Sunteți pe pagina 1din 6

ACULTURATIA

Preluare de ctre o comunitate a unor elemente de cultur material i


spiritual sau a ntregii culturi a altei comuniti aflate pe o treapt superioar de
dezvoltare.
Ansamblul transformrilor care au loc ntr-un grup social (privind felul de a
munci i gndi, de a se comporta i judeca etc.) ca urmare a unui contact
permanent cu un alt grup social mai mare
ACULTURAIE, suma de transformari ce se produc n cultura ca urmare a
contactului ntre grupuri sociale cu culturi deosebite; cu referire la indivizi
(grupuri), termenul semnifica procesul de adaptare la o noua cultura pe care l
parcurge un individ (grup) provenit dintr-o cultura diferita, atunci cnd ajunge n
contact nemijlocit cu noul mediu sociocultural, adica procesul de asimilare a unor
elemente ale noii culturi (moravuri, norme, valori, simboluri etc.) si de schimbare a
vechilor dimensiuni culturale. Termenul este folosit ndeosebi n antropologia
sociala si culturala (n legatura cu contactul ntre culturile unor societati primitive)
si n sociologie (de ex. n legatura cu fenomenele de urbanizare a vietii rurale sau
cu migratia ruralilor n mediul urban). Prima definitie a a. a fost data n anul 1935
de catre "Social Science Research Council, dupa ce, cu o acceptiune echivalenta,
circulasera anterior alti termeni: difuziune (J.W. Powell, 1880), diseminare (Fr.
Boas, 1899).
In general, termenul de aculturatie subintelege procesul complex de contact
cultural prin intermediul caruia grupuri sociale sau societati intregi asimileaza
trasaturi proprii altor grupuri sau societati. Termenul a fost introdus de curentul
culturalist si subliniaza interesul retrospectiv al antropologilor asupra consecintelor
pe care expansiunea coloniala le-a adus cu sine in viata culturala a comunitatilor
extraeuropene. O definitie clasica a aculturatiei a fost avansata de catre elevii lui F.
Boas: aculturatia cuprinde fenomenele care rezulta din contactul direct si continuu
dintre grupuri de indivizi de culturi diferite, cu modificari ulterioare ale tipurilor
culturale originale ale unuia dintre grupuri sau ale ambelor. Asa cum aveau sa
sublinieze multi cercetatori, aculturatia nu este neaparat legata de un contact direct
si continuu, legaturile discontinue fiind suficiente pentru a produce anumite
modificari culturale.
Aculturatia, legata strict de cauze externe nu trebuie confundata cu simpla
schimbare culturala (care poate fi generata atat in mediul intern al unei culturi, cat
si de cel extern), si nici cu asimilarea, care ramane doar faza terminala a unei
aculturatii.
In plus, aculturatia, chiar daca este deseori asimetrica, in sensul ca
presupune imprumuturi inegale si deseori unilaterale, reprezinta un proces de
schimb reciproc, manifestat prin interactiuni diverse. Antropologia a cunoscut mari
probleme in operationalizarea termenului de aculturatie tocmai din pricina ca a
rezumat notiunea la schimbul dintre o cultura-sursa si una tinta. Ori, contactul
dintre doua culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte si de
cealalta, ca si de modalitatea in care respectivele categorii sunt folosite de catre
actorii sociali implicati. In concluzie, nici un elemente preluat dintr-un sistem
cultural-sursa nu este reprodus in mod identic in alta cultura.
Pana in prezent, studiile despre aculturatie au pus accentul pe societatile cu
putere inegala, dintre care una dominanta, cealalta dominata. De cele mai multe
ori, societatea dominanta fiind societatea europeana, occidentala, coloniala,
aculturatia a fost studiata in doua mari zone social-politice si culturale. America
Latina, cu culturile ei precolumbiene (maya, azteca, incasa) si Africa neagra
precoloniala. De aici au luat nastere doua caractere complementare ale aculturatiei:
unul intern, eterogenitatea culturilor contemporane si celalalt extern, dominarea
unei culturi asupra alteia. Din acest imperialism al culturilor a luat nastere si sensul
unic al influentei si al contactului, de la superior la inferior, de la dominant la
dominat. Ceea ce este interesant este insa ca aceste culturi, asa-zis inferioare, au
rezistat cu brio la presiunile economice si sociale prin care culturile occidentale
urmareau sa dezagrege sistemele lor de valori. Rezistenta pattern-urilor culturilor
orientale in fata civilizatiei tehnico-stiintifice occidentale demonstreaza ca avem
de-a face cu un fenomen mai adanc decat simpla propagare a tehnicii de varf si
tehnologiei, adica a civilizatiei industriale, pe orizontala. Culturile nu sunt entitati
abstracte, ele nu traiesc decat prin cristalizarea valorilor intr-un mediu geografic
numit patrie, intr-un mod specific de functionare in acest mediu, numit stil de
viata, cu un nucleu etnic determinat de aceste conditii, numit natiune. Trebuie sa-i
dam notiunii de dominatie o definitie destul de supla, pentru ca sa poata ingloba
situatia mai neclara a frontierelor, caci societatea dominanta nu stabileste imediat
si nici obligatoriu un control direct asupra societatii aculturate: este suficienta
prezenta ei, amenintarea pe care o exercita, chiar prestigiul ei. De aceea, vom
distinge in cadrul notiunii de dominatie doua tipuri diferite de contact: in primul
caz, un grup strain stabileste un control direct asupra societatii dominante al carui
proces de aculturatie ii dirijeaza fie prin violenta, fie printr-o serie de aprobari mai
difuze; in al doilea caz, societatea indigena, libera de orice control direct (sau slab
controlata) adopta spontan anumite elemente ale culturii dominante [3]. Aculturatia
impusa pune in joc doua sisteme de valori, cel al societatii dominante si cel al
societatii dominate, in timp ce aculturatia spontana se supune doar schemelor si
aprobarilor societatii indigene. In situatia coloniala, membrii societatii dominate
resimt interventia straina ca o lovitura data traditiei lor si aceasta agresiune poate
declansa anumite forme de refuz, in timp ce, la frontiere, aculturatia liber acceptata
se supune dinamismelor interne ale societatii indigene.
Intre cele doua tipuri de contact exista o opozitie fundamentala, dupa cum
diversitatea cazurilor concrete ne arata doua tipuri de aculturatie: 1.aculturatia
impusa si 2. aculturatia spontana. In cadrul aculturatiei impuse, dominatia straina
se exercita cu o intensitate mai mare sau mai mica, urmand modalitati sau orientari
variabile. In Mexic si in Peru spaniolii au instaurat un control politic, economic si
religios total, caracterizat prin violenta, prin repartitia terenurilor si distribuirea
habitatului. In secolul XIX si XX, dominatia anglo-saxona a dus in SUA si in
Canada la formarea de rezervatii pierdute in interiorul tarii care le ascunde din
toate partile.
La frontiere insa, modalitatile de contact difera. Ele sunt fie de tip razboinic
(raiduri, vanatoare de sclavi), fie de tip comercial si pacifist in cazul indienilor care
in Canada sau in Prerii ofereau blanuri vanatorilor francezi sau englezi (a caror
patrundere a provocat indirect dublarea razboaielor dintre triburi pentru dobandirea
controlului cursului comercial si al produselor europene. Or, istoria diferitelor
grupuri etnice parcurge diferite faze: pe masura ce societatile europene isi extind
dominatia in spatiu, frontierele dispar iar societatile indigene, inca independente,
trec sub controlul direct al Occidentului. Dar daca evolutia generala conduce de la
aculturatia spontana la aculturatia impusa de multe ori se produce si fenomenul
invers.
Aceste forme de aculturatie au o relevanta speciala pentru operationalitatea
raportului dintre conflictele culturale si criminalitate, in cadrul cercetarii. Unii
cercetatori au evidentiat consecintele schimbarilor de civilizatie asupra contactelor
culturale vazute ca o inoculare a normelor de comportament de la o arie culturala la
alta. Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul in aceeasi
zona geografica a sistemelor culturale diferite au fost ordonate de cei doi mari
criminologi americani la cel putin trei paliere:
1. conflictele pot aparea la frontierele a doua zone culturale invecinate.
Astfel, s-a descoperit ca 86% din tinerii delincventi studiati de ea locuiau in zonele
de frontiera rasiala sau lingvistica in care doua grupuri rasiale sau mai multe erau
in contact si numai 14% in cadrul unui grup rasial sau lingvistic omogen.
2. Colonizarea poate sa introduca legile si normele unui grup cultural pe
teritoriul altui grup cultural, facand astfel ilegale regulile traditionale de conduita.
Astfel, cand normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene, femeile
care, supunandu-se legii sovietice, umblau cu fata descoperita au fost ucise de
parintii lor pentru ca au violat obiceiurile tribului. Portul voalului era ilegal in
dispozitiile legii sovietice, dar a-l purta nu era ilegal pentru mentalitatea tribului.
Tot astfel, inainte de introducerea legislatiei franceze in Algeria, era de datoria
tatalui sau a fratelui sa ucida femeia adultera; dar sub influenta legii franceze, o
asemenea infractiune a devenit o crima pedepsita cu moartea.
3. Cei care participa la un sistem cultural, cand emigreaza spre un alt sistem,
isi pot pastra unele moduri de comportament care sunt in contradictie cu normele
culturii care trebuie asimilate in tara adoptiva. Procesul se produce cand grupul
emigrantilor este mai slab din punct de vedere politic decat grupul pe teritoriul
caruia ei se instaleaza.
Fenomenele de aculturatie, considerate in procesul si rezultatele lor, se
manifesta pe doua axe: prima poate fi desemnata prin termenul de integrare, a
doua prin cel de asimilare.
Dezvoltarea economica si culturala nu poate fi estimata, in sine, ca factor
criminogen. Este mai mult tipul de dezvoltare si natura consecintelor sale care pot
fi considerate ca elemente avand un impact asupra cresterii criminalitatii. Hazardul
istoriei a voit ca colonizarea sa puna in contact societati capitaliste, inalt
industrializate, cu ideologie individualista, cu societati de tip colectivist, exclusiv
agricole si fara tehnologii avansate. De aici urmeaza, pentru acestea din urma, o
eroziune a institutiilor de baza care exercitau un asemenea control asupra
indivizilor incat ele ii restrangeau la extrem posibilitatile de marginalitate. Cu
schimbarile structurale, cu punerea in evidenta a etniilor si a populatiilor
heterogene, si mai ales cu urbanizarea, fenomenul criminal a suferit, lucru
incontestabil, o crestere foarte puternica.
In conditiile vietii contemporane, multe infractiuni, proceduri si sanctiuni
prevazute in sistemele de drept traditionale trebuiau sa fie abandonate pentru ca
erau prea strans legate de culturile tribale. Exista, astfel, reguli si practici etnice
discriminatorii in privinta persoanelor exterioare tribului care nu se intalnesc in alte
sisteme de drept. Dupa ce tarile africane au devenit independente, guvernele
autohtone au elaborat coduri penale inspirandu-se din legislatiile coloniale si au
accelerat politica de implementare a unei justitii moderne, construind tribunale si
inmultind in orase comisariatele de politie asigurand, prin brigazile de jandarmi, o
supraveghere cat mai stricta a teritoriului lor national. Insa in Africa, dreptul penal
modern este departe de a fi expresia codificata a valorilor unei ordini sociale.
Vointa unei elite de a transforma traditiile si moravurile, de a impune norme si
valori unor majoritati considerate ca nefiind inca evoluate social, s-a ciocnit de o
surda rezistenta a populatiilor chiar daca dreptul penal traditional a fost scos in
unele tari in afara legii. Din acest conflict dintre justitia penala moderna si
structurile juridico-administrative ale comunitatilor satesti rezulta o situatie
ambigua ce duce, in cele din urma, la violenta si anomie. Astfel, se explica faptul,
ca si acum, in zonele rurale, mai putin in cele urbane, populatiile recurg la
cutumele traditionale pentru a-si solutiona litigiile.
In consecinta, prin aculturatie trebuie sa intelegem orice grefa a unei culturi
asupra alteia. Contactul cultural are o sfera mai mica de manifestare; se poate
stabili un contact fara penetratia reciproca sau univoca a celor doua sisteme de
valori; or, cand doua culturi care vin in contact una cu cealalta fara a se penetra, nu
exista inca aculturatie.
Dupa o opinie aparuta in sociologia generala, nu exista o aculturatie
veritabila decat atunci cand conceptia despre viata a indivizilor este transformata
din interior. Pentru a aplica acest criteriu aculturatiei juridice, trebuie sa admitem
ca dreptul isi are contributia sa in formarea personalitatii. De fapt, daca sistemul
juridic national contribuie la modelarea a ceea ce se numeste psihologia unui
popor, este plauzibil sa presupunem ca importul unei institutii straine se traduce
intotdeauna printr-o anumita schimbare in atitudinile mentale ale autohtonilor.
Invers, esecurile aculturatiei juridice se arata adesea in faptul ca legea importata
aluneca la suprafata constiintelor individuale; cand, totusi, ea nu este ignorata ea
poate sa influenteze actiunile cotidiene.