacţiune
comunicaţională, iar interacţiunea duce la socializare. În fapt, omul, ca fiinţă socială, se
construieşte în procesele de socializare şi interacţiune (Goodman, 1992, 137).

1
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Fundamentul procesului social îl constituie relaţia dintre comunicare şi

construcţia identităţii de sine a omului.
Un punct de plecare în înţelegerea rolului jucat de comunicare în dezvoltarea
fiinţei umane îl constituie conceptul de “SINE”, ca un complex integrat al
personalităţii umane ce conţine ansamblul ideilor, atitudinilor, stereotipurilor,
modelelor valorice specifice unui individ sau grup uman. În decursul timpului s-au
dezvoltat mai multe concepţii referitoare la Sine .

În interacţiunea comunicaţională, locutorii sunt influenţaţi de variabile

psihologice (personalitatea şi sistemul de nevoi-motivaţii ), cognitive (sistemul cognitiv
şi sistemul de reprezentare) şi sociale (rolurile şi statusul, prejudecăţile şi stereotipurile).
Referitor la factorii psihologici, Lewin, aflat sub influenţa modelelor din fizică,
afirma că orice individ funcţionează ca un organism supus unui ansamblu de forţe de
origine externă - presiunile din partea mediului - sau de origine internă - istoria
subiectului şi implicarea acestuia în situaţia de comunicare.
Aceste forţe care acţionează asupra sinelui nostru creează nevoi care, la rândul lor
produc tensiuni. Toate aceste tensiuni, cunoscute şi ca motivaţii, determină
comportamentele. Astfel, disponibilitatea de a interacţiona este cauzată şi de necesitatea
reducerii tensiunilor prin satisfacerea motivaţiilor.
Forţele care duc la adoptarea unui tip de comportament pot fi forţe pozitive (nevoi
de perfecţionare, de autorealizare) sau negative ( nevoi de a ocoli anumite obiecte,
persoane, situaţii). În funcţie de aceste două tipuri de forţe, se declanşează
comportamente de apropiere şi comportamente de evitare.
Nevoile fundamentale ale unui individ sunt ierarhizate dupa importanţa lor într-o
piramidă a nevoilor realizată de A. H. Maslow. Acesta stabileşte 5 categorii de trebuinţe
fundamentale:
1. trebuinţe biologice;
2. trebuinţe de securitate;
3. trebuinţe de afiliere;
4. trebuinţe de stimă şi statut;
5. trebuinţe de autorealizare.

Precizări făcute de Maslow : nevoia care motivează comportamentul este cea

nesatisfăcută; o nevoie nu apare ca motivaţie decât dacă cea anterioară ei a fost
satisfacută; apariţia unei noi nevoi după satisfacerea alteia nu se face brusc, ci treptat; cu
cât o nevoie se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea e mai specific umană, iar
satisfacerea ei produce fericire şi o împlinire de sine.
William Schultz(1966) identifică 3 nevoi interpersonale fundamentale: nevoia de
de includere, nevoia de control şi nevoia de afecţiune. Nevoia de includere constă în
dorinţa de a fi recunoscut de către ceilalţi, de a fi remarcat şi stimat. Nevoia de control
face referire la nevoia de a îndeplini sarcini, de a dobândi putere, de a-i putea influenţa pe
ceilalţi. Nevoia de afecţiune implică distanţa socială pe care fiecare individ doreşte să o
păstreze, în funcţie de intimitatea manifestată în relaţiile sociale.
Astfel, nevoile Sinelui determină comportamentele şi obiectivele interacţiunii
comunicaţionale.

2
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Pe lângă influenţa personalitaţii şi a motivaţiilor, interlocutorii sunt determinaţi în

egală măsură de funcţionarea lor cognitivă. Pe de o parte, este vorba de un anumit mod de
reflecţie, de organizare, de prelucrare şi de interpretare a informaţiei (sistemul cognitiv) ,
iar pe de altă parte, este vorba de sistemul de reprezentare al indivizilor.
În analiza interacţiunii sociale, S. Moscovici a introdus noţiunea-cheie de
reprezentare socială [1961]. Aceasta reprezintă “modul în care un individ sau un grup
reconstituie realul cu care se confruntă şi îi atribuie acestuia o semnificaţie specifică”. De
aici rezultă că în activităţile umane nu există realitate obiectivă. Orice realitate este
apropriată, iar individul şi grupurile reacţionează la aceasta în funcţie de reconstrucţia pe
care i-o atribuie. Reprezentarea va avea un rol de filtru interpretativ, întrucât individul
va interpreta, va decoda situaţia şi comportamentul interlocutorului în funcţie de modul în
care el îşi reprezintă situaţia. De altfel, reprezentarea situaţiei determină sistemul de
expectanţe şi de anticipări care vizează comportamentul celuilalt, continutul mesajului
său, etc. Individul dispune a priori de o imagine a situaţiei aşa cum ar trebui ea să fie şi
astfel, de multe ori chiar înainte de începutul interacţiunii, aceasta este deja
predeterminată de sistemul de reprezentare. Adesea reprezentările sunt cele care
determină comportamentul şi orientează practicile sociale (Abric, 1994) .
În situaţia de comunicare, trei elemente ale reprezentării situaţiei vor juca un rol
esenţial: Sinele, Celălalt, şi sarcina de îndeplinit.
Reprezentarea de sine se bazează pe două componenete : Eul intim/personal şi
Eul public/social.
Eul intim este imaginea pe care individul şi-o face despre sine, despre forţele şi
slăbiciunile sale, despre adevărata sa competenţă despre caracteristicile personale. Acest
Eu intim este cel mai adesea unul privat, neexprimat şi necunoscut de ceilalţi. Totuşi, el
este fundamental în determinarea comportamentului individului. În funcţie de modul în
care se percepe pe sine - ca fiind slab sau puternic - acesta va adopta un anumit
comportament şi va institui cu ceilalţi relaţii cu totul diferite.
Celălalt aspect al reprezentării de sine îl constituie Eul public, imaginea de sine pe
care o oferim celorlalţi şi care poate fi radical diferită de imaginea de sine intimă. Şi în
această privinţă, comportamentul va fi dictat de imaginea de sine pe care vrem să o
menţinem sau să o construim în faţa celorlalţi.
În orice situaţie de interacţiune, individul se va comporta şi va acţiona în funcţie
de ceea ce crede că este şi în funcţie de ceea ce vrea să pară. Imaginea de sine va
interveni în situaţia de comunicare, în comportamentul adoptat faţă de celălalt, în tipul de
limbaj utilizat faţă de acesta, în alegerea canalului de comunicare, în finalitatea atribuită
situaţiei şi în interpretarea comportamentului celuilalt (aprobare, dezaprobare).

Individul îşi va reprezenta situaţia de comunicare în funcţie de nevoile Sinelui. De

aici decurg comportamentele, determinate de atitudinile persoanei faţă de Sine, faţa de
celălalt, faţă de context.
Numim atitudine starea mentală şi neurofiziologică determinată de experienţă şi
care exercită o influenţă dinamică asupra individului, pregătindu-l să acţioneze într-un
mod specific unui număr de obiecte şi evenimente. (Allport). Cu alte cuvinte, atitudinea
este constituită din ceea ce se crede că se află în spatele comportamentului, la un nivel
mai mult sau mai puţin conştient. În egală măsură, atitudinile sunt predispoziţii acţionale-
luări de poziţie ale unui individ în raport cu un obiect. Ele se exprimă mai mult sau mai

3
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

puţin deschis prin diferite simptome sau prin indicatori foarte variabili: tonul vocii,
vorbire, gesturi sau absenţa lor, etc.
În majoritatea situaţiilor de interacţiune, fenomenul care trebuie descoperit şi
analizat este atitudinea, ca o cauză a comportamentelor născute din construcţia Sinelui
persoanei. Atitudinea joacă un rol esenţial în sistemul de reprezentare a indivizilor sau al
grupului, fiind cheia de boltă a reprezentării situaţiei.
În interacţiunea comunicaţională, un locutor poate manifesta 5 tipuri de atitudini:
de evaluare, de interpretare, de ajutor, consiliere, de chestionare, de comprehensiune.
Acestea au consecinţe asupra celuilalt şi îngreunează sau uşurează procesul de
comunicare interpersonală.
Prin urmare, reprezentarea Sinelui, a Celuilalt şi a contextului social determină
predispoziţii acţionale în cadrul situaţiei de comunicare.

La începutul secolului XX, Ch. Cooley a propus “teoria construcţiei Sinelui în

oglindă” care afirma că alţi oameni cu care un individ interacţionează sunt oglinzi în care
el se priveşte. Indivizii pot avea un anumit tip de Sine în funcţie de oglinzile în care se
privesc. Astfel, între Sine şi Altul se produce o oglindire reciprocă - un schimb de
imangini reflectate de sine despre Altul sau de altul despre sine, care are ca rezultat
dobândirea conştiinţei de sine de către individ, luarea la cunoştinţă de fiinţa lui lăuntrică
şi de fiinţa lui socială [Goodman, 1992, 119].
În cadrul concepţiei sale interacţioniste, G.H. Mead a propus o altă teorie asupra
construirii Sinelui: principiul de realizare a Sinelui este comunicarea; Sinele se constituie
progresiv în activităţile şi experienţele sociale. Cu ajutorul comunicării, prin intermediul
gesturilor simbolice transformate în limbaj, individul intră în relaţie cu alţii, cu societatea
şi cu sine însuşi. În felul acesta, se preia şi se interiorizează prin învăţare socială şi
socializare, experienţa şi atitudinile “Altuia generalizat”, formându-se Sinele.
Potrivit teoriei lui Mead, acţiunile oamenilor se răsfrâng în mediul social. Iar
Sinele este atât subiect cât şi obiect al interacţiunii sociale (influenţează şi este
influenţat). Interacţiunea socială se referă astfel la faptul că dezvoltarea omului are loc
într-o continuă evaluare a diferitelor apariţii exterioare, aşa cum sunt ele experimentate şi
înţelese de Alţii.
Imaginea de sine se dezvoltă treptat şi rezultă din feed-backul primit de la
ceilalţi şi din interiorizarea schemelor despre ceilalţi. Aşa se explică de ce, în prima
copilărie , imaginea de sine este produsul identificării cu reprezentări inconştiente,
modelate de persoane apropiate, iar o dată cu înaintarea în vârstă reprezentarea de sine
este influenţată de aprecierile şi evaluările celorlalţi.
Cu alte cuvinte, atitudinile si comportamentele se regleaza in funcţie de Altul care
este perceput ca evaluator.

Atunci când imaginea noastră de sine corespunde cu imaginea celorlalţi despre

noi, dobândim un sentiment de stimă de sine care se dezvoltă şi se menţine de la caz la
caz, prin deschidere de sine.
Deschiderea de sine provoacă retroacţiune: orice informaţie din exterior care
confirmă faptul că rezultatul comunicării sinelui este cel anticipat de individ.
Reprezentarea de sine are nevoie de verificarea, confirmarea, suportul celorlaţi , iar actele
noastre de comunicare conţin direct sau indirect cereri de validare de sine.

4
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Există un model teoretic de analizare a deschiderii de sine propus de Luft, numit :

Fereastra Johari . Acesta reprezintă interacţiunea dintre două personae în plan cognitiv:
ce cunosc eu şi cunosc şi ceilalţi (zona deschisă) ; ce nu cunosc eu şi cunosc ceilalţi
(zona oarbă); ce cunosc eu şi nu cunosc ceilalţi (zona ascunsă-faţada) ; ce nu cunosc eu
si nu cunosc nici ceilalţi( zona necunoscută-obscură).
Fereastra Johari este un bun instrument de analiză a procesului tranzacţional de
deschidere de sine, de retroacţiune.
Modelul propus de J. Luft nu a luat în consideraţie criteriile veridicităţii/falsităţii
imaginii de sine oferite/recepţionate şi nu a evidenţiat în ce măsură imaginea de sine este
percepută corect de celălalt.
Plecând de la veridicitatea sau falsitatea imaginilor oferite şi veridicitatea sau
falsitatea imaginilor receptate, se conturează 4 situaţii posibile:
1. oferirea unei imagini veridice şi receptarea unei imagini veridice
2. oferirea unei imagini veridice şi receptarea unei imagini false
3. oferirea unei imagini false şi receptarea unei imagini false
4. oferirea unei imagini false şi receptarea unei imagini veridice

Se observă că cele mai bune relaţii interpersonale se manifestă când oferim o

imagine veridică şi ea este receptată efectiv ca o imagine veridică. Manipularea şi
persuasiunea sunt eficiente în cazul în care se oferă o imagine falsă dar este receptată ca
fiind veridică.
De altfel, o imagine de sine negativă poate inhiba capacitatea de a privi obiectiv
realitatea socială [M. Krasne], dupa cum o imagine de sine pozitivă poate
supradimensiona posibilităţile individului de a realiza o acţiune socială de un tip sau altul.

Interacţiunea comunicaţională este considerată a fi relaţia socială de bază.

Individul caută să îşi construiască o imagine de sine în conformitate cu caracteristicile
sale psihologice, cognitive şi sociale, dorind totodată să impună celorlalti o imagine de
sine favorabilă .
E. Goffman emite o teorie asupra relaţiilor sociale şi a comunicării, pornind de la
urmatoarea supozţiie: dacă sensul în viaţă este o construcţie socială, atunci teatrul (unde
totul este pus în scenă) este un model adecvat pentru ilustrarea interacţiunii sociale.
Indivizii joacă diferite roluri în situaţii diferite şi pentru spectatori diferiţi. În acest caz, o
parte din acţiune este publică (scena - acţiunea petrecută e accesibilă tuturor) şi alta
ascunsă ( culisele - acţiunea e ascunsă tuturor mai puţin celor implicaţi în producerea
piesei). Un element important în interacţiunea socială este organizarea imaginii prin care
o persoană adoptă o identitate şi îşi asigură identităţi variate în raport cu alţii. Astfel,
fiecare individ îşi construieşte un “face” –o punere în scena propriu-zisă a sinelui prin
comportament, atitudine, infăţişare, etc. Noţiunea de “face-work” desemnează
imaginea de sine dezvaluită celuilalt în scopul apărării propriului teritoriu (face negativă)
şi care vizează afişarea unei imagini de sine favorabile (face pozitivă). Apare astfel un
“management al impresiei”, prin care fiecare îşi construieşte un sine “ deschis” , mai
exact o mulţime de Eu-ri sociale pe care le exprimă prin comunicare, prin ascultare şi
autodezvăluire. Autodezvăluirea în comunicare este identitatea pe care persoanele o
proiectează şi pentru care încearcă să obţină acordul de la ceilalţi într-o situaţie ( Watson,
Hill, 1993, 168).

5
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Oricare ar fi modalitatea de comunicare între indivizii care intră în contact, fiecare

va încerca, mai mult sau mai puţin permanent, să-şi asigure control asupra impresiilor pe
care le produce astfel încât să nu prejudicieze face-ul său şi pe cel al partenerilor.
Eficienţa în interacţiune, în impunerea imaginii favorabile de sine presupune respectarea
ritualurilor între parteneri (ritualuri de acces, ritualuri de confirmare, ritualurile de
separare, ritualurile cotidiene), schimb şi cooperare, în sensul confirmării face-ului
revendicat de fiecare prin ţinuta specifică ( cu condiţia să nu se impună în detrimentul
celorlalţi).

În concluzie, în cadrul interacţiunii comunicaţionale se caută construirea şi

menţinerea unei imagini pozitive despre sine pentru eficientizarea relaţiilor sociale şi
asigurarea dezvoltării umane.

6
Cristina Teodora Iordache, grupa 6

Bibliografie:

• Marinescu, Valentina, “Introducere în teoria comunicării, principii, modele ,

aplicaţii”, Ed. Tritonic, Bucureşti 2003, cap. 2, 4, 6
• Abric, J.C., “Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed.Polirom, Iaşi, 2002,
cap.1
• Chiru, Irena, “Comunicare interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2009, pag.
102-107
• Zlate, Mielu, Manual de psihologie, cls. a X-a, Ed. Aramis, 2005, pag. 67