Sunteți pe pagina 1din 11

DREPT COMUNITAR

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR


ŞI DREPTUL INTERN

Student: Tudor JEMNA

2007
CUPRINS

INTRODUCERE:

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Câteva cuvinte despre Tratate:

COMUNITAR VERSUS NAŢIONAL

Cum punem în practică un sistem de drept care îl depăşeşte pe cel naţional?

Instanţa va decide în funcţie de norma internă sau în funcţie de cea comunitară?

ELEMENTE DIN PRACTICA STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

CONCLUZIE:
„O ţară nu este a locului unde stă,
ci a ţintei la care se uită.”
Nicolae Iorga.

INTRODUCERE:

Am ales aceasta temă, deoarece o consider importantă în cadrul noii perspective în care
ne situăm, în contextul proaspetei aderări la o structură supranaţională, integrarea în Uniunea
Europeană.
Prin prisma orientării actuale, a noilor raporturi instituite între legislaţia comunitară pe
care trebuie să o interiorizăm şi legislaţia naţională, voi trata relaţiile şi interconexiunile
generice, de ansamblu ale dreptului comunitar, precum şi implicaţiile pe care acesta le are asupra
dreptului intern român, deoarece acestea se constituie ca o problemă, de maximă importanţă şi
actualitate.

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Constituţiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea şi
afirmarea suveranităţii ca normă de drept intern, iar Carta ONU şi tratatele internaţionale şi
europene au conferit noi valenţe acestei norme în dreptul internaţional, respectiv european.
Astfel, constituţiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând şi sintagma
„naţională”), sau puterea, aparţine poporului.
În accepţiunea altor constituţii, suveranitatea aparţine naţiunii, aşa cum apare formulat în
textele românesc şi belgian.
Instituţiile sunt chemate apoi să reprezinte poporul, apărându-i această suveranitate pe
care tot ele au construit-o, legiferat-o şi afirmat-o.
Pentru a servi cât mai bine interesele poporului, într-un sistem democratic, puterea
trebuie să-şi împartă atribuţiile în consacrata triadă a Executivului, Legislativului şi puterii
Judecătoreşti.
În doctrina Revoluţiei franceze toate aceste puteri erau considerate fracţiuni ale
suveranităţii naţionale.
Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că „suveranitatea este inalienabilă
şi indivizibilă”, dar recunoştea apoi că politicienii, „neputând împărţi suveranitatea în principiul
ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă,
în drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a
trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă”.1
În dreptul internaţional, statul suveran este primul subiect de drept în ordinea importanţei.
Statul are competenţe legale exprimate în sens material şi formal.
Cele materiale sunt în primul rând de ordine interioară şi ţin de suveranitatea internă, şi
anume capacitatea de a-şi organiza puterea sa politică, sistemul său economic şi social.
În sens formal se referă la jurisdicţia statului şi la capacitatea sa de a acţiona în vederea
garantării respectării regulilor juridice edictate de el.

1 Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastrã, p 27.


Statele au o competenţă personală care se manifestă în acţiunea lor faţă de proprii
cetăţeni, în vederea reglementării statutului cetăţeniei, protecţiei lor în străinătate şi acordarea
corelativă a drepturilor şi a obligaţiilor.
Cea mai accentuată dintre competenţe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină
şi exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au dus războaie,
s-au făcut alianţe, s-au promovat tratate de pace, s-au creat instituţii internaţionale.
Până la inovaţia Uniunii Europene, competenţa teritorială părea a fi cel mai drag atribut
al suveranităţii statelor europene, exercitat atât pe continent cât şi în multe colţuri ale lumii.
Autonomia, în abordarea acestor competenţe, conferă statelor dreptul de a decide singure
asupra folosirii lor. Ca atare, nu se exclude posibilitatea ca statele să delege unele competenţe
sau materializarea lor, din proprie iniţiativă şi voinţă, potrivit angajamentelor asumate prin
tratate.
Aceasta este şi calea pe care au ales-o statele Uniunii Europene când au hotărât că unele
atribute pot fi servite mai bine prin efortul comun, realizat sub tutela instituţiilor europene. Ne
vom referi mai târziu la acestea, explicând şi raţiunile care au dus la demersurile amintite.
Pentru statele europene, teoria suveranităţii se bazează pe binomul drepturi/obligaţii. În
virtutea conţinutului teoretic acceptat de europeni şi de comunitatea internaţională, statele au
dreptul la o personalitate internaţională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială şi
dreptul la autoapărare, dreptul de a-şi stabili singure regimul social politic, dreptul de a-şi folosi
resursele, de a-şi stabili sistemul economico-social şi legislaţia, dreptul de a-şi conduce în mod
liber relaţiile cu alte state, dar şi obligaţiile corelative de a respecta personalitatea internaţională a
celorlalte state şi suveranitatea acestora şi de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile
internaţionale.
Abordarea din dreptul internaţional a căutat şi o identificare a suveranităţii cu
independenţa.
O speţă a Curţii Permanente de Arbitraj consfinţea chiar această similitudine:
„Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă. Independenţa în legătură cu un
teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcţiile statului, cu excluderea (drepturilor)
oricărui alt stat”.
Pornind de la independenţă ca precondiţie a suveranităţii, aceasta din urmă, o dată
recunoscută, devenea garant al celei dintâi2. Recunoaşterea calităţii de stat independent şi
suveran avea loc numai la întrunirea cumulativă a trei condiţii constitutive: entitatea să aibă
teritoriu, populaţie şi guvern.Trebuie remarcată şi aici preeminenţa politicului, care declanşa
procedurile juridice de recunoaştere a unui nou stat, instrumentul fiind deseori folosit
discreţionar de monarhii sau de guvernele unor ţări europene.
Un alt pilon al suveranităţii juridice îl constituie egalitatea în drepturi a statelor în relaţiile
internaţionale, introdusă de Vattel prin Le droit de gens, publicată prima dată în 1758.
Respectarea egalităţii suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a
suveranităţii statale în sistemul internaţional.
Dreptul internaţional cunoaşte noi dezvoltări în secolul al XX-lea, cu precădere după cel
de-al doilea Război Mondial. Este perioada în care apar organizaţiile internaţionale ca noi
subiecte de drept, iar multitudinea tratatelor internaţionale impun această nouă formă de
colaborare, care inventează o serie de norme stricte ce trebuiau respectate de către statele care

2 Miga-Beşteliu Raluca, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, ALL, 1998,
pag. 85.
aderau la respectivele organizaţii sau tratate. Membrii ONU, ai NATO sau ai UE erau şi sunt
legaţi convenţional printr-un singur instrument juridic sau prin mai multe.
Prin intermediul acestor înţelegeri internaţionale, prin care statele ajungeau la concluzii
comune pe calea dialogului şi a negocierii, s-a ajuns la norme juridice cu caracter general şi au
apărut noi ramuri ale dreptului internaţional.
Securitatea colectivă este un concept definit în creuzetul NATO.

Dreptul Comunitar este creaţia exclusivă a UE.


Introducerea tratatelor care produceau efect şi pentru terţi a reprezentat un alt punct
important pe calea colaborării internaţionale, dar în acelaşi timp a modelării unei conduite
internaţionale care trebuie respectată de toate statele comunităţii internaţionale.

Concluziile principale sunt că statele au descoperit că au fost mult mai câştigate dacă au
realizat tratate, înţelegeri şi acorduri între ele, decât dacă ar fi acţionat pe cont propriu, iar pe de
altă parte, că restrângerea volitivă a unor atribute ale suveranităţii contribuie la binele comun.
Este foarte important să subliniem că delegarea unor competenţe derivate din suveranitate către
organizaţii sau instituţii internaţionale nu antrenează renunţarea la suveranitate, care rămâne
indivizibilă şi inalienabilă (nu poate fi înstrăinată), ci reprezintă doar o convenţie prin care
deţinătorul său de drept, poporul o deleagă spre o altă autoritate.
Prin colaborările internaţionale statele şi-au întărit suveranitatea, împărţind atât costurile
cât şi beneficiile.
Spre deosebire de cazul interpretării suveranităţii sub aspect politico-economic,
suveranitatea în sens juridic păstrează înţelesuri conservatoare, unele fiind în dezacord cu
realitatea actuală a UE.
Particularitatea Uniunii este dată tocmai de inexistenţa unei definiţii care să lămurească
natura acestui conglomerat de state: este o federaţie sau un suprastat?

Sistemul dreptului constituţional din statele-membre va trebui reinterpretat pentru a lua în


calcul fenomene de tipul „Constituţiei Europene”, a căror fundamentare pe conceptele dreptului
internaţional şi comunitar se va realiza, probabil, în contextul Convenţiei Europene.

Câteva cuvinte despre Tratate:

Pentru a ne face o idee despre situaţia actuală în care se regăseşte instituit raportul dintre
legislaţia supranaţională şi legislaţia statală, trebuie să urmărim evoluţia temporală a instituirii
raporturilor de reglementare juridică între state.
Majoritatea deciziilor juridice care formează dreptul primar, nu reprezintă emanaţii ale
instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre. Ele sunt cuprinse în Tratatele constitutive ale
comunităţilor şi în modificările ulterioare. De aceea, se poate afirma că dreptul primar nu era al
Comunităţilor Europene, ci referitor la acestea.
Dreptul derivat, dimpotrivă, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituţiile comunitare
în exercitarea competenţelor acestora, se poate defini ca drept al Comunităţilor Europene.
Ceea ce se dovedeşte a fi fost mai important, este faptul că, statele membre îşi puteau
încheia acordurile în forme simplificate şi nesupuse ratificării, prin intermediul activităţilor şi al
înţelegerilor pe care le făceau reprezentanţii, în Consiliu.
Statele membre puteau să depăşească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul
dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.
Sursa ordinii juridice comunitare o constituie deci Tratatele Europene şi protocoalele
anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru cele trei comunităţi CEGA, CEE şi CEEA sunt: Tratatul de la Paris
şi Tratatele de la Roma, prin care se decidea apariţia celor trei Comunităţi. De asemenea
fundamentale sunt, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la
respectivele Tratate.
Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară” o ordinii juridice
comunitare. Aceasta nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână şi posibilitatea de
a semna, între ele, acorduri, în principiu, cu atât mai mult cu cât chiar Tratatele prevedeau
această posibilitate, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.

Cronologic evaluat, putem spune că la început, dreptul primar reprezintă acea parte a
dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene, se enunţă obiectivele acestora,
se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective, se stabilesc competenţele
materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.

O relevanţă specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957,
referitor la Curtea de Justiţie. Diversele protocoale şi acorduri anexe au, deci, caracter de „surse
comune” pentru cele trei comunităţi.
Există totuşi şi documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului comunitar, altele
decât Tratatele constitutive.

COMUNITAR VERSUS NAŢIONAL

Cum punem în practică un sistem de drept care îl depăşeşte pe cel naţional?

În principiu, abordarea problemei comunitare, a procesului integrare, este un demers


ştiintific, însă în momentul sublinierii importanţei edificiului comunitar, abordarea capată o
dimensiune concretă.
Uniunea Europeană este nu este subjugată eminamente obiectivelor de natură economică,
ci este în aceeaşi măsură a cetăţenilor ei, cei asupra cărora se răsfrâng măsurile politice,
economice – unioniste.
Ca dicurs fireasc al eveninentelor, ulterioare hotărârilor luate în cadrul Strategiei de la
Goteborg, modelul de dezvoltare trebuie să comporte un echilibru între obiective, definit prin aşa
numitul triunghi magic. El reprezintă o armomioasă coordonare între obiectivele de natură
economică, obiectivele de mediu, precum şi cele sociale. Prin urmare, măsurile sociale au o
pondere echitabilă în cadrul procesului decizional.
Unul din cele mai directe mijloace prin care cetăţenii UE iau contact cu această entitate
comunitară, este actul de justiţie. Prin intermediul acestuia, cetăţeanul solicită să i se facă
dreptate, să se decidă ce este drept şi ce nu.
Într-un stat de drept, puterea judecătorească este cea care garantează respectarea,
integrităţii edificiului comunitar. Întrebarea pertinentă, care apare în acest moment este
următoarea:

Instanţa va decide în funcţie de norma internă sau în funcţie de cea comunitară?

Resortisantul (persoana fizică sau juridică aparţinând unui stat) unei ţări, UE este supus în
mod automat ambelor jurisdicţii.
În lipsa prevederilor din tratate, raportul dintre cele două a fost edificat prin decizii de
speţă ale Curţii de Justiţie ale Comunităţii Europene.
În 1963, cu ocazia analizării cazului Van Gend en Loos, Curtea statuează: Comunitatea
este o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat, în
unele domenii, drepturile suverane.
În 1964, în speţă Costa vs. ENEL, Curtea accentuează pe diferenţa care există între
ordinea juridică comunitară, calificată anterior drept o nouă ordine internatională, şi alte tratate
obişnuite.
Tratatul CEE instituie o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor
membre, care se impune jurisdicţiilor acestora. Statele, subliniază Curtea, au creat un sistem
juridic aplicabil atât lor, ca subiete de drept, cât şi resortisanţilor lor. Totodată, dreptului izvorât
din tratatele constitutive nu i se pot opune dispoziţii din dreptul intern.
În fapt, CJCE este o institutie de bază a Comunităţii şi menirea ei este aceea de a veghea
la interpretarea coerentă, unitară a normelor comunitare.
Pentru a întelege mai bine natura şi implicaţiile noii ordini juridice comunitare, trebuie
facută şi următoarea precizare: ordinea juridică a Uniunii Europene este deosebită de cea a
Comunitătii. Principii precum autonomia, aplicabilitatea imediată, directă, supremaţia, nu
caracterizează în pilonii doi si trei ai Uniunii.
Totodată, tratatul UE nu crează o nouă ordine juridică alături de cea a Comunităţii. Dacă
aceasta din urmă are personalitate juridică, putând fi titulară de drepturi şi obligaţii, subiect de
drept internaţional, Uniunea nu are personalitate juridică, este o entitate politică.

Ordinea juridică comunitară este alcatuită din norme adoptate la nivel comunitar: dreptul
originar (format din tratatele constitutive, protocoale anexate, tratate de modificare), dreptul
derivat (care contine actele obligatorii – regulamente, decizii, directive, precum şi pe cele
neobligatorii – recomandări şi avize, adoptate de instituţiile comunitare), la acestea se mai
adaugă şi tratatele internationale, încheiate de Comunitate alături de izvoarele nescrise ale
dreptului (principii şi jurisprudenţa Curţii).
O ierarhie a acestor surse legislative aşează în fruntea piramidei tratatele constitutive,
urmate de către principiile fundamentale, acordurile internaţionale şi normele derivate.

Concilierea între cele două sisteme – comunitar şi naţional – se realizează după trei
principii fundamentale, consacrate de tratate şi CJCE:
- aplicabilitatea imediată a normelor comunitare,
- efectul direct al acestora,
- primatul dreptului comunitar.
În virtutea aplicabilităţii imediate, dreptul comunitar se integrează automat în ordinea
juridică internă a statelor membre, fără a mai fi nevoie de o normă naţională de introducere.

Efectul direct presupune, pe de o parte, aptitudinea dreptului comunitar de a crea drepturi


şi obligaţii în mod direct faţă de persoanele fizice şi juridice, iar pe de altă parte, posibilitatea pe
care o au cei interesaţi de a invoca normele comunitare în faţa jurisdicţiilor naţionale.
Normele comunitare au efect direct în următoarele condiţii:
- să fie suficient de clare, precise,
- să aibă un caracter necondiţionat,
- să fie susceptibile de a produce efecte, fără o măsură naţională.

Primatul dreptului comunitar se referă la calitatea acestuia de a se situa deasupra


prevederilor naţionale, văzute în ansamblu. Punerea în practică a celor trei principii evidenţiază
funcţia comunitară a instanţelor naţionale.
Judecătorul naţional devine astfel un judecător comunitar. El este autorizat să aplice
dreptul comunitar în teritori, asupra conaţionalilor.
Aplicarea normelor comunitare trebuie să fie în mod evident precedată de o cunoaştere şi
aprofundare a acestora. În general, statele care au aderat în decursul timpului la Comunitatea
Europeana, au beneficiat de termene şi perioade, destul de lungi de “acomodare”, la sistemul
comunitar.

În aplicarea normelor comunitare trebuie să ţinem cont şi de structura ierarhică a


instanţelor judecătoreşti. CJCE, devine în acest sens, doar la modul impropriu, o instanţă
supremă. Ea nu devine o instanţă de recurs împotriva sentinţelor pronunţate de instanţele
naţionale.
În cazul în care s-au produs abuzuri, nereguli, în actul de justiţie, cetăţenii audreptul de a
se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care posedă puterea de a restabili dreptul
încălcat şi poate obliga statul să acorde despăgubiri.

Garantarea efectului direct al normelor comunitare se poate aprecia prin intermediul celor
trei coordonate:
- puterea judecătorilor naţionali de a înlătura normele interne în favoarea celor
comunitare;
- asigurarea realizării scopului normelor comunitare printr-o interpretare corectă;
- aspecte de ordin procedural.

Asupra primei perspective, se poate afirma că în realitate, instanţa acceptă în mod


implicit, vis-a-vis de situaţia de fapt dată, o abrogare implicită a normei interne.
Vor fi înlăturate astfel atât norme interne de drept material, care contravin celor
comunitare, cât şi unele norme de drept procedural care aduc atingere aplicării unei norme
comunitare. Judecătorii sunt astfel practic puşi, în faţa unui conflict de legi, soluţionându-l în
favoarea normei comunitare.

În privinta interpretarii corecte a normelor, trebuie subliniat faptul că întreaga activitate a


instanţelor de judecată se axează tocmai pe analiza, corelarea şi interpretarea normelor, în
general, pentru a răspunde cerinţelor situaţiei de fapt.
CJCE este instanţa care asigură interpretarea uniformă a tratatelor şi prevederilor
comunitare.
Sesizată de o instanţă naţională în legătură cu o chestiune prejudiciară, care presupune
interpretarea unei norme, instanţa urmează să interpreteze norma, în paralel cu situaţia de fapt
care este supusă atenţiei.
Astfel, CJCE va emite soluţia care se impune a fi urmată de către instanţa naţională.
În perioada de “acomodare” a instanţelor cu normele comunitare, sunt recomandabile
astfel de sesizări destinate soluţionării de către instanţa europeană.

Principiul după care trebuie realizată interpretarea normelor comunitare, este cel al
interpretării conforme: când o normă este susceptibilă de mai multe interpretări, care duc la
soluţii diferite, va fi aleasă interpretarea conformă cu regulile dreptului internaţional.

În privinţa normelor procedurale, statele beneficiază de autonomie, îşi stabilesc singure


parcursul procedural. Uneori însă se impune modificarea acestor norme, pentru asigurarea
deplinei protecţii juridice, conferite de norma comunitară. Modificări de acest fel au fost statuate
prin decizii de speţă, ale CJCE.
Prin această soluţionare, Curtea a dezavuat regula conform căreia sarcina probei aparţine
reclamantului, (cauza San Giorgio 1982).
În acelaşi mod, s-a încuviinţat acordarea de dobânzi (cazul Marshall, 1991), sau măsuri
reparatorii (cazul Heylens, 1986), chiar în conditiile în care legea naţională nu o permitea.

Din cele sumenţionate, se poate concluziona asupra faptului că unul din argumentele
pentru care am putea susţine că edificiul european nu este unul abstract, este şi conceperea
sistemului juridic.
Cetăţeanul european, este în mod direct vizat de politica legislativă, de deciziile care se
iau la nivel comunitar.

ELEMENTE DIN PRACTICA STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dezvoltat ideea că „Independent de legislaţia


statelor membre, legea comunitară nu impune doar obligaţii asupra cetăţenilor, dar le conferă
acestora şi drepturi ce devin o componentă a statutului lor juridic. Aceste drepturi nu apar
numai unde sunt acordate în mod expres prin tratat, dar şi în urma obligaţiilor pe care tratatul
le impune într-un mod clar definit, asupra cetăţenilor cât şi a statelor membre”3.
Domeniul de aplicare a principiului primordialităţii se referă la totalitatea surselor
dreptului comunitar, având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria
cărora le aparţin în aceeaşi decizie amintită mai sus, Curtea a statuat că dreptul intern al tuturor
statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de
ierarhia internă a normelor respective.

3
Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea constituţiei. Istoric Drept comparat Documente. Opinii,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.705-706.
Statul nu poate invoca dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu aplica o normă
comunitară, iar fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrară dreptului
comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare.

CONCLUZIE:

În contextul actual, „problema raportului dintre dreptul intern şi comunitar prezintă alte
dimensiuni, deoarece dreptul comunitar este recunoscut ca având o forţă juridică superioară
dreptului intern al statelor ca sistem juridic, potrivit unor autori, chiar asupra prevederilor
constituţionale”4
România – în postura de poaspăt stat membru al Uniunii Europene, şi-a asumat transferul
unor atribute, instituţiilor Uniunii Europene, recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar precum
şi exercitarea în comun cu statele componente a unor competenţe – şi-a asumat şi implementat în
legislaţia sa cele două principii.
Astfel, prin reforma constituţională care a avut loc în anul 2003, în articolul 148 alin.2
din Constituţie se prevede: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive al Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
în alin. 2 se prevede că aceste dispoziţii se aplică şi pentru tratatele constitutive ale Uniunii
Europene.

4
Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz, Paris, 2001, pag.192.
BIBLIOGRAFIE:

- Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940


- Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastrã.
- Miga-Beşteliu Raluca, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional public,
Bucureşti, ALL, 1998.
- Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea constituţiei. Istoric Drept comparat
Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
- Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz,
Paris, 2001.
- Dorina Năstase, Mihai Mătieş, Suveranitate naţională şi integrare europeană, Polirom,
2002.
- http://www.avoconsult.ro/articole/drept_comunitar_sursele_dreptului_comunitar.html#p2
- http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/index_cje.htm
- Marin Voicu, Drept Comunitar, Note de curs, 2003
- Ileana Pascal,Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Justiţie şi Afaceri
Interne,Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti 2004.
- Ion Gâlea, Aniela Bǎluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu,Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa- text comentat şi adnotat, Ministerul Afacerilor Externe, 2004.

S-ar putea să vă placă și