Sunteți pe pagina 1din 74

Finanţele întreprinderii

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

Conf. dr. NICOLETA BĂRBUŢĂ-MIŞU

1

Finanţele întreprinderii

PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE FINANŢARE

Politica financiară este o componentă a managementului întreprinderii, fiind decisivă în opţiunile strategice, dar şi în deciziile de gestiune curentă. Astfel, politica financiară trebuie să asigure răspunsuri asupra rezolvării aspectelor legate de procurarea fondurilor, stabilirii destinaţiilor şi folosirii raţionale a fondurilor, asigurării echilibrului financiar, fixării preţurilor, reducerii continue a costurilor, alegerii variantelor optime ale investiţiilor etc. În politica financiară sunt esenţiale deciziile cu caracter financiar, acestea sprijinindu-se pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale prioritare legate de:

rentabilitate, ca expresie a raţiunii de a fi a întreprinderii; creştere economică, prin dezvoltare şi amplificarea locului ce-l ocupă pe piaţă şi risc, respectiv evitarea sau atenuarea acestuia pe seama dezvoltării, asigurării cu rezerve, provizioane şi alte strategii de piaţă specifice. Politica financiară reprezintă ansamblul de decizii, de opţiuni fundamentate pentru cea mai eficientă alocare a capitalurilor. În domeniul finanţelor, prima şi cea mai importantă prin implicaţiile ei este decizia de investiţii. Întrucât piaţa financiară nu este perfectă, aceasta trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii şi/sau împrumutate de capital, este dependentă la rândul ei de politica de dividend.

CAPITOLUL 1. FINANŢELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII

Orice întreprindere, indiferent de profilul şi forma de proprietate, abordează probleme de natură financiară atunci când efectuează operaţiuni care solicită achiziţionarea, deţinerea sau cedarea de monedă şi titluri. Astfel, toate întreprinderile din mediul de afaceri specific economiei de piaţă se confruntă cu oportunităţile şi constrângerile finanţelor. În consecinţă, la nivelul întreprinderii, finanţele dobândesc o necesitate obiectivă, determinată de menţinerea condiţiilor care au impus apariţia pe scena istoriei a finanţelor şi anume: existenţa producţiei de mărfuri, acţiunea legilor economiei de piaţă, existenţa banilor şi existenţa statului, care are de îndeplinit funcţii importante.

1.1. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a întregului sistem financiar şi de credit întrucât majoritatea fondurilor băneşti care se formează la diferite niveluri, îşi au izvorul în veniturile create în celulele de bază ale economiei naţionale – întreprinderile. Prin comportamentul lor specific economiei concurenţiale, întreprinderile exercită un rol activ în transformarea mediului, rezultatele pe care le obţine influenţând într-o manieră pozitivă sau negativă ansamblul activităţii economice. În calitate de entitate economică, întreprinderea este combinarea unui ansamblu de factori în scopul de a produce şi de a schimba bunuri şi servicii cu ceilalţi agenţi economici. Astfel, scopul său este de a transforma bunurile şi serviciile dobândite în vederea furnizării de bunuri şi servicii altor agenţi economici. Activitatea întreprinderii este fondată pe activitatea de producţie şi pe cea de schimb 1 .

1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 12.

2

Finanţele întreprinderii

Viaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care funcţionează şi evoluează. Din acest mediu, întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în cadrul acestuia efectuează plăţi, restituiri de fonduri etc. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le întreţine cu toţi agenţii economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme. De asemenea, finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare, care analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele şi destinaţia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi obţinerii de profituri cât mai mari 2 .

1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. În condiţiile economiei de piaţă, funcţia de repartiţie este influenţată de formele de proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare, management etc., care îşi pun amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, raţionalităţii cheltuielilor şi plăţilor asupra întregii activităţi. Funcţia de repartiţie reflectă formarea capitalurilor, alocarea şi utilizarea acestora în scopul realizării obiectivelor întreprinderii. Din punct de vedere analitic, funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite izvoare, circuitul şi repartizarea pe destinaţii, utilizarea şi reconstituirea lor, modificarea proporţiilor fondurilor prin reţinerea de resurse financiare ce se degajă din capacitatea de autofinanţare, atragerea unor resurse externe precum şi obligaţiile băneşti. Fondurile băneşti proprii sau împrumutate se încorporează în active patrimoniale imobilizate sau circulante şi trec ulterior prin fazele ciclului de exploatare creând rezerve sau fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii stă la baza funcţiei de repartiţie şi este în strânsă legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii. În esenţă, funcţia de repartiţie se concretizează în: constituirea capitalurilor proprii şi împrumutate, alocarea şi utilizarea capitalurilor potrivit necesităţilor ciclului de exploatare şi de investiţii, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitelor obligaţii ale întreprinderii, formarea şi utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale întreprinderii, asociaţilor sau acţionarilor, ale salariaţilor, precum şi a unor nevoi generale ale societăţii. Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru investiţii în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiinţifică, fonduri pentru acţiuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi participarea salariaţilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu menţiunea că pentru anumite activităţi, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate. Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinanţarea, aportul asociaţilor sau acţionarilor, creditarea de la instituţii şi organisme financiare şi/sau bancare, finanţarea prin leasing şi finanţarea bugetară din surse interne sau externe. Aceste metode şi izvoare de constituire a resurselor diferă într-o anumită măsură, în funcţie de formele pe care îmbracă întreprinderile şi proprietatea asupra lor, respectiv regii autonome, societăţi comerciale, cooperative şi asociaţii cooperatiste, societăţi mixte etc. Funcţia de control se manifestă atât prin constatarea disfuncţiilor economice şi financiare ale întreprinderii dar şi în corectarea acestora. Mai mult controlul în domeniul finanţelor întreprinderii are caracter preventiv.

2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.

3

Finanţele întreprinderii

Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul acesteia fiind mai ales acela de a interveni cu acţiuni corective, care să optimizeze întreaga activitate. Controlul prin intermediul finanţelor întreprinderii asigură un anumit cadru organizatoric şi aplicarea de măsuri care să acţioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii

abaterilor, pentru creşterea eficienţei şi rentabilităţii, asigurarea integrităţii şi utilizării raţionale a capitalului, respectarea legislaţiei economico-financiare, a regulilor şi practicii jurisprudenţei financiare 3 . Funcţia de control a finanţelor întreprinderii are o sferă mai largă de acţiune decât funcţia de repartiţie, cuprinzând toate fazele ciclului economic şi ansamblul indicatorilor prevăzuţi în bugetele întreprinderii. Aceasta necesită organizarea unei evidenţe corecte şi sistematice, precum

şi a unei previziuni fundamentale.

Controlul se exercită prin diferite pârghii economico-financiare: costuri, preţuri, profit, impozite şi taxe, credite etc. şi poate fi, din punct de vedere al timpului de efectuare: control preventiv, operativ-curent sau concomitent şi postoperativ. De asemenea, în cadrul întreprinderii există două tipuri de control: control financiar intern şi control financiar extern. Controlul financiar intern este efectuat de către managerul financiar sau de conducătorul departamentului financiar-contabil, revizorii de gestiune sau comisiile de cenzori numite de Adunarea Generală a Acţionarilor sau alte organe autorizate prin statutele de organizare. Controlul financiar extern poate fi efectuat de către instituţiile finanţatoare (de exemplu, băncile care acordă împrumuturi numai după ce studiază bonitatea clientului) sau de către administraţiile financiare. În general, băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate în acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor şi instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destinaţia şi garanţia acestora, plata dobânzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate. Controlul fiscal urmăreşte stabilirea corectă şi plata în termen a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate de întreprindere către stat, respectarea normelor de întocmire a situaţiilor financiare şi a situaţiilor periodice de raportare financiar-contabile, precum şi modul de aplicare a preţurilor şi tarifelor.

1.3. Funcţia financiară a întreprinderii

Activitatea întreprinderii poate fi redată în general prin trei funcţii esenţiale: funcţia de producţie, funcţia de comercializare şi funcţia financiară. Aceste funcţii se corelează între ele şi în ansamblul lor au legături cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice şi financiare. Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de asigurare

şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării continue şi rentabile a activităţii, precum şi

de analiză şi control a rezultatelor obţinute 4 . Această funcţie asigură funcţionarea sistemului întreprinderii în condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi reglarea

corespunzătoare a activităţii întreprinderii. Funcţia financiară a întreprinderii are drept scop apărarea şi consolidarea patrimoniului şi

a autonomiei financiare a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop

presupune o diviziune a muncii între diferitele compartimente ale activităţii financiare. Funcţia financiară a întreprinderii are drept obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv creşterea valorii de piaţă a acţiunilor întreprinderilor cotate la bursă, sau asigurarea independenţei financiare şi a rentabilităţii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

4 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 44.

4

Finanţele întreprinderii

Funcţia financiară are rolul de a asigura în mod curent şi la cele mai mici costuri fondurile întreprinderii şi de a controla buna utilizare a acestora, precum şi rentabilitatea operaţiunilor cărora le sunt afectate resurse financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital financiar de la asociaţi, de la creditori sau din finanţare internă. Funcţia financiară cuprinde un ansamblu de activităţi care-i asigură un caracter activ 5 :

- previziune şi prognoză financiară: elaborarea studiilor şi bugetelor pe termen scurt şi mediu;

- control financiar: organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului

gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;

- execuţie financiară: elaborarea documentaţiilor necesare constituirii şi majorării capitalului

social, calcularea şi repartizarea profitului, elaborarea documentaţiei pentru obţinerea de credite, fundamentarea preţurilor şi tarifelor, gestionarea instrumentelor creditului comercial, finanţarea

investiţiilor etc.;

- analiză financiară: elaborarea de studii şi analize privind potenţialul financiar al

întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor financiare, indicatorii financiari;

- coordonare financiară: stabilirea pentru unităţile componente subordonate şi filiale a

indicatorilor financiari, a strategiei şi a tacticii financiare comune. Funcţia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:

operaţional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a capitalurilor, fără

de care întreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor

financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Domeniul operaţional cuprinde încasarea creanţelor asupra clienţilor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor bancare, relaţiile cu organismele financiare şi realizarea operaţiilor de împrumut;

funcţional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea informaţiilor necesare

gestiunii întreprinderii şi acordarea de asistenţă de specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii;

politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe, sociale,

economice, financiare şi politice care influenţează întreprinderea şi de care depinde creşterea şi autonomia acesteia. Importanţa funcţiei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul indispensabil al activităţilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice defecţiune a acesteia punând în pericol întreprinderea în ansamblul său. În consecinţă, viabilitatea unei întreprinderi depinde în cea mai mare parte de buna organizare a activităţii financiare. Organizarea întreprinderilor trebuie concepută astfel încât să exprime particularităţile funcţiei financiare şi să pună în valoare rolul finanţelor în satisfacerea exigenţelor întreprinderii.

1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii

Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de anumite decizii financiare în interacţiune cu relaţiile dintre diferiţi operatori economici: acţionari, conducători, creditori, stat. Circuitele financiare se constituie prin interacţiunea fluxurilor născute din operaţiuni în care intervin resurse băneşti afectate nevoilor pe orice perioadă. Circuitele financiare la care participă întreprinderile reprezintă suportul dezvoltării oricărei economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o cantitate optimă de monedă, necesară echilibrului real. În acelaşi timp, urmăresc realizarea unei repartiţii optime a cantităţii de monedă între diferiţi agenţi economici şi o creştere a gradului de stabilitate economică. Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau active (clădiri, maşini, materii prime) a căror evaluare generează activul bilanţului întreprinderii. O întreprindere se caracterizează, în special, prin deţinerea de capital, punerea în mişcare a unei funcţii de producţie şi participarea la procese de schimburi.

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 45.

5

Finanţele întreprinderii

Dacă bunurile deţinute, cantitativ şi valoric, pot fi sesizate în orice moment, mişcările bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată. Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de transformare, respectiv producţie, poate fi prezentată sub formă de fluxuri. Schimburile dintre agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vieţii financiare a întreprinderii. De aceste schimburi depind funcţionarea procesului de producţie şi compoziţia capitalului. Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă. Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită perioadă de timp între agenţii economici poartă denumirea de flux. Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei evaluări în termeni monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă

de bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux contribuie la modificarea volumului bunurilor economice acumulate. Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc (de bunuri sau monedă). Stocul de monedă permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare producţiei, precum şi furnizarea bunurilor produse şi serviciilor create. Ansamblul stocurilor deţinute de întreprindere la un moment dat reprezintă capitalul economic al acesteia. Un stoc nu este relevant decât la un moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi apreciate decât de-a lungul unei perioade date de timp. Fluxurile pot fi 6 ::

- fluxuri reale sau fizice: de bunuri şi/sau servicii care reprezintă în fapt, trecerea acestora în forma lor concretă, din proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane;

- fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plăţile efectuate cu numerar

sau monedă de cont, respectiv prin transferuri bancare din contul plătitorului în contul beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă, decalate sau întârziate, multiple şi autonome 7 . Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediată în numerar.

Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartidă

Flux real

t 0 Furnizor Beneficiar (vânzător) (cumpărător) t t Flux financiar 0 0 t 0
t
0
Furnizor
Beneficiar
(vânzător)
(cumpărător)
t
t
Flux financiar
0
0
t
0

0 , fiecare dintre agenţii economici dispune de active

fizice (cazul furnizorului), respectiv de monedă (cazul beneficiarului) şi convin asupra efectuării schimbului. Pentru furnizor, schimbul constă în înlocuirea activelor fizice cu monedă iar pentru

beneficiar, schimbul constă în înlocuirea monedei cu active fizice, concomitent la momentul

Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plăţii, respectiv plata se face ulterior primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare, producându-se înlocuirea unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (creanţă) ce urmează a fi ulterior lichidat prin încasarea monedei de egală valoare. Astfel, echilibrul stocurilor este rupt atât de furnizor cât şi la beneficiar. La furnizor, în locul unui activ real apare un activ financiar, materializat într-o creanţă, iar la beneficiar, activului real îi corespunde un post de pasiv

Conform figurii 1.1, la momentul

t

t

0

.

6 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 29.

7 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 21-22.

6

Finanţele întreprinderii

(datorie) ca obligaţie de plată. Aceste fluxuri apar în cazurile operaţiunilor comerciale însoţite de credite. Creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară când se efectuează plata. Conform figurii 1.2., mecanismul fluxurilor financiare decalate are la bază cuplul creanţe- datorii şi se derulează în următoarea succesiune:

- furnizorul vinde activele fizice beneficiarului. Ca urmare a operaţiunii, furnizorul îşi

diminuează stocul de active fizice (datorită fluxului real de ieşire) şi în contrapartidă dispune de o

creanţă asupra cumpărătorului, în intervalul

- cumpărătorul îşi sporeşte stocul de active fizice (datorită fluxului real de intrare), dar

contractează o datorie faţă de furnizor, în intervalul

t 1 ) stabilită

- creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară (în cazul nostru prin contract între cei doi agenţi economici.

t

0

t

1

, fiind o vânzare cu plata amânată;

t

0

t

1

;

Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Flux real

Furnizor

(vânzător)

t

1

t

0 Beneficiar (cumpărător) t 1
0
Beneficiar
(cumpărător)
t
1

Flux financiar

t

1

Beneficiar

(cumpărător)

t

1

t 1 Flux financiar t 1 Beneficiar (cumpărător) t 1 Flux real de intrare pentru beneficiar

Flux real de intrare pentru

beneficiar

t

0

Flux real de ieşire pentru

furnizor

t

1

Durata creditului acceptat de Flux financiar de intrare pentru furnizor (creanţă): t 0  t
Durata creditului acceptat de
Flux financiar de
intrare pentru
furnizor (creanţă):
t
0  t
1
furnizor t
Durata creditului acordat beneficiarului
Flux financiar
(datorie)
 t
t 0
1
de ieşire pentru
beneficiar
t
1

Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întrucât întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă, apelând la un terţ care, de obicei, este un intermediar financiar. Astfel, activele financiare pot constitui obiectul unor tranzacţii. În acest caz, fluxurile de desfăşoară, conform figurii 1.3., astfel:

, ceea ce

reprezintă un flux real;

t 1 şi

încasează contravaloarea produselor (diminuată cu comisioanele aferente), ceea ce reprezintă primul flux financiar;

- cumpărătorul de mărfuri achită contravaloarea acestora, adică stinge datoria faţă de terţ,

la momentul

- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, la momentul

t

0

- furnizorul vinde creanţa (cambia, trata etc.) unei terţe persoane la momentul

t

2 , ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.

Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană la alta (juridică sau fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe (drepturile unei persoane fizice sau juridice asupra altei persoane fizice sau juridice) şi datorii (obligaţiile de plată pe care o persoană fizică sau juridică le are faţă de altă persoană fizică sau juridică).

7

Finanţele întreprinderii

Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple

Flux real la momentul t 0 Furnizor Beneficiar (vânzător) (cumpărător) t t 0 0 Flux
Flux real la
momentul
t
0
Furnizor
Beneficiar
(vânzător)
(cumpărător)
t
t
0
0
Flux financiar 1
la momentul
Flux financiar 2 la
momentul
t
2
t
1
Intermediar
financiar
t
1

Aceste fluxuri financiare autonome generează fluxuri financiare de ieşire de la debitor către creditor mai mari decât fluxul financiar iniţial de la creditor la debitor, datorită dobânzii şi a diverselor comisioane practicate. Conform figurii 1.4., mecanismul fluxurilor financiare autonome se prezintă astfel:

0 are loc primul flux financiar de la creditor la debitor cu valoarea

creditului acordat. În acest moment la creditor ia naştere o creanţă faţă de debitor;

t i , unde i 1 n au loc fluxuri financiare succesive de la debitor la

creditor pentru rambursarea datoriei (plata ratelor) până când datoria este achitată integral. Trebuie menţionat însă că poate exista şi situaţia în care datoria este achitată integral la momentul

t 1 şi atunci apar doar două fluxuri financiare: unul de la creditor la debitor la momentul creditării

şi altul de la debitor la creditor la momentul rambursării.

- la momentul

t

- la momente succesive

Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome

Flux financiar 1 la momentul

t

0

Debitor t 1 Creditor t 1 Flux financiar la momentul t i Debitor t ,
Debitor
t
1
Creditor
t
1
Flux financiar la
momentul
t
i
Debitor
t , i  1  n
i
Durata creditului acordat de creditor
Fluxuri financiare succesive de
Flux financiar de
intrare pentru
(creanţă):
 t
intrare pentru creditor la
t
t 0
n
i
debitor la
t
0
Flux financiar
de ieşire de la
Durata creditului primit de debitor (datorie):
Fluxuri financiare de
 t
t
t 0
ieşire de la debitor la
n
i
creditor la
t
1

8

Finanţele întreprinderii

Acest arbitraj între active financiare/monedă sau între monedă/datorii este extrem de important în activitatea economică. El reprezintă fundamentul activităţilor specific financiare şi stabileşte, totodată, coordonatele politicii de finanţare a întreprinderii 8 .

1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii

Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o reţea de fluxuri financiare pe baza cărora se derulează relaţiile de schimb ale întreprinderii cu ceilalţi parteneri de afaceri. Prin ciclu financiar se înţelege ansamblul de operaţiuni şi proceduri care intervin între momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează nu numai moneda iniţial investită ci şi un surplus monetar 9 . Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare astfel încât pe lângă recuperarea volumului iniţial de monedă să se obţină şi un surplus monetar, care se va utiliza pe diferite destinaţii. Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare principale: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare 10 . Prin intermediul ciclurilor financiare, întreprinderea realizează în mod concret, arbitrajul între deţinerea de active fizice, active financiare şi monedă, pentru a–şi asigura funcţionarea şi dezvoltarea activităţii. Ciclul de investiţii. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă venituri de-a lungul mai multor perioade succesive. Capitalul de producţie reprezintă ansamblul activelor fizice care permit punerea în aplicare a unei funcţii de producţie în cadrul ciclului de exploatare. Investiţia este, în general, o cheltuială imediată şi de amploare, care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. Deci, investiţia se prezintă sub forma transformării monedei în active fizice. Fluxurile financiare care intervin în momentul creării sau achiziţionării capitalului de producţie sunt, fie imediate, fie repartizate asupra unei scurte perioade de timp, dacă intervine un credit – furnizor. În cazul achiziţionării sau construirii unui activ fizic complex, fluxurile financiare se vor desfăşura pe o perioadă mai lungă. Surplusul monetar degajat prin vânzarea bunurilor şi serviciilor obţinute din exploatarea activelor fizice create sau achiziţionate prin investiţii, trebuie să asigure recuperarea resurselor băneşti investite iniţial. O parte din moneda recuperată va trebui afectată reînnoirii sau creşterii capitalului de producţie iniţial, supus deprecierii (prin uzură fizică sau morală). Aşadar, este evident că acumularea capitalului de producţie depinde de surplusul monetar degajat prin operaţiuni de exploatare şi reciproc. Deci, odată creat, capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral, iar procedura, mecanismele şi sistemele de amortizare au ca scop să evalueze şi să recupereze această depreciere. Suma de bani iniţială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea din bilanţ se micşorează cu uzura. Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor, ceea ce se obţine în cazul în care vânzările asigură şi acoperirea deprecierii. În consecinţă, deciziile de investiţii vor trebui fundamentate în cadrul strategiilor care integrează surplusurile monetare degajate de investiţii, acesta fiind un imperativ al planului de dezvoltare pe termen lung al întreprinderii 11 . Întreprinderea îşi poate mări potenţialul economic şi într-o manieră indirectă, controlând alte întreprinderi. În acest caz, investiţia constă în achiziţionarea de active financiare, adică titluri (acţiuni) la alte societăţi.

8 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 73.

9 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 33.

10 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 22-24.

11 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78.

9

Finanţele întreprinderii

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul. El cuprinde achiziţia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în produse finite şi vânzarea lor. Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o utilizare optimă a muncii şi a capitalului de producţie. Continuitatea are la bază existenţa unor stocuri. Însă, fluxurile fizice de intrare (cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) au un caracter discontinuu. Ca urmare, întreprinderea trebuie să constituie trei categorii principale de stocuri, în vederea asigurării continuităţii ciclului de exploatare şi anume: materii prime şi materiale, producţie neterminată / în curs de fabricaţie şi produse finite. În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, transformându-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare (creanţe şi datorii). În timp ce stocul iniţial de monedă este reconstituit la sfârşitul ciclului de exploatare, el nu va fi acelaşi la data de închidere a exerciţiului, deoarece o parte din disponibilităţile iniţiale au întotdeauna drept contraparte, active fizice şi financiare. Astfel, se poate observa disocierea în cursul unei perioade între fluxurile reale şi cele financiare. Această distorsiune generează decalaje între fluxuri şi durata ciclului de exploatare, care antrenează o imobilizare de fonduri sub formă de active fizice şi financiare. Reconstituirea stocului iniţial de monedă la terminarea ciclului de exploatare nu se face în mod identic. Dacă întreprinderea generează profit în cadrul ciclului de exploatare, atunci stocul final de monedă va fi superior celui iniţial, iar când toate operaţiunile vor fi finalizate, va apărea un surplus monetar. Ciclul operaţiunilor financiare 12 priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare şi primire de împrumuturi, achiziţiile de titluri de participare, precum şi cesiunea creanţelor. Acordarea, respectiv primirea de împrumuturi constă în transformarea monedei în active financiare şi invers. Împrumutul se rambursează conform clauzelor contractuale dintre părţi. Toate operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă. Între fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există echivalenţă, datorită dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul. Pentru cel care primeşte împrumutul, primirea monedei se traduce prin apariţia unei datorii, a unui angajament de plată. Achiziţia de titluri este o operaţiune particulară, în sensul că nu generează propriu-zis un ciclu financiar. Titlurile achiziţionate nu se amortizează, deţinerea lor fiind rezultatul unei decizii de investiţii indirecte sau al unui plasament. Operaţiunea poate aduce întreprinderii venituri (dividende) şi o partajare a puterii cu alţi acţionari asupra agentului economic la care deţin cote de participare. Cesiunea creanţelor reprezintă practic o vânzare de creanţe înainte de a fi ajunse la scadenţă, către o societate specializată. Astfel, întreprinderea îşi poate scurta ciclul operaţiunilor financiare şi reconstitui suma iniţială sub rezerva apariţiei unor abateri pozitive sau negative.

1.6. Partenerii întreprinderii

Partenerii întreprinderii 13 interesaţi de informaţiile obţinute din prelucrarea situaţiilor financiare se pot grupa în: parteneri economici interni şi parteneri economici externi.

Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administraţia întreprinderii şi salariaţii. Administraţia întreprinderii are ca obiectiv asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite şi perenitatea unităţii economice prin menţinerea personalului şi creşterea mijloacelor de producţie.

12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

13 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Galaţi, 2000, pag. 17-19.

10

Finanţele întreprinderii

În cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care conduc (manageri) şi acţionari. Obiectivul urmărit în calitate de manager coincide cu cel urmărit în calitate de acţionar. Totuşi, în cazul managerului acţionar, acesta primeşte, pe de o parte, un salariu pentru funcţia sa de conducere şi pe de altă parte, o remunerare în calitate de acţionar. Absenţa frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici şi mijlocii nu înseamnă că rolul de acţionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează, de obicei, printr-un salariu mai mare. În consecinţă, managerul care este şi acţionar, primeşte o remunerare superioară faţă de cea pe care ar primi-o ca salariat care nu este acţionar sau beneficiază de alte avantaje. În întreprinderile mari, managerilor li s-a încredinţat, de către acţionari, rolul de a conduce întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-şi conserve funcţia de conducere, însă ei sunt constrânşi să conducă în conformitate cu interesul acţionarilor. Acţionarii dispun de diferite mijloace pentru a controla modul în care conducătorii gestionează întreprinderea. Salariaţii sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt angajaţi.

Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul. Investitorii doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor investite. Volumul informaţiilor de care dispune un investitor este determinat de poziţia acestuia faţă de întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă deţine o participaţie importantă, situaţia financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informaţii decât cele publicate conform uzanţelor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor prin participaţii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare. Acţionarii, respectiv deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii îşi asumă un risc important, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va obţine întreprinderea. Ei caută o remunerare maximă pentru aportul lor, ţinând cont de riscul pe care şi-l asumă. Dacă acţiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia cursului acţiunilor.

Remunerarea acţionarilor este determinată astfel de doi factori aleatori: dividendele şi evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de 14 :

- evoluţia mediului economic: aceasta determină riscul de piaţă, respectiv riscul sistematic şi afectează ansamblul întreprinderii;

- politica urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare care determină riscul specific de întreprindere. Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare, risc financiar şi risc de faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de investiţii a întreprinderii şi este legat de operaţiunile de exploatare. Riscul financiar este legat de utilizarea capitalului împrumutat. Cu cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii întreprinderii. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor antrenate de datoriile financiare. Creditorii sunt de mai multe tipuri: creditorii obligatori, instituţiile şi organismele financiare şi creditorii care închiriază diferite active fixe. În cazul creditorilor obligatori, creanţele apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe piaţă şi uşor negociabil, numit obligaţiune. Trebuie menţionat însă că numai marile întreprinderi au acces pe piaţa obligaţiunilor. Instituţiile şi organismele financiare (băncile, organismele de credit etc.) se asigură că valorile unor indicatori de performanţă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu, un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredinţate şi oricare ar fi activitatea întreprinderii nu va lua în calcul decât riscurile financiare; faţă de o întreprindere din

14 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 54.

11

Finanţele întreprinderii

sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleiaşi întreprinderi va lua în considerare diversitatea activităţilor, reţeaua de distribuţie, expansiunea pe pieţele internaţionale etc. ale întreprinderii pe care o va credita. Creditorii care închiriază diferite active fixe sunt implicaţi în operaţiuni de finanţare sub forma locaţiei sau a locaţiei cu opţiune de cumpărare (leasing). Creditorii, indiferent de forma lor, primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi recuperează la scadenţă, capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în funcţie de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent de mărimea profitului obţinut de întreprinzător. Ţinând seama şi de necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau mai uşor de suportat. Riscurile creditorilor pot fi diverse 15 : risc de dobândă, risc de inflaţie şi risc de faliment al debitorilor. În privinţa riscului de dobândă, creanţierii urmăresc obţinerea dobânzii contractuale şi recuperarea capitalului, dar o fluctuaţie în sens crescător a ratei dobânzii poate provoca pierderi pentru aceştia, ei putând să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctuaţie în sens descrescător poate aduce un câştig suplimentar creanţierilor, debitorii fiind forţaţi să plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii ratei dobânzii. Riscul de inflaţie apare în cazul variaţiei preţurilor datorată proceselor inflaţioniste, care poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri, sau, dimpotrivă, un câştig de oportunitate pentru aceştia. Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai important risc pentru creanţier, care nu-şi poate recupera capitalul din cauza insolvabilităţii acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se pot proteja, decât prin politica lor prudentă şi inteligentă, motiv pentru care ei solicită clauze asiguratorii în contractele încheiate. Statul intervine la diferite niveluri ale circuitelor financiare şi influenţează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza previziunilor agenţilor economici. Ca participant la circuitele financiare, statul intervine la diferite niveluri prin fiscalitate şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi. În consecinţă, statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, rezultatului şi a situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale obligatorii, întrucât prin instituţiile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări, şi de asemenea de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane fizice sau juridice. Aceste măsuri conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obligaţiilor sociale sunt considerate pentru întreprindere surse de finanţare.

15 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 55.

12

Finanţele întreprinderii

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI COMPONENTELE SALE

Constituirea, organizarea şi conducerea activităţii economico-financiare necesită adoptarea şi aplicarea deciziei financiare, adică selectarea soluţiei optime din mai multe variante posibile. În analiza componentelor procesului economico-financiar, decizia financiară urmează diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor acţiuni economico-financiare. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, raţional, de alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a ajunge la un anumit rezultat.

2.1. Definiţia, rolul şi importanţa deciziei financiare în activitatea întreprinderii

Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie fundamentată ştiinţific; să fie adoptată la nivelul ierarhic corespunzător; să fie coordonată cu celelalte decizii; să fie adoptată în timp util; să fie formulată precis, clar şi concis. Decizia financiară stabileşte modalităţile concrete de realizare a activităţii financiare pe baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului relaţiilor economice, contractuale, financiare, de credit, băneşti dar şi a potenţialului economico-financiar. Fundamentarea deciziei financiare presupune existenţa unui sistem informaţional modern, care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influenţează activitatea economico-financiară. Sistemul informaţional permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea soluţiilor posibile şi alegerea soluţiei adecvate, optime, care să asigure buna executare a programului economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli. Decizia financiară trebuie fundamentată, adoptată şi executată astfel încât să asigure coordonarea tuturor indicatorilor financiari cu cei economici, sincronizarea în timp a încasărilor şi plăţilor cu şi fără numerar, finanţarea operativă şi oportună a obiectivelor economico-sociale etc., în condiţiile asigurării echilibrului financiar dinamic între necesarul de resurse financiare şi obligaţiile financiare. În funcţie de orizontul de timp la care se referă, principalele decizii financiare care se iau la nivelul întreprinderii sunt: decizia financiară strategică şi decizia financiară tactică 16 . Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea / acoperirea lor, aspecte care aşează întreprinderea pe poziţie de lider pe piaţă. Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea întreprinderii se pot grupa în: decizia de investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active; decizia de finanţare, care se referă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la modul de constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se referă în principal, la repartizarea profitului pentru investiţii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către acţionari.

16 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

205-207.

13

Finanţele întreprinderii

2.2. Decizia de investire

Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită operaţiune din care să rezulte o anumită rentabilitate. Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de furnizorii de fonduri (acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele unei societăţi comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului, respectiv pentru a se aproviziona cu capitaluri 17 . În condiţiile în care costul capitalurilor reprezintă o rentabilitate care să-i mulţumească pe furnizorii de capitaluri, înseamnă că întreprinderea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, se creează şi posibilităţi reale de creştere a volumului capitalului propriu. Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu o rentabilitate mai mică decât costul capitalului, ea va fi sancţionată de piaţă astfel: dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare, ea va obţine pierderi contabile în măsura în care veniturile financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare; dacă întreprinderea este finanţată prin capitalul propriu, pierderile contabile se repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.

În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecinţele sale economice, în sensul că 18 :

la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

se antrenează forţă de muncă salariată ce participă la realizarea viitoarelor capacităţi productive, acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe piaţa bunurilor de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai mică;

la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca două aspecte, mai ales

ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a pieţei:

- supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin investiţia pusă în

exploatare) peste posibilităţile reale de absorbţie, situaţie ce va impune majorarea preţurilor de valorificare a produselor, pentru ca prin intermediul lor, investitorul să obţină o rentabilitate minimă a capitalurilor investite;

- subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot acoperi cererea. Acest

aspect va genera creşterea preţurilor de vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.

2.2.1. Surse de finanţare a investiţiilor

Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi realmente ştiinţifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni asupra echilibrului monetar, în situaţiile prezentate mai sus eroarea de proiectare a investiţiei contribuind la posibilitatea apariţiei sau la accentuarea inflaţiei. Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim, ţinând seama de existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi socială. Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune finanţare, adică resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant şi, în general, creşterea avuţiei naţionale. Insuficienţa resurselor financiare proprii 19 determină întreprinderile să apeleze la creditele bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează astfel încât defavorizează sectoarele economice reale

17 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

205-206.

18 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 88-89.

19 Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 116.

14

Finanţele întreprinderii

prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că între ele şi clienţi se impune o relaţie de captivitate reciprocă 20 . Astfel, băncile ajung la profituri foarte mari, personalul acestora la salarii foarte mari, iar întreprinderile se ruinează datorită dificultăţilor în a asigura plata împrumuturilor contractate. Astfel, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept surse următoarele:

fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o parte din venitul obţinut de întreprinderi, în cazul investiţiilor de dezvoltare (investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii şi/sau organisme internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii de dezvoltare sau investiţii noi. În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi piaţa de capital. Cu toate că importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe intervenţia guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credinţa că dezvoltarea justifică împrumuturile. Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii avantajoase solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în două modalităţi:

prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă; prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară – finanţare directă.

O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocaţiile bugetare,

folosite atât în ţările foste socialiste cât şi în cele dezvoltate. Alocările de la bugetul de stat reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. În cazul în care bugetul

acordă alocaţii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare necesar investiţiilor, acestea reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului propriu. Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul unităţilor din industria extractivă sau pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife). România şi-a propus să contribuie la finanţarea investiţiilor din bugetul de stat pentru

menţinerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei naţionale, în sectorul regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se dovedesc a fi insuficiente. Finanţarea investiţiilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale ţării, va continua în domeniile învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică. Totuşi, ponderea acestor investiţii se situează sub 1% în totalul investiţiilor.

O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare a constituit-o alocările din fondurile

internaţionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste alocări de capital au fost destinate în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind imperios necesare în ţara noastră.

2.3. Decizia de finanţare

Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii. La nivel internaţional, deciziile privind procurarea capitalului investiţional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi

20 Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000, pag. 254-255.

15

Finanţele întreprinderii

competitivitatea activităţii întreprinderilor 21 . Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia internaţională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanţare a întreprinderilor. De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc. După determinarea nevoilor de finanţare stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi finanţată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri proprii şi datorii. Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participaţie. Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilităţile acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.

2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital

Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de conducerea întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi împrumutătorii întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi:

maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporţional partajată între acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii. Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară. Managerii întreprinderilor, acţionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii sunt nevoiţi să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii acesteia.

2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esenţial pentru selecţia surselor de finanţare

În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finanţare vizează:

- alegerea între finanţarea prin fonduri proprii şi finanţarea prin îndatorare, decizie ce are o influenţă hotărâtoare asupra riscului;

- în cazul finanţării din fonduri proprii, alegerea între finanţarea internă (din profit - autofinanţare) şi finanţarea externă (majorare de capital - aporturi noi la capital);

- alegerea între sursele de finanţare pe termen scurt şi sursele de finanţare pe termen

mediu şi lung;

- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanţă majoră o are stabilirea unei

proporţii între diversele surse de finanţare utilizate. Criteriul principal de selecţie al surselor de finanţare îl reprezintă costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară,

21 Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2000, pag. 89.

16

Finanţele întreprinderii

capacitatea de îndatorare, criteriul plăţilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de lichidităţi, destinaţia resurselor în alegerea structurii financiare etc. Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic, printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii. Toate sursele de finanţare tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel încât alegerea proporţiei fonduri proprii-împrumuturi are loc în funcţie de oportunitate. Dacă investiţia este mai puţin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înşelătoare, întrucât renunţând la împrumuturi te poţi priva de o creştere economică aducătoare de profit. Şi

dimpotrivă, dacă investiţia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare. Pentru alegerea uneia din cele două variante de finanţare trebuie apelat la calculul unor indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate, astfel încât soluţia aleasă să genereze creşterea acestora. În mod concret, influenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă astfel 22 :

a) dacă rentabilitatea aşteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creşterea masei beneficiului şi deci sporirea capitalului propriu;

b) decizia de finanţare prin împrumut are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, dar în

cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede;

c) finanţarea prin împrumut are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, având în vedere

însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de utilizare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate. De asemenea, situaţia finanţării prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa şi dezvoltarea întreprinderii. În primul rând se pune problema ca întreprinderea să dispună de lichidităţi pentru a putea onora datoriile la scadenţă, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt. În al doilea rând, din partea întreprinderii se pune problema executării de noi investiţii, fie ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În aceste condiţii, este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung, care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci sursele de finanţare trebuie să fie adaptate nevoilor întreprinderii. În acest sens, întreprinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor efectuate, mai ales când realizează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a utiliza, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii. Costul surselor de finanţare este în raport cu mijloacele aşteptate din operaţiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investiţii. Însă există posibilitatea ca tocmai realizarea de investiţii să asigure rambursarea capitalurilor în viitor 23 . În general, investiţiile de capital sunt finanţate cu preponderenţă din următoarele surse:

emisiune de acţiuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finanţare internă prin reinvestirea profitului obţinut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finanţarea nerambursabilă – însă cele trei menţionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanţare

22 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

208.

23 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

209.

17

Finanţele întreprinderii

diferă în funcţie de modul de emitere, de obligaţiile pe care le implică din partea întreprinderii, de modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.

2.4. Decizia de repartizare a profitului

În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este limitat, neaparţinând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta funcţionează cu capital public sau privat. De exemplu, la societăţile cu capital privat, repartizarea profitului devine un atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această formă de proprietate voinţa statului se manifestă prin lege cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente de cheltuieli deductibile.

După ce au fost acoperite toate obligaţiile fiscale şi altele asemenea definite prin legislaţie,

partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de decizie aparţine în întregime numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate manifesta astfel:

formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este stabilită prin lege;

dezvoltare, ca formă de protecţie împotriva riscurilor concurenţiale;

majorarea capitalului social;

remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în conducerea întreprinderii;

remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul dividendelor şi supra-

dividendelor.

profitului

dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi remunerării capitalurilor proprii.

Deciziile

privind

repartizarea

net

al

întreprinderii

determină

politica

de

2.4.1. Definirea politicii de dividend

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul acesteia se pune problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cât mai mari din profit, de către întreprinderea respectivă.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două aspecte:

o oarecare stabilitate. Importanţa evoluţiei trecute a dividendelor impune din partea

întreprinderii o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend practicată anterior de o întreprindere influenţează nivelul dividendelor sperate de către acţionari,

care nivel, la rândul său, are o influenţă asupra cursului acţiunilor.

Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului faţă de întreprindere, la creşterea valorii de piaţă a acesteia. O oarecare regularitate este deci de dorit, fie prin creştere, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite. De aici decurge pentru întreprindere o alegere obiectivă a unei politici de dividend: când creşterea profitului devine perenă, politica de dividend pierde din importanţa sa şi întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire; dacă profitul are datorită profilului activităţii un caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se păstra succesiunea fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cadrul distribuirii; un dividend oscilant îi poate sugera investitorului financiar că întreprinderea se caracterizează prin incoerenţă în politica vizând dezvoltarea activităţii de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea influenţă benefică asupra cursului bursier;

o politică credibilă: politica de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă în raport

cu profiturile obţinute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă se bazează pe regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica de repartizare a profitului.

18

Finanţele întreprinderii

Politica de dividend este determinată de opţiunea conducerii întreprinderii de reinvestire parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor sau distribuirea parţială ori totală a acestuia sub formă de dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combinaţii dintre ele este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii. În practica societăţilor comerciale s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor, şi anume: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor. Dividendele distribuite de societăţile pe acţiuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi în acţiuni. Cea mai des întâlnită este forma în bani. Însă cea mai favorabilă societăţii comerciale este forma în acţiuni, fiindcă aceasta generează creşterea capitalului operatorului economic şi perspective mai favorabile de profit în anii următori 24 .

24 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

207.

19

Finanţele întreprinderii

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Necesitatea unei analize a performanţei financiare 25 se raportează la importanţa indicatorilor specifici pe care îi furnizează pe trei planuri:

1.în primul rând, performanţele financiare constituie o amendare a eficienţei globale a întreprinderii. Aceasta reflectă modul în care întreprinderea valorizează resursele care îi sunt încredinţate. Dacă aprecierea acestor performanţe este folosită cu scop de control intern sau de către parteneri externi, atunci aceasta se presupune a concluziona condiţiile activităţii: în mod sintetic, utilizând un număr restrâns de indicatori globali sau în mod omogen, aceşti indicatori fiind redactaţi în termeni monetari; 2.în al doilea rând, rezultatele financiare condiţionează operaţiunile de repartiţie la care va recurge întreprinderea în favoarea diferiţilor factori de drept interesaţi de activitatea sa. Ansamblul partenerilor săi sunt altfel afectaţi, în diverse măsuri, de nivelul şi calitatea performanţelor sale; 3.în final, acestea din urmă condiţionează capacitatea de finanţare a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a permite emergenţa resurselor noi. Rezultatele determină şi potenţialul de dezvoltare viitor, graţie investiţiilor în capital fix sau circulant pe care îl autorizează, dar şi graţie capacităţii de îndatorare suplimentară şi a capacităţii de rambursare cu care acestea contribuie. De asemenea, performanţele financiare constituie o miză esenţială pentru relaţiile întreţinute de întreprindere cu mediul său, ca şi pentru relaţiile interne. Totuşi, aprecierea acestor performanţe comportă limite care este necesar a fi amintite pentru a se evita utilizarea inadecvata a indicaţiilor furnizate.

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Într-o manieră generală, echilibrul arată ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Întrucât resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate, şi concepţiile privind echilibrul diferă. Astfel, noţiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.

3.1. Analiza patrimonială a bilanţului

Analiza patrimonială sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi. Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate a elementelor de pasiv şi gradul de lichiditate al elementelor de activ.

3.1.1. Construcţia bilanţului financiar

Construirea bilanţului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea exigibilităţii sau a lichidităţii în funcţie de realitatea economică este o problemă delicată: realizarea

25 Cohen, E. – Analyse financiere, 2 e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

20

Finanţele întreprinderii

acestei aprecieri presupune cunoaşterea perfectă a întreprinderii pentru care se realizează bilanţul financiar şi definirea unor criterii obiective în funcţie de care să se realizeze evaluarea lichidităţii şi a exigibilităţii elementelor patrimoniale ale întreprinderii. Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând cu partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma în monedă, fără termen şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale şi financiare), numite şi nevoi permanente, apoi activele circulante, care au un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, numite şi nevoi temporare. Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Exigibilitatea reprezintă însuşirea pasivelor de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii (atât cele provenite de la acţionari, cât şi cele provenite din reinvestiri ale acumulărilor anterioare), apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile decât în situaţii extreme de faliment şi se mai numesc resurse permanente. Datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţa mai mare de un an) sunt incluse tot la resurse permanente. Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai mică de un an şi se mai numesc resurse temporare.

Schematic bilanţul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):

Tabelul 4.1. Bilanţul financiar

Mijloace

Resurse

Mijloace cu durata de exploatare mai mare de un an ( M 1an )

Resurse cu scadenţa mai mare de un an ( R 1an )

Mijloace cu durata de exploatare mai mica de 1 an ( M 1an )

Resurse cu scadenţa mai mică de un an ( R 1an )

Mijloace de trezorerie ( MT )

În practică, determinarea elementelor din activul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul contabil, se realizează astfel:

- mijloacele cu durata de exploatare mai mare de un an: pornim de la totalul activului

imobilizat la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare) care nu au valoare economică, a imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul anului, fiind transferate la mijloace cu durata de exploatare mai mică de un an, precum şi prin adăugarea activelor circulante, a căror scadenţă este peste un an. Activele fictive sunt acele active care nu au valoare economică pentru întreprindere, nu au valoare de piaţă, deci nu pot fi valorificate prin vânzare, adică transformate în bani. Astfel, există:

active fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare- dezvoltare) şi alte active fictive (cheltuielile în avans).

- mijloacele cu durata de exploatare mai mică de un an:pornim de la totalul activului

circulant la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor circulante a căror scadenţă este peste un an şi a disponibilităţilor din casă şi bancă, şi prin adăugarea imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul anului;

- mijloacele de trezorerie reprezintă disponibilităţile din casă, bancă şi alte valori.

Determinarea elementelor din pasivul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul contabil, se realizează astfel:

21

Finanţele întreprinderii

- resursele cu scadenţa mai mare de un an: pornim de la totalul capitalurilor proprii din

bilanţul contabil, la care se adună provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, conturile de regularizare cu scadenţa mai mare de un an (veniturile înregistrate în avans), şi se scad toate activele fictive (cheltuieli de constituire, cheltuieli

de cercetare-dezvoltare şi cheltuielile în avans);

- resursele cu scadenţa mai mică de un an reprezintă tocmai datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an din bilanţul contabil.

Pe orizontală, schema bilanţului financiar are două părţi: partea de sus (nevoi şi capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun, şi partea de jos (nevoi şi resurse temporare), care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării: nevoile permanente vor fi acoperite din capitaluri permanente (regula echilibrului financiar pe termen lung) şi nevoile temporare vor fi finanţate din resurse temporare (regula echilibrului financiar pe termen scurt).

Când sursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment, de un excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare a imobilizărilor ce poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară, care permite întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.

3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar

Indicatorii echilibrului financiar după bilanţul financiar 26 sunt: fondul de rulment financiar, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.

1. Fondul de rulment financiar ( FRF ), numit şi fond de rulment permanent sau fond de rulment lichiditate, determinat pe baza bilanţului financiar se poate calcula prin două modalităţi:

a. FRF (R 1an) (M 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului, pentru a acoperi nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului;

b. FRF [(M 1an) MT] (R 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar

evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată din datoriile pe termen scurt.

În funcţie de mărimea elementelor din partea de sus a bilanţului, pot fi puse în evidenţă următoarele situaţii:

Întrucât fondul de rulment financiar este pozitiv,

capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a activelor imobilizate nete. Această situaţie pune în evidenţă realizarea echilibrului financiar pe termen lung şi contribuţia fondului de rulment financiar la realizarea echilibrului financiar pe termen scurt. b) (R 1an) (M 1 an ) FRF 0 . Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi

din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar regulii de finanţare:

nevoile permanente sunt finanţate din resurse permanente. Această situaţie generează un

a) (R 1an) (M 1 an ) FRF 0 .

26 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 38-44.

22

Finanţele întreprinderii

dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.

c) (R 1an) (M 1 an ) FRF 0 . Această situaţie, mai puţin probabilă în practică,

implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.

În funcţie de mărimea elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi puse în evidenţă următoarele situaţii:

a) [(M 1 an) MT ] (R 1 an ) FRF 0 . În această situaţie, activele circulante

transformabile în lichidităţi într-un termen scurt, vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea de lichidităţi excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilităţii sale.

b) [(M 1 an) MT ] (R 1 an ) FRF 0 . În această situaţie, activele circulante

transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă la prima vedere o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă însă, scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială, la care cea mai mare parte a clienţilor efectuând plăţile la zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen.

c) [(M 1an) MT] (R 1 an ) FRF 0 . În această situaţie, foarte puţin probabilă în

practică, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Fondul de rulment poate fi analizat şi după bilanţul contabil, adică în funcţie de structura

capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai mare de un an), analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile permanente şi proprii. În acest sens, se poate determina fondul de rulment net sau permanent astfel:

FR

perm

FR perm

C perm

AI nete

C

= rata fondului de rulment permanent;

= capitalurile permanente;

= active imobilizate nete.

AI

, unde:

perm

nete

Acest fond de rulment permanent are două componente: fondul de rulment propriu şi fondul de rulment împrumutat. Indicatorul care reflectă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu ( FRP ), adică excedentul capitalurilor proprii ( CP ) în raport cu

activele imobilizate nete (

Fondul de rulment împrumutat ( FRI ) reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru

finanţarea nevoilor pe termen scurt: FRI

sau FRI = datoriile ce trebuie plătite

într-o perioadă mai mare de 1 an.

AI

nete

):

FRP CP AI

FR

nete

.

perm

FRP

2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) se determină astfel:

NFR M 1 anR 1anCBTS, unde:

CBTS = creditele bancare pe termen scurt.

Şi aici pot apărea următoarele situaţii:

a. NFR 0 . Această situaţie semnifică un surplus de nevoi temporare posibile de imobilizat. Această situaţie în care NFR este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de

23

Finanţele întreprinderii

exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între

lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de-o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, adică s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.

b. NFR 0 . Această situaţie semnifică un excedent de resurse temporare în raport cu

nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de imobilizat. Asemenea situaţie, specifică întreprinderilor cu activitate comercială, poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Nevoia de fond de rulment negativă constituie de fapt o sursă temporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria. Pe de altă parte, nevoia de fond de rulment negativă poate însemna o situaţie nefavorabilă prin întreruperea temporară în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie la întreprinderile industriale.

3. Trezoreria netă ( TN ) se determină astfel: TN FRF NFR sau TN MT CBTS . Situaţiile care pot apărea sunt:

a. TN 0 . În această situaţie, trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii, iar excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune din abundenţă de lichidităţi, care îi permit atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz de autonomie financiară pe termen scurt.

b. TN 0 . Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea

exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe, urmărindu- se obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situaţia de dependenţă sau de tensiune asupra trezoreriei, limitează autonomia financiară pe termen scurt.

Echilibrul financiar are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRF NFR TN .

3.2. Analiza funcţională a bilanţului

Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor), funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi cesiunea elementelor de activ imobilizat), precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare necesare dezvoltării întreprinderii). În centrul analizei funcţionale se află ciclul de producţie sau de exploatare cu cele patru faze: achiziţionarea şi stocajul materiilor prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi comercializarea; încasările din vânzări.

3.2.1. Construcţia bilanţului funcţional

Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete, dar şi de a exprima interdependenţa dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.

24

Finanţele întreprinderii

La construcţia bilanţului funcţional se renunţă la aspectele de lichiditate pentru activ şi de exigibilitate pentru pasiv. Întreprinderea se prezintă ca o masă, o multitudine de mijloace şi de resurse care trebuie grupate numai după natura, destinaţia sau funcţia lor. Schematic, structura bilanţului funcţional (Tabelul 4.2.)este următoarea:

Tabelul 4.2. Bilanţul funcţional

 

Mijloace

 

Resurse

Mijloace stabile ( MS )

 

Resurse durabile ( RD )

Active

circulante

de

exploatare

Pasive de exploatare ( PE )

(

ACE )

Active circulante în afara exploatării

Pasive în afara exploatării ( PIE )

(

ACIE )

Active de trezorerie ( AT )

 

Pasive de trezorerie ( PT )

Activul bilanţului funcţional se determină astfel:

- mijloacele stabile grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare din bilanţul

contabil la valoarea brută şi din cheltuielile înregistrate în avans care au durata mai mare de un an, deoarece acestea sunt cheltuieli înregistrate în prezent, dar care se referă la exerciţii financiare viitoare, nivelul lor, incidenţa asupra viitorului conferindu-le un caracter de investiţie.

- activele circulante ale exploatării grupează stocurile, oricare ar fi natura lor la valoarea

brută şi creanţele din exploatare: creanţele comerciale (Clienţi – Clienţi creditori+ Efecte de încasat/primit), creanţele sociale (creanţe faţă de salariaţi, creanţe faţă de stat şi instituţii publice

etc.), creanţele fiscale (creanţe din impozite şi taxe, TVA de recuperat etc.), cheltuielile constatate în avans, care se referă la activitatea de exploatare;

- activele circulante în afara exploatării grupează acele creanţe care nu au în contrapartidă

contabilă un venit din exploatare: decontările cu grupul şi asociaţii cu sold debitor, decontările din operaţii în curs de clarificare cu sold debitor, debitorii diverşi, dobânzile aferente creditelor

acordate, valorile mobiliare de plasament ale societăţilor necotate la bursă etc.

- mijloacele de trezorerie grupează disponibilităţile băneşti din casă, bancă, alte valori şi valorile mobiliare de plasament ale societăţilor cotate la bursă.

Pasivul bilanţului funcţional se determină astfel:

- resursele durabile grupează capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,

veniturile în avans, totalul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere şi datoriile financiare pe termen mediu şi lung, indiferent de scadenţa lor (împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni, creditele la bănci pe termen mediu şi lung, alte împrumuturi şi datorii financiare şi leasingul);

- pasivele de exploatare grupează datoriile de exploatare, care sunt legate de activitatea de

exploatare a întreprinderii: datoriile comerciale (Furnizori – Furnizori debitori + Efecte de plată), inclusiv creditele pe termen scurt acordate de bănci pentru derularea operaţiunilor de import- export, datoriile sociale (datoriile faţă de personalul salariat pentru munca depusă, contribuţiile la asigurările sociale, fondul de şomaj, asigurările sociale de sănătate, fonduri speciale etc.) şi datoriile fiscale (TVA de plată, impozit pe profit, alte impozite şi taxe legate de activitatea de exploatare etc.); - pasivele în afara exploatării grupează datoriile întreprinderii legate de activitatea financiară şi din activitatea extraordinară a întreprinderii: dobânzile aferente creditelor primite,

decontările cu grupul şi asociaţii cu sold creditor, decontările din operaţii în curs de clarificare cu sold creditor, creditorii diverşi, dividendele de plată etc.

- pasivele de trezorerie grupează creditele bancare pe termen scurt şi conturile curente descoperite.

25

Finanţele întreprinderii

3.2.2. Indicatorii echilibrului funcţional

Realizarea echilibrului funcţional este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului funcţional: fondul de rulment net global, nevoia de fond de rulment pentru exploatare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării şi trezoreria netă. În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare.

1. Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global ( FRNG ) se poate

determina prin două modalităţi:

a. FRNG RD MS

şi reprezintă surplusul de resurselor durabile în raport cu activele

imobilizate la valoarea brută;

b. FRNG (MC AT) (RC PT) , unde:

MC = mijloace ciclice, care se determină astfel: MC ACE ACIE ;

RC = resurse ciclice, care se determină astfel: RC PE PIE . Prin această formulă FRNG arată mărimea mijloacelor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată din resursele ciclice şi de

trezorerie.

2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă diferenţa dintre mijloacele ciclice şi

resursele ciclice, respectiv diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o

parte, şi datoriile de exploatare şi în afara exploatării, pe de altă parte, astfel: NFR MC RC . În cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ egale cu datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment tinde către zero, sau chiar adesea este negativă. Nevoia de fond de rulment are două componente:

a. nevoia de fond de rulment de exploatare ( NFRE ), care se determină astfel:

NFRE ACE PE ;

b. nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRIE ), care se determină astfel:

NFRIE ACIE PIE , de unde rezultă NFR NFRE NFRIE . Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei veritabile investiţii ca şi imobilizările de exploatare. Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă. Este normal ca această nevoie să fie finanţată din fondul de rulment funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse permanente, stabile.

3. Trezoreria netă ( TN ) rezultă din confruntarea nevoilor de trezorerie cu resursele de

trezorerie: TN AT PT . Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a întreprinderii devine vulnerabilă.

Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRNG NFR TN sau FRNG NFRE NFRIETN .

26

Finanţele întreprinderii

CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

Întreprinderea concentrează o complexitate de operaţii economice şi financiare, care se reflectă în situaţiile financiare sub forma fluxurilor şi stocurilor. Fluxurile au o influenţă imediată asupra rezultatului exerciţiului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată, asupra echilibrului financiar, nevoii de finanţare a operaţiilor de gestiune şi în final asupra solvabilităţii întreprinderii.

4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii

Fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate:

- activitatea de exploatare, care este activitatea dominantă ce vizează realizarea profitului

întreprinderii din sectoarele industrial, investiţional, comercial şi/sau prestări de servicii;

- activitatea financiară, privind participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte acţiuni de

plasament. Activitatea de exploatare împreună cu cea financiară formează activitatea curentă a întreprinderii; - activitatea extraordinară, privind acele evenimente extraordinare care afectează activitatea normală a întreprinderii. Fiecare tip de activitate determină un anumit rezultat – profit sau pierdere – determinat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile reflectate în Contul de profit şi pierdere, pe cele trei domenii de activitate.

Rezultatul exploatării ( RE ) măsoară activitatea normală, curentă a întreprinderii, având în vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii. Acest sold se calculează direct, ca

):

diferenţă între toate veniturile de exploatare (

TV

expl

) şi toate cheltuielile de exploatare (

TCh

exp l

RE TV

expl

TCh

expl

.

Rezultatul financiar ( RF ) arată performanţa financiară a întreprinderii şi se calculează ca

):

diferenţă între totalul veniturilor financiare (

TV

fin

) şi totalul cheltuielilor financiare (

TCh

fin

RF TV

fin

TCh

fin

.

Rezultatul curent ( RC ) înainte de impozitare arată performanţa economică şi financiară a întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii, în opoziţie cu rezultatul extraordinar: RC RE RF .

Este dificil de procedat la o analiză a evoluţiei rezultatului curent, chiar dacă o creştere a

( CA = cifra de afaceri) este favorabilă, deoarece Rezultatul curent reprezintă

suma unui rezultat de exploatare şi a unui rezultat financiar. Creşterea rezultatului curent poate să ducă la îmbunătăţirea rezultatului de exploatare ca şi a rezultatului financiar. Este deci preferabilă analiza separată a celor două componente.

coeficientului CA RC

Rezultatul extraordinar ( RExtr ) este un sold al operaţiunilor extraordinare. În timp ce rezultatul de exploatare indică tendinţele legate de ciclul de exploatare normal şi uzual, rezultatul financiar permite analiza consecinţelor operaţiunilor mai mult sau mai puţin repetitive legate de

27

Finanţele întreprinderii

deciziile financiare ale întreprinderii, rezultatul extraordinar apare numai în situaţii de excepţie când se produc diverse calamităţi naturale. Rezultatul extraordinar se calculează ca diferenţă între

veniturile extraordinare (

V

extr

) şi cheltuielile extraordinare (

Ch

extr

):

RExtr V

Ch

extr

extr

.

Rezultatul brut al exerciţiului ( RBE ) exprimă diferenţa dintre toate veniturile ( TV ) şi toate cheltuielile ( TCh ) aferente unui exerciţiu financiar: RBE TV TCh . Rezultatul brut al exerciţiului se mai poate calcula însumând rezultatul exploatării, cu rezultatul financiar şi cel extraordinar: RBE RE RF REx . De asemenea, ştiind că rezultatul exploatării cu cel financiar formează rezultatul curent, rezultă: RBE RC REx .

Rezultatul net al exerciţiului ( RNE ) exprimă diferenţa între rezultatul brut al exerciţiului

. Acest sold se regăseşte în pasivul bilanţului,

prezentat înainte de repartizarea rezultatului. Este numit în mod curent rezultatul exerciţiului sau mai simplu beneficiu sau pierdere. Impozitul pe profit şi participarea salariaţilor nu sunt cuprinse în acest sold, dar aceste două posturi ar putea fi scoase în evidenţă de rezultatul de exploatare, rezultatul financiar şi rezultatul extraordinar. Rezultatul net al exerciţiului este unul din indicatorii cei mai utilizaţi la calculul ratelor.

şi impozitul pe profit/venit:

RNE RBE I

/Pr

4.2. Soldurile intermediare de gestiune

Soldurile intermediare de gestiune ( S.I.G. ) reprezintă o măsură a diferitelor nivele ale rezultatului activităţii întreprinderii, de unde şi denumirea lor de solduri intermediare. Ele decupează contul de rezultat în mai multe solduri semnificative care ajută la efectuarea unor analize financiar-contabile, care contribuie la obţinerea imaginii fidele a activităţii întreprinderii. Privite din perspectiva contabilităţii naţionale, S.I.G. sunt considerate un instrument esenţial al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi conturile naţionale. În acest context S.I.G. 27 sunt considerate indicatori utili pentru analiza performanţelor economice şi financiare ale întreprinderii:

1. Cifra de afaceri ( CA ) este determinată de volumul afacerilor realizate de întreprindere

cu terţii cu urmare activităţii profesionale normale şi curente a întreprinderii.

Cifra de afaceri se calculează cu ajutorul următoarei formule:

Pv

Vv

mf

=

producţia vândută;

=

veniturile din vânzarea mărfurilor.

CA Pv Vv

mf

, unde:

Cifra de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de mărfuri sau produse vândute, lucrări executate sau servicii prestate. Variaţiile sale nu sunt în mod automat proporţionale cu volumul vânzărilor atât timp cât factorul preţ intervine în mod egal asupra mărimii sale. Astfel, nu se poate stabili un paralelism între variaţia cifrei de afaceri şi stocuri, mai ales că fiecare sector de activitate are caracteristici proprii.

2. Marja comercială ( MC ) sau adaosul comercial exprimă diferenţa dintre suma vânzărilor

de mărfuri şi costul lor de cumpărare şi se calculează pentru întreprinderile cu activitate pur comercială sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială, comercială şi prestări de servicii).

Marja comercială ( MC ) se determină astfel:

MC Vv

mf

Ch

mf

, unde:

27 Ariton,D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 49-55.

28

Finanţele întreprinderii

Ch

mf

= cheltuieli cu mărfurile vândute.

Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţei unei activităţi comerciale. De exemplu, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de afaceri, marje comerciale diferite. Marja comercială reprezintă singura resursă veritabilă a întreprinderii comerciale. Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional care asigură şi service după vânzare. Întreprinderile care dispun de suprafeţe comerciale mari şi care practică metode de vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.

3. Producţia exerciţiului ( PE ) reflectă bunurile şi serviciile realizate de o întreprindere industrială sau comercială în timpul unui exerciţiu, indiferent de destinaţia acestora: vânzare, stocare sau imobilizare. Producţia exerciţiului se determină astfel:

PE Pv Ps Pi , unde:

Ps

=

producţia stocată (variaţia stocurilor), care se determină astfel: Ps Sc Sd , în care:

Sc

=

soldul creditor al veniturilor din producţia stocată;

Sd

=

soldul debitor al veniturilor din producţia stocată;

Pi

=

producţia imobilizată.

Elementele componente ale producţiei exerciţiului au un caracter eterogen din punctul de vedere al valorii la care sunt evaluate. Astfel:

a. producţia vândută este evaluată la preţul de vânzare şi este reflectată de totalul facturilor

(fără taxe) emise de întreprindere ca urmare a produselor vândute, lucrărilor executate şi/sau

serviciilor prestate.

b. producţia stocată este evaluată la costul de producţie. O creştere a stocurilor poate fi un

semnal neliniştitor (o valorificare necorespunzătoare a produselor) sau un semnal pozitiv, dacă

stocajul a fost efectuat în vederea dezvoltării viitoare a vânzărilor întreprinderii, sau a utilizării informaţiilor legate de previziunile favorabile ale evoluţiei preţurilor la produsele respective.

c. producţia imobilizată este evaluată la costul de producţie şi reflectă bunurile realizate de

întreprindere, nu în scopul vânzării lor, ci pentru a fi păstrate şi utilizate de către întreprindere în

interiorul său.

4.

Valoarea

adăugată

( VA )

este

egală

cu

diferenţa

dintre

vânzările

şi

producţia

întreprinderii pe de-o parte, şi ceea ce s-a cumpărat de la terţi, pe de altă parte.

În Planul Contabil General Francez valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau o creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi în exerciţiul activităţilor profesionale curente. Ea este măsurată prin diferenţa dintre producţia perioadei şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru această producţie. Valoarea adăugată este un indicator utilizat, de asemenea, şi în contabilitatea naţională şi arată aportul întreprinderii la avuţia naţională. Creşterea sa este un obiectiv major de eficienţă şi studiul elementelor sale constitutive permite constatarea modului de repartizare pentru: personal, stat, investitori, bănci, acţionari 28 . În consecinţă, valoarea adăugată măsoară valoarea creată de întreprindere prin activitatea sa, şi se calculează astfel: VA MC PE CE , unde:

28 Bărbuţă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study of Romania on building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln, Germania, 2009, pag. 48.

29

Finanţele întreprinderii

CE = consumul extern, provenind de la terţi, sau consumul intermediar care se calculează astfel:

CE Ch

mpm

Ch

Ach

mpm

Ach

Ach

Ch

m

af

pext

m

Ach

af

Ch

pext

, unde:

= cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;

= alte cheltuieli materiale;

= alte cheltuieli din afară (energie şi apă);

= cheltuieli cu prestaţiile externe.

Indicatorul VA are o importanţă specială în analiza financiară a întreprinderii, fiind utilizat atât ca instrument de analiză financiară, cât şi ca un instrument gestiune. a. ca instrument de analiză, permite măsurarea:

- dimensiunii întreprinderii, respectiv contribuţia întreprinderii în procesul de producţie;

- gradului de integrare economică a întreprinderii, astfel spus măsoară capacitatea

întreprinderii de a-şi asigura ea însăşi cât mai multe faze de producţie. Integrarea este cu atât mai

importantă cu cât întreprinderea recurge la mai puţine aporturi pornind de la materiile prime pentru producerea produselor sale finite;

- structurii întreprinderii, respectiv ponderea factorilor de producţie (munca şi capitalul tehnic) în valoarea adăugată;

- exploatării întreprinderii;

- contribuţiei valorii adăugate la rambursarea capitalurilor împrumutate.

b. ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată este utilizată în previziunea gestionară şi în controlul gestiunii, în două moduri diferite:

- prin diferenţă, între producţia întreprinderii, inclusiv marja comercială şi consumul

extern;

- prin adunare, se studiază elementele ce compun această valoare şi se constată că

înglobează costul factorilor de producţie care trebuie răsplătiţi pentru contribuţia lor: munca (prin cheltuielile de personal); statul (prin cheltuielile cu impozitele şi taxele); investiţiile (prin amortizările şi provizioanele destinate conservării valorii activelor, a capitalului tehnic angajat); împrumuturile (prin cheltuielile financiare cu dobânda); capitalurile proprii (prin dividendele de distribuit); întreprinderea însăşi (autofinanţarea, prin constituirea fondului de dezvoltare din profit).

În concluzie, valoarea adăugată este un indicator important pentru aprecierea activităţii întreprinderii, dar nu estimează prin nimic rezultatul final, nu este decât un număr prin care se apreciază rezultatul realizat de întreprindere într-o anumită perioadă.

Valoarea adăugată este utilizată în calculul a numeroşi coeficienţi, de exemplu:

-

VA înseamnă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare prin activitatea sa. Creşterea

CA

acestui coeficient constituie un obiectiv important de gestiune, dacă duce la o diminuare a consumurilor achiziţionate de la terţi în raport cu cifra de afaceri, deoarece în acest caz el arată

câştiguri de productivitate;

( CP = capitalurile proprii) reflectă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare pe baza

capitalurilor proprii care au fost investite.

VA

-

CP

5. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) măsoară resursa obţinută de întreprindere din activitatea de exploatare independent de aspectele financiare, imobiliare sau comerciale.

30

Finanţele întreprinderii

EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de operaţiunile de exploatare propriu-zise. Ordinul Experţilor Contabili Francez îl defineşte ca fiind marja potenţială a trezoreriei de exploatare înaintea cheltuielilor financiare, extraordinare şi a impozitelor. EBE este un sold care nu cuprinde decât venituri încasabile şi cheltuieli sub formă de plăţi şi se

calculează astfel:

EBE VA S

exp l

I

Ch

, unde:

tx

pers

S expl

I tx

Ch

pers

= subvenţii de exploatare;

= impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;

= cheltuieli cu personalul.

Astfel, EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea operaţională a întreprinderii, determinat ca diferenţă dintre veniturile exploatării susceptibile a genera un flux de lichidităţi (intrare) ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidităţi (ieşire) ca urmare a unor plăti efectuate sau de efectuat.

Excedentul brut al exploatării poate fi interpretat astfel:

a. este un indicator aferent eficienţei întreprinderii prin activitatea sa curentă, în măsura în

care valoarea sa corespunde unor fonduri ce permit reînnoirea elementelor supuse deprecierii şi eventual remunerarea aportorilor de fonduri; b. constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la elementele legate de circuitul monetar efectiv, altfel nu va reprezenta mai mult decât un surplus monetar potenţial. De fapt, volumul întârzierilor de plată acordate de furnizori si cele acordate de întreprindere clienţilor nu pot fi constatate în cursul perioadei. În plus, EBE este degajat pe toată durata exerciţiului şi repartizat în acelaşi timp diverselor mijloace în afara exploatării (finanţarea investiţiilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);

c. este calculat pornind de la elemente omogene şi contribuie la stabilirea legăturii între analiza statică a rezultatelor şi analiza dinamică a fluxurilor financiare.

6. Capacitatea de autofinanţare ( CAF ) exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera furnizorii de capital şi de a finanţa investiţiile pentru înnoirea şi dezvoltarea întreprinderii, completând fondurile constituite prin amortizare. Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinanţare reprezintă ansamblul de resurse proprii degajate de către întreprindere, ca un excedent al veniturilor sale care corespund unei încasări efective actuale sau viitoare, faţă de cheltuielile sale corespunzând unei plăţi efective sau viitoare. Determinarea CAF se realizează prin două metode:

a. metoda deductivă porneşte de la EBE , la care se adaugă veniturile încasabile şi se scad cheltuielile plătibile, astfel:

CAF EBE Av

expl

Ach

expl

V

fin

Ch

fin

V

extr

Ch

extr

P

sal

I

/pr

,unde:

Av expl

Ach

expl

V fin

Ch

fin

V extr

= alte venituri din exploatare 29 ;

= alte cheltuieli din exploatare, din care se reţin numai cheltuielile cu despăgubirile, donaţiile şi activele cedate 30 ;

= venituri financiare 31 ;

= cheltuieli financiare 32 ;

= venituri extraordinare;

29 se exclud veniturile din cedarea activelor.

30 se exclud cheltuielile privind cedarea activelor.

31 se exclud veniturile financiare din provizioane.

32 se exclud cheltuielile financiare cu amortizări şi provizioane.

31

Finanţele întreprinderii

Ch

extr

P sal

I /pr

= cheltuieli extraordinare;

= participarea salariaţilor la profit;

= impozitul pe profit.

b. metoda adiţională porneşte de la rezultatul net al exerciţiului ( RNE ), la care se adaugă

cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate astfel:

CAF RNE Ch

Ch

ced

V ced

Ch

Am

V prov

prov

ced

V

ced

Ch

Am

prov

V

prov

, unde:

= cheltuieli privind cedarea activelor;

= venituri din cedarea activelor;

= cheltuieli cu amortizări şi provizioane 33 ;

= venituri din provizioane 34 ;

Capacitatea de autofinanţare poate fi interpretată astfel:

a. indicator monetar relativ la rezultatele exerciţiului, ca urmare a confruntării dintre

totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări şi totalitatea cheltuielilor susceptibile de

a da loc unei plăţi (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de autofinanţare prezintă un caracter global, ţinând seama de efectele tuturor activităţilor întreprinderii asupra rezultatului obţinut de către aceasta;

b. surplus monetar potenţial, reprezentând totalitatea resurselor suplimentare rezultate din

activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune şi care vor putea finanţa întreprinderea după prelevarea dividendelor. Capacitatea de autofinanţare reprezintă de altfel, valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absenţa distribuirii

dividendelor;

c. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare;

d. informaţie importantă pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la finanţarea sa în

cursul exerciţiului. Deci, capacitatea de autofinanţare este un indicator de performanţă a întreprinderii, constituind o noţiune-cheie în aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a echilibrului

financiar.

33 se includ cheltuielile de exploatare şi financiare cu amortizări şi provizioane.

34 se includ veniturile de exploatare şi financiare din provizioane.

32

Finanţele întreprinderii

CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PRIN METODA RATELOR

Gestiunea financiară impune cunoaşterea în cel mai înalt grad a stării întreprinderii şi detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări aşteptate sau nedorite în activitatea economică şi financiară. Folosirea ratelor în economia de piaţă reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub denumirea de metodă a ratelor. Metoda ratelor îşi propune să scoată în evidenţă un număr de mărimi relative şi să le interpreteze. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat, nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combinaţie de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate 35 . Scopul activităţii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind că activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să obţină o rentabilitate maximă. Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condiţiile în care se practică o politică optimă de investiţii, şi în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanenţă a echilibrului financiar.

Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi posibilitatea de evaluare, de diagnosticare şi luarea unor decizii în consecinţă vor fi realizate prin studierea a cel puţin două dimensiuni semnificative: structura financiară şi performanţa financiară 36 .

5.1. Ratele structurii financiare 37

Ratele structurii financiare caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt, apreciază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidenţiind şi principalele mutaţii intervenite în structura mijloacelor şi surselor, generate de schimbările interne şi de interacţiunea cu mediul economico-social. Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: ratele de finanţare, lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare şi rate privind viteza de rotaţie.

5.1.1. Ratele de finanţare

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii, investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.

a) Rata de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment evidenţiază condiţiile de finanţare ale imobilizărilor şi se poate determina în funcţie de caracteristicile fiecărui tip de bilanţ:

) ca

raport între resursele cu scadenţa mai mare de 1 an ( R 1 an ) şi mijloacele cu durata de exploatare

mai mare de 1 an ( M 1 an ):

după bilanţul financiar, se poate determina rata fondului de rulment financiar (

R

FRF

R

1 an

M

1 an

.

R FRF

după bilanţul funcţional, se poate determina rata fondului de rulment funcţional (

ca raport între resursele durabile ( RD ) şi mijloacele stabile ( MS ):

R FRNG

RD

MS

.

R FRNG

),

35 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 323 – 325.

36 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 305.

37 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 214.

33

Finanţele întreprinderii

ca

R

după bilanţul contabil, se poate determina rata fondului de rulment permanent (

între

C perm

AI nete

capitalurile

permanente

(

C

perm

)

şi

activele

imobilizate

nete

(

R FR

AI

),

):

perm

nete

raport

perm

FR

. De asemenea, se poate determina şi rata fondului de rulment propriu, ca raport

între capitalurile proprii ( CP ) şi activele imobilizate nete:

R

FRP

CP

AI

.

nete

R CAF

b)

I

Rata autofinanţării investiţiilor (

CAF

, unde:

ex



NFRE

R CAF

) măsoară partea investiţiilor autofinanţate:

CAF

I ex

NFRE = reprezintă variaţia necesarului de fond de rulment din exploatare.

= capacitatea de autofinanţare;

= investiţiile exerciţiului;

) arată proporţia de investire a întreprinderii în cursul

exerciţiului, din valoarea adăugată de aceasta, făcând posibilă aprecierea creşterii societăţii în

raport cu politica de investiţii promovată:

c) Rata

de

investire

(

R

Inv

I ex

.

VA

R

Inv

) exprimă

măsura în care sursele permanente alocate exploatării, adică fondul de rulment de exploatare (zis şi funcţional), acoperă partea cea mai stabilă din necesarul de fond de rulment 38 . Această rată prezintă însă marele inconvenient de a compara un element static ( FRNG - fondul de rulment net global) cu un element fluctuant ( NFRE - necesarul de fond de rulment al exploatării). Formula de FRNG

calcul este următoarea:

d) Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (

R NFRE

R NFRE

.

NFRE

5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate

Ratele de lichiditate sau de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat pentru aprecierea gradului în care întreprinderea face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Totodată, caracterizând capacitatea de plată a societăţii, ratele de lichiditate ilustrează şi posibilitatea de acces a întreprinderii la creditele de trezorerie. Calculul lichidităţii se realizează cu ajutorul următorilor indicatori:

) sau rata capacităţii de plată a ciclului de exploatare

reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi

pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci

când rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 şi 2,5:

a) Rata lichidităţii generale (

R LG

AC

D ts

R

LG

, unde:

AC = active circulante;

D

= datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.

ts

) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile

pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi. Valorile

favorabile sunt cuprinse între 0,8 şi 1:

b)

Rata lichidităţii reduse (

R LR

R

AC

S

Cr

Inv

f

Disp

D

ts

D

ts

LR

, unde:

38 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală ASE, cap.5, pag.6.

34

Finanţele întreprinderii

S

Cr

Inv

Disp

f

=

stocuri;

=

creanţe;

=

investiţii financiare pe termen scurt;

=

disponibilităţi.

LI ) sau rata capacităţii de plată imediată este cunoscută şi

sub denumirea de „rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord- americane 39 . Rata exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ţinând cont de disponibilităţile existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidităţii

imediate mai mare decât 0,3:

c) Rata lichidităţii imediate (

R

Disp

D

ts

.

R

LI

) exprimă măsura în care

întreprinderea poate achita datoriile totale, adică o măsură a garantării datoriilor prin patrimoniu. Totodată, această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile 40 . Situaţia este considerată normală când valoarea ratei este > 1,5 iar valorile acceptabile aparţin

intervalului [1; 1,5]:

d)

Rata

solvabilităţii

pe

termen

mediu

şi

lung

(

R

STL

TA

CP

D

t

R

STL

D

t

D

t

, unde:

D

t

=

datorii totale.

sau

R STL

TA

S

n

C

i

D

t

D

cp

, unde:

TA

D cp

= total activ;

= diferenţe de conversie pasiv.

5.1.3. Ratele de îndatorare

Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori între 60-100% (cea generală) şi respectiv 30-70% (cea financiară). Totodată, prin analiza acestor rate se caracterizează situaţia îndatorării societăţii în raport cu resursele acesteia, precum şi sursele de finanţare rezultate din activitatea însăşi a întreprinderii. Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societăţii, din care aceasta poate restitui datoriile sale 41 . Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:

) sau coeficientul total de îndatorare sau rata

levierului reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii, întreprinderea analizată depinzând într-o mare măsură de creanţierii săi. Acest indicator poate fi interpretat şi ca o rată a autonomiei financiare a societăţii, indicând gradul în care angajamentele sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii. Valorile

favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula de calcul este următoarea:

a) Gradul de îndatorare generală (Leverage) (

G it

D

.

CP

G it

) sau rata datoriilor financiare pe termen mediu şi

lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung. Întreprinderea mai poate beneficia de

b) Gradul de îndatorare financiară (

R Df

39 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 5, pag.17.

40 Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005, pag.61.

41 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E., cap.5, pag.8.

35

Finanţele întreprinderii

credite bancare pe termen mediu şi lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.

Formula de calcul este următoarea:

R

Df tml

D f tml

C perm

, unde:

D f tml

= suma datoriilor financiare pe termen mediu şi lung:

C

perm

= capitalurile permanente, care se calculează astfel:

C

perm

CP D

f tml

.

) măsoară ponderea capitalurilor proprii în

ansamblul resurselor permanente. Când rata independenţei financiare este mai mare de 0,5,

aceasta arată că întreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu şi lung.

Aceasta se calculează cu ajutorul următoarei formule:

c) Rata

independenţei

financiare

(

R

IF

CP

.

C perm

R

IF

CI ) compară resursele proprii cu împrumuturile

contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1. Formula de calcul

este următoarea:

d) Rata capacităţii de împrumut (

R

CI

CP

.

D ftml

R

) exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa

în totalitate împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mici

e) Rata capacităţii de rambursare (

R CR

D f tml

.

CAF

R CTS

decât 3. Rata capacităţii de rambursare se calculează astfel:

) exprimă alegerea realizată

de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente.

Formula de calcul este următoarea:

R

CR

f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (

R

CBTS

CBTS

D

t

.

5.1.4. Ratele privind viteza de rotaţie

Ratele privind viteza de rotaţie 42 evidenţiază numărul de rotaţii efectuate de activele circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri (coeficient de rotaţie) sau durata unui circuit (exprimată în zile).

Pentru a caracteriza mai bine activitatea întreprinderii este necesar să se calculeze:

) arată la câte zile este necesară o

nouă aprovizionare cu materii prime sau cât timp staţionează în depozit materia primă, până este

a) Viteza de rotaţie a stocurilor de materii prime (

Vr

Mp

dată în consum:

Vr

Mp

Sm

Mp

Ca

Mpc

360

, unde:

Sm

Ca

Mp

Mpc

sau

Vr

Mp

=

=

Ca

Mp c

Sm

Mp

valoarea medie a stocului de materii prime;

costul de achiziţie al materiilor prime consumate în cursul anului (ieşirile).

, care exprimă numărul de rotaţii (aprovizionări cu materii prime) dintr-un an.

b) Viteza

de

rotaţie

a

producţia

stocurilor

de

producţie

până

staţionează

Vr

Pn

în

Sm

Pn

Cp

Pnf

depozit

360

,

unde:

neterminată,

timp

este transformată în produs finit:

neterminată

(

Vr

Pn

)

arată

cât

42 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 367.

36

Finanţele întreprinderii

Sm

Cp

Pn

Pnf

= valoarea medie a stocului de producţie neterminată;

= costul producţiei neterminate finalizată în cursul anului (ieşirile).

sau

Vr

Pn

Cp

Pn f

Sm

Pn

, care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de fabricaţie de produse

neterminate) dintr-un an.

) arată durata unui ciclu de

fabricaţie, de la achiziţionarea de materii prime, producţie, vânzare şi încasare a creanţelor din

vânzări:

c) Viteza de rotaţie a stocurilor de produse finite (

Vr

Pf

Sm

Pf

Cp

Pf v

360 , unde:

Vr

Pf

Sm

Cp

Pf

Pfv

sau

Vr

Pf

= valoarea medie a stocului de produse finite;

= costul de producţie al produse finite vândute în cursul anului (ieşirile).

Cp

Pf v

Sm

Pf

, care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de producţie) dintr-un an.

d) Viteza de rotaţie a stocurilor de mărfuri (

sau

Vr

aprovizionare

Vr

Mf

cu

mărfuri

360 , unde:

cât

timp

staţionează

Sm

Mf

Ca

Mf v

Mf

în

)arată la câte zile este necesară o nouă

marfa, până este vândută:

depozit

Sm

Ca

Mf

Mfv

sau

Vr

Mf

= valoarea medie a stocului de mărfuri;

= costul de achiziţie al mărfurilor vândute în cursul anului (ieşirile).

Ca

Mf v

Sm

Mf

, care exprimă numărul de rotaţii (de aprovizionări cu mărfuri) dintr-un an.

e) Durata medie a creditului acordat clienţilor (

pe

care

întreprinderea

îl

acordă

Dm

Cl ) arată numărul de zile de credit

datoriilor:

comercial

clienţilor

săi

pentru

plata

Dm

Cl

Cl

E

pr

E

s

CA

TVA

c

 

Cl

 

=

E

pr

 

=

E

s

=

CA

 

=

TVA

c

=

360

,

unde:

valoarea clienţilor la sfârşitul anului;

valoarea efectelor de primit;

valoarea efectelor scontate şi neajunse la scadenţă; cifra de afaceri;

taxa pe valoarea adăugată colectată.

sau

Dm

Cl

CA

TVA

c

Cl

E

pr

E

s

, care exprimă numărul de rotaţii (de încasări de la clienţi) dintr-un an.

f) Durata medie a creditului primit de la furnizori (

pe

care

furnizorul

îl

acordă

Dm

Fz

) arată numărul de zile de credit

datoriilor:

comercial

întreprinderii

pentru

plata

Dm

Fz

Fz

E

pl

Ap

TVA

Fz

E pl

Ap

TVA

d

d

=

=

=

=

360

, unde:

valoarea furnizorilor la sfârşitul anului;

valoarea efectelor de plată;

valoarea aprovizionărilor realizate în cursul anului;

taxa pe valoarea adăugată deductibilă.

37

Finanţele întreprinderii

sau

Dm

Cl

Ap

TVA

d

Fz

E

pl

, care exprimă numărul de rotaţii (de plăţi către furnizori) dintr-un an.

Aceste rate sunt foarte importante, deoarece permit să se supravegheze necesarul de fond de rulment. Folosirea lor trebuie să se facă cu prudenţă maximă, pentru că valoarea absolută nu este întotdeauna concludentă. Aceste rate devin instrumente mai concludente când se calculează de mai multe ori în cursul unei perioade sau atunci când se fac comparaţii pe mai mulţi ani 43 .

5.2. Ratele de performanţă

Pentru întreprindere, performanţa se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor bune, obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate. Incontestabil este o bună performanţă să se obţină profit, să se menţină poziţia pe piaţa concurenţială, averea întreprinderii să aibă un trend ascendent atât în forma reală cât şi în cotaţia bursieră. Din sfera indicatorilor de performanţă ce imprimă starea de echilibru financiar şi care dau posibilitatea analizei şi diagnosticării activităţii întreprinderii se deprind: rentabilitatea, indicatorii de risc, rata valorii adăugate şi rata distribuirii dividendelor