Sunteți pe pagina 1din 97

1. Obiectul de studiu si problematica politologiei.

Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei stiinte sociale, cum este cazul Politologiei, este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul. Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala. Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari orientari:

Politologia – stiinta a studiului statului. Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:

→ insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca

obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale;

→ statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in

sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.

O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente:

→ termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la

politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica;

→ asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a

societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu

acestea;

→ statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne

poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu statul; → politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu.

Puterea politica – obiect de studiu al politologiei. Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si din Europa apuseana M. Duverger, R. d’Aron etc. Asa de exemplu, Herman Haller in lucrarea sa Stiinta politica, referindu-se la obiectul de studiu sustine ca “ aceasta graviteaza mai ales in jurul problemei obtinerii, consolidarii si Distributiei puterii politice”.

→ Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca puterea constituie obiectivul

oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in centrul politicii. Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si politologilor aduc contra argumente. Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic. Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a “umple” continutul politicului; Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara investigatiei acesteia.

Politicul-obiect de studiu al politologiei. Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice. Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia. Politicul reprezinta acel domeniu al vietii sociale în care se desfasoara activitatea constienta a oamenilor pentru promovarea

anumitor interese ce se manifesta sub o multitudine de forme precum: interese individuale, generale, de grup social, nationale, internationale, economice, spirituale, politice etc. Servirea si promovarea diversitatii de interese, atunci când se realizeaza în mod constient, prin activitati organizate si programate, se constituie în domeniul politic.

→ Referindu-se la acest aspect politologul roman O. Trasnea precizeaza “esenta, geneza si legitatea dezvoltarii politicului ca fenomen social complex, dar specific trebuie sa constituie obiectul de studiu al politologiei. Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa. Ea nu este nici o pseudostiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron. Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului.

2. Conceptiile teocratice despre stat şi guvernământ (Confucius, Toma d’Aquino)

→ Confucius. Confucius nu a fost doar întemeietorul, în sens restrâns, ci ordonatorul unor doctrine preexistente, care au devenit punctul de referinta pentru confucianism - ideologie, religie oficiala a statului si model de viata si de actiune pentru functionarii imperiali ai Chinei antice. Doctrina confucianista, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învatat (Confucius nu a lasat o opera personala) a fost înclinata spre privilegierea elementelor de stabilitate si ordine (în stat, familie si, în general, în orice organism social) fata de factorii de schimbare. Din aceasta deriva importanta acordata respectarii riguroase si apararii ordinii sociale si politice traditionale. În sistemul ordonat, ierarhic si rigid din conceptia lui Confucius, baza sociala este constituita din familie, statul fiind o amplificare si o oglindire a sa, la un nivel mai complex si mai articulat, guvernat de principiul subordonarii inferiorului fata de superior. Puterea în stat este prerogativa exclusiva a înteleptilor, detinatori ai constiintei ordinii naturale, care proveneau din categoriile înstarite si marii proprietari de terenuri - clasa conducatoare a societatii si a statului. Orice schimbare a acestei ordini era considerata ca o amenintare de descompunere sociala. Împaratul avea functia de garant suprem al ordinii naturale si al ordinii sociale (care trebuiau sa se intersecteze). Când aceasta functie lipsea sau se întrerupea, atunci apareau haosul si dezordinea, iar persoana împaratului era declarata ilegitima. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filozofic propriu-zis, interesul practic depăşeşte în preocupările sale determinarea teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esenţă divino-cerească - din care s-ar desprinde natura umană şi ea, în ultimă analiză, tot „cerească”. Problema de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure ordinea în stat şi societate. Buna înţelegere între oameni şi ordinea în societate se obţin numai prin desăvîrşirea interioară a individului şi prin supunerea lui structurilor statale şi culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârşirii se face prin perfecta cunoaştere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor ancestrale, prin subordonarea faţă de suveran si instituţiile statului. Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea şi curajul - calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane).

Idealul confucionismului este crearea unei societăţi armonioase după modelul antic în care fiecare personalitate îşi are funcţia sa. Societatea armonioasă se construieşte pe principiul devotamentului, loialităţii în relaţiile dintre şef şi subaltern îndreptate spre a menţine această societate. Nu altceva decît o idee a conservatismului.

Conform schemei lui Confucius conducătorul se ridica mai sus decît capul familiei mari numai cu două-trei trepte. Aceasta trebuie să acorde o influenţă reală asupra conducătorilor comunităţilor, deoarece Confucius întroducea conducătorul în cercul imaginaţiilor lor obişnuite. Conservînd divizarea din interiorul comunităţii Confucius transferă această regulă şi la divizarea socială. Dacă în virtutea legilor naturale, în primul caz, feciorii puteau deveni părinţi, apoi în viaţa socială se excludeau orice transferări sociale. Majoiritatea populaţiei aparţinea comunităţii cu organele ei de autoguvernare. Deacea puterea exemplului personal continua să joace un rol important şi în primul rînd privirile oamenilor erau îndreptate spre conducătorii comunităţilor şi a famiilor mari. Tinzînd a face chipul conducătorului cît mai pămîntesc şi mai pe înţeles membrului de rînd a comunităţii,

→ Toma d’Aquino. În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar". În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor, nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi". Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie). Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă (ca expresie a întelepciunii divinitatii, lege ce guverneaza întregul cosmos), o lege umană (care servesc realizarii unei vieti sociale pasnice) şi o lege divină (asa cum este exprimata în scrierile sfinte). În concepţia lui Toma, politica implică responsabilitate morală, călăuzirea voinţei şi a tuturor acţiunilor sociale ale omului de către raţiune. Prudenţa politică înseamnă alegerea corectă a mijloacelor de înfăptuire a unui scop moral, binele obştesc al comunităţii sau al statului. Oamenii sunt în mod natural înzestraţi de Dumezeu cu capacitatea de a cunoaşte binele li, cu toate că sunt înclinaţi spre eroare, sunt capabili să năzuiască spre bine. Voinţa omului a fost coruptă de căderea în păcat, raţiunea însă nu. Toma d'Aquino, a încercat sa fundamenteze, în lucrarile sale „Despre legi”, „Despre regat” si „Summa Theologiae”, suveranitatea absoluta a puterii papale. În lucrarea „Despre regat”, Toma d'Aquino arata ca „În legea lui Christos, regii trebuie sa fie supusi preotilor”, dar prevenea, în acelasi timp, ca din supunerea puterii civile fata de cea ecleziastica nu trebuie sa rezulte si absorbtia statului de catre biserica. Conform conceptiei sale, originea si legitimitatea puterii rezida în divinitate, dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din vointa divina. „Summa Theologiae - În continutul ei, autorul a facut distinctii între diferite tipuri de legi, specifice jurisdictiei statului si jurisdictiei bisericii, pledând pentru armonizarea acestora. Totalitatea legilor umane trebuie sa aiba drept scop binele comun al cetatii sau al statului. Legea umana este promulgata de cârmuitorul comunitatii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În opinia lui Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu conditia sa aiba caracterul unui guvernamânt mixt, format din nobili si sfatuit de acestia, si sa reflecte opiniile înteleptilor, ale bogatilor si ale întregului popor. Organizarea eficienta a puterii într- o cetate sau într-un regat se realizeaza numai atunci când conducatorul unic este virtuos si este ales de cei care i se subordoneaza. Toma d'Aquino a justificat teocratia. În acest sens, el a aratat ca autoritatea politica trebuie sa se armonizeze cu autoritatea religioasa, autonomia celei dintâi fiind limitata de subordonarea necesara a vietii pamântesti fata de viata eterna, în întelesul crestin. Interesele comune ale credinciosilor si binele lor spiritual au fost plasate de teologul catolic în sfera de competenta a Bisericii, ca educator ce promoveaza viata întru virtute; în felul acesta, el a pledat în favoarea armoniei dintre cele doua jurisdictii, a bisericii si a statului în cadrul comunitatii crestine. 3. Particularităţile gândirii politice în India Antică

Ideile fundamentale ale gândirii politice hinduse sunt dharma (ceea ce este drept sau, în sens larg, îndatoririle) si danda (cârmuirea, ce presupune, nu de putine ori, forta si pedeapsa). Din aceasta perspectiva, unii gânditori au scris dharmasastras (tratate despre dharma), în timp ce altii au elaborat dandaniti sau arthasastras (arthasastra desemneaza studiul modurilor de dobândire si de mentinere a unui teritoriu si de promovare a prosperitatii lui).

Cele mai importante scrieri cu semnificatie politica din cultura vechii Indii sunt, fara îndoiala, „Legile lui Manu” si „Arthasastra”. În cadrul ei, sunt stabilite locul si fixate atributiile fiecarei caste. Brahmanii (preotii) erau haraziti sa propovaduiasca Vedele, sa aduca jertfe si sa primeasca daruri; ei erau conducatorii. Kshatriya (cavalerii) aveau menirea sa apere populatia, sa faca daruri, sa învete si sa renunte la placeri. Vaisya (oamenii liberi) trebuiau sa creasca vitele, sa se ocupe de agricultura, sa faca daruri, sa învete, sa faca negot si camata. Sudra (sclavii) „un singur lucru trebuie sa faca…si anume: ei au primit porunca sa slujeasca fara pizmuire celelalte caste”. Regele era responsabil de supravegherea modului în care era respectata aceasta ordine sociala.

„Arthasastra”, o carte de „învataturi pentru rege”, atribuita lui Kautilya, primul sfetnic al regelui Ciandragupta (sfârsitul sec. IV î.Hr.), este tot un codice de legi, care ofera amanunte despre organizarea statului în timpul dinastiei Maurya, întemeiata de Ciandragupta (321-297 î.Hr.). Tratatul justifica despotismul accentuat din perioada dinsatiei Maurya, stabileste sursele de venituri ale tezaurului regal, cheltuielile curtii, raporturile sociale etc

La gânditorii hindusi, functia principala a regelui - detinatorul puterii supreme în stat - era armonizarea si apararea supusilor 434d31e din cadrul comunitatii. Ceea ce însemna nu numai

mentinerea rânduielilor interne si a integritatii teritoriale, ci si promovarea spiritului de dreptate,

încurajarea mestesugurilor, a comertului, a prosperitatii, a artelor etc

inspiratorul conduitei morale si factorul determinant al climatului moral din comunitatea sa. Astfel, comportamentul supusilor sai era rezultatul nu numai al propriilor lor eforturi, ci si al eforturilor sale. În consecinta, el purta o parte din responsabilitatea pentru conduita lor, revenindu-i, dupa caz, ceva din meritele sau din carentele lor morale sau religioase.

Regele era, în egala masura,

Privitor la structura si modul de functionare ale institutiilor puterii, între autorii hindusi se constata putine diferente. Pentru toti, statul se compunea din sapte „organe” sau elemente - regele, ministrii, comunitatea de teritoriu, fortificatiile, vistieria, armata si aliatii - organizarea fiecareia fiind foarte amanuntit descrisa. Toti considerau ca exista patru moduri în care cineva se putea mentine la putere, si anume persuasiunea, mita, intriga si forta. Aproape toti sustineau importanta unei functionarimi eficiente si competente si a unei întinse retele de spioni. Toti admiteau ca regele era întru totul îndreptatit sa recurga la fapte imorale (violenta, cruzime si minciuna) daca era necesar pentru protejarea comunitatii.

Vederi similare au fost împartasite si asupra problemei supunerii politice. Regele trebuia ascultat pentru ca el garanta ordinea sociala si crea supusilor posibilitatea de a trai o viata disciplinata si morala. Multi autori hindusi recunosteau ca regele era lipsit de legitimitate daca nu fusese încoronat dupa tipic, dar admiteau ca, daca-si îndeplinea cum se cuvine îndatoririle regale, chiar si un uzurpator dobândea autoritate si merita ascultare. Parerile erau împartite în legatura cu ceea ce trebuia facut în cazul când un rege devenea tiranic. Unii sustineau sa i se dea în continuare ascultare, altii recomandau ca supusii sa paraseasca regatul, în fine, altii pledau pentru înlaturarea sau chiar asasinarea lui.

politicii este atribuit lui Cautilya (vicleanul)

Ceanakia, sfetnicul părtaş la opera de reîntregire şi centralizare statală a lui Ceandragupta I ,intemeietorul dinastiei Maurya (sec IV-III, îen). Lucrarea reprezintă un tratat normativ de politică practică, în care accentul cade pe modul în care trebuie să conducă un rege statul, pentru a-l face puternic şi înfloritor, capabil de apărare şi cucerire. Se remarcă în tratat spiritul său laic asupra societăţii şi statului, tratarea naţionalistă a guvernământului. De aceea în centrul atenţiei se situează puterea laică, religia fiind pusă în relaţie de dependenţă faţă de politică, fiind mai mult un instrument (necesar) al puterii laice. Cautilya formulează concluzii importante şi interesante cum sunt:

a) Prevenirea răscoalelor presupune nu numai curaj şi severitate, ci multă înţelepciune şi tact, nu numai teroare şi pedepse b) Regii trebuie să se ocupe nu numai de puterea politică ci şi de cea economică c) Regii trebuie să se folosească de colaborarea unor înţelepţi şi pricepuţi, dar pe care să-i controleze strict d) Regii să-şi creeze organe informative de încredere, pentru a preveni răscoalele.

* Tratatul politic Arthasastra sau Ştiinţa

Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea ordinii brahmane a castelor duce la pedepse aspre, până la excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor: "Cine se va atinge cu şudra va fi transformat în şudra", grăia un preot brahmanic. mpotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta militarilor. 4. Filosofia politică a lui Platon. Teoria statului ideal.

Cele mai importante "dialoguri" ale lui Platon (cunoscute de noi) sunt: "Protagoras", "Banchetul", "Fedon", "Parmenide", "Sofistul", dar şi operele de bază: Republica sau Statul şi Legile.

În Republica el emite ideea, că prin republică se înţelege chiar statul, care se confundă cu societatea, deci: Republica = Statul = Societate. Platon nu descrie însă statul contemporan lui ci un model ideal de stat. Statul este, conform opiniei sale, o întruchipare a ideii eterne de stat creat de Dumnezeu. Justiţia este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte a întregului trebuind să-şi îndeplinescă rostul care-i revine în raport cu un scop comun. Forma corespunzătoare a statului este monarhia sau republica aristocratică, care ar presupune următoarea structură:

Clasa filosofilor sau conducătorii, care prin alegere erau desemnaţi ca deţinători ai puterii

Gardienii (străjerii) sau războinicii, care constituie aparatul de represiune în interior şi de apărare în afară.

Meşteşugarii şi agricutorii, chemaţi să producă bunurile necesare pentru întreţinerea statului,

dar nu aveau dreptul de a participa la viaţa de stat. Pentru filozofi şi gardieni, Platon recomanda comunizarea averilor, femeilor şi copiilor, ca o condiţie necesară organizării fără conflicte interne a societăţii. Sclavii nu sunt nicidecum cetăţeni, nici măcar nu sunt oameni, deci nu trebuie să ocupe nici un loc în ierarhia socială. În statul ideal, Platon justifica structura de clasă prin analogia cu corpul omenesc: filozofii= sufletul corpului; militarii= braţele; meşteşugarii şi agricultorii= picioarele. Justiţia pe planul organizării sociale trebuie să susţină aceste clase. Platon nu era numai un creator de sistem dar şi un pionier al doctrinei politice care avea ca scop stăpânirea maselor, inclusiv sclavilor ca simple "unelte de muncă". Pentru acesta trebuie perfecţionată organizarea socială a stăpânilor de sclavi. Filozofii, care sunt chemaţi la cârmuirea statului nu au nevoie de legi (conducerea fără legi, prin înţelepciune). Modelul său de stat ideal era, în fond statul spartan, cu un regim de castă rigid şi osificat, fără şanse de evoluţie. În lucrarea de maturitate Legile, Platon aduce anumite corecţii doctrinei sale politice. Nu mai susţine teza comunizării şi vorbeşte de "responsabilitatea" conducătorilor. Dacă în "Republica" una din condiţiile statului ideal era, "conducerea fără legi", acum el spune că statul trebuie condus de legi scrise. Acum cetăţenii sunt grupaţi nu în caste, ci în clase, după avere. Totul trebuie reglementat prin legi. Proprietatea, familia, căsătoria, educaţia copiilor au nevoie de legi, chiar şi poezia şi muzica(?!). Tributor unei concepţii religioase, Platon decretează că în stat trebuie să se menţină religia, conducătorii şi cetăţenii trebuie să creadă în zei, în providenţă, în nemurirea sufletului. Legat de stat, Platon s-a ocupat de multe probleme şi a propus diverse soluţii. El a creat un sistem filozofic multilateral şi în care doctrina politică este cea mai elaborată până la el.

Platon, cel care a pus bazele filosofiei politice, arata ca puterea sau dominatia (arché) rezulta din necesitatea supunerii fata de conducatori, considerati întruchiparea virtutii. Conceptia lui Platon cu privire la putere este cuprinsa mai ales în lucrarile „Republica” („Politeia”), în care pledeaza pentru statul ideal, întemeiat pe o guvernare personala, efectiva si „Legile” („Nomoi”), în care se refera la statul cel mai apropiat de cel ideal, supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuziva, ci autoritatii legilor. În conceptia lui Platon, statul, care trebuie sa asigure supunerea celor multi fata de conducatori pentru rezolvarea treburilor cetatii, avea valente preponderent morale. Puterea statului se întemeiaza, în ultima instanta, pe cultivarea la cetateni a simtului dreptatii (justitiei), cea mai de seama dintre virtuti, expresie a constiintei datoriei civice a acestora, determinanta pentru integrarea organica a fiecarui individ în stat si pentru realizarea unei strânse si benefice legaturi între conducatori si condusi. Rolul puterii consta, în filosofia politica a lui Platon, în integrarea cât mai „organica” a fiecarei stari sociale (clasa conducatoare - filosofii -, a carei principala virtute era întelepciunea; militarii, caracterizati, în mod special, prin curaj, aparatorii statului contra dusmanilor interni si externi; clasa producatoare - agricultorii si meseriasii - , careia trebuia sa-i fie proprie stapânirea de sine si care era necesar sa întretina, prin munca ei, celelalte clase) si mentinerea echilibrului între acestea. În „Republica”, Platon considera ca oamenii care au capacitatea de a întelege rational lumea si societatea în care traiesc trebuie sa-i conduca pe cei lipsiti de ea si ca, în consecinta, singura cale de înfaptuire a dreptatii politice este de a încredinta celor absolut întelepti si drepti puterea absoluta: filosofii trebuie sa devina regi. Teoria politica mai târzie a lui Platon („Omul politic”, „Legile”), la fel de ideala si de improprie aplicarii practice, releva o schimbare importanta de atitudine: pâna la ivirea regelui-filosof, care gratie cunoasterii poate cârmui fara legi, e mai bine sa respectam legile. O data ajuns la aceasta concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof ideal a palit

si preocuparea principala s-a îndreptat spre evidentierea importantei legilor în activitatea/existenta

statelor.

CLASIFICAREA ORÎNDUIRILOR DE STAT ÎN POLITICUL DE PLATON

Legile

PUTEREA

UNUIA

CELOR PUŢINI

CELOR MULŢI

Se

respectă,se

asigură

Monarhia

Aristocraţia

Democraţia

binele comun

(timocraţia)

anomie 1 , lipsa legilor

Tirania

Oligarhia

Ohlocraţia

5. Aristotel – fondator al ştiinţei politice.

Aristotel - În conceptia lui Aristotel, puterea pe care o exercita statul se întemeiaza, la fel ca la Platon, pe morala. Statul este conceput ca o „societate etica”, care are menirea de a instaura dreptatea sociala, întemeiata pe respectarea legii egalitatii între oamenii liberi. Raportul dintre stabilitatea interna a puterii si starea economica a diferitelor categorii sociale

a fost analizat pe larg în opera sa politica. În „Politica”, Aristotel a definit polis-ul ca societatea

perfecta, adica suficienta siesi, în care omul poate realiza viata cea mai buna, adica fericirea. Polis-

ul este uniunea mai multor familii si camine, întemeiata pe natura de „animal politic” a omului, care

este facut sa locuiasca în polis. Spre deosebire de familie, care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde, în afara de parinti si fii, si pe sclavi, care nu stiu sa se conduca singuri), polis-ul este o societate de oameni liberi si egali (formata din capii familiilor lor), ce trebuie sa aiba o forma de conducere diferita de cea a familiei. Ordinea functiilor interne în cadrul polis-ului, inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilita de constitutie (politeia), care putea fi monarhica (conducerea unuia singur), oligarhica (conducerea bogatilor) sau democratica (conducerea saracilor). Conform lui Aristotel, cea mai buna constitutie este cea intermediara între aristocratie si democratie, numita politeia, constitutia prin excelenta, în care majoritatea cetatenilor se afla într-o situatie sociala medie, adica nu sunt nici prea bogati, nici prea saraci. Aceasta este si constitutia cea mai stabila, în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau rasturnari permanente. Conform celei mai bune dintre constitutii, cetatenii guverneaza pe rând, pentru a fi apoi liberi sa se dedice activitatilor care au scopul în ele însele si în care consta fericirea. Cetatea ideala, considera Stagiritul, ar fi aceea în care fiecare cetatean (numai cetatenii, în timp ce sclavii, ca si oamenii liberi, ce traiau de pe urma agriculturii si mestesugurilor, erau exclusi) poate, gratie legilor, sa practice cât mai bine virtutea si sa-si asigure maximum de fericire. Erau îndeobste cunoscute trei forme de guvernamânt normale, monarhia, aristocratia si democratia si, corespunzator lor, trei forme degenerate, tirania, oligarhia si demagogia. În sine, fiecare dintre cele trei forme normale poseda suficiente virtuti pentru a se impune ca forme de guvernamânt, cu conditia sa apere interesul comun. Garantia cea mai mare o prezenta, în acest context, democratia. În conceptia aristotelica, pacea interna (echilibrul social) poate fi grav periclitata de acumularea nemultumirilor si a saraciei în rândul unor largi categorii sociale, precum si a puterii si privilegiilor de catre o oligarhie minoritara (formata din oameni bogati). Garantia cea mai solida a echilibrului social consta, prin urmare, în existenta unei clase mijlocii numeroase si în evitarea exceselor si abuzurilor de putere. Functia puterii politice este, deci, aceea de a asigura stabilitatea si coeziunea sociala (armonia) între diferitele clase care alcatuiesc polis-ul (statul-cetate). Analizînd opera lui Platon şi Aristotel, putem face următoarea concluzie: ştiinţa politică, din punct de vedere conceptual, îşi poate găsi obârşia pertinentă la Platon şi Aristotel. Însă noţiunea de „ştiinţă politică" este definită de Aristotel în Etica nicomahică drept o „ştiinţă arhitectonică" care este superioară unor ştiinţe al căror obiect este limitat şi cărora li se impune, ea înglobează şi depăşeşte ştiinţfle specifice şi are drept scop „binele suprem al omului". „Binele, desigur,- scrie Aristotel,- este de dorit atunci cînd prezintă un interes pentru un individ izolat, însă caracterul lui este mai frumos şi mai divin atunci cînd se aplică unui popor şi unor state întregi ". Aristotel studiează ştiinţa politică în plan complex: studiul fericirii şi al virtuţii; studiul ştiinţei guvernării, determinarea celei mai bune forme de guvernămînt. Ştiinţa politică în conceptul lui Aristotel este

1

strîns legată de etică. La Aristorel metoda politică drept ştiinţă este metoda de analiză. Statul şi elementele lui, formele orînduirii politice existente, precum şi cele propuse se analizează profund. Aristotel afirmă bazele naturale ale apariţiei statului. Aristotel definişte existenţa unei naturi a omului - omul este un „animal politic" (zoon politikon). Oamenii şi numai oamenii, după Aristotel, prin natura (esenţa) sa , sunt înzestraţi cu capacitatea de a vorbi, nu pentru a exprima numai senzaţii (acest lucru îl pot face şi animalele), ci pentru a comunica între ei, exprimînd diferite

gînduri. Prin aceasta Aristotel afirmă provinienţa naturală a politicii. Dar, în acelaşi timp, omul este

şi un „animal social”. Însă sociale sunt şi animalele gregare (cocorii, albinele). Dar ele nu sunt

politice. Nici un animal nu trăeşte în cetate (polis). Numai unii oameni sunt politici şi nuami acestea realizează complect natura omului, adică aceia de a trăi în comun, într-un polis, condus de un ansamblu de reguli care reglementază viaţa publică, numit constituţie, politeia, care asigură o viaţă dreaptă. Un polis (o politeia), după Aristotel, este organizat de o politeia, adică de o totalitate a cetăţenilor. Aristotel gîndeşte viaţa omului numai în comunitate. Natura omului este ţelul său. Însă nici un individ nu-şi atinge în mod necesar ţelul. Natura poate fi împedicată sau coruptă, adică esenţa omului nu poate fi totdeauna realizată. Dacă Platon nu pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat ideal, Aristotel crede că cea mai bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi determinată şi propusă ca ţel. Îl vedem pe Aristotel ca sociolog. Există un polis ideal aristotelic, o societate civilă în care este instalat un regim politic mixt (politeia).

CLASIFICAREA FORMELOR ORÎNDUIRII DE STAT DUPĂ ARISTOTEL

Metoda cantitativă (după numărul diriguitorilor)

Metoda calitativă: scopul urmărit de diriguitori

asigurarea

bunăstării

meschin,

avantajul

 

generale

personal

O singură persoană

Monarhia

Tirania

Cei puuţini

Aristocraţia

Oligarhia

majoritatea

Politeia

Democraţia

6. Niccolo Machiavelli. Despre stat şi forme de guvernare.

În „Discursuri asupra artei razboiului”, Machiavelli a facut consideratii interesante

referitoare la originea, structura si functiile statului si ale puterii. Plecând de la distinctia pe care conceptia aristotelica o face între materie si forma, Machiavelli arata ca „materia” statului este alcatuita din colectivitatea oamenilor si dintr-un anume teritoriu pe care aceasta vietuieste. Aceasta trebuie unita cu o „forma”, adica cu o organizare politico-juridica, un „ordinamento” (ce presupune

o conducere, forta publica si legi statornice), care determina poporul sa-si impuna vointa si

suveranitatea. Pentru ca alcatuirea politico-statala sa dureze, ea are nevoie de „virtù”, notiune care are ca punct de plecare conceptul aristotelic de „dynamis” si care exprima vointa, energia, forta si priceperea omului de stat, relevate ca si calitati esentiale ale acestuia în exercitarea misiunii încredintate. Este important de retinut ca Machiavelli porneste de la „virtù” pentru a-si construi teoria referitoare la rolul omului politic în edificarea statului si a puterii. Opera care condenseaza magistral conceptia politica a lui Machiavelli este „Principele”, un tratat despre constituirea si mentinerea regatului. În cadrul acesteia, gânditorul florentin a aratat ca statul este o asociatie autonoma, cu propria sa moralitate si propria sa ratiune de a supravietui în raport cu inamicii interni si externi. Puterea este cea care determina stabilitatea si ordinea în societate. Oprindu-se asupra factorilor care asigura eficienta puterii, Machiavelli a aratat ca unul dintre cei mai importanti, forta, este folosit mai mult sau mai putin adecvat de catre conducatorul statului (Principele), în functie de abilitatea sa politica. În acest sens, legile bune si vointa ferma a conducatorilor statului pot mentine ordinea. Sugestiile lui Machiavelli privesc calitatile si comportamentul propriu al conducatorilor de stat pentru a regla tensiunile dintre popor si clasele

avute si pentru a instaura egalitatea într-un context economic inegalitar. El a oferit adevarate reguli de conduita pentru succesul politic, situatie care face din el descoperitorul naturii reale a ratiunii de stat. În numele ratiunii de stat, gânditorul florentin sustinea existenta unor interese proprii de stat,

în virtutea carora printul comanda oamenilor, iar interesul politic comanda printilor.

Politica este prezentata drept o arta pura a realizarii, a mentinerii si apararii puterii suveranului. În acest context, orice initiativa va fi judecata în relatie cu succesul pe care îl produce,

cu eficienta ei în lumea faptelor. Procesele politice de slabire sau de întarire a puterii sunt procese naturale, reglementate de legi inexorabile. De aici si totala autonomie a politicii fata de criteriile morale sau religioase de judecata: principele, în activitatea lui politica „…nu poate sa aiba în vedere toate acele aspecte relevante pentru oamenii care vor sa fie buni; pentru a mentine Statul, el trebuie sa actioneze uneori împotriva credintei, împotriva milei, umanitatii, împotriva religiei”. Virtutile omului politic nu sunt, cu certitudine, virtutile crestine ale iubirii si smereniei, ci mai degraba viclenia vulpii si forta leului. Chiar si cea mai îndrazneata initiativa umana („virtutea”) este totusi constrânsa si învinsa de împrejurari („hazard”). Numai deplina cunoastere a limitelor eficientei propriei actiuni poate sa-l ajute pe omul politic sa potenteze sansele reusitei, care ramân însa dependente de întâmplare.

În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului de către o singură persoană, adică de către principe. El indică însă şi mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele este o lucrare-program (program politic). La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului, singura cale pentru ca Italia să iasă de sub haosul şi luptele pentru putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o monarhie absolută. Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu numai un stat centralizat, dar şi un stat unic, un stat unitar, deci naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era nevoie de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El este ostil , care este un obstacol în calea centralizării şi unificării Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi prea puternică pentru a tolera unitatea". Un alt concept practic este acela de creare a unui armate naţionale, în locul armatei de mercenari, dezinteresată şi fărâmiţată. Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă impunere a cerinţelor politice, morale şi juridice. La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece fundamentul Republicii este "Vox populi" (vocea poporului, consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa care devine singura legitimă printr-o guvernare bună. Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la realizarea imperativelor statului, chiar dacă acestea ar leza interesele individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism). Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului, statul fiind creat prin acordul cetăţenilor, principele trebuind să fie un model de atitudine politică. Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată că :"Libertatea nu poate exista acolo unde există inegalitate". Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o republică presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui guvernământ mixt). Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării fenomenelor politice, la cunoaşterea metodică a faptelor şi la formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în întemeierea unui discurs ştiinţific asupra politicii, deci al ştiinţei politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare, strategice şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea ştiinţei politice moderne. Idealul lui Machiavelli este republica, în care la realizarea puterii de stat participă reprezentanţii poporului, nobilimii şi conducătorul de stat ales, o republică ce va îmbina în modul cel mai armonios principiul democratic, aristocratic şi monarhic. Machiavelli este pentru folosirea tuturor mijloacelor posibile (chiar şi a celor necinstite, străine regulilor morale) politice pentru constituirea unui stat puternic: „Scopul îndreptăţeşte mijloacele !". Machiavelli a ridicat rolul vieţii politice şi rolul activităţii umane în genere. Politica în concepţia lui este primară - viaţa omului este supusă inevitabil neliniştii politice iar de capacităţile politice şi bărbăţie depinde soarta statelor şi a popoarelor.

7. “ Principele” de Niccolo Machaivelli

In tratat Machiavelli expune pe larg conceptia sa privind istoria ca o consecinta a activitatii umane, opera omului si a personalitatii sale energice si dinamice, faptul istoric stand doar in forta lucrurilor. Forta naturala si forta ratiunii sunt singurele elemente motrice ale artei de a guverna, a politicii. Doar dirijand aceste "forte ale realitatii" si intelegand lumea reala - nu etica - inseamna pt Machiavelli a guverna. Scris in anul 1513, "Il Principe" i-a fost dedicat lui Pietro dei Medici, nepotul

lui Lorenzo, Magnificul. Cu claritatea de care da dovada, Machiavelli surprinde si comenteaza toate tipurile de principate existente: principate ereditare, cucerite, ecleziastice. Urmareste foarte bine modul de consolidate al Principatelor, adica de formare propriu-zisa a Statelor. Doreste cu ardoare de creare a militiilor(armate) nationale prin care el vede mantuirea Italiei, opunandu-se folosirii mercenarilor, stipendatilor, ce n-aveau nimic in comun cu interesele nationale ale unui stat. Machiavelli trateaza modul de comportare al Principelui fata de supusii si prietenii sai urmarind, judecand si comentand adevarul efectiv al faptelor pentru care oamenii, principii sunt

laudati saublamati,

Dupa ce arata cum trebuie sa se comporte principii pentru a nu fi urati, dispretuiti, Machiavelli arata modul in care acestia treuie sa se faca stimati, actiunile pe care trebuie sa le intreprinda. Acest tratat contine doua parti simetrice: cea descriptiva, de enumerare si caracterizare a principatelor, si cea in care Machiavelli, sintetizand intreaga sa experienta, stabileste norme fundamentale pentru arta de a guverna. Autorul patrunde in miezul problemelor italiene, cautand sa analizeze de ce principii Italiei si-au pierdut statele-modul in care se poate rezista soartei, potrivnice, adverse. Lanseaza un indemn la eliberarea Italiei din mainile barbarilor. In final Machiavelli realizeaza un adevarat imn national, clameaza intreaga Italie, intreaga mare mandrie a spritului si poporului italian ce daruise lumii intregi miracolul Renasterii. Modul in care Machiavelli scrie, aceste pagini, cu inflacararea unui revolutionar Iacobin, a placut foarte mult iluministilor si revolutionarilor francezi, creand un vast ecou in intregul Resarqimento, epoca de redesteptare nationala. Machiavelli analizeaza minutios marile personalitati de stat ale Antichitatii, ale caror caracteristici le v-a cauta si in lumea contemporana. Tipul eroului in conceptiile sale este cel care intelege legile si regulile vietii si societatii in care este plasat, folosind aceste legi ca instrument in edificarea propriei sale gandiri. Eroul ce domina regulile logicii uneori crude, nu poate fii altcineva decat fermul Cesare Borgia, adversarul lui Piero Soderini, sufletul slab. Intr-o astfel de lume logica, responsabilitarea etica a Pricipelui este totdeauna legata de scop in sine si de finalitatea victorioasa a actiunii lui. Aceasta realizandu-se fara a se tine seama de mijloacele care pot fi utilizate. Scopul final este unica tinta dorita de Principe, care are rolul de a apara, mentinand unitatea statului prin orice mijloc necesar (forta, viclesug, sperjur) si oricande nevoie. El trebuie sa fie bine inarmat, oricand gata de actiune. Remarca amara pe care o face acum Machiavelli referitor la "profetii dezarmati", este ca unica lege, pentru aceia care guverneaza este generata de

necesitate. Raul este necesar uneori pentru guvernare atunci cand exista prea multa coruptie. Doar in plan absolut, ideal, morala poate lupta impotriva fortei, relevand ca problema cruciala al politicii este cea a virtutii si nu a moralei, adica a capacitatii, a energiei, a talentului. Politica nu

este

Mintea lui Machiavelli a fondata si dezvoltat aceasta stiinta nou, definindu-i obiectul, metoda si legile care o guverneaza, studiind desfasurarea proceselor social-politice in evalutia lor umana. Aceat lucru l-a facut pe Vincenzo Gioberti sa-l denumeasca pe drept cuvant un Galigeo al politicii. Etica nu se aliaza cu politica, ramanand o aspiratie ideala intr-un viitor utopic. Fortele reale ca morala umana si religia erau lucruri de care Il Principe trebuia sa tina seama, fiind aspecte foarte importante in orice context, indiferent de timp si spatiu. Mantuirea in sine nu este rugaciunea i forta, coordonarea actiunii cu realitatea insemnand virtute. El concluzioneaza ca unele virtuti il vor conduce pe Principe catre propria dstrugere, pe cand unele "vices" il vor ajuta sa supravietuiasca. Cartea tratează despre modul în care se poate acapara,menţine şi întări un principat,guvernul unui oraş sau regiune şi distinge între diferite strategii,în funcţie de anumite criterii. Între acestea regăsim:

despre

bunatatea

sau

cruzimea lor.

o

stiinta

divina

ci

una

pamanteana.

felul în care s-a cîştigat puterea (cucerire militară,alegeri populare,intrigi curtezane )

forma anterioară de guvernare (alt principe cu sau fără curte,o republică )

relaţia între principat şi principe (de aceeaşi cultură şi limbă sau diferite,sau posesia unui singur principat sau a mai multora)

tipul de armată de care dispune (proprie sa de mercenari)

Argumentele se bazează pe o formă crudă de utilitatism egoist,cu singurul scop de a menţine principatul. Sfaturile către principi,se bazează pe experienţa regatelor şi imperiilor anterioare,în special cea din Imperiul Roman şi pe cea a diferitelor războaie între "principatele" Franţei şiItaliei.Autorul se bazează atît pe exemplele negative cît şi pe cele pozitive pentru a demonstra valabilitatea sfaturilor sale. Clasificarea statelor. Ca sisteme de guvernare Machiavelli distinge între republică şi principat. Principatele, la rândul lor, pot fi, conform acestuia, ereditare sau noi. Despre cucerirea şi păstrarea statelor. Principate ereditare. Principate ereditare sunt principatele a căror

guvernare se află în mâna unor familii de mai multe generaţii. Ceea ce trebuie să facă principele pentru a păstra principatul este să nu se îndepărteze de felul de guvernare al strămoşilor şi să-şi îndrepte acţiunile, fără grabă, conform scopurilor sale. Principatul ereditar depinde de priceperea principelui şi de capacitatea acestuia de a se apăra de un potenţial pretendent la tron. Avantajul principilor cu ani mulţi de domnie este că amintirea schimbărilor se estompează şi nimeni nu va mai cere schimbări şi înnoiri. Principate mixte. Atunci când un principat nu este în întregime nou, ci este format prin alipirea altor principate el este numit principat mixt. Dificultăţile unui astfel de principat izvorăsc, în principal, din natura indivizilor: oamenii se ridică împotriva vechii guvernări şi acceptă o nouă guvernare până în momentul în care realizează că cea nouă este "mai rea" decât cea trecută. Pentru păstrarea principatului principele are nevoie de locuitorii ei: oricât de puternic ar fi cineva prin forţa armelor lui pentru a ocupa o ţară el are, totuşi, întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor ei. Un alt aspect esenţial în păstrarea principatelor noi este păstrarea vechilor condiţii şi a moravurilor;

8. Hugo Grotius. Concepţiile politico-juridice.

Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant al gândirii juridice cât şi gândirii politice. Principalele sale lucrări sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată

lui

Ludovic al XIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609). Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea

omul este o fiinţă socială prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept general, valabil

pentru orice cetăţean. Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze:

- omul abstrac (generic);

- omul natural (specie);

- omul sălbatec.

Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun, fapt

ce se realizează dintru-un instinct social cu care se naşte homo-faber.

Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. Astfel, valens noles, omul este prins în mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate. Dreptul natural se pronunţă contra revelaţiei divine, a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept. "Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal şi este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne invariabil". Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea contractelor încheiate, fundamentarea proprietăţii private şi puterii legitime a suveranului asupra supuşilor. Aceste cerinţe izvoresc din

principiul că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la sociabilitate. Proprietatea privată, spun ei, îşi are originea într-o convenţie iniţială, care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună voie, s-a ajuns la o împărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor contracte. Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi statul are o origine contractuală.

El este adpt al tezei suveranităţii statului. Puterea supremă este puterea suveranului, care stă în

mâna marelui demnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin contractul încheiat, poporul este obligat la supunere continuă, altfel pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică. În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ, adică un obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare celor dintre stăpân şi slugă.

Tratatul lui principal Despre dreptul la război şi pace este consacrat problemelor dreptului

internaţional:

uneşte omenirea sau se unesc căteva popoare, au nevoie de drept ; aceasta îi era clar aceluia care

a spus, că nu trebuie de săvîrşit fapte necinstite chiar şi pentru binele patriei. Aristotel

admonestrează sever pe acei care nu suferă asupra sa nici un fel de putere , în afară de cea legitimă şi care, printre altele, în nici într-un fel nu au grijă de faptul, sînt ei drepţi sau nu în relaţiile externe cu străinii". Pentru ştiinţa politică prezintă interes şi concepţia lui privind dreptul natural, „ Mama dreaptă a dreptului natural este însăşi natura omului, menţiona Groţiu , însă mama dreaptă a

poate fi supus îndoielei faptul, menţiona Grotius, că şi acea uniune, în care se

nu

dreptului intern de stat este însăşi obligaţia, acceptată în urma acordului comun, dat fiind faptul că ultima capătă puterea sa de la dreptul natural, atunci natura poate trece drept ca un fel de născătoare a dreptului intern de stat." În accepţiunea lui Grotius pe dreptul natural în primul rînd se bazează, dreptul civil şi anume dreptul la proprietate, dreptul de a se folosi în caz de necisitate, dreptul la circulaţie pe pămînt şi rîuri, dreptul la reşedinţa temporară, dreptul persoanelor izgonite de la locul său de trai permanent de a locui sub puterea altui stat, dreptul de a efectua acţiuni necesare pentru a dobîndi surse pentru existenţă etc.

– Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre întemeietorii dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural

este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială”, afirmă pe bună dreptate filosoful român P.P.Negulescu, în „Filosofia Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează întregul drept:

- respectarea a tot ce e al altuia;

- respectarea angajamentelor;

- repararea pagubelor pricinuite altora;

- pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.

În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se

pune la adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii. Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi independente. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forţa împotriva forţei. Governmental theory of atonement. Grotius also developed a particular view of the atonement of Christ known as the Governmental" or "Moral government" theory. He theorized that Jesus' sacrificial death occurred in order for the Father to forgive while still maintaining his just rule over the universe. This idea, further developed by theologians such asJohn Miley, became one of the prominent views of the atonement in Methodist Arminianism. John Locke. “ Două tratate despre guvernare”.

În lucrarile „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) si „Doua tratate despre guvernare” (1690), John Locke s-a ocupat de problema puterii în spiritul ideilor dreptului natural si al contractualismului (puterea se întemeiaza pe consensul membrilor societatii, rezultând din contractul survenit între acestia la un moment dat). Lucrarea „Doua tratate despre guvernare” are o semnificatie aparte pentru întelegerea manierei de tratare a problematicii puterii politice. În primul tratat este respinsa, într-o maniera polemica, doctrina asupra guvernarii absolute, respectiv cea conform careia puterea regelui provine din acea putere pe care, la începuturile omenirii, Adam o primise prin dreptul naturii si prin vointa explicita divina, asupra fiilor si celorlalti descendenti ai sai, ca si asupra întregii lumi. Al doilea tratat studiaza fundamentul pe care se întemeiaza puterea politica si cât de amplu este el. De la starea naturala (nu o stare de raporturi animalice, nici de promiscuitate, ci de „libertate perfecta” guvernata de legea naturii) omul a trecut la constituirea unei societati politice. Aceasta trecere de la o situatie care prevedea ca toti oamenii sunt liberi, egali, independenti, la o conditie de supunere fata de autoritatea politica a fost determinata atât de dorinta lor de a se aduna pentru a trai în comun, cu scopul de a duce o existenta „mai confortabila, sigura, pasnica”, aparându-si cu mai multe sanse de reusita bunurile, cât si de convingerea ca vor putea sa evite, în acest mod, starile de razboi pe care abuzul de libertate originara le-ar fi putut provoca. Aceasta supunere, care are loc prin liber si deplin consimtamânt, nu este conceputa ca apasare a unei puteri arbitrare, ci ca supunere „fata de determinarile majoritatii”. Majoritatea (majority) detine puterea datorita aderarii oamenilor la societate si o poate exercita în cele mai diverse moduri: democratie, oligarhie, monarhie. Pentru a evita pericolul unei concentrari prea mari a puterii si tentatia unor avantaje personale, Locke considera necesar ca puterea legislativa si puterea executiva sa fie atribuite unor persoane diferite. Doar o atenta clarificare a sarcinilor si a limitelor puterilor legislativa si executiva, precum si a raporturilor reciproce dintre ele, îi permite societatii politice sa evite tirania, care nu este altceva decât „exercitarea puterii în afara dreptului”. John Locke a pus, în mod deosebit, problema întemeierii puterii pe norme morale si juridice, respectiv pe consensul (consimtamântul) membrilor societatii. Punctul de plecare al analizelor sale

este ideea ca fiintele umane sunt egale de la natura si, ca atare, nu pot fi supuse unei autoritati fara consimtamântul lor. Oamenii se nasc liberi si au cazut de acord sa se supuna constrângerilor legii si guvernarii, prin consimtamânt tacit, pentru a gasi o solutie problemelor conflictuale si nesigurantei personale. În consecinta, scopul legislatiei umane este de a preciza drepturile si nu de a înlocui legea si drepturile naturale, iar cel al puterii, de a elabora legi, care prevedeau inclusiv folosirea fortei pentru asigurarea executarii lor. Este interesant de retinut ca filosoful englez a jucat si un rol de pionier în descoperirea caracterului relational al puterii, una din trasaturile cele mai reprezentative ale acestui fenomen politic. În capitolul intitulat „Despre putere”, din lucrarea „Eseu asupra intelectului omenesc”, Locke a folosit, în acest sens, o formula frapanta prin concizie: „Puterile sunt Relatii si nu Agenti”[70]. Deosebirea dintre conceptia lui Thomas Hobbes si cea elaborata de Locke este, în acest context, destul de clara: în timp ce primul identifica contractul social cu formarea puterii suverane (contractul social se stabileste între indivizi), cel de-al doilea considera ca poporul nu e subordonat guvernarii; el ramâne instanta suprema, care delega puterea legislativa pentru a i se reprezenta interesele sociale majore (contractul social se realizeaza între indivizi si suveran).

John Locke consideră că instituţiile politice care consacră victoria burgheziei şi a nobilimii, izvorăsc dintr-o realitate obiectivă economică şi socială. Dar, spune el, nu toate instituţiile pot fi justificate, ci numai acele instituţii care corespund raţiunii şi fericirii oamenilor. Deci, teoretic este posibilă faza în care anumite instituţii să poată să corespundă fericirii umane. Fericrea constă, după Locke, în asigurarea păcii, a armoniei şi securităţii în plan social. El considera că nici starea naturală nu este perfectă pentru că drepturile oamenilor erau asigurate prin forţa fizică a fiecăruia. Tocmai datorită acestei situaţii oamenii au stabilit un contract cu instituţiile de stat. Dacă statul încalcă drepturile stabilite prin contract, considera Locke, poporul poate şi are dreptul să se revolte. În felul acesta, el justifică revoluţia engleză care avusese loc. Monarhia constituţională este forma de guvernământ cea mai potrivită, este forma ideală -în concepţia sa. Locke face, deasemenea, o distincţie între diversele puteri în stat. După convingerea sa în statul englez contemporan lui, ar exista următoarele puteri:

a) Putere legislativă (puterea supremă, care edictează legi obligatorii);

b) Puterea executivă (ca putere a monarhului);

c) Puterea federativă (atribuită statului, o putere a regelui).

El consideră, că funcţionarea în bune condiţii a Constituţiei pretinde separarea puterii legislative de puterea executivă, ceea ce înseamnă că Parlamentul fiind puterea supremă şi marea nobilime, are controlul asupra statului. În analiza ideilor social-politice ale perioadei revoluţiei burgheze din Anglia trebuie avut în vedere ansamblul factorilor sociali. Revoluţia engleză nu poate fi redusă la cauze religioase. Cauzele de ordin economic şi social se împletesc cu cele de natură religioasă. Puritanismul englez a semnificat, într-un anumit sens aplicarea calvinismului la condiţiile Angliei. Astfel, puritanismul justifică nu numai îmbogăţirea, ci şi spiritul de afaceri. În doctrina puritanistă îşi au obârşia concepţiile individualiste şi utilitariste engleze, premise ale unui liberalism specific. Desigur au existat şi reacţii conservatoare, retrograde, care încercau să contracareze noile idei. Robert Filmer, în lucrarea sa Patriarhia acredita ideea că regii deţin puterea prin moştenirea de la Adam şi prin urmare regele are puteri nelimitate. Regele răspunde faţă de Dumnezeu, dar nu şi faţă de parlament, deoarece acesta ar fi doar un organ consultativ. Deci, subordonarea puterii regelui faţă de puterea divină şi a parlamentului regelui -teză teologico-politică de tipul celor din Evul Mediu. Locke a contribuit la elaborarea doctrinei liberalismului clasic; ideilor dreptului natural: starea naturală este o împărăţie a libertăţii, egalităţii şi proprietăţii; provenienenţei contractuale a statului; promovează ideile separării puterii, suveranităţii poporului, drepturilor inalienabile ale omului, statului de dreptâ; a pus bazele sistemului politic britanic contemporan. 9. Montesquieu. „ În spiritul legilor”.

Charles de Montesquieu s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separatiei puterilor în stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere.

Precizând ca în fiecare stat exista trei feluri de puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca), Montesquieu a relevat, în lucrarea „Despre spiritul legilor” ca libertatea politica nu exista decât în statele în care aceste puteri nu sunt reunite de aceeasi persoana sau acelasi corp de magistratura:

exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea

legislativa si de cea executiva”. Pe cale de consecinta, adevarata libertate se poate realiza numai

Nu „

prin limitarea autoritatii factorilor implicati în exercitarea puterii (puterea executiva se afla în mâinile monarhului, puterea legislativa este încredintata unui grup de nobili si unui grup de reprezentanti ai poporului, iar puterea judecatoreasca revine unui corp specializat).

A fost un mare gânditor politic, jurist şi părintele determinismului geografic.lucrările sale

principale sunt: Scisori persane, Despre spiritul legilor. Ideile cu care s-a impus în gândirea politică şi juridică sunt cele privitoare la forma de stat, forma de guvernământ, democraţia. În primul rând el militează pentru forma de stat republicană ca fiind un "sanctuar al onoarei şi reputaţiei, un semn de virtute". Democraţia creează o societate puternică şi oameni fericiţi. După el motorul sau cauza dezvotării societăţii este legislaţia, deci, legea, bine întocmită, respectată şi aplicată. Într-o lucrare intitulată "Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decăderii romanilor", Montesquieu vrea să probeze că mărirea şi grandoarea romanilor s-a datorat formei de guvernământ republicane, iar decăderea (pierderea libertăţilor civile, coruperea moravurilor) se datoreşte formei imperiale a statului. În lucrarea sa cea mai împortantă: Despre spiritul legilor, el demonstrează cauzele care determină existenţa legislaţiei, fapt ce reiese şi din titlul extins al lucrării sale: "Despre spiritul legilor sau despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul etc". Legile nu sunt de natură mistică, nu sunt impuse din afară ca ceva străin omului; aceste legi izvoresc din natura lucrurilor. Opera sa este un tratat de teoria statului şi a dreptului. El respinge consecvent şi argumentat teoria medievală teolgică cu privire la natura divină a legilor (în accepţiune juridică). Ca adept al determinismului geografic (şi social) el arată că "legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor", deci tot ce există are legile sale. Divinitatea are şi ea legile sale, animalele au legile lor etc. El emite de asemenea teza că legile pozitive (scrise) sunt procedate de legile naturii, care derivă numai din structura fiinţei noastre şi care existau înainte de constituirea societăţii (în natura individului). Un fapt valoros al concepţiei sale este respingerea ideii lui Hobbes, care susţinea că încă în starea sa naturală "Omul este lup pentru om" (Homo homini lupus), că omul este de la natură egoist. Dincontră, Montesquieu consideră că omul este sociabil prin natura sa. Pornind de la ideea de sociabilitate (prosocialitate) el dezvoltă a teorie pacifistă, pronunţându-se pentru buna înţelegere între popoare, pentru combaterea militarismului şi expansionismului, deoarece acestea nu servesc individului şi binelui general uman.

O altă teză interesantă se referă la republică, caracterizată ca o formă de guvernare în care

poporul în întregimea lui, aşa cum se întâmplă în cazul republicii democratice sau numai în parte, aşa cum este cazul republicii aristocratice, deţine puterea suverană. Principiul care trebuie să călăuzească republica este Virtutea politică, dragostea de patrie şi dragostea de libertate. Spiritul unei asemenea republici este pacea şi moderaţia. În republica democratică toţi cetăţenii sunt chemaţi să participe la guvernare cu răspundere, pasiune şi perseverenţă. Acest tip de republică nu este posibilă însă decât în statele mici. Spre deosebire de republică, care are ca principiu virtutea politică, Montesquieu consideră că monarhie are ca principiu onoarea, iar spiritul ei este războiul şi expansionismul. Deci, pentru a împiedica un asemenea stat să devină despotic este necesară o putere intermediară, subordonată şi dependentă, iar menţinerea privilegiilor nobililor duce la evitarea despotismului monarhic.

Montesquieu diviza formele de guvernământ astfel:

a) guvernământ despotic

b) guvernământ monarhic

c) guvernământ republican (republică aristocratică şi republică democratică)

El distinge între monarhie şi despotism, arătând că monarhul guvernează conform legilor făcute de el, dar puterea sa fiind limitată prin privilegiile acordate claselor sociale (nobilimii în special) şi prin folosinţă, în timp ce despotismul= puterea este discreţionară. Diversitatea formelor de guvernământ este determinată de psihologia popoarelor respective. Montesquieu rămâne în istoria doctrinelor politice şi juridice şi prin faptul că a elogiat constituţionalismul englez şi pentru faptul că a reluat teoria separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească).

După cum am menţionat mai sus în Scrieri persane Montesquieu se pronunţă împotriva despotismului, dar este adept al monarhiei parlamentare din Anglia, considerînd că anume în această ţară s-a realizat destul de eficient principiul separării puterii ce a dus la stoparea

despotismului. „Lichidaţi în monarhie prerogativele seniorilor, clerului, dvorenllor şi a oraşelor, şi voi

în curînd veţi primi în rezultat statul

pentru a opri pe celelalte două, discutarea şi adoptarea unor legi raţionale. Teoria separării puterilor şi-a găsit implementarea în Constituţia S.U.A. din anul 1787 şi în Constituţia Franţei din anul 1791.

Această teorie mai tîrziu a fost aplicată în practica tuturor ţărilor lumii, inclusiv şi în Republica Moldova. Articolul 6 din Constituţia RM statutează: ,Jn Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei". Diversitatea legilor şi instituţiilor statale din punctul lui de vedere sunt legate şi de anumite condiţii istorice, este în strînsă dependenţă de formele de stat. Montesquie enumără amănunţit

acele condiţii geografice (clima, solul etc), economice, culturale cărora trebuie să le corespundă legi raţionale şi drepte. Montesquie este considerat şi ca fondator al „ determinismului geografic ".

despotic". Independenţa puterii judecătoreşti este necesară

10. J. J. Rousseau. „ Teoria contractului social”.

Jean-Jacques Rousseau si-a axat conceptia democratica asupra detinerii si exercitarii puterii pe sintagma de „suveranitate a poporului”. În lucrarea intitulata „Despre contractul social” (1762), Rousseau a considerat ca la realizarea suveranitatii poporului se poate ajunge prin „contractul social”, prin care omul, odata intrat în societatea civila, renunta la „libertatea sa naturala”, dar numai pentru a dobândi adevarata libertate, care consta în supunerea fata de lege. Specificitatea conceptiei filosofului francez cu privire la contractul social consta în asigurarea, prin egalitate, a libertatii tuturor cetatenilor care îsi cedeaza toate drepturile comunitatii. Libertatea nu poate fi realizata decât atunci, arata Rousseau, când puterea care comanda este aceeasi cu puterea celui care se supune, garantul libertatii fiind suveranitatea „vointei generale” (contractul social se stabileste între fiecare individ si comunitate). Vointa generala (rezultat al participarii egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa suveranitatii, iar legile, care sunt emanatia acestei suveranitati, vizeaza realizarea binelui general. Puterea suverana a poporului, arata Rousseau, este amenintata de „corpurile politice” (guvernul, parlamentul), sub acoperirea exercitarii democratiei reprezentative: poporul e liber si cu adevarat puternic doar în momentul alegerilor; apoi, parlamentarii devin adevaratii stapâni, alegând

ei pe cei care guverneaza societatea. Pe aceasta cale poporul pierde suveranitatea, democratia reprezentativa fiind o iluzie. În opinia filosofului francez, guvernul ar trebui sa exercite puterea în numele singurului suveran, care este poporul. Cu cât guvernarea se confunda mai mult cu poporul, respectiv cu cât îl reprezinta mai exact si mai direct, cu atât societatea este mai democratica. Prin teoria sa asupra suveranitatii, Rousseau nu a limitat autoritatea statului, ci a schimbat-o în întregime cu autoritatea poporului. Prin fundamentarea ideii potrivit careia adevaratul subiect al suveranitatii, care legitimeaza puterea, este poporul, el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalitatii în epoca moderna. Spiritul operei sale s-a regasit, astfel, în toate programele revolutiei burgheze franceze, începând cu „Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului”. În prima sa lucrare: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1749), lansează teza că "oamenii se nasc liberi, societatea îi face răi". Lucrarea i-a adus premiul Academiei franceze din Difon, dar şi multe necazuri, şicane şi presiuni rătăcioase. Prin această teză el aduce ceva nou în gândirea socială şi politică, anume teza egalitarismului natural şi a pervertirii sociale a omului. Ideile sale sunt dezvoltate în lucrarea sa fundamentală cunoscută sub numele de Contractul social în care prezintă un sistem politic şi juridic clar definit. Teza sa fundamentală atacă proprietatea privată ca izvor al inegalităţii dintre oameni. În Discurs asupra originei şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni a formulat teza după care primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: "acesta este al meu", a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. Referindu-se la fazele pe care omenirea le cunoaşte în ceea ce priveşte proprietatea privată, el menţiona următoarele:

a) faza sălbăticiei (sălbaticul, izolatul animal, mărginit, paşnic şi bun, dar nefericit deoarece fericirea presupune conştiinţa fericirii, pe care sălbaticul nu o avea).

b) faza primelor societăţi omeneşti:(epoca in care omul a fost fericit, ca urmare a progresului faţă de starea naturală; acum omul este fericit pentru că a dobândit conştiinţa fericirii, dar apar şi primele semne ale negării acestei faze)

c) faza omului din om, deci perioada în care apare proprietatea, când pentru a-şi apăra proprietatea cei bogaţi au ideea de a crea statul ca un contract între indivizi şi stat -care nu este altceva decât un contract de înşelăciune. El duce din aproape în aproape la despotism.

În opera sa Rousseau dezvoltă concepţia cu privire la modul în care a avut loc realmente tranziţia de la o etapă la alta, mai ales pe baza contractului social. El îşi propune să arate modul de organizare politică şi legitimă a societăţii. Necesittea contractului social constă în nevoia de asociere a oamenilor pentru a fi protejaţi şi a reveni la starea naturală, dar pe un plan superior, deci într-o societate pe deplin corespunzătoare naturii umane. Naşterea unui stat şi a unor legi perfecţionate constituie o exigenţă a noului stat, pentru că toate acestea sunt chemate să apere dreptrile omului, a acelor drepturi de care omul dispune din starea natuarlă. Statul este un stat antiteologic, care-şi caută rădăcinile, originea nu în divinitate ci în natura umană. Statul a luat naştere ca urmare a apariţiei proprietăţii private, adică datorită unui fenomen de ordin economic, care la rândul său aduce inegalitate, nefericire. O idee valoroasă este şi aceea că contractul stabilit asigură libertatea prin egalitate. Ce semnificaţie politică are această teză a relaţiei contract- libertate- egalitate? În primul rând ea este îmoptriva despotismului şi liberalismului burghez. Contractul este împotriva despotismului pentru că nu avem de a face cu un contract între indivizi şi suveran, prin care să se stabilească pierderea libertăţii în favoarea unui suveran. Contractul este împotriva liberalismului burghez, deoarece nu avem de a face cu asigurarea libertăţii prin inegalitate ci prin egalitate. Aceasta este ştirbită de nerespectarea contractului şi nu de stipulaţiile care derivă din contract. Egalitatea nu se realizează în concepţia lui Rousseau prin desfiinţarea proprietăţii private, ci printr-o împărţire a ei astfel încât să nu existe "nici oameni prea bogaţi, nici oameni prea săraci". De asemenea, în concepţia "contractualistă"- suveranul nu este legat prin contract cu nimic dar el nu poate fi despot deoarece voinţa generală la a cărei formare participă toţi, este legea iar faţă de lege este dependent şi suveranul. Teoria suveranităţii este o altă contribuţie remarcabilă a lui Rousseau. În această teză el se bazează pe teoria deptului privat considerând că suveranitatea poporului este inalianiabilă, indivizibilă şi inprescriptibilă. Suveranitatea poporului nu este numai cea mai sigură garanţie a libertăţii ei, prin realzarea ei, oamenii nu mai pot fi decât liberi. Deci, suveranitatea poporului este esenţa, fundamentul libertăţii. Rousseau face o distincţie între voinţa comunităţii (voinţa generală) şi voinţa cetăţenilor. În legătură cu forma de guvernământ, el recomandă regimul reprezentativ. Forma de guvernământ îi apare ca un agent al suveranului, ca un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran, care să asigure legătura dintre ei, şi care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii (civile şi politice). Guvernământul este deci un slujitor al poporului, deoarece el execută legea şi numai legea. Legile trebuie să fie expresia voinţei generale, adică expresia întregului popor, deoarece voinţa generală se suprapune cu interesele întregului popor.

11. Filosofia politică a lui Kant.

Imanuil Kant (1724 - 1804). Printre lucrările politice cea mai cunoscută şi actuală este tratatul Spre pacea veşnică. Concepţiile lui Kant privind statul şi dreptul sînt elaborate în Metafizica moravurilor în acest tratat Kant elaborează un proiect privind menţinerea păcii

şi a securităţii internaţionale cu ajutorul unui organ internaţional

să se sprigine pe lege, iar cetăţenii lui trebuie să se conducă de imperativul categoric. Kant atrage

atenţia la legătura strînsă şi deosebirea esenţială între stat, drept şi etică. Această legătură Kant încearcă s-o arate prin noţiunea de „imperativul categoric" care este o regulă generală obligatorie de care trebuie să se conducă toţi oamenii. Imperativul categoric presupune nu numai respectarea unor anumite reguli şi norme, dar care duce pe fiecare spre idealul moral, fără de care nu poate să se constituie cetăţeanul. Şi această normă generală este exprimată de Kant în felul următor:

numai conform acestei maxime, conducîndu-te de care tu în acelaşi timp poţi să

doreşti, ca ea să devină o lege generală". Şi această maximă exprimă un principiu general uman: „

După Kant, statul trebuie

procedează „

Cum doriţi ca oamenii să procedeze cu voi aşa procedaţi şi voi". În teoria lui Kant statul este conceput ca stat de drept: „ statul este o asociaţie a multor oameni supuşi legilor de drept". Normele de drept reglează relaţiile externe dintre oameni, morala ţine de motivarea internă.

Gândirea politică a lui I. Kant s-a dezvoltat după Revoluţia franceză şi are ca idee centrală că politica trebuie “să se încline“ înaintea moralei, întrucât el este esenţialmente un filosof al moralei, care considera că “ marea problemă este totdeauna morala “. Morala şi politica trebuie să se afle în legătură, pentru că o “ adevărată politică nu poate face un singur pas, fără a da respectul cuvenit moralei “ . Dar punctul de plecare al eticii lui I. Kant este libertatea , principiul moralei este

autonomia voinţei, pe care Kant o aduce din planul politic – social în planul interior al moralităţii. Pentru Kant a acţiona moral , adică bine , înseamnă a-ţi face datoria . Individul liber , în concepţia lui Kant este o fiinţă autonomă în esenţa sa , creator de valori şi scopuri a căror autoritate constă tocmai în faptul că ele sunt dorite în mod liber. A-i trata pe oameni ca fiinţe neautonome, înseamnă a-i confunda cu nişte obiecte supuse legilor naturale , ca nişte fiinţe dependente total de stimulii exteriori, care ar alege doar prin manipularea lor de către conducătorii lor , sau ameninţaţi cu forţa , fie prin promisiuni şi recompense . A-i trata astfel pe oameni este echivalent cu a-i considera incapabili să-şi determine în mod raţional, singuri, gândurile şi faptele . Acest punct de vedere al libertăţii , dacă s-ar putea impune concret în viaţa fiecărui om , societatea ar arăta altfel , ar fi sigur mult mai bogată, şi într-o stare de autentică libertate a omului . Aspectul distructiv , generator de dezordine , de libertinaj , de prost gust , pe care-l generează o libertate neânsoţită de cunoaştere şi morală a datoriei ar dispărea şi ar prevala aspectul umanist , profund şi autentic al libertăţii propriu - zise , al libertăţii constructive , creatoare şi benefice omului . Dacă în planul cunoaşterii strict – teoretice problema care se pune este aceea a adevărului şi falsului , în planul acţiunii practice a omului problema care se pune este aceea a unei acţiuni corecte şi bune , adică a facerii datoriei morale . Deşi datoria şi libertatea ni se par opuse , ele se condiţionează reciproc în concepţia lui I. Kant

, deoarece dacă facerea datoriei morale , a acţiunii bune şi corecte este condiţia libertăţii , tot astfel nimeni nu poate acţiona conform legii morale a datoriei dacă nu este liber . Pe de altă parte omului , libertatea însăşi i-ar fi rămas necunoscută în absenţa legii morale a datoriei. Practicarea moralităţii ne impune ideea de libertate . De la legile lumii naturale care se petrec în virtutea legii cauzalităţii nu ne putem abate , există însă un domeniu al existenţei în care omul este unic autor al faptelor sale , pe care le produce în virtutea voinţei sale libere , autonome şi nu ca urmare a unor constrângeri exterioare , şi anume , domeniul acţiunilor practice , morale.Dacă omul nu ar fi agentul tuturor acestor acţiuni ale sale , atunci existenţa sa umană şi-ar pierde sensul . Lipsa moralităţii şi a libertăţii goleşte de sens , de rost, însăşi existenţa omului ca fiinţă socială. Kant ne arată că aceeaşi raţiune care ne spune că natura este o expresie a legăturilor cauzale

, necesare , ne arată şi că, în această lume extinsă şi la existenţa social – umană trebuie să existe şi libertate , adică omul să se considere liber în actele sale. Pe de altă parte , însăşi exercitarea actului gândirii, al raţiunii, este un exerciţiu al libertăţii, fără de care n-am avea asigurată esenţa de oameni, identitatea noastră ca fiinţe sociale. În viaţa socială , ca şi în natură există legi, numai că pe cele morale, politice, economice le crează omul însuşi, iar supunerea sa faţă de aceste legi nu este o privare de libertate, ci chiar expresia libertăţii însăşi .

Mă supun legilor, dar unor legi pe care eu, omul le-am creat şi impus mie însumi. De aceea libertatea este supunere faţă de legile morale, sociale, dar faţă de legi pe care noi singuri ni le-am prescris . Sunt liber în măsura în care persoana mea nu este înlănţuită, aservită de nimic pe care nu-

l pot controla . Or , legile societăţii nu numai că sunt produsul omului, dar ele pot fi controlate de om

. Aici îşi poate omul exprima capacitatea de a fi liber , adică de a transcende legilor implacabile ale naturii, în creaţia şi controlul legilor sociale şi al acţiunii lor în viaţa practică, morală, socială a sa . Libertatea nu este o consecinţă a lumii naturale , ea este chiar o precondiţie a cunoaşterii noastre practice, morale, politice, religioase, artistice etc. Libertatea devine un principiu fundamental al acţiunii umane, fără de care ea, acţiunea noastră ca fiinţe sociale nu poate să existe . Acţiunile omului sunt întotdeauna intenţionale, ele decurg din voinţa lui . Pentru om acţiunea nu înseamnă doar un fapt realizat , ci şi întrebarea “ Ce trebuie să fac ? “ , problemă ce ţine de raţiunea sa pură . Dar acţiunea nu devine reală dacă nu apare şi întrebarea “ De ce să fac acest fapt ? “ , adică omul caută un temei, o motivaţie a acţiunii sale . La Kant , motivaţia acţiunilor libere este atunci când ea se plasează nu în sfera afectelor, a sentimentelor, dorinţelor, ci în sfera raţionalului. De aceea filosoful, identifică libertatea nu cu suprimarea dorinţelor, sentimentelor, ci cu rezistenţa la ele, cu dominarea lor prin intermediul raţiunii . Dacă raţiunea pură emite judecăţi adevărate sau false, raţiunea practică emite imperative ale acţiunii umane, motivaţii care se adresează omului ca agent al acţiunii , voinţei sale . În acest moment putem vorbi de libertatea reală a omului.

12. Hegel. Despre esenţa şi formele de manifestare ale politicului.

Principalele reflectii ale lui Hegel despre stat si putere sunt continute în lucrarea sa intitulata „Principii ale filosofiei dreptului” (1821). Hegel considera ca statul reprezinta întruchiparea spiritului obiectiv, situat deasupra societatii si a vointei indivizilor pe care le subordoneaza întru totul.

Conform conceptiei hegeliene, puterea politica are un caracter dominant si constrângator, justificat de faptul ca statul nu poate „servi” societatea decât „stapânind-o”. Numai ca urmare a impunerii puterii sale, prin intermediul autoritatilor care îl reprezinta, statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetatenilor. Statul, care este ratiunea în act, mai arata Hegel, exprima interesul general si constituie izvorul normelor ce reglementeaza viata colectiva. Autoritatea statului a fost fundamentata de gânditorul german în afara puterii de patrundere a individului: ea se întemeiaza pe dezvoltarea unui spirit universal, care a progresat, de-a lungul secolelor, pâna la realitatea reprezentata de stat. În fata acestei realitati, problema legitimitatii puterii si a corespondentei dintre optiunile omului si societatii cu cele ale statului devine fara sens. Libertatea nu se poate manifesta decât ca absorbtie a independentei „arbitrare” a individului în „universalitatea” statului. Hegel a ridicat starea politica a Germaniei din timpul sau la rang de universalitate, sustinând ca autoritatea statului nu se poate concilia cu drepturile cetatenilor decât în cadrul monarhiei constitutionale prusace, considerata ca realizare a spiritului absolut. Marele filosof şi gînditor german Gheorg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831) în ştiinţa politică elaborează teoria dezvoltării naturale a dreptului şi statului. El a atras atenţia la legătura statului, dreptului şi libertăţii voinţei omului. Statul îl prezintă ideal şi îl tratează ca ,, realitatea ideei morale", „ de la sine existentă şi de la sine îndeajuns " voinţa generală. O mare realizareu a filosofului se consideră determinarea societăţii civile ca o expresie a intereselor particulare şi stabilirea corelaţiei dintre stat şi societatea civilă. Hegel distinge societatea civilă şi statul politic. în societatea civilă poate să se manifeste libertatea omului. Dar în societatea civilă nu se atinge adevărata libertate. Numai statul este o manifestare a înţelepciunii, adevăratei libertăţi şi a dreptului.

Contributia lui G.W.F. Hegel la fundamentarea conceptului de societate civila. Sub raport conceptual, de abia o data lucrarea lui Hegel, Prelegeri de filosofie a dreptului (1821), se foloseste termenul de societate civila. Sub influenta lui Adam Ferguson, Hegel a inlocuit termenul de „civilizat” prin „civil”, cu sensul determinat al acelei societati care se opune societatii „primitive”. In Prelegeri de filosofie a dreptului, Hegel a abordat, in mod remarcabil, cateva probleme de maxima importanta pentru statutul societatii civile.

Prima dintre acestea se refera la temporalitatea societatii civile. Spre deosebire de cei care concepeau societatea civila ca pe o conditie „naturala” a libertatii umane, Hegel a inteles societatea civila (bûrgherliche Gesellschaft) ca sfera produsa istoric a vietii morale, care cuprinde economia, clasele sociale, corporatiile si institutiile de administrare a bunastarii (Polizei) si dreptului civil. Necesitatile sociale arata clar ca societatea civila nu este un substrat, un dat anterior si invariabil al vietii, care exista in afara spatiului si timpului, ci, din contra, produsul, rezultatul unui proces lung si complex de transformari istorice: „Crearea societatii civile este produsul lumii moderne”.

a doua problema importanta este realizarea unei diferentieri nu doar semantice, ci si conceptuale intre stat si societatea civila, prin delimitarea relativ neta a celor doua sfere ale societatii. Astfel, societatea civila se situeaza intre familia traditionala (confruntata cu un proces de slabire a solidaritatii) si stat (conceput ca nivel superior de dezvoltare): „Societatea civila este diferenta care intervine intre familie si stat, desi desavarsirea ei este mai tarzie decat aceea a statului, caci fiind diferente, ea presupune mai intai statul, pe care, pentru ca sa subziste, ea trebuie sa-l aiba in fata ei drept ceva de sine statator. Creatia societatii civile apartine, de altfel, lumii moderne, care abia recunoaste tuturor determinatiilor Ideii indreptatirea lor. Cand statul este reprezentat ca o unitate ce se duce la viata in comun, prin aceasta se are in vedere numai determinatia proprie societatii civile”.

In viziunea hegeliana, societatea civila este suma indivizilor si independenta de stat. In cadrul ei, individul este animat de scopul egoist al satisfacerii intereselor personale, sens in care este nevoit sa intre in interdependenta cu ceilalti. Deosebirea esentiala intre societatea civila si stat consta in aceea ca, in societatea civila, individul reprezinta singurul scop pentru sine, astfel incat finalitatea sa este una particulara, in timp ce, in stat, scopul individului este statul, iar finalitatea sa este una universala. Urmarind realizarea interesului particular, individul serveste, in societatea civila, si universalul, deoarece realizarea propriului bine presupune si realizarea unei mici parti din binele general (ex. munca individului contribuie, intr-o anumita masura, la bunastarea intregii societati).

Un alt punct forte al conceptiei hegeliene este relevarea caracterului potential distructiv al societatii civile. Ea este o masa variata, formele ei multiple de interactiune si de solidaritate colectiva sunt, adesea, incomensurabile, fragile si usor de zdruncinat prin conflicte serioase, violente. Societatea civila moderna este un camp de lupta, tensionat, in care se ciocnesc diferite interese si tendinte individuale, care se desfasoara si progreseaza in mod arbitrar, semispontan, o arena de interactiune, colaborare si/sau contradictie intre acestea si interesele comune. Aceasta nu inseamna numai ca societatea civila nu poate sa-si depaseasca particularitatile, dar si ca aceasta are tendinta de a-si paraliza si submina propriul pluralism. Dupa cum arata Hegel, dezvoltarea exuberanta a unei parti a societatii civile poate stanjeni si oprima celelalte parti si, de aceea, societatea civila nu poate ramane sau deveni „civila” decat daca se supune unei ordini politice (statul).

13. Benjamin Constant. Liberalismul francez.

Opera principală în care Constant (1767-1830) îşi expune doctrina politică este „Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu libertatea antică”. Aşa cum arată titlul, în lucrarea respectivă B. Constant face o paralelă între libertatea epocii moderne şi libertatea în antichitate. Concluzia pe care o degajă prin această antiteză este aceea că în antichitate graniţele libertăţii, gradul libertăţii erau mult mai mari, mai extinse. Aceasta pentru că, în antichitate, după el, individul dispunea de o libertate politică mult mai mare. În statele moderne, libertatea este oarecum îngrădită. Singura soluţie ar fi aceea ca libertatea să fie civilă, cetăţenească. Ea trebuie asigurată de guvern în interesul, folosul şi utilitatea cetăţenească. Şi la el libertatea este o categorie politică, filozofică, adică expresia libertăţii indivizilor, deci a independenţei indivizilor. Evident, această independenţă a indivizilor vizează

raportul cu statul, deci, independenţa individului în raport cu instituţia politică esenţială – cu statul. O altă teză este aceea că puterea politică în societatea modernă rezidă în Constituţie – act juridic care reglementează întreaga viaţă în stat. Pentru el întrebarea nu este cine deţine puterea în societate, ci cum se aplică puterea. El observă că în societate există două categorii de cetăţeni: unii care participă la viaţa politică şi obştească, a căror libertate este mai extinsă, şi alţii care nu participă la viaţa socio-politică, aria libertăţii lor fiind mai restrânsă. În concepţia lui acest decalaj de participare şi această inegalitate a libertăţii sunt juste, pentru că la viaţa socio-politică trebuie să participe cei care dispun de proprietate, pentru că numai aceştia au prilejul să se instruiască, să cunoască legile şi principiile societăţii. Masele nevoiaşe nu participă la viaţa socială, ele nu se interesează de viaţa statului deoarece nu au pregătirea necesară. În legătură cu formele de guvernare, Constant oscilează când contra despotismului şi aristocraţiei, când contra democraţiei, deoarece aceasta ar duce la instituirea absolutismului, la amestecul maselor în viaţa economică. Pentru el, forma de guvernământ este monarhia constituţională, aceasta fiind legitimă şi oportună deoarece regele reprezintă o putere separată, aparte, care este neutră, iar, libertatea şi puterea regelui este asigurată de Constituţie. În aceste condiţii, puterea politică este limitată de separarea puterii şi de opinia publică, adică puterea politică nu poate creşte decât în anumite limite. El cochetează însă şi cu republica bazată pe constituţie, care ar fi capabilă să asigure libertatea, servindu-se de constituţie. În concepţia sa între monarhia constituţională şi republică pe bază de constituţie nu sunt deosebiri esenţiale, ci doar deosebiri de formă, de procedură.

mai mare dascăl al

şcolii liberale din secolul al XIX-lea”. Aşa cum arăta Constant: „Am apărat timp de 40 de ani acelaşi principiu: libertatea în toate, în religie, în filozofie, literatură, industrie, politică şi prin libertate eu înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi al maselor care reclamă dreptul de a servi minoritatea faţă de majoritate”. Concluzia sa liberalistă este că „Pentru a fi fericiţi, oamenii au nevoie de a fi lăsaţi într-o independenţă perfectă în tot ceea ce este în legătură cu ocupaţiile lor, întreprinderile lor, sfera lor de activitate, fantezia lor”.

Benjamin Constant este socotit de către Jean Jaques Chevallier ca

cel

Cele mai importante lucrări ale lui Benjamin Constant sunt, în ordinea cronologică a apariţiei,Despre forţa guvernului actual al Franţei şi despre necesitatea de a i se alătura, o replică laReflecţiile lui Edmund Burke apărută în 1796 şi care va provoca răspunsul lui Joseph de Maistre

în Consideraţii asupra Franţei ; Despre spiritul de cucerire şi de uzurpare, un pamflet anti- napoleonian publicat în 1814 şi urmat în acelaşi an de Reflecţii asupra Constituţiilor, distribuţia puterilor şi garanţiilor într-o monarhie constituţională; Colecţie completă de lucrări publicate asupra guvernului reprezentativ şi constituţia actuală, formând un fel de curs de politică constituţională, apărută în 1818; Mélanges de littérature et politique, apărută în 1829; Memorii asupra celor 100 de

zile, publicată în 1822; Despre libertatea anticilor şi modernilor, cel mai cunoscut text al său, iniţial

o conferinţă ţinută la Athénée royal în 1819, publicat apoi în ediţia din 1826 a Colecţiei; în sfârşit, o monumentală lucrare în cinci volume consacrată religiei, ultimele două apărând abia în 1831.

Benjamin Constant moare în data de 8 decembrie 1830, fiind înmormântat cu funeralii naţionale. Cea mai concisă formulare a crezului său politic şi filozofic este dată în prefaţa pentru Mélanges de littérature et politique :

Il tire de sa réflexion un certain nombre de principes politiques :

L’indépendance individuelle est le premier des besoins modernes.

Il ne faut jamais sacrifier la liberté individuelle pour obtenir la liberté politique

Les institutions des républiques anciennes, gênant la liberté individuelle ne sont pas admissibles dans les sociétés modernes.

Les individus ont des droits que la société doit respecter.

Il ne faut pas vouloir revenir en arrière. « Puisque nous sommes dans les temps modernes, je veux la liberté convenable aux temps modernes. La liberté politique en est la garantie ; la liberté politique est par conséquent indispensable. »

Le système politique doit être celui de la représentation. Chaque homme vote pour que ses

intérêts soient défendus. Il ne parle pas d’intérêt général. Puisque la liberté antique n’est pas la même que la liberté moderne, il s’ensuit qu’elles sont respectivement menacées de dangers différents. Le danger de la liberté antique repose sur une aliénation de l’individu, que l’État écrase l’individu. Mais le danger qui guette le liberté moderne est, comme le suggère Tocqueville, que l’individu soit trop absorbé par la poursuite de ses intérêts individuels et renonce à ses droits de partage du pouvoir politique. Il conclut son discours en expliquant la nécessité d’apprendre à combiner ce deux types de liberté.

14. Jeremy Bentham. Liberalismul englez.

J.J. Bentham (1748-1932), filosof, economist şi jurist englez, este unul dintre fondatorii doctrinei liberale. Operele sale principale sunt: „Introducere în principiile morale şi legislaţie”, „Deontologia” sau „Ştiinţa moralei”. În aceste lucrări, el se străduieşte să elaboreze principiile teoretice cu privire la menţinerea concurenţei. Una din tezele sale este aceea că mobil care călăuzeşte acţiunile unui doctrinar trebuie să fir utilul şi folosul. El este, între alţii, reprezentantul teoriei etice utilitariste. În politică el traduce etica utilitaristă prin faptul că la baza ei trebuie să stea folosul şi utilul, că puterea politică trebuie să fie subordonată folosului şi utilului. Interesul general este, după el, o sumă a intereselor individuale. În consecinţă, atât statul cât şi dreptul care există în societate ar trebui să urmărească asigurarea plăcerii, apărarea persoanei, proprietăţii şi repartiţia proprietăţii. Dreptul trebuie să apere proprietatea deoarece de ea se leagă existenţa fericirii, libertăţii, folosului şi utilului. În concepţia sa politică, omul normal este micul burghez, după modelul englez. Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare număr de oameni o poate asigura numai un stat care nu se amestecă în viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu se deranja folosul şi utilul. Statul este bun şi necesar, dar nu pentru a constrânge indivizii ci pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea individului, condiţia fericirii sale. Bentham neagă lupta de clasă şi dispreţuieşte răscoala, pronunţându-se pentru reprimarea sângeroasă a acesteia.

Jeremy Bentham (1748-1832). Oamenii actioneaza urmarindu-si propriul interes. Ceea ce trebuie urmarit este utilitatea, cat timp oamenii doresc sa fie fericiti, utilitatea promoveaza fericirea. Ce inseamna sa cauti utilitatea? “Fa orice va aduce cea mai mare fericire pentru cat mai multi posibil”. 1. Scopul guvernamantului este sa actioneze pentru a aduce fericirea cea mai mare celui mai mare numar de oameni posibil. Cum? Lasandu-i pe oameni in pace, indivizii sunt cei mai buni

judecatori ai propriilor interese, iar guvernamantul ar trebui sa-i lase pe oameni sa actioneze asa cum considera ei necesar. 2. Guvernul nu poate promova cea mai mare fericire a celor mai multi dacaa este controlat de un segment mic al populatiei4Guvernul trebuie sa tina cont de interesele tuturor 4prin urmare, toti trebuie sa aiba dreptul de a vota.

“Government cannot be exercised without coercion; nor coercion without producing unhappiness.” Bentham commented (Leading Principles of a Constitutional Code, for any state, 1823, in Parekh). Since unhappiness has to be arrested, the only consideration for government stands is that in its absence greater distress could be generated in society. The vindication of government is to consign permission to particular misery delivering actions so that individual citizens will not be idealized to exercise them. In the other way as the coercion as it is defined as the feature of the nature of government, is compulsory to institute a system of rights and obligations to promote the well being of society. The question arises whether Bentham contemplated or theorized a pre-political state for human race? Bentham, however, drew a distinction between political society and natural society, summarizing political society thus: “When a number of persons (whom we may style subjects) are supposed to be in the habit of paying obedience to a person, or an assemblage of persons, of a known and certain description (whom we may call governor or governors) such persons altogether (subjects and governors) are said to be in a state of political SOCIETY.” “When a number of persons are supposed to be in the habit of conversing with each other, at the same time that they are not in any such habit as mentioned above, they are said to be in a state of natural SOCIETY,” was Bentham’s explanation about the state of nature. The state of nature is neither a social nor an anti-social state. It is an evolving society in which men communicate or interact with each other. Bentham had no place for a virgin state or natural or political society but there existed a permanent structure between the two. “Governments accordingly, in proportion as the habit of obedience is more perfect, recede from, in proportion as it is less perfect, approach to a state of nature…” The prevalent end of government is the greatest happiness of the greatest number. In lucid terms, the ends of government comprise “subsistence, abundance, security and equality, each maximized, in so far as it is compatible with the maximization of the rest.” Bentham interpreted subsistence as the lack of all those things resulting in an affirmative physical affliction. He suggested the government to foster industrialization to create employment enabling every individual to take care of his own subsistence. In a situation where an individual is incapable of subsisting, the government’s task was to raise a common fund for donations from the rich for the upliftment of the poor. In a state where subsistence succeeds in keeping the citizens happy, abundance is required to accentuate their happiness. Fulfilling the commitment of plentiness or excess wealth at the disposal of individual when their primary needs are satisfied, the government supports the citizens to attain all their aspirations. Bentham reflected that richness could be maximized by promising each person the due reward of his work and security of his possessions. The state should also promote the innovation of new tools and gadgets, and assure rewards, for society expedient creations; it should upgrade technical manpower and nurture thrift and hard work. “Above all it should fight those aspects of religious thought that encourage men to despise comforts and luxuries.” Bentham regarded security as having a number of ingredients – the security of person, of property, of power, of reputation, and of condition of life. The latter was meant to indicate some kind of social status for Bentham. The government is to see that every citizen’s security in each of these features is ensured, for example, through the maintenance of lawful contract security of property by everyone is guaranteed. Bentham was thoughtful about four forms of inequality – moral, intellectual, economic and political. He did not evoke any measures to minimize moral and intell.

15.

Neoliberalismul

La finele secolului trecut liberalismul intră într-o nouă fază de evoluţie, marcată de căutări pentru perfecţionarea sistemului politic. Manifestându-se la început prin aşa-numitul „liberalism de tranziţie. În linii mari liberalismul de tranziţie se construieşte în Anglia, pe urmele filosofiei lui H. Spencer. Este vorba mai ales de Şcoala de la Oxford, care a conştientizat necesitatea unei revizuiri a liberalismului clasic, ţinând seama de faptul că totuşi natura umană este socială şi numai în cadrul social individul îşi poate construi personalitatea. Deci, omul trebuie să se supună interesului general care nu este altceva decât conştiinţa umană a membrilor unei societăţi privind

ţelurile pe care să le urmărească. Politica devine un „aranjament” prin care se creează condiţiile sociale ale progresului. Fiecare individ trebuie să aibă posibilitatea (libertatea) de a acţiona în mod util societăţii în care trăieşte, motiv pentru care statul trebuie să intervină în educarea oamenilor, în organizarea comerţului, serviciilor. Şcoala de la Oxford cere statului să susţină un adevărat parteneriat social prin încurajarea mişcării sindicale, a cooperativelor, a mutualităţilor. De la acest rol mai modest al statului în raport cu societatea se mai cere un pas spre a afirma clar tezele neoliberalismului. Acest pas va fi făcut de o pleiadă de gânditori între care: L. Rougier, W. Lippman, B. De Jouvenel, Jague Rueff, consideraţi ca nostalgici ai liberalismului. Premisa concepţiei lor va fi aprecierea viabilităţii tezelor de bază a liberalismului, care însă nu au fost niciodată aplicate corect; respectul pentru individ şi promovarea liberei concurenţe, fără nici un amestec al statului. După neoliberali, intervenţia statului a determinat următoarele fenomene:

Control al preţurilor şi deci o descurajare a iniţiativei particulare;

Frânarea rolului elitelor deci o descurajare a celor mai capabile elemente ale societăţii care să asigure ordinea şi progresul;

Asistenţa socială care antenuează dorinţa de muncă şi de câştig;

A lăsat impresia că prin materializarea lozincilor liberalismului prosperitatea şi democraţia se vor dezvolta de la sine;

A lăsat puterii domenii de acţiune care aparţin indivizilor.

Pentru a depăşi aceste rele ale societăţii interbelice trebuiau redate individului libertatea de acţiune şi creată egalitatea de şanse a fiecărui. Puterea statului trebuie limitată printr-un sistem de „contragreutăţi” pe care le pot oferi grupurile de presiune.

Pledoaria şcolii germane neo-liberale (R. Eucken) se centrează pe economia de piaţă, singura capabilă să lase câmp de acţiune agenţilor economici, competiţiei şi concurenţei. Printr-o politică a ordinii concurenţiale statul trebuie să procedeze la instituţionalizarea garanţiilor unei concurenţe eficiente. În general, şcolile neoliberale doresc să împace principiul libertăţii cu cel al

egalităţii în plan economico-social. A Muller-Armack a lansat, în acest sens, termenul de economie socială de piaţă, care lasă loc liber iniţiativei şi concurenţei dar stabileşte măsuri care să împiedice îmbogăţirea exagerată la un pol al societăţii, sărăcia şi nesiguranţa la alt pol. Economia socială de piaţă se deosebeşte de liberalismul clasic prin următoarele elemente:

a) concurenţa efectivă nu este un dat imuabil ci se construieşte printr-o politică de susţinere

(sprijin) a ei de către stat;

b) repartiţia veniturilor, realizată prin mecanismele pieţii, se pot corecta printr-o redistribuire

ulterioară.

c) rolul statului constă în a crea o conjunctură favorabilă pentru a folosi deplin forţa de

muncă, pentru a asigura stabilitatea preţurilor.

Toate aceste elemente se pot realiza dacă diversele grupuri şi structuri din societate îşi înţeleg statutul de parteneri sociali şi acţionează în direcţia unui optim funcţional al întregii societăţi. Un loc distinct în cadrul evoluţiei gândirii liberale şi neoliberale a acestui secol îl deţine F. Von Hayek. Conceptul său central este acela privind ordinea socială liberală, care este o stare a societăţii în care fiecare individ se angajează liber, pe baza cunoştinţelor pe care le are, respectând un set de principii generate de societate şi impuse prin tradiţii. De aici opoziţia sa fermă faţă de:

a) reformism, care ignoră faptul că ordinea socială se instalează în timp îndelungat şi se

caracterizează printr-un număr de principii proprii, care nu se amestecă cu altele, aşa cum doresc mişcările reformatoare; b) utilism, care urmăreşte doar obţinerea unor conduite cu rezultate practice, ignorând existenţa unor principii fundamentale, care definesc o ordine socială anumită;

c) conservatorim, care ignoră nevoia unor principii politice şi nu poate opune un set de frâne

ale oricărei autorităţi, inclusiv celei a poporului. Pentru el problema – cheie a preocupărilor este dată de constatarea că ordinea liberală se sprijină pe un ansamblu de principii care trebuie respectate pentru că izvorăsc dintr-o evoluţie socială care a selectat ordinile cele mai eficiente. În timp însă aceste principii au fost abandonate în favoarea unor iluzii constructiviste, astfel că problema principală trebuie să fie legată de reabilitarea şi aplicarea integrală a acestor principii. El afirmă că „liberalismul individual”, care în raporturile cu ceilalţi îşi adaptează conduitele, fără a avea nevoie de nici un stat care să-i gireze integrarea socială nici de o raţiune suprapersonală care să-i explice destinul. Politica trebuie să reinstituie o clauză fundamentală care să limiteze orice autoritate publică, precizându-i limitele în care poate lua măsuri constrângătoare şi determinându-i organizarea în puteri separate. Pentru Hayek libertatea rămâne

condiţia de bază a vieţii sociale iar statul trebuie să intervină prin măsuri economice şi sociale în sprijinul intereselor particulare, ţinând seama de „noul parteneriat” între agenţii sociali, socotind că statul, alături de interesele individuale trebuie să apere şi interesele diverselor grupuri constituie în societate. Condiţia de bază a acestei intervenţii este realizarea bunăstării generale. Acest stat se

mai numeşte „stat producător de bunăstare”, care este atât un partener al activităţii sociale cât şi al instituţiilor, deasupra societăţii, dar care are datoria de a stabili un set de criterii ale bunăstării în societate şi ale determinării sociale, de corijare a inflaţiei, de soluţionare a şomajului. Statul trebuie să devină un mediator între individ şi colectivitate. Statul trebuie să acorde membrilor societăţii o serie de servicii gratuite prin resurse provenite din impozitare. El trebuie să dezvolte, când este necesar, proprietatea socială asupra sectoarelor strategice.

16. Concepţiile democraţiei pluraliste.

Democratia pluralista este de la ora actuala fertila si efectiva in masura in care lasa urme in viata reala in opinia colectiva. Câstigurile democratiei pluraliste se refrang asupra tuturor, dar cu valori deosebite, potrivit unui adevar foarte simplu si de întelepciune : “dupa fapta si rasplata” . In aceste sens concludente si edificatoare pot fi considerate unele sondaje nationale , realizate in ultimii ani care contin întrebari si raspunsuri cuantificate, ce permit descifrarea pe un diapazon larg si semnificativ a vietii economice si sociale. Democratia si statul de drept, asa cum se manifesta intr-o tara sau alta reprezinta cadrul social al exprimarii si evaluarii opiniei publice. Democraţia pluralistă:

Pune accent pe grupurile intermediaredintre individ şi lidershipul politic.

Adepţii săi argumentează că democraţia modernă este mult mai competitivă decît se arată în teoriile elitiste.

Sursele intelectuale ale democraţiei pluraliste sunt James Madison şi Robert Dahl.

Facţiunile (şi formele moderne ca grupurile de interese sau presiune) sunt expresia naturală a dreptului la asociere.

Dahl: facţiunile sunt surse structurale ale stabilităţii democratice şi expresia centrală a democraţiei.

Poliarhia este acel sistem politic caracterizat printr-o competiţie politică largă şi prin participare a tuturor membrilor adulţi ai acelui guvernămînt.

Partidele

guvernămîntului

şi

competiţia

politică

nu

asigură

singure

echilibrul

necesar

democratic.

Este necesar o reţea de grupuri competitive prin care cetăţenii să-şi exprime interesele.

În conditiile contemporane, conceptul de democratie este indisolubil legat de notiunea de pluralism. Se considera ca nu poate exista democratie fara pluralism politic. Notiunea de pluralism vine de la latinescul pluralis = "compus" din mai multe elemente, prin urmare semnifica o unitate în diversitate, ceea ce îsi gaseste concretizarea în multitudinea de partide si organizatii care se interpun între indivizi si stat si care urmaresc sa stapâneasca mecanismul social. O asemenea diversitate pe care o implica un sistem politic pluralist, precum si practica politica prin care se manifesta ea, asigurând ca nici o forta politica si nici o categorie sociala sa nu poata exclude celelalte forte sau categorii, sa nu poata sechestra societatea pentru sine, se dovedeste a fi singura modalitate de dezvoltare democratica a societatii. La rândul sau, doar o societate democratica poate garanta afirmarea pluralismului politic. În consecinta, notiunile de pluralism si de democratie se dovedesc corelative, se presupun si se conditioneaza reciproc, neputând exista democratie autentica fara pluralism politic si nici invers, pluralism politic fara democratie. Pe aceasta baza se considera, în mod justificat, ca pluralismul politic este un principiu dupa care functionarea democratica a societatii, garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti sunt conditionate de existenta si actiunea mai multor forte politice si sociale aflate în competitie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democratiei, puterea politica nu mai troneaza deasupra societatii, ci se intersecteaza cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat sa functioneze pe baza legalitatii, libertatii. Astfel, societatea apare în structura sa autentica dezvaluindu-si întreaga diversitate cantitativa si calitativa depasind uniformitatea si inertia, promovând inovatia sociala. Pluralismul presupune, de asemenea, competitia între toate formele de exprimare a spiritului, aceasta devenind - tot mai mult - un mijloc deafirmare a valorilor. Astfel, teoria democratiei pluraliste acrediteaza, pe buna dreptate, ideea ca o veritabila democratie are la baza un sistem social, inclusiv existenta unor organizatii cu caracter profesional,

si a unor partide politice puternice care asigura deplina libertate de gândire si actiune a cetatenilor cei iau parte, prin reprezentantii lor, la conducerea întregii societati. În acest mod se asigura o colaborare între societatea civila si societatea politica, aceasta din urma bazându-se pe stat si institutiile sale care, prin tot ceea ce face, trebuie sa slujeasca pe cea dintâi, adica societatea civila. Teoria democratiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii democratii din epoca contemporana.

Pluralism is, in the general sense, the acknowledgment of diversity. The concept is used, often in different ways, in a wide range of issues. In politics, pluralism is often considered by proponents of modern democracy to be in the interests of its citizens, and so political pluralismis one of its most important features. The term pluralism is also used to denote a theoretical standpoint on state and power - which to varying degrees suggest that pluralism is an adequate model of how power is distributed in societies. For information on the political theory of pluralism see Pluralism (political theory). In democratic politics, pluralism is a guiding principle which permits the peaceful coexistence of different interests, convictions and lifestyles. In this context it has normative connotations absent from its use to denote a theoretical standpoint. Unlike totalitarianism or particularism, pluralism acknowledges the diversity of interests and considers it imperative that members of society accommodate their differences by engaging in good-faith negotiation. Pluralism is connected with the hope that this process of conflict and dialogue will lead to a definition and subsequent realization of the common good that is best for all members of society. This implies that in a pluralistic framework, the common good is not given a priori. Instead, the scope and content of the common good can only be found out in and after the process of negotiation (a posteriori). Still, one group may eventually manage to establish its own view as the generally accepted view, but only as the result of the negotiation process within the pluralistic framework. This implies that, as a general rule, the "operator" of a truly pluralistic framework, i.e. the state in a pluralistic society, must not be biased: it may not take sides with any one group, give undue privileges to one group and discriminate against another one.

17.

Conservatorismul.

Analizând termenul de „conservator”, profesorul francez Ph. Beneton arată faptul că de peste un secol şi jumătate importanţa şi respectabilitatea termenului variază de la un moment istoric la altul. La americani, în vocabularul politic, termenul de „conservator” desemnează opusul liberalismului (acolo liberalismul fiind apropiat de ceea ce în Franţa şi în alte state europene este social-democraţia). Astfel, ceea ce în Europa este liberalism, în SUA este conotat drept conservatorism. În limbajul academic conservatorismul distinge cu o mare coerenţă o familie de gânditori politici şi de partide (în primul rând deosebindu-se de liberalism, dar şi de socialism). Ph. Beneton consideră conservatorismul ca o „mişcare intelectuală (şi politică) a epocii

moderne, născută odată cu ea pentru că este împotriva ei, care îşi propune să apere ordinea socială şi politică tradiţională a naţiunilor europene fiind nemijlocit legat de o reacţie împotriva revoluţiei franceze considerată ca factor de dezagregare a structurii europene”. Născut ca o mişcare contra- revoluţionară, conservatorismul a condamnat revoluţia franceză de la 1789, şi mai ales principiile în numele cărora s-a manifestat, considerate contrare naturii umane, specificului social şi moral al fiinţei umane. Părintele conservatorismului este englezul Edmond Burke, în lucrarea „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” (1790). Alţi exponenţi clasici sunt: Maistre, de Bonald. Conservatorismul, ca antiliberalism şi antimodernism, atacă probleme fundamentale şi exprimă principii teoretice cum ar fi:

a) punerea în evidenţă a proiectului iluminist;

b) relevarea inconştienţei raţiunii individuale;

c) semnalarea pericolelor individualismului modern prin nivelarea şi disoluţia societăţii;

d) dereglarea puterii;

e) justeţea raţiunii încarnată în istorie şi tradiţie;

f) necesitatea unei puteri a cărei sursă este deasupra voinţelor umane;

g) fragilitatea legăturilor sociale şi morale;

h) nevoia unei autorităţi, corpuri sociale, a unei comunităţi naţionale puternice.

Gândirea conservatoare va relua mereu aceste teme de reflexie, în numele lor realizând un

permanent rechizitoriu al modernităţii, sub următoarele aspecte:

critică epistemologică, în numele ideii că noţiunea justă este exterioară individului care, limitat la datele lui concrete, particulare, este incapabil să depăşească limitele impuse de providenţă şi cu tradiţia acumulată istoriceşte (pt. Burke – „individul este un prost, numai specia este înţeleaptă”);

critică politică, pornind de la ideea că puterea adevărată, eficientă este exterioară indivizilor. Democraţia subminează adevărata autoritate politică dând frâu liber pasiunilor care, în fapt trebuie stăpânite de o putere situată deasupra lor. Pe de altă parte, aceeaşi democraţie eliberează puterea de reguli şi valori cărora ea însăşi trebuie să se supună. „Puterea este înainte de toate un gardian în slujba valorilor tradiţionale materializate în instituţii şi obiceiuri. Legitimitatea puterii este dată de o origine transcendentă, care contestată duce la anarhie şi despotism” (Burke).

critică sociologică, în numele ideii că societatea nu este un simplu agregat de indivizi ci o comunitate vie şi ordonată. Omul este dependent în chip esenţial de societatea căreia îi datorează aproape totul şi care-l susţine în toate împrejurările, îndarându-l într-o credinţă, o moralitate, un grup social sau o instituţie. Acestea determină o reţea de raporturi în care este cuprins individul, ordonându-i conduitele şi creând în societate un echilibru, cu valori şi ierarhii consolidate de istorie.

Credoul conservatorismului poate fi sintetizat în următoarele teze:

societatea civilă este structurată în mod definitoriu de către religie, care este o componentă fundamentală a culturii şi deci, temelia oricărui proces de definire a fiinţei umane; deci lumea se supune unei ordini de natură transcendentă în care trebuie să-şi caute legitimitatea conduitele într-o societate;

există o ordine în societate, rezultat al manifestării unor forţe transcendente; instituţiile sunt rezultatul acumulării organice a tradiţiilor perpetuate în timp, dar preluate şi dezvoltate firesc de fiecare generaţie;

aşa cum a fost creat, omul este reprezentantul unui amestec de însuşiri, de componente afective, volitive şi raţionale în care nu raţiunea are rolul hotărâtor pentru că ea nu poate dirija conduitele spre constituirea unui tip uman moral. Totdeauna vor răzbate din fiinţa umană impulsuri originare, stări afective şi volitive pe care numai prejudecăţile, experienţa, obiceiurile le pot infirma. „Raţiunea, logica şi abstracţiile secătuiesc personalitatea umană şi o abat de la rosturile ei vitale. De aceea fiecare om are datoria de a trăi viaţa în concretitudinea ei, în forma fundamentală socială care este familia, ferindu-se de metafizică, de judecăţi cu pretenţia universalităţii”. (Burke).

cuprins într-o ordine de valori în care trebuie să se încadreze, pe care le perpetuează societatea, insul uman are mai întâi o serie de îndatoriri şi apoi poate reclama nişte drepturi; comunitatea (familie, popor, naţiune) ca păstrătoare a valorilor tradiţionale este superioară individului, dator să se supună exigenţelor comunitare;

fiind înzestrat cu o natură individualizată omul nu poate ignora faptul că nu este reductibil la ceilalţi decât printr-o serie de date fundamentale, în principal de ordin moral, deci structurarea diferenţiată a oamenilor, ierarhiile sociale, capacitatea de a participa diferit la organizarea şi conducerea generală a societăţii se exprimă firesc într-o varietate de grupuri, clase şi ordine;

natura

cunoştinţe

verificate în timp, unor cadre sociale şi politice constituite şi rezistente la eroziunea proceselor sociale.

umană

este

prezentată

ca

ataşată

unor

condiţii

determinate,

unor

18.

Neoconservatorismul.

Dar ce este un neoconservator? Irving Kristol, unul dintre „părinţii” neoconservatorismului, spunea că un neoconservator este „un liberal agresat de realitate”. Neoconservatorii sunt reprezentanţii unei gândiri politice pragmatice, menite să împace tradiţia cu modernitatea. Pentru un neoconservator, „tradiţia fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiţie este o iremediabilă şi totală nebunie.” Un neoconservator este adeptul statului minimal în chestiuni economice. Aceasta nu ne determină să îmbrăţişăm însă toate principiile libertarianismului. Credinţa în nevoia unei economii libere de taxe inutile şi de ingerinţa politicului este strâns legată de credinţa în valoarea sistemului politic democratic. Un neoconservator este un democrat convins şi un adept al diseminării democraţiei în lume. Ca urmare, credinţa într-un stat minimal în problemele economice este dublată

de credinţa în necesitatea unui stat puternic, construit pe patriotismul sincer al cetăţenilor săi. Un neoconservator autentic este un patriot gata să lupte şi să moară pentru patria sa, pentru valorile democraţiei şi pentru dreptul altor oameni, de pe întreg pământul, de a se bucura de libertate. Patriotismul neoconservatorului se opune oricărei formule ce vizează destrămarea statului naţional. Ca urmare, marea majoritate a neoconservatorilor europeni sunt eurosceptici. Iar dacă nu sunt eurosceptici, atunci sunt cel puţin rezervaţi cu privire la felul în care Uniunea Europeană înţelege să se autodefinească. De asemenea, neoconservatorismul este un curent politic ce priveşte cu foarte multă rezervă spre multiculturalism, având credinţa că numai integrarea alogenilor poate să asigure securitatea şi viitorul statelor democratice. Patriotismul neoconservator este străin de înţelesul dat până acum naţionalismului. Naţionalismul este el însuşi un concept produs al iluminismului şi al revoluţiei franceze, revoluţie faţă de care orice conservator autentic este reactiv. Societatea plurală, în care domnia legii şi a respectului faţă de tradiţia părinţilor sunt, în mod firesc, elemente coagulante, este de preferat logicii închise a naţionalismului – care poate induce forme perverse de tiranie a majorităţii – sau logicii nedemocratice a multiculturalismului – care, în orice formă s-ar manifesta, discriminează majoritatea în favoarea unei minorităţi.

Pro-war vs pro-choice. Neoconservatorii nu sunt antisemiţi. Este un „loc comun” al neoconservatorilor susţinerea (nepopulară, dar principială) a statului Israel. Privind spre statul Israel, spre curajul unui popor ce, în condiţii dificile, a reînnodat o tradiţie biblică, privind spre curajul unei naţiuni care nu are de gând să renunţe la dreptul său istoric, înfruntând în acelaşi timp şi barbaria războiului dar şi inepţia pacifismului multiculturalist, neoconservatorismul găseşte şi argumente pentru construirea şi consolidarea propriului patriotism. Un alt model pentru neoconservatori este reprezentat de Statele Unite ale Americii. Gândirea politică neoconservatoare s-a născut, de fapt, din patriotismul american, din credinţa în validitatea democraţiei americane, aşa cum a fost lăsată ea de Părinţii fondatori şi nu aşa cum este ea siluită de diferite ideologii contemporane. O altă valoare comună neoconservatorilor este credinţa că democraţia este un sistem politic, independent de orice ideologie, ce trebuie propus tuturor oamenilor. De asemenea, neoconservatorismul are o puternică dimensiune reactivă. Un neoconservator nu poate sta nepăsător atunci când demnitatea umană este călcată în picioare, fie în patria lui, fie oriunde în lume. Din această pricină, gândirea neoconservatoare nu este una a priori pacifistă, ci înţelege războiul ca fiind un element neplăcut, dar necesar în multe situaţii dificile. Dacă neoconservatorii sunt făcuţi fascişti şi criminali de către adversarii lor (proveniţi toţi dinspre stânga) pentru opţiunea lor pro-war, atitudinea clară a acestora pentru dreptul la viaţă prin militarea pentru interzicerea avorturilor face ca, vorbind în cifre, neoconservatorii să fie mult mai puţin criminali decât oponenţii lor (în mare majoritate pro choice). Războiul ca soluţie pentru rezolvarea unor crize umanitare sau a unor situaţii intolerabile este mult mai puţin criminal decât uciderea legală a unor copii nenăscuţi pentru „crima” de a nu fi fost doriţi de părinţii lor. Alţi adversari ai neoconservatorismului vin dinspre extrema dreaptă. Aici ne este contestată mai ales opţiunea pro-Israel. Am explicat mai sus de ce consider că este motivată această opţiune.

Despărţirea de populism. Dimensiunea conservatoare a oricărui „neocon” (cum mai mult sau mai puţin peiorativ ni se spune) se vede din ataşamentul faţă de tradiţia democratică, precum şi din asumarea valorilor etice creştine. Separarea Bisericii de Stat, principiu fundamental al oricărei democraţii funcţionabile, nu presupune în nici un caz alungarea Bisericii în sfera vieţii private şi schizoidizarea credinciosului. Asemenea experimente tragice, făcute de francezi, de europeni (mai ales prin altă instituţie ce trebuie să dispară: Consiliul Europei) dar şi de ONG-uri libere de conştiinţă din România nu pot provoca decât tristeţe, durere dar şi un răspuns ferm din partea oricărui neoconservator. Neoconservatorismul nu e o variantă politică populistă. În fapt conservatorismul, ca şi familie de idei politice, pretinde un elitism în arta guvernării. De asemenea, prin credinţa noastră că Statele Unite nu au greşit când au atacat Irakul nu ne aşteptăm să avem parte de un fan-club prea numeros. Ca să nu mai spunem că suntem sceptici faţă de apocalipsele „verzi”, atât de la modă prin lumea occidentală, suntem anti-marxişti (tocmai în timpul când Marx stăpâneşte bună parte din lume), suntem fermi pentru libertatea cuvântului (chiar şi atunci când acel cuvânt poate să fie dureros). Deci numai credinţe care ne împiedică să fim demagogi şi, implicit, să câştigăm alegeri.

Neoconservatorismul poate să faciliteze o gândire politică, dar este foarte dificil să genereze politicieni.

19. Social – democraţia.

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mişcării socialiste europene spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti (susţinătorii socialismului revoluţionar de tip comunist) şi revizionişti adepţii socialismului democratic reformist). La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaţionala a II-a a fost placa turnantă a mişcării muncitoreşti şi a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice şi lideri ai mişcării socialiste care au ocupat un loc important în viaţa politică a secolului XX. În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform

cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei burgheze, al libertăţii şi sistemului parlamentar. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare susţinută în definirea contemporană a social-democraţiei este argumentarea conjuncţiei între socialism şi democraţie, între scopul realizării echităţii sociale şi mijloacele politice democratice de atingere a acestuia. Totuşi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutită de asumarea unor dileme şi întreţinerea unor ambiguităţi ce persistă în teoria şi practica sa politică: oscilarea între naţionalizarea şi privatizarea mijloacelor de producţie, planificarea etatică şi economia de piaţă, controlul politic al economiei şi libera iniţiativă.

O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea

reprezentativităţii sociale a social-democraţii. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale clasei muncitoare. Dorind o bază socială şi electorală largă şi cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide „populare”, al „muncii”, ale „tuturor salariaţilor”, ale „majorităţii naţionale” etc. Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adaptării ideologice a acestora la transformările social-istorice pe care le cunosc ţările capitalismului dezvoltat: creşterea numerică şi calitativă a clasei mijlocii; ascensiunea profesiunilor liberale; implicaţiile sociale şi culturale ale revoluţiei ştiinţific-

tehnologice şi ale proceselor de informatizare a societăţii asupra structurii şi mobilităţii profesional- ocupaţionale. În condiţiile existenţei „societăţilor informaţionale”, clasa muncitoare suferă profunde transformări în plan socio-profesional şi cultural, devenind un real partener economic şi politic al corporaţiilor şi instituţiilor statului.

O altă caracteristică a social-democraţiei, expresie a sintezei teoriei şi acţiunii politice, este

promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi privat. De aici se poate deduce că proiectul social-democrat reprezintă un hibrid al tradiţiei politice compus din socialism şi liberalism. El este produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă, între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) şi cei care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară comunistă. În particular, social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral şi în democraţia parlamentară. Într-adevăr, social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale. Ca atare, proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală şi societatea capitalistă. În practica politică, şansa istorică a relansării social-democraţiei după al doilea război mondial a fost întâlnirea cu teoria economică a neoliberalului John Maynard Keynes. Sintetizând, elementele programului keynesian ar fi următoarele:

– ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al

în materie de cheltuieli publice

intervenţiei statului în economie;

în problema economisirii – descurajarea risipei întreţinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere şi încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi al relansării producţiei;

în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii;

în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei;

în materie de investiţii – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investiţiilor;

în materie de comerţ exterior – asumarea riscului protecţionismului vamal, atunci când

situaţia de sub-competitivitate a economiei naţionale o cere. În definirea social-democraţiei contemporane, o problemă importantă o constituie delimitarea reformismului, cristalizarea unei strategii realiste a reformelor sociale menite să optimizeze, din interior, funcţionarea capitalismului dezvoltat. Social-democraţia a opus programelor revoluţionare comuniste, activităţii destabilizatoare a grupurilor anarhiste, soluţii reformist-constructive de angajare şi responsabilizare a diferitelor categorii socio-profesionale în procese de auto-conducere şi co-gestiune. Parcurgerea căii reformist-evoluţioniste preconizată de dosctrina social-democrată presupune referinţa la anumite valori centrale: libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Aceasta este, în fond, triada valorică definitorie a social-democraţiei. Social-democraţia urmăreşte ameliorarea societăţii prin modelarea unei personalităţi libere, cooperante în calitate de membru al

unei colectivităţi. De aceea, libertatea individuală împletită cu libertatea colectivă presupun solidaritatea şi justiţia socială. În ultimă instanţă, social-democraţia încearcă să ofere un model socio-cultural. Opunându-se individualismului exacerbat preconizat de liberalismul clasic, dar cooperând politic cu reformismul neoliberal, social-democraţia schiţează un proiect comunitar realist şi echitabil de eliberare colectivă faţă de servituţile egosimului concurenţial, dar şi faţă de cele ale puterii totale. De aceea, unii autori consideră că, dacă socialismul ar fi fost identic cu marxism- leninismul, atunci el ar fi fost astăzi muribund sau chiar mort. Social-democraţia însă nu promite nici utopia primilor socialişti, nici noua lume pe care Marx şi urmaşii săi au imaginat-o ca fiind ultimul produs al dezvoltării istorice. Ca ideologie, social-democraţia promite să promoveze cooperarea şi solidaritatea mai degrabă decât competiţia şi individualismul, pe măsură ce ţinteşte reducerea, dacă nu completa eliminare a diviziunilor de clasă care au dus la exploatare şi alienare. Aflată în continuare în căutarea egalităţii, social-democraşia este o ideologie loială valorilor democratice, susţinând că adevăratul socialism prespune guvernarea poporului de către popor şi pentru popor.

20. Teoria despre Stat a lui Thomas Hobbes.

Thomas Hobbes (1588 - 1679) - filosof şi gînditor poliţe englez. Hobbes examinează statul

şi alte fenomene ale vieţii sociale pe principiile natural - ştiinţifice. In lucrările sale Cu privire la cetăţean, Elements of Law, Leviathan sau Materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil etc Hobbes îşi expune ideile sale politice, dezvoltă ideia trecerii de la starea naturală la societatea

civilă, adică la societatea politică . In Leviathan

egali de la natură. Natura ia creat pe oameni egali în privinţa capacităţilor fizice şi intelectuale

găseşte trei pricini principale de război în natura omului: în primul rînd, rivalitatea; în al doilea rînd, temerea; în al treilea rînd, setea slavei. În toate cazurile omul recurge la violenţă: în primul caz, urmărind scopul de a deveni stăpîn pe alţi oameni, de a se îmbogăţi; în al doilea caz, urmărind scopul autoapărării; în al treilea rînd, în rezultatul diferirtor mărunţişuri: de la un cuvînt, un zîmbet sau nu este de acord cu vreo opinie etc. În starea naturală, prestatală a omului, în lipsa

unei stări civile (politice) permanent are loc un „ război al tuturora împotriva tuturor". „De aici reese, menţiona Hobbes, că atît timp cît oamenii trăiesc fără o putere comună, ce îi menţine pe toţi în frică, ei se află în acea stare, care se numeşte război, şi anume într-un război a tuturora împotriva tuturor". Şi acest război este considerat de Hobbes ca o perioadă de timp pe parcursul căreia se manifestă evident voinţa de a lupta pe calea bătăilor. În această perioadă de timp omul se foloseşte de dreptul său natural (right of nature), jus naturale care este libertatea omului de a folosi propriile forţe în modul cum consideră el necesar pentru aşi păstra propria natură, adică propria viaţă, şi, prin urmare, libertatea de a face tot ce din punctul lui de vedere este binevenit pentru aceasta. În starea naturală omul are dreptul la orice. Oamenii, în accepţiunea lui, în această perioadă trăiesc înr-o situaţia de frică totală deoarece lipseşte puterea - unica care ar fi în stare să pună capăt acestei frici,violenţei universale, stării permanente de război. Acest lucru contravine tendinţelor naturale ale omului privind principiul autoconservării. Hobbes face trimitere la legea naturală principală. Prima parte a acestei reguli, menţiona Hobbes, conţine prima şi principala lege naturală care spune că trebuie de căutat pacea şi de a o urma. Partea a doua este conţinutul dreptului natural care se reduce la dreptul de a se apăra cu toate mijloacele posibile. În acest caz, consideră Hobbes, oamenii trebuie să încheie un tratat social. Încheiera tratatului face ca gloata să se transforme într-o societate organizată. Astfel tratatul devine baza unei noi forme de

comunicare între oameni:,,

numeroaselor comunităţi umane e legată ", în opinia lui

Hobess, „ nu de simpatiile reciproce ale oamenilor, ci de frică reciprocă". Eşirea din această stare

de „frică reciprocă" a fost găsită înpersoana statului, căruia ( dat fiind faptul că el este format

El

Hobbes porneşte de la ideea că „Oamenii sunt "

provinienţa

din cetăţeni civilizaţi iar statul şi societatea civilă sunt noţiuni indentice, din punctul de vedere a lui Hobbes) poporul îi transmite drepturile şi libertăţile sale naturale, căci numai statul este în stare să găsească pîrghiile necesare de a supune voinţa tuturora unei voinţe unice cu scopul de a asigura pacea şi securitatea şi să rezolve toate problemele ce se iscă în societate. La Hobess individul este privit ca o unitate organică dintre natural şi social. Hobbes se pronunţă categoric împotiva separării puterii între diferite organe ale puterii: între rege, paiaţa lorzilor şi paiaţa obştinilor. El considera că separarea puterilor este una din pricinile destrămării statului. Puterea trebuie să fie tare şi fermă, iar puterea deplină trebuie să fie în mîinile persoanei ori organului căruia i- a fost transmisă. Deci libertatea nelimitată a indivizilor trebuie să fie neapărat supusă puterii, pentru a evita războiul incontinuu. In acest fel individul devine un cetăţean al societăţii civile. Hobbes consideră că cea mai bună formă de conducere în stat este monarhia absolută, o putere nelimitată ce reprezintă unitatea tuturor voinţelor cetăţenilor săi şi care face ca cetăţenii să se supună necondiţionat legilor. Ideea etatistă, suveranităţii de stat a lui Hobbes a fost generată atît de lupta politică încordată internă: (anii de guvernare a lui Iacob 1603 -1625 din preajma revoluţiei, perioada revoluţiei engleze din anii 1640 -1660), precum şi pe arena internaţională (lupta cu Spania şi crearea imperiilor coloniale). Aceste evenimente au dus la creşterea haosului în societate, scăderea, ba chiar la disparişia rolulului regulator al tradiţiilor, legilor etc. Şi pentru a preveni pe viitor un război civil sau revoluţiile, a restabili ordinea este necesar de avea un stat puternic, o monarhie absolută, considera Hobbes. Un război religios în accepţiunea lui Hobbes poate fi prevenit în cazul în care puterea politică este concomitent şi o putere religioasă. Hobbes se pronunţa categoric împotriva tendinţelor maximaliste a independenţilor care aveau o orientare radicală în lupta împotiva oricărei religii comune de stat, pentru libertatea deplină a conştiinţei. Monarhia absolută, adică statul care nu se supune legilor, este în drept să înnăbuşe orice răscoală, să suprime orice rezistenţă, să nu dea posibilitate ca să se răspîndească în societate ideile care ar putea submina puterea absolută şi să interzică organizaţiile care chemau la revoltă. Hobbes este cel mai valoros om politic al vremii sale. Omul prin natura sa nu este o fiinţă sociabilă, fiind de la natură o fiinţă egoistă, este vrăjmaş (duşmanul semenului său), de unde şi cunoscuta sintagmă: "Homo homini lupus" (omul este lup pentru om). Deci prin natura sa omul este considerat doar individ, fără nici o socialitate. De aceea, societatea i se pare o scenă veşnică pe care se confruntă dorinţele individuale ale fiecăruia cu ale celorlalţi. ceastă ciocnire de interese individuale pe plan social duce la o continuă stare de încordare între indivizi, stare care este definită şi de principiul: "Bellum omnium contra omnes" (Războiul tuturora împotriva tuturora). Această stare poate fi depăşită numai printr-o convenţie între indivizi şi stat, care asigură un compromis bazat pe concesii mutuale. Aceste concesii mutuale duc la convenţii mutuale pe baza unui sistem de drept (public) ce trebuie respectat. Eroarea lui Hobbes este aceea de a considera omul ca fiinţă antisocială. tatul este un factum, adică acela care rezolvă toate problemele din societate:

"În afara statului, spune el, domnesc patimi, războaie, teamă sărăcie, josnicie singurătate, sălbăticie ignoranţă, bestialitate şi în stat domneşte raţiunea, pacea, siguranţa, fericirea, relaţiile sociale, cunoaşterea, bunăvoinţa." La Hobbes întâlnim o teorie organicistă asupra statului. Statul, ca şi omul are, în concepţia sa anumite părţi şi funcţii ca şi organismul omenesc. Sufletul statului este puterea supremă, mintea statului= dreptatea/legile; articulaţiile statului= organele judecătoreşti/ executive. Deasemenea, mulţimea devine o singură persoană, dar cu condiţia, să existe consimţământul fiecăruia. De aceea, la constituirea contractului iniţial nu trebuie aplicată forţa, ci se cere consimţământul individual. Aceasta duce la o legătură specială intre individ-stat, contractul odată încheiat nu mai poate fi anulat. De aceea statul este un Leviatan, conceput ca un dumnezeu, deci veşnic, nemuritor. Thomas Hobbes. „ Leviathanul”

Despre prima şi a doua lege naturală şi despre contracte. Dreptul (jus naturale) este definit ca libertatea pe care o are fiecare persoană de a uza de propria putere pentru a-şi prezerva natura proprie, adică viaţa şi de a face tot ceea ce concepe, după judecata şi raţiunea sa proprie, ca fiind cel mai bun mijloc de a atinge acest obiectiv. Libertatea este absenţa obstacolelor exterioare, obstacole care pot să-i răpească omului o parte a puterii sale de a face ce vrea, dar nu pot să-i răpească folosirea puterii restante, după cum îi vor dicta judecata şi raţiunea sa. Contractul se defineşte ca o transmitere mutuală de drepturi. Despre republică.Cauzele, crearea şi definiţia Republicii.Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (ce ibesc în mod natural libertatea şi dominaţia exercitată asupra altora) când stabilesc pentru ei înşişi această restricţie în care îi vedem trăind în Republică, este prevederea (previziunea)

propriei lor prezervări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; ei «prevăd» (şi consimt) să se smulgă din starea mizerabilă de război, din starea naturală, care este consecinţa necesară, aşa cum s-a arătat, a pasiunilor naturale ale oamenilor atunci când nu există nici o putere vizibilă care să-i menţină în spaimă şi să-I oblige, prin frica de pedeapsă, să execute convenţiile pe care le-au făcut şi să respecte legile naturii ( Republica este, aşadar, o limitare voită a unei libertăţi naturale (în care predomina starea de război), în scopul de a respecta o serie de convenţii şi legi naturale ce au rolul de a determina o viaţă mai bună şi conservarea vieţii. Starea de război, naturală, nu poate fi depăşită decât printr-o serie de constrângeri, dar aceste constrângeri sunt acceptate tocmai pentru că dincolo de ele oamenii „prevăd” sau resimt o mai bună prezervare a vieţii lor, deci o viaţă mai satisfăcătoare. În final, republica este, aşadar, o „afacere” rentabilă. Este un joc social cu sumă nenulă, în care avantajul de a trăi în pace şi de a fi lăsat în pace de ceilalţi depăşeşte dezavantajul de a fi obligat, de către o putere vizibilă (a guvernului) să respecţi, mai ales de teama pedepsei, o seamă de convenţii şi legi naturale. Guvernul nu este altceva decât forţa care se opune, în republică, forţei „războinice” din fiecare om care s-ar afla în starea de natură. O putere ca cea din starea de natură, discreţionară, nu poate fi anihilată decât tot de o putere constrângătoare, cea a guvernului, care îi obligă pe oameni să-şi învingă pornirile naturale războinice şi să respecte drepturile altora şi legile naturale. Guvernul nu este altceva decât forţa sau puterea care schimbă, practic, accentul, axul sau starea pasiunilor dintre oameni. Starea de natură era o stare războinică, fără ca războaiele să fie mereu prezente, aşa cum am văzut. Era, în comparaţia potrivită a lui Hobbes, ca starea rea a vremii, ca dispoziţia rea a vremii, chiar în lipsa precipitaţiilor evidente. Guvernul reprezintă „dispoziţia bună” a relaţiilor dintre oameni, chiar dacă la baza acestor relaţii normalizatestă tot un act de constrângere. Guvernul schimbă, aşadar, regimul instrumental al relaţiilor dintre oameni, chiar dacă, ontologic vorbind, aceştia nu sunt neapărat mai buni unii cu alţii. Dar, măcar de teama represaliilor, ei acceptă să respecte legile stabilite. E adevărat, în momentul apariţiei republicii, oamenii au şi această intenţie bună, această previziune a unei vieţi mai normale, în afara stării imposibile de război dinainte de republică. Dar, dincolo de această dorinţă firească, condiţia umană nu este foarte ameliorată de apariţia republicii. Republica este, finalmente, ca o singură persoană, căci fiecare membru al său îi cedează dreptul de a-l reprezenta, spre interesul general şi al fiecăruia în parte. La baza republicii stă un contract individual, prin care fiecare cedează dreptul de a se guverna unui om sau unei adunări, cu condiţia ca toţi ceilalţi particulari să consimtă la aceeaşi cedare. Fiecare particular face un contract cu întregul (reprezentat de guvern), dar şi cu ceilalţi în parte, căci toţi se înţeleg să facă acelaşi contract şi să-l respecte. Fiecare este supus al guvernului şi egal al celorlalţi supuşi. Există două feluri de republici:

unele prin instituire, altele prin achiziţie. Primele sunt cele din categoria contractualistă, celelalte se fac prin forţa armelor, deci prin constrângere, prin violenţă. „O republică se numeşte instituită când

o mulţime de oameni se pun de acord şi convin prin convenţie, fiecare cu fiecare, că, oricare ar fi

omul sau mulţimea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de prezentare al persoanei tuturor, adică să fie reprezentantul lor, fiecare, şi cel care a votat pentru, şi cel care a votat contra, va autoriza toate acţiunile şi toate judecăţile acestui om sau mulţimi de oameni.” Aşadar, o republică devine o persoană şi reprezintă o mulţime de persoane, fie că ele sunt de acord sau nu cu deciziile guvernului, din momentul în care convenţia se încheie. Important este ca acest guvern să aibă acordul majorităţii în deciziile pe care le ia. Majoritatea va învinge automat opoziţia persoanelor particulare, care, chiar dacă votează împotriva deciziilor guvernului, nu fac

altceva decât să autorizeze aceste decizii

Majoritatea

capabilă să anuleze opoziţia minorităţii şi s-o transforme în consimţământ. Mai mult, pentru că o Republică este instituită pornind de la voinţa oamenilor, iar cel care primeşte drept de suveranitate de la oameni este ales de aceştia, urmează că nici o faptă a conducătorului nu poate contraveni celor supuşi, căci e ca şi cum cineva şi-ar face singur rău, ceea ce Hobbes nu admite. Practic, prin actul instituirii Republicii, se anulează distanţa dintre supuşi şi

suveran, iar primii nu mai pot invoca nici un act „tiranic” al celui de-al doilea, căci ei sunt autorii transformării lui în conducător (Republica lui Hobbes nu cunoaşte aşa-numita „îndepărtare” a elitei de popor, foarte mult teoretizată de secolul al XIX-lea, adică de secolul romantismului, care „descoperă” adevăratul popor. Până în acest secol, adică în aria de gândire iluministă, poporul este

o mulţime abstractă de subiecţi logici, dotaţi cu voinţă). Fiind un fapt raţional de instituire logică,

Republica nu poate cunoaşte astfel de incongruenţe în funcţionare. Contractul dintre supuşi şi suveran nu are sens decât dacă este unul perfect raţional şi logic. Ori, e ilogic ca ceva instituit de minţile oamenilor să se întoarcă împotriva lor, adică a creatorilor lor. Contractualismul lui Hobbes

schimbă ontologic registrul politic. Ea este

(ca şi, mai târziu, cel al lui Rousseau) nu poate admite contradicţiile logice. Şi totuşi, va spune Pareto mai târziu, omul NU este o fiinţă logică în calitate de fiinţă socială. Slăbiciunea cea mare a contractualismului este că presupune că omul social este o fiinţă perfect raţională şi logică. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa, dar, pentru ca teoriile sociale să realizeze acest lucru pe deplin trebuia aşteptată sosirea secolului al XIX-lea şi apariţia propriu-zisă a sociologiei. Iată ce spune Hobbes: „Prin această instituire a unei Republici, fiecare om particular este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de ceea ce îi face suveranul său se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi şi nu trebuie să acuze pe nimeni în afară de sine însuşi.” Diferitele tipuri de republici prin instituire şi despre succesiunea la puterea suverană. xistă numai trei tipuri de republici, spune Hobbes. Când reprezentantul mulţimii este o singură persoană, avem de-a face cu o monarhie. Dacă sunt mai mulţi reprezentanţi ai mulţimii, avem fie o ristocraţie, fie o democraţie (sau republică populară), după cum reprezentanţii sunt doar o parte a celor care întemeiază republica sau întregul corp al celor reuniţi în republică. Hobbes aminteşte şi alte denumiri ale regimurilor politice, anume oligarhia, tirania sau anarhia, care corespund, după părerea lui, aceloraşi forme de guvernare enunţate mai sus, doar că în situaţia în care ele nu plac celor conduşi, când nu sunt iubite de aceştia. Astfel, cei care sunt nemulţumiţi de monarhie o numesc tiranie, cei care nu iubesc aristocraţia îi spun oligarhie, iar anarhia este termenul ce desemnează o democraţie care nu e pe placul celor conduşi. Însă acestea nu sunt alte forme de guvernare, subliniază Hobbes (de exemplu, anarhia înseamnă lipsa oricărei guvernări, dar această lipsă nu este echivalentă cu o nouă formă de guvernare). Ideea lui Hobbes este că guvernarea nu este într-un fel când este plăcută sau iubită şi altfel când nu este dorită. Caracterul ei rămâne acelaşi, în ciuda sentimentelor pe care le trezeşte în inimile celor conduşi. Prin urmare, tirania, oligarhia şi anarhia nu sunt altceva decât nişte etichete subiective pentru monarhie, aristocraţie şi democraţie. Ele nu au realitate obiectivă. Regimul politic este acelaşi, doar reflectarea lui subiectivă este diferită. Această concepţie este o noutate absolută faţă de teoriile antice ale gândirii politice, în care, aşa cum ştim, formele „corupte” de guvernare erau considerate forme aparte, posibile în plan real. Diferenţele dintre cele trei forme de republici constau nu atât în diferenţe la nivelul puterii, cât mai ales în diferenţe la nivelul asigurării păcii şi a securităţii oamenilor, căci acestea sunt scopurile principale ale instituirii Republicii. Din acest punct de vedere, monarhia pare a fi avantajată faţă de celelalte formule politice, pentru că interesul privat coincide în cazul ei cu cel public: un monarh este cu atât mai bogat şi mai puternic cu cât sunt şi supuşii săi. În cazul democraţiei sau al aristocraţiei, adesea interesele particulare ale reprezentanţilor puterii suverane vin în contradicţie cu interesele publice. Viaţa oricăreia dintre cele trei forme de guvernare este limitată, este muritoare, spune Hobbes. De aceea, de fiecare dată când un monarh moare sau o adunare populară încetează de a mai exista apare pericolul ca oamenii să decadă (să reintre) în starea de natură, acolo unde pândeşte războiul tuturor împotriva tuturor. De aceea, este necesar să existe o formulă pentru ca Republica să capete o viaţă veşnică, artificială, la fel cu viaţa artificială a ceasului, la care se referise autorul în primele rânduri ale cărţii sale. Această viaţă artificială, care asigură permanenţa structurilor republicii este forma de succesiune a puterii. Dreptul de succesiune este, cu cuvintele lui Hobbes, „o eternitate artificială”. Este eternitatea (falsă) ce rezultă dintr-o convenţie umană, făcută pentru a permanentiza convenţia iniţială a instituirii Republicii. Dreptul de a alege succesorul trebuie atribuit cu necesitate suveranului actual, spune Hobbes, căci, dacă altcineva ar avea acest drept, ar fi ca şi cum ar mai exista un suveran pe lângă cel instituit iniţial, deci Republica ar fi distrusă. În cazul democraţiei, problema dreptului de succesiune nu se pune, căci o adunare la fel de mare ca numărul celor ce au instituit Republica nu poate niciodată să înceteze de a mai exista. Republica se confundă aici cu poporul întreg. Or, poporul este (teoretic) veşnic, deci nu are cum să transmită altcuiva dreptul de succesiune. În cazul aristocraţiei, dacă un membru al adunării reprezentative moare, este dreptul acestei adunări să aleagă pe altcineva în locul lui. Chiar dacă adunarea deleagă această responsabilitate altor persoane, alegerea se face tot cu autoritatea ei. Cele mai mari dificultăţi le ridică problema succesiunii în cazul monarhiei. Aceasta pentru că prinţii sau monarhii nu sunt deţinătorii suveranităţii, ci doar executorii ei, cei care o pun în practică. De aceea, este foarte greu de spus cine va fi cel ales la succesiune. Într-adevăr, moartea unui suveran lasă poporul neorganizat, căci nu mai are „cap”, adică nu mai este reprezentat de monarhul ce a decedat. De aceea, se pune întrebarea: cine trebuie să aleagă pe succesor, suveranul încă în iaţă sau mulţimea neorganizată ce apare după ce monarhul nu mai este? Avem, deci, două cazuri: fie considerăm că dreptul de uccesiune aparţine suveranului, fie mulţimii neorganizate. Nu trebuie să uităm că monarhul nu este

„proprietarul” suveranităţii, că el însuşi a fost „instituit” o dată cu Republica. Tocmai de aceea este greu să se accepte că el decide cine îi va urma la conducere, căci în acest caz ar trebui să admitem că suveranitatea este la el, când, de fapt, el este cel „numit” de suveranitate. Dar, şi dacă admitem că mulţimea ce instituie Republica are acest drept de alegere a succesorului, ne izbim de problema următoare, amintită deja: mulţimea fără suveran este una neorganizată, deci fiecare individ are dreptul formal de a alege pe oricine în calitate de suveran. Hobbes crede că dreptul de a alege succesorul trebuie să revină, până la urmă, suveranului, adică celui care exercită la un moment dat suveranitatea. Aceasta deoarece mulţimea dezorganizată este incapabilă de aşa ceva, în măsura în care moartea suveranului o lipseşte de unitatea de acţiune. Cele două elemente care cimentează deci formele politice la Hobbes sunt contractul şi frica. Fiind universale, ele apropie toate formele de guvernare unele de altele (în ce priveşte conţinutul), diferenţele fiind numai exterioare, de formă. Despre legile civile Legile civile (civil laws) sunt legile pe care oamenii sunt obligaţi să le respecte nu pentru că sunt membri ai cutărei sau cutărei republici, ci ai Republicii în general. Cunoaşterea legii civile, spune Hobbes, aparţine oricărui om. Legea civilă determină, aşadar, destinul politic al omului în general. Prin lege civilă, trebuie să înţelegem „acele reguli pe care Republica, oral sau în scris, sau printr-un alt semn clar de voinţă, le-a comandat oricărui supus pentru a distinge binele de rău, adică ceea ce este contrar şi ceea ce nu este contrar regulii.” Oamenii nu sunt supuşi decât Republicii, iar legislatorul, în cadrul acestuia, este suveran. Republica este, prin urmare, suverană. Dar Republica nu poate legifera decât prin intermediul unui reprezentant. Acesta este singurul care poate schimba legile (poate să abroge unele şi să adopte altele), prin urmare, el este cumva deasupra legilor, nefiind supus legii civile. Legislatorul este singurul care nu este supus legii civile, fiind totuna cu ideea de Republică, deci fiind suveran. De vreme ce poate să schimbe legile, legislatorul suveran este deja liber de acestea. Când o lege este lăsată să funcţioneze multă vreme, căpătând astfel o mare autoritate, această autoritate nu-i vine de la timpul îndelungat în care acţionează, ci de la tăcerea suveranului, care consimte să n-o schimbe. Autoritatea legii vine nu de la ideea de practică de tip cutumiar, ci de la voinţa

legislatorului, care o lasă să „trăiască” mult timp

La Hobbes, legea îşi trage autoritatea nu n trecut,

ci

din raţiunea contractuală supremă, care este legislativul, un soi de consiliu suprem de deliberare

şi

legiferare, cu un caracter vădit raţional.

21. Teoriile politice ale lui Max Weber

Una dintre cele mai influente abordări ale autorităţii politice a fost cea realizată de Max Weber, care distingea între:

*autoritatea tradiţională (bazată pe respectul faţă de tradiţie, faţă de datini practicate vreme îndelungată); *autoritatea charismatică (harismatică), conferită de „neobişnuitul har al unei persoane (charisma), adică de înzestrarea sa strict personală şi de încrederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul, clarviziunea sau talentele sale de conducător”; *autoritatea legală conferită de credinţa într-un stat legal, întemeiat pe reguli raţional elaborate, aceasta fiind proprie omului de stat modern. Datorită sociologului german (Weber) termenul „charismatic” s-a consacrat ca determinând atributul unei personalităţi care se bucură de o autoritate populară excepţională, cu precizarea că nu se asociază întotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pildă, a fost considerat un conducător charismatic).

Politics and government

In political sociology, one of Weber's most significant contributions is his Politics as a Vocation essay. Therein, Weber unveils the definition of the state that has become so pivotal to Western social thought: that the state is that entity which possesses a delegatable monopoly on the legitimate use of physical force. [78] Weber wrote that politics is the sharing of state's power between various groups, and political leaders are those who wield this power. [78] A politician must not be a man of the "true Christian ethic", understood by Weber as being the ethic of theSermon on the Mount, that is to say, the injunction to turn the other cheek. [79] An adherent of such an ethic ought rather to be understood to be a saint, for it is only saints, according to Weber, that can appropriately

follow it. [79] The political realm is no realm for saints; a politician ought to marry the ethic of ultimate ends and the ethic of responsibility and must possess both a passion for his vocation and the capacity to distance himself from the subject of his exertions (the governed).

In his view, every historical relation between rulers and ruled contained such elements and they can be analysed on the basis of this tripartite distinction. [81] He notes that the instability of charismatic authority forces it to "routinise" into a more structured form of authority. [56] In a pure type of traditional rule, sufficient resistance to a ruler can lead to a "traditional revolution". The move towards a rational-legal structure of authority, utilising a bureaucratic structure, is inevitable in the end. [82] Thus this theory can be sometimes viewed as part of the social evolutionism theory. This ties to his broader concept of rationalisation by suggesting the inevitability of a move in this direction. [56]

Bureaucratic administration means fundamentally domination through knowledge. —Max Weber [83]

Weber described many ideal types of public administration and government in his masterpiece Economy and Society (1922). His critical study of the bureaucratisation of society became one of the most enduring parts of his work. [56][83] It was Weber who began the studies of bureaucracy and whose works led to the popularisation of this term. [84] Many aspects of modern public administration go back to him and a classic, hierarchically organised civil service of the Continental type is called "Weberian civil service". [85] As the most efficient and rational way of organising, bureaucratisation for Weber was the key part of the rational-legal authority and furthermore, he saw it as the key process in the ongoing rationalisation of the Western society. Weber listed several preconditions for the emergence of the bureaucracy: [86] The growth in space and population being administered, the growth in complexity of the administrative tasks being carried out and the existence of a monetary economy – these resulted in a need for a more efficient administrative system

Development of communication and transportation technologies made more efficient administration possible (and popularly requested) and democratisation and rationalisation of culture resulted in demands that the new system treat everybody equally.Weber's ideal bureaucracy is characterised by hierarchical organisation, by delineated lines of authority in a fixed area of activity, by action taken (and recorded) on the basis of written rules, by bureaucratic officials needing expert training, by rules being implemented neutrally and by career advancement depending on technical qualifications judged by organisations, not by individuals

While recognising bureaucracy as the most efficient form of organisation and even indispensable for the modern state, Weber also saw it as a threat to individual freedoms and the ongoing bureaucratisation as leading to a "polar night of icy darkness", in which increasing rationalisation of human life traps individuals in the aforementioned "iron cage" of bureaucratic, rule-based, rational control. [83][87] In order to counteract bureaucrats, the system needs entrepreneurs and politicians. [83]

Social stratification. Weber also formulated a three-component theory of stratification, with Social class, Social status and Political party as conceptually distinct elements. Social class is based on economically determined relationship to the market (owner, renter, employee etc.). Status class is based on non-economical qualities like honour, prestige and religion. Party class refers to affiliations in the political domain.

All three dimensions have consequences for what Weber called "life chances" (opportunities to improve one's life).

22. Teoria elitelor.

Conceptul de elită reprezintă un element-cheie în definirea și studiul societății ca locul în care se iau decizii de anumite persoane sau grupuri restrânse de persoane în favoarea sau în defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați în procesul de luare a deciziilor. Acest concept a fost teoretizat de către sociologii italieni Vifredo Pareto și Gaetano Mosca, dar și deromânul absolut, cum îl numea Petre Țuțea pe Mihai Eminescu, ultimul imprimându-i un specific al societății românești a secolului XIX.

Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților în două extreme: cea superioară reprezentând-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, în momentul în care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute). În acest caz are loc o selecție socială negativă, concept lansat de Eminescu și care duce la acapararea puterii de către o pătură superpusă, formată din personae incompetente și viciate. Acest termen este în strânsă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie. Or anume la aceste persoane se referă Pareto prin termenul de elită, cele care sunt cele mai bune din domeniul lor. Eminescu, insă, neagă concepția lui Darwin, demonstrând că în cazul Romaniei, de exemplu, așa-zisele elite sunt niște paraziți pe spatele poporului, nefiind capabile să compenseze munca majorității întru prosperarea fiecarui individ în parte și a țării, respective, ci din contra, exploatând și profitând de pe urma muncii oamenilor de rând, însușindu- și prisosul. Anume prin aceasta o elită este negativă și nupozitivă.În accepțiunea lui Pareto, circulația elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care dețin puterea să își mențină fucția doar în cazul în care o merită. Totuși, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluțiile în cadrul cărora se selecționează aceleași categorii de persoane care nu sunt cu nimic mai bune decât cei care își exercită puterea, doar că încă nu o dețin. Astfel, în condițiile în care cei care își exercită puterea sunt amenințați de mișcări sociale violente, ei sunt nevoiți să adopte comportamente de vulpi și nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii șirete, asemeni unei vulpi, ne-făcând uz de forță, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând și faptului că liderii maselor sunt, deseori, același tip de persoane ca și cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar și pe calitățile de lider, de om care poate motiva și conduce mulțimile. De asemenea, cele două noțiuni menționate se referă și la tipurile de elite care luptă penru putere, leii deosebindu-se de vulpiprin faptul că primii sunt indivizi bogaţi în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinaţia lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forţei) pentru instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei, anarhiei, speculei, fraudei, „combinaţiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi. Atât Mosca, cât și Pareto sunt adepții teoriei conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică. Închei prin definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă.

Termen destul de consacrat în sistemul ştiinţelor socio-umane, ,,elită’’ desemneaza o realitate constitutiva a politicului, este o disimetrie a raporturilor in jurul puterii, între guvernanti si guvernati. Termenul de elita acopera o realitate distinctă, constituita din individualitatile politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive. Termenul de elită, este utilizat în limbajul ştiinţific şi publicistic şi poartă adesea un caracter neadecvat, amorf, necorespunzător realităţii obiective şi astfel el (termenul) îşi pierde valoarea, sensul şi conţinutul său iniţial. Spre exemplu, termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuţilor”, al “păturilor influente din societate”, al “cremei societăţii (naţiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se transformă într-un compliment cu sensul de persoană “autoritară”, “vestită”, “eminentă” etc.

Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice, economice şi sociale într-o comunitate umană.

Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie, cultură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele şi tainele puterii, ale dominaţiei (arcanum imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit volum de putere. Membrii elitei, ajungînd în această poziţie prin diferite modalităţi (bunăstare, statut familial,

superioritatea pregătirii, abilităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine puterea în mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în mod mai puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale.

23. Herbert Spencer. Teoria statului organic.

Darwinismul social este o teorie sociologică, care aplică societăţii teoria lui Darwin despre evoluţia prin selecţie naturală. Darwinismul social a fost popular pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Susţinătorii darwinismului social îl foloseau la justificarea inechităţii sociale, ca fiind de provenienţă meritocratică.Creatorul darwinismului social a fost Herbert Spencer, care a adaptat darwinismul la propriile sale teorii, prin care susţinea că cei bogaţi şi puternici erau cei mai bine adaptaţi climatului social şi economic al vremii lor. Selecţia naturală îi permitea să afirme că era natural, normal şi corect ca cei puternici să prospere pe seama celor slabi, fapt ce se întâmplă în viaţa de zi de zi. Spencer susţinea că supravieţuirea celui mai bine adaptat nu era doar naturală, ci şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, era imoral ca cei mai slabi să fie asistaţi, deoarece aceasta ar fi dus la supravieţuirea şi chiar la reproducerea unora care erau fundamental neadaptaţi. Darwinismul social a fost utilizat în Marea Britanie în special pentru a justifica colonialismul.Scăderea natalităţii în rândul celor bogaţi şi puternici părea a fi o indicaţie că aceştia pierd, de fapt, lupta pentru existenţă, infirmând, practic, teoria darwinismului social.

H. Spencer face o paralelă (un gânditor în sec. XIX) studiind societatea, în general, între

analiza unei societăţi şi analiza unui organism biologic. Fundamentul cercetărilor lui descriu societatea ca fiind un sistem compus din părţi independente. Aceste părţi sunt asemănătoare celulelor unui organism. Fenomenele sociale, în concepţia lui, sunt rezultatul mişcării materiei. Aceasta a fost analizată din două perspective. În prima, fenomenele sociale au o tendinţă de omogenizare, în cea de-a doua fenomenele sociale au o tendinţă de heterogenizare. Ulterior, E. Durkheim va uni mijlocit cele două tendinţe, caracterizându-le fie ca dând naştere conştinţei sociale, fie ca fiind specifice, cu un anumit grad de relativism, conştiinţei individuale.Însă, dezvoltarea societăţii înseamnă după H. Spencer un mecanism de tip revoluţionar care presupune un proces articulatoriu, de transformare a omogenului în eterogen (cazul revoluţiilor umane) şi prin internalizare, prin interiorizare, prin acceptarea valorilor, a normelor şi a reglementărilor noii ordini sociale, a transformării eterogenului în omogen. Legea fundamentală a existenţei este evoluţia care, în concepţia lui Spencer, înseamnă supravieţuirea celor puternici.Societatea prin dinamismul ei social este treapta cea mai complexă de oragnizare a organismului viu. În cadrul societăţii (spre deosebire de societatea animală) guvernul are menirea de a asigura supravieţuirea tuturor. Analizată ca dezvoltare socială şi progresivă H. Spencer a propus existenţa a două faze distincte în istoria umanităţii:

Prima fază este faza militară. Umanitatea se caracteriza prin promovarea unor constrângeri instituţionale în scopul realizării legăturilor, a conexiunilor sociale iar instrumentul principal întrebuinţat era un control social total (epocă de tip dictatorial, totalitarist). Cea de-a doua fază este faza industrială. Este etapa în care se dezvoltă naţiunile moderne. În această perioadă se realizează deplasarea accentului de pe structurile de grup, pe structurile şi pe autoritatea indivizilor. În acest caz autoritatea era difuză iar cooperarea între indivizi are un caracter volitiv. Fundament : statul după H. Spencer există în profilul indivizilor.

H. Spencer, dezvoltând paralelismul dintre între societate şi organism a propus următoarea

structură funcţională care conduce în mod nemijlocit la înţelegerea şi explicarea societăţii, astfel încât, în orice colectivitate umană regăsim următoarele criterii de identificare a acesteia:

A.

Societatea constă din elemente şi părţi.

B.

Societatea creşte constant (hoarde - trib - naţiune).

C.

Există o structură în modul lor de funcţionare.

D.

Există părţi care mor fără ca societatea să dispară odată cu ele.

E.

Funcţiile

sociale

cele

mai

importante sunt funcţiile de: SCHIMB, CONSERVARE,

REGENERARE + PROCESELE SPIRITUALE

Conform sociologului francez Rene Worms cele mai importante funcţii sociale sunt:

- de nutriţie (ca urmare a exploziei demografice)

- de reproducere (în sensul general)

- de relaţie (domeniul cultural, religios şi gnoseologic asatfel încât aceste 3 funcţii exprimă elementele de bază care pot asigura conservarea societăţii, subzistenţa acesteia.

Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social. Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un membrii care sa produca tarani, muncitori, comercianti. Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte. Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocratie si a celorlalte de a se supune si de a fi conduse.

24. Activitatea teoretică şi practică a lui Alexandru Sturdza

Alexandru Sturdza concepea continentul european ca pe o familie pe care voia s-o reunească politic. El a fost acel care a transformat notele de mână ale ţarului Alexandru I într-un proiect politic în vederea creării primei alianţe de solidaritate între Statele europene: este ceea ce a dat naştere tratatului Sfintei Alianţe în 1815, tratat semnat de toate statele europene. În viziunea sa, populaţia spaţiului românesc aparţinea acestei „familii europene”. Ca gânditor şi filosof, Alexandru Sturdza este rodul unei educaţii creştine tradiţionale. El a fost în acelaşi timp profund marcat de textele şi ideile iluminismului. Activitatea lui Alexandru Sturdza nu s-a limitat doar la acţiuni politice, ci a inclus şi scrierea cărţilor şi a memoriilor. Acestea cuprind evenimente istorice, începând cu Congresul de la Viena. Memoriile lui Sturdza conţin o bogată galerie de portrete şi reprezintă o cronică de moravuri, un fel de „Comedie umană” cu personaje autentice. Datorită activităţii intense desfăşurate pe parcursul vieţii, Alexandru Sturdza poate fi considerat un model de excelenţă intelectuală. Diplomatul şi intelectualul Alexandru Sturdza concepea continentul european ca pe o familie pe care voia s-o reunească politic. El a fost acela care a transformat notele de mână ale ţarului Alexandru I într-un proiect politic în vederea creării primei alianţe de solidaritate între Statele europene: este ceea ce a dat naştere tratatului Sfintei Alianţe în 1815, tratat semnat de toate statele europene. În viziunea sa, populaţia spaţiului românesc aparţinea evident acestei «familii europene». Deşi s-a aflat în serviciul ţarului la Sankt-Petersburg, Sturdza concepea Europa ca pe un întreg. Atunci când a redactat primul «statut de administrare provizorie a Basarabiei» anexată de Rusia în 1812, el a dorit să păstreze şi să valorifice politic tradiţiile administrative locale. Limba valahă îşi găsea în mod natural locul în şcolile din noua provincie a imperiului rus. Tensiunea intelectuală între raţiunea politică şi ataşamentul sentimental faţă de lumea originilor sale au produs o pendulare a gândirii sale între atracţia pentru universalitatea imperială, întrupată în figura în mod cert ataşantă a lui Alexandru I, şi simpatia pentru micile naţiuni ce răsăreau din ruinele imperiului otoman. Astfel Sturdza a visat chiar şi o alipire a Basarabiei la un posibil «stat moldo-valah» independent, iar în anii 1830 s-a împotrivit încercărilor din ce în ce mai susţinute de rusificare a regiunii. Programul său politic prevedea deopotrivă emanciparea românilor şi a grecilor printr-o modernizare inspirată de luminile Occidentului, dar în acelaşi timp moderată printr-o prosperitatea care să se nască din buna ordine a instituţiilor. Întinzându-se cronologic de la Congresul de la Viena până la războiul Crimeii, Memoriile lui Sturdza cuprind o bogată galerie de portrete şi reprezintă o cronică de moravuri, un fel de Comedie umană cu personaje autentice. Îl regăsim pe Chateaubriand, pe Capodistria, ministru de externe al ţarului şi apoi primul preşedinte al Greciei moderne, pe scriitorul francez Joseph de Maistre, pe poetul german Goethe. A purtat o corespondenţă activa cu mulţi scriitori şi diplomaţi europeni. Ca gânditor şi filosof, Alexandru Sturdza este rodul unei educaţii creştine tradiţionale. El a fost în acelaşi timp profund marcat de textele şi ideile iluminismului. Aceasta tensiune între tradiţia creatoare de identitate şi orizontul de gândire născut în Europa secolelor XVIII şi XIX, tensiune ce se

regăseşte în întemeierile politice ale naţiunilor Estului şi Sud-Estului european, a dominat viaţa şi opera lui Sturdza. Reflecţia sa asupra doctrinei şi spiritului creştinismului oriental, prezentat Occidentului sub numele de Ortodoxie, a produs o polemică celebră ce i-a dat gânditorului contra- revoluţionar Joseph de Maistre impulsul de a scrie Du Pape. Pentru fervoarea cu care a pledat pentru o credinţă pe care contemporanii săi est-europeni o dădeau uitării sub imperiul modelor intelectuale occidentale, Mihail Kogălniceanu l-a calificat pe Alexandru Sturdza, care îi fusese dascal, drept «Bossuet al ortodoxiei». Tocmai pentru faptul că nu a trădat spiritual Orientul creştin, pentru a îmbrăţişa mai deplin Occidentul, am putea spune astăzi că Alexandru Sturdza a fost un european în sensul deplin al cuvântului. Crescut şi educat în patria sa de adopţie, Alexandru Sturza a ajuns, în mod firesc, să aparţină culturii şi spiritualităţii ruse, de la care a preluat cîteva trăsături asupra cărora voi reveni imediat. Este, cum spuneam, unul din motivele pentru care cel de-al cincilea vlăstar al acestei ramuri a Sturzeştilor nu se bucură, astăzi, în istorio­grafia română decît de un interes colateral. Excelenta biografie pe care i-o dedică Stella Ghervas (din care am cules informaţiile de mai sus şi cele care urmează) ne readuce în atenţie figura acestui personaj deosebit, care, deşi despărţit pentru totdeauna de patria neamului său, avea să reintre în istoria ei în circumstanţe şi cu urmări nu din cele mai banale, cum se va vedea. Remarcam mai înainte că există şi un al doilea motiv al ignorării lui Alexandru Sturza de către istoriografia română mai nouă (cu excepţia, totuşi, a lui Andrei Pippidi, care i-a dedicat, nu cu mult timp în urmă, un studiu complementar unor informaţii transmise, la vremea lor, de Gh. Bezviconi şi Emmanuel Haivas, pe care Stella Ghervas îi citează). Acest motiv ţine de filosofia politică a celui despre care scrie autoarea. Diplomat abil şi intelectual rafinat, Alexandru Sturza a făcut parte din galeria – deloc săracă în prima jumătate a secolului al XIX-lea – a teoreticienilor contrarevoluţiei, fiind afin cu Joseph de Maistre, Louis de Bonald şi mulţi alţii. Documentul publicat de consilierul de stat de origine română (căci, aidoma părintelui său, Sturza a reuşit să ocupe, şi el, acest post, ceea ce îl asimila mediilor guvernamentale ruse), intitulatMémoire sur l’état actuel de l’Allemagne (1818) este, din acest unghi, cum nu se poate mai revelator: sortit să rămînă secret, divulgarea lui (în circumstanţe neclare) a declanşat un mare scandal,„dezvăluind – scrie autoarea – opiniei publice occidentale voinţa Rusiei şi a Sfintei-Alianţe de a combate liberalismul din universităţile germane, pentru a impune întregii Europe un soi de regenerare creştină şi conservatoare” (p. 17). Căci – am uitat să notez – conservatorismul sau, mai „tare”, dar mai precis

spus, spiritul reacţionar al lui Alexandru Sturza se amesteca, după un „model al locului” întîlnit şi la alţi intelectuali ruşi din veacul al XIX-lea, cu o puternică spiritualitate ortodoxă şi slavofilă, hrănită de himera (aşa cum ne apare nouă astăzi) unei unităţi religioase a întregului Răsărit sub egidaortodoxismului, concepută de demnitarul moldo-rus ca unica piedică în calea – şi aici îi dau din nou cuvîntul autoarei – „presiunilor dizolvante ale modernităţii Luminilor. Opus oricărei forme de laicitate – continuă Stella Ghervas – [Alexandru Sturza] încarnează o varietate de gînditori

conservatori şi contrarevoluţionari

bine

reprezentată în epoca respectivă” .

25. Şcoala politologică anglo-saxonă

Reprezentanţii şcolii anglo-americane analizează problema modernizгrii єi a stabilitгюii siste- mului politic, studiazг cauzele, consecinюele sociale єi modul de soluюionare al conflictelor politice, propun o temelie teoreticг tacticii єi strategiei politicii externe a statelor naюionale. O figurг reprezentativг a єcolii anglo-americane — R. Dali — studiazг premisele apariюiei poliarhiei. Poliarhia este comparatг cu societatea caracterizatг de un nivel relativ оnalt al veniturilor єi bogгюiei pe un locuitor al populaюiei; o creєtere stabilг a veniturilor єi bogгюiei pe o perioadг оndelungatг; un nivel оnalt al urbanizгrii; comparativ puюin numeroasг, dar rapid micєorоndu-se partea populaюiei ocupatг оn agriculturг; o diversitate de domenii a activitгюii profesionale; existenюa unui numгr mare de cetгюeni care au studii superioare; un sistem economic, оn care cu producerea sunt ocupate firme relativ autonome, care se orienteazг оn activitatea lor la pieюele naюionale єi internaюionale; aprecieri comparativ оnalte ale indicatorilor tradiюionali ai bunгstгrii sociale la o mie de locuitori — durata viteюii, proporюia familiilor care pot sг-єi permitг procurarea diferitor mгrfuri de uz lung. Dali se оntreabг: cum sг definim societatea atоt de favorabilг pentru poliarhie? Politologul rгspunde: liberalг, capitalistг, burghezг, societatea clasei mijlocii, comercialг, contemporanг — postcontemporanг, de concurenюг, orientatг la piaюг, deschisг. Lucrarea' «Premisele apariюiei єi afirmгrile poliarhiei» pune оn discuюie diverse aspecte ale societгюii democratice, deosebeєte criteriile de apreciere a gradului de democratizare a vieюii publiice. Pentru realitatea politicг a Republicii Moldova lucrarea respectivг conюine o analizг semnificativг. In

paragraful «Influenюa pluralismului subculturllor» autorul ne Invitг sг ne imaginгm o situaюie de conflict, оn care un segment considerabil al societгюii considerг cг modul lui de viaюг, valorii lui dominante sunt оn pericol, care vine de la o altг parte a populaюiei. Oonfruntоndu-se cu un asemenea conflict, poliarhia poate fi aruncatг оntr-un rгzboi civil sau sг fie оnlocuitг cu un regim

nedemocratic. La seminar utilizaюi tezele lui R. Dali in analiza situaюiei politice din Republica Moldova. Savantul conchide: dacг un regim nedemocratic este оn stare sг • ascundг manifestгrile publice ale conflictului cu ajutorul resurselor de influenюг violentг, poliarhia nu poate sг-єl permitг aєa ceva єl sг rгmоnг poliarhie. Prognozоnd perspectivele democratizгrii lumii contemporane R. Dali subliniazг cг constituirea

єi pгstrarea оn юarг a institutelor poliarhice este posibilг dacг:

mijloacele constrвngerii violente sjunt neutralizate;

dacг existг o societate contemporanг pluralistг modernizatг;

dacг este o culturг omogenг; liderii au reuєit sг cre- czc mecanisme consociatlve de coordonare a conflictelor subculturilor;

dacг culturile politice єi convingerile cetгюenilor, ale activiєtilor politici susюin institutele poliarhice;

dacг n-are loc un amestec din partea unei puteri strгine.

Cu alte cuvinte оn юara оn care nu este o culturг politicг democraticг,.poliarhia nu se poate afirma. Un politolog occidental, la care se fac multiple trimiteri — S. Huntington — autorul lucrгrii «Confruntarea civilizaюiilor», Directorul Institutului de cercetгri strategice a Universitгюii din Harvard, abordeazг problema teoriei politicii mondiale desfгєurate оn perioada ce urmeazг dupг rгzboiul rece. Autorul se оntreabг: ce urmeazг? Ce ne aєteaptг оn viitor, dacг suntem martorii intensificгrii relaюiilor dintre diferite civilizaюii єi оn acelaєi timp a aprofundгrii deosebirilor dintre ele? Deєi un rгspuns olar, satisfгcгtor nu gгsim, oricum de fiecare datг cоnd un savant abordeazг unele aspecte ale geopoliticii, ale globali- zгrii contemporane revоne la analiza lui Huntington, la concluziile lui despre confruntarea inevitabilг a civilizaюiilor.

26. Şcoala politologică franceză.

Єcoala francezг se specializeazг оn studierea regimurilor politice. Reprezentanюii ei au desfгєurat teoria legitimitгюii infrastructurii partinice. De exemplu, M. Duverger, оn lucrarea fundamentalг «Partidele politice» demonstreazг cг apariюia єi constituirea partidelor politice se

desfгєoarг paralel cu afirmarea parlamentarismului, a democraюiei reprezentative. Mai mult ca atоt procesul de constituire al partidelor este determinat de procedurile par'lamentare. Principiul alegerii

a creat condiюii pentru concurenюa diferitor miєcгri care cu timpul s-au unit оn partide. Ana lizоnd

єi caracterizоnd natura regimurilor politice Maurlce Duverger subliniazг cг dintre toate doctrinele care au stat la baza guvernгrii sociale fascismul s-a dovedit cea mal ostilг єi cг ea se reclamг oficial

din teorii inegalltare, tln- zоnd sг dea putere unui om providenюial оnconjurat de o elitг єi cг asemenea regimuri refuzг sг recunoascг, chiar єi formal, egalitatea cetгюenilor, drepturile omului, Оnvestitura prin vot universal. In opinia politologului francez, regimurile respective stabilesc discriminгri legal recunoscute оntre rase sau categorii sociale, neagг principiile legitimitгюii democratice. Ele le contestг chiar cu violenюг.

Maurice Duverger defineєte fenomefiul guvernгrii, prin care subоnюelege un exerciюiu de influenюг єi control prin lege єi constrоngere asupra cetгюenilor unul stat. Ea, guvernarea, este de mai multe tipuri: gilvernare tradiюionalг єi neconstituюionalг; guvernare absolutг єl limitatг, gu- vernare politicг єi nepoliticг. In termeni concreюi, Maurlce Duverger, considerг cг cel puюin la оnceput puterea este limitatг de constituюie. Savantul francez subliniazг cг destule guveme pretind

a fi mai mult jsau mai puюin constituюionale. Un semn distinctiv al acestora este specificarea cu claritate оn constituюie a drepturilor cetгюenilor.

Un alt reprezentant al єcolii politologice franceze, Ge- orges Burdeau оn lucrarea «Democraюia»

susюine cг: «Democraюiile numite occidentale

sunt pluraliste оn sensul strict al noюiunii, ele

apreciazг natura єi varietatea sociologicг a mediuiluо, politic, ele evidenюiazг valoarea eminamente responsabilг a autonomiei fiecгrei persoane umane. Acest pluralism este aєadar, concomitent social

єi

spiritual

».

27.

Alexis de Tocqueville. Teoria democraţiei.

Deşi titlul nu lasă de înţeles, cartea lui Tocqueville este de fapt o comparaţie între Statele Unite şi Franţa secolului XIX, o comparaţie între tânăra şi inedita (in epocă) democraţie americană şi Restauraţia franceză. Considerată una dintre cele mai pertinente observaţii ale sistemului american, actuală chiar şi azi, după mai bine de 150 de ani, cartea surprinde principalele trăsături ale statului american. Structurat pe domenii de interes, periplul american porneşte de la descrierea pur geografică a SUA, trece prin starea socială a anglo-americanilor, descrie separarea puterilor în stat, oprindu-se pe rând la puterea judecătorească, cea executivă şi legislativă, sistemul de vot american, avantajele guvernării democratice, oprindu-se în primul volum la viitorul democraţiei şi al celor trei rase ce locuiesc împreună în statul american. Al doilea volum este o descriere a influenţelor democraţiei în diverse ipostaze ale societăţii: influenţa asupra intelectualilor, asupra sentimentelor americane (individualism, spiritualism, bunăstare materială sau credinţe religioase), asupra moravurilor societăţii (educaţie, rolul femeii, armata), şi terminând cu influenţa asupra societăţii politice. Tocqueville compară tot timpul cele două planuri: Lumea Nouă, americană, democratică şi cea veche, reprezentată de Franţa, ţara monarhilor absoluţi şi a aristocraţiei clasice. Pentru el, modelul american nu poate fi considerat un exemplu, Europa neavând „avantajele fizice” ale SUA (în principiu referindu-se la izolarea teritorială), şi mai ales având trăsături istorice (numărul de locuitori, marile oraşe, armata şi „încurcăturile politicii”) care nu fac posibilă transpunerea legilor democraţiei americane peste ocean, unde s-ar confrunta cu alte moravuri, alte idei, alte credinţe religioase. În primul volum, autorul nu este foarte interesat de aspectul istoric al democraţiei americane. Lipsa oricărui mister despre originea acesteia nu o face interesantă. Democraţia a fost adusă de imigranţi, puritanii din Noua Anglie sau quaqerii din Pennsylvania, ca un principiu religios, o piatră de temelie a unei noi patrii. Chiar şi în SUA, exista încă trecutul, antiteza puritanilor: Sudul popular, o sub-aristocraţie a plantatorilor, fără putere reală asupra populaţiei libere, o societate întemeiată pe sclavagism. Tocqueville este interesat mai degrabă de „starea socială” a americanilor, decât de istoria lor. Astfel democraţia este dusă până la limită, prin tradiţia originilor, prin revolta pentru independenţă şi, mai ales, prin legea împărţirii egale a succesiunii. Astfel, egalitatea se regăseşte în toate aspectele societăţii – nu domneşte doar prin mobilitatea averilor, ci uniformizează nivelul educaţiei şi chiar al inteligenţei, oferind tuturor un minim de educaţie fără a da nimănui privilegiul de clasă care asigură timpul şi dorinţa de a se consacra integral lucrărilor spiritului. Potrivit lui Tocqueville, ceea ce menţine democraţia politică americană, după ce împrejurările istorice care i-au dat naştere s-au epuizat, nu e doar fidelitatea faţă de origini, ci o stare permanentă de spirit adânc răspândită şi înrădăcinată, ajungând la nivelul de morală naţională, ce reafirmă zilnic independenţa socialului şi primordialitatea sa în raport cu politicul. Un important rol în aceasta îl joacă religia, un rol de control, atât prin ceea ce recomandă cât şi prin ceea ce interzice. Cu toate că religia nu se amestecă în mod direct cu guvernarea, americanii identifică aproape complet creştinismul cu libertatea, încât este aproape imposibil pentru ei să le conceapă separat. Faţă de catolicism, care determină egalitatea şi supunerea spiritelor, protenstantismul, sub forma sa de secte şi pluralism, le conduce spre independenţă şi egalitate. Catolic convins însă, Tocqueville susţine că acesta este, dintre toate doctrinele creştine, cel mai favorabil egalizării condiţiilor, primul pas spre democraţie. În societatea religioasă catolică, compusă din două elemente, preotul şi oamenii, toţii oamenii sunt egali cu excepţia preotului. Toate inteligenţele sunt la acelaşi nivel, savantul şi ignorantul, omul obişnuit şi cel de geniu, bogatul şi săracul, cel puternic şi cel slab, sunt constrânşi la aceleaşi rituri, credinţe, contopeşte toate păturile societăţii la picioarele aceluiaşi altar. Obligând la supunere, nu predispune la inegalitate, faţă de protenstantism care duce mai mult la independenţă, decât la egalitate. Unul din sentimentele cele mai puternice ale lui Tocquville în timpul experienţei sale americane este lipsa politicului din societate. El vorbeşte în notele sale de “absenţa guvernării”, binefacere care se poate găsi doar la cele două extreme ale civilizaţiei – în starea de sălbăticie, când oamenii se află faţă în faţă cu nevoile lor, sau după ce s-a format societatea, când indivizii care o compun sunt suficient de luminaţi şi respectuoşi faţă de lege. În asemenea situaţie, poporul se poate guverna singur. O societate autoadministrată, cum este cea americană, nu oferă doar democratism “pur”, ci o

indepenţă totală a socialului faţă de politic. Ultimul capitol din primul volum se opreşte asupra viitorului celor trei “rase” care trăiesc pe teritoriul american: anglo-americanii, indienii şi negrii. În primul rând, Tocqueville se opreşte la gradul de etanşeitate al indienilor faţă de civilizaţia americană. El nu crede că indienii se pot “ridica” prin contact direct, chiar şi conflictual, la nivelul civilizaţiei europene, ci că, datorită modului nomad de viaţă, al credinţelor şi moravurilor, sunt izolaţi definitiv. Singurele lor opţiuni sunt fie războiul (pe care îl vor pierde şi vor fi împinşi tot mai departe în vest), fie acceptarea “civilizării” şi integrarea într-o lume străină, în care sunt marginalizaţi, inferiori, ecploataţi. Destinul negrilor este în schimb strâns legat de cel al albilor. Previziunile lui Tocqueville sunt însă pesimiste şi, după cum a arătat istoria, perfect adevărate. Într-un secol al egalităţii şi democraţiei absolute, sclavia este o instituţie depăşită, iar sclavia

aplicată unei anumite minorităţi poate duce la efecte catastrofice asupra societăţii albe care o practică şi o

luptă continuă pentru abolirea ei acolo nu este practicată. Dar, deoarece temeiul acestei lupte sunt interesele albilor, şi nu ale negrilor, abolirea sclaviei nu va duce la egalitate şi la emanciparea negrilor, ci la întărirea prejudecăţilor şi la rasism. Cât de mult seamănă America de azi cu cea a lui Tocqueville? Una din afirmaţiile sale a rămas neschimbată şi azi: „nu cunosc vreo altă ţară unde dragostea de bani să fie atât de importantă pentru oameni, şi în care să se simtă un dispreţ mai profund pentru teoria egalităţii permanente a proprietăţii”. Cu toate că Tocqueville îi considera pe americani „mai egali” decât în alte ţări, în sec. XIX, doar bărbaţii albi erau „egali”. Femeile nu votau, sclavia era încă legală în Sud. În zilele noastre, din ce în ce mai

Cu un dispreţ caracteristic francezilor, Tocqueville îi priveşte de

sus pe americani ca nefiind intelectuali, considerând ca nici o altă naţiune din lume nu are atât de puţini „indivizi învăţaţi”. Dacă ar putea călători azi prin SUA, ar vedea că majoritatea „intelectualilor americani” sunt consideraţi „liberali” sau „de stânga”. Este ţara cu cei mai mulţi absolvenţi de colegiu din lume, dar totuşi marea majoritate a acestora au ca singur scop o slujbă bine-plătită şi „beneficiile”. Tocqueville scria că „darul intelectului vine direct de la Dumnezeu, şi omul nu poate preveni împărţirea inegală a acestuia”. Cu toate acestea, versuri hip-hop sunt utilizate ca dovadă în emisiuni televizate pentru a demonstra că afroamericanii au intelectul mai puţin dezvoltat. Cu toate că aprobau educaţia publică gratuită, nici Tocqueville, şi nici Thomas Jefferson, nu ar fi putut privi cu ochi buni propunerea Consiliului Şcolilor din Kansas de a preda în şcoli Creaţionismul alături de evoluţionism în şcoală. Pentru Tocqueville America era un rai al democraţiei, care nu- şi impunea cu forţa propriil reguli. Americanii erau oricând gata să se ajute între ei. Astăzi ajutor nu înseamnă mai mult decât o donaţie minimă, ei fiin mai dispuşi să „ajute” alte naţiuni să se democratizeze. Cu toate acestea, America lui Tocqueville nu s-a schimbat în caracteristica ei esenţială – democraţia, egalitatea, libertatea. Astfel, cartea lui rămâne una dintre cele mai bine scrise şi detaliate descrieri ale Americii din sec XIX, şi nu numai, multe din aspectele surprinse de Tocqueville fiind valabile şi în zilele noastre.

puţine persoane cu drept de vot îl folosesc

28. Hegel despre rolul societăţii civile.

Este larg răspândită convingerea că Hegel a atribuit filosofiei o funcţie spirituală.Cu această afirmaţie în gând trebuie să înţelegem că, deţinând o formă supremă de cunoaştere, filosofii nu au avut niciodată pretenţia de a schimba lumea, după cum nici noi nu-i vom putea pretinde lui Hegel să se desprindă din lumea reala a timpului său. Nimic şi nimeni nu ne dă dreptul să transformăm filosofia sa într-o ideologie politică şi să o declarăm totalitară. Sistemul filosofic hegelian constituie vârful de lance al idealismului filosofic german. Este adevărat, autorul “Prelegerilor de filosofie a istoriei” a fraternizat, în tinereţe, cu principiile revoluţiei franceze şi a acceptat, spre finalul vieţii, soluţia monarhiei constituţionale ca modalitate ideală de guvernare. Filosoful german a emis, însă, idei ca caracter general-uman şi a elaborat o filosofie a dreptului profund etică şi raţională. I s-a părut raţional lui Hegel să construiască un sistem de organizare politică după modelul cetăţii ateniene din Grecia antică. I s-a părut natural să acorde maxime prerogative reprezentantului absolut al statului şi nu filosofului, contrar procedurilor lui Platon din dialogul “Republica”. În a sa filosofie a istoriei Hegel a apărat punctul de vedere al unui stat ideal considerat ca entitate subiectivă transcedentală care îşi are propria raţiune de a fi. Cu o constituţie mai apropiată de realitatea ontologică de cât de realitatea social-politică, idea statului hegelian a devenit forma cea mai grăitoare de manifestare a “raţionalului în sine şi pentru sine”, statul fiind expresia etică a libertăţii umane. Destinul conceptului de societate civilă în opera lui Hegel trebuie judecat de pe un palier teoretic în care statul apare ca întruchipare absolută a ideilor universale de libertate, dreptate şi moralitate. Totodată, statul exprimă ideea de întreg, de unitate civilă deplină şi reprezintă un factor unic de stabilitate socială şi politică. În privinţa societăţii civile lucrurile nu sunt deloc simple. Semnificaţiile acestei sintagme nu pot fi concentrate într-o singură definiţie. Conceptul are o lungă istorie : se naşte în antichitatea greacă şi apare la Aristotel sub forma acelui „politike koinonia”. Este tradus de latini prin „societas civilis”, este preluat de minţile luminate ale Renaşterii şi devine element “propagandistic”în marea epopee culturală şi educaţională din Secolul luminilor. Cuibărită în mintea lui Hegel, ideea de societate civilă reprezintă treapta de mijloc pe drumul organizării sociale de la familie la stat. Oricum, simpla numire a contextelor sociale, adică familia, societatea şi statul, nu este suficientă pentru a dezvălui profunda atitudine antropologică a lui Hegel. Este necesar să precizăm că Hegel a aşezat omul, respectiv persoana, în centrul preocupărilor sale juridice, l-a definit ca subiect al filosofiei morale şi l-a transformat în cetăţean, ca membru deplin al societăţii civile. În prelegerile de filosofie a dreptului gânditorul german stabileşte că la baza constituirii societăţii civile se află 3 momente esenţiale :deplina coerenţă între trebuinţele individuale şi sistemul trebuinţelor socialeasigurarea libertăţii individuale, în accepţiune hegeliană, desigur, alături de ocrotirea proprietăţiiimpunerea unei puteri administrative care să aibă grijă de interese particulare şi comune ale societăţii[1]

Referindu-se la ideea de stat Hegel şi-a imaginat o structură piramidală de organizare politică şi administrativă. În prefaţa “Prelegerilor de filosofie a istoriei” gânditorul german a oferit un top cratologic în cadrul căruia locul suprem revine monarhului. Următorul nivel este ocupat de funcţionarii de stat şi guvernanţi iar ultimul loc revine corporaţiilor şi stărilor. Este evident că, pentru prinţul idealismului, cum a fost numit deseori Hegel, organizarea internă a statului este o chestiune profund raţională şi ţine de o ordine logică apriori stabilită. Relaţia individului cu statul este mediată de societatea civilă, în sensul că realizarea idealurilor individuale este în strânsă legătură cu satisfacerea intereselor comune ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte, libertatea individuală se obţine printr-un exerciţiu intuitiv în urma căruia voinţa individuală se supune de bună voie interesului general, adică puterii statale. Armonia în societate şi constituirea unei organizări sociale profund etice, crede Hegel, este rezultatul punerii de acord a intereselor individuale şi subiective cu interesul general şi obiectiv al statului. În spirit etic, profesorul de la Heidelberg mizează pe puterea societăţii civile este de “a veghea” ca ,monarhia constituţională, care este formă ideală organizare a statului, să nu alunece în tiranie, statul rămânând ceea ce a fost dintotdeauna adică “întruchiparea ideii divine pe pământ” Observăm că filosofia politică hegelienă are un profund caracter moral. Gânditorul, născut la Stuttgart în 1770 , acordă naţiunilor dreptul de a-şi făuri istoria afirmând că interesele particulare sunt tributare satisfacerii intereselor statale. Idealul unităţii particularului cu universalul, în plan istoric şi politico-administrativ, este dus mai departe de Hegel atunci când susţine că “statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui particular.”[2] Pentru a surprinde, în manieră economică esenţa conceptului hegelian de societate civilă este suficient să întreprindem o fină analiză a conceptelor de “stare exterioară” şi “stare bazată pe nevoi”, concepte întâlnite în cea de a treia parte a Filosofiei dreptului. Teoria statului pe care o întemeiază nu este atât de obscură încât să nu sesizăm că “starea exterioară” despre care vorbeşte Hegel este locul întâlnirii dintre monarh şi cetăţeni, este spaţiul afirmării depline a libertăţii bazată pe determinare autoimpusă. Apartenenţa la o stare socială sau alta devine condiţia supremă a obţinerii libertăţii individuale. “Când se spune că omul trebuie să fie ceva, prin aceasta se înţelege că el trebuie să aparţină unei stări sociale anume […] Un om lipsit de condiţie socială este o simplă persoană privată şi nu se află în universalitatea reală.”[3] Trebuie să reţinem că Hegel a fost, în primul rând, un filosof idealist, a cărui gândire nu a încremenit la nivelui unui cult al statului, adică la nivelul spiritului obiectiv, ci a fost profund şi definitiv ataşat de Ideea absolută. Una din nuanţele subtile ale spiritului universal se referă la spiritul-naţiune. Fiecare popor are propria sa istorie ghidată de un spirit naţional specific, care atinge cea mai înaltă formă de exprimare în cadrul statului-naţiune.

29. Revoluţie şi reformă în în opera iluminiştilor moldoveni.

O revoluţie (din latină: revolutio = „schimbare de sens”) este o schimbare politică semnificativă care are loc de regulă într-o perioadă relativ scurtă detimp. Prin extensie, o revoluţie poate avea loc pe domeniile socioeconomic, cultural, industrial, intelectual, filozofic, religios, informaţional, ştiinţific ş.a. Revoluţiile se pot combina, precede sau succede una pe alta. REFÓRMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți).

In deplin acord cu opiniile lui A.Russo erau єi convingerile lui M.Beideman despre cauzele rгscoalelor

In deplin acord cu opiniile lui A.Russo erau єi convingerile lui M.Beideman despre cauzele rгscoalelor populare. El ridiculeazг miopia guvernului юarist, care susюinea cг toate ideile

periculoase vin "de peste mare" єi sоnt "un ecou al partidelor de acolo, ba a democraюilor, ba a

chiar єi a comuniєtilor". E o rгtгcire jalnicг, scrie

trebuie sг fii un democrat pentru a te indigna оmpotriva samavolniciei; poюi

detesta jaful єi neadevгrul chiar єi neavоnd nici o idee despre existenюa comunismului. Rгscoala rusг este un rezultat al conєtiinюei de propriile forюe, al conєtiinюei de nocivitatea єi inechitatea atmosferei.

M.Beideman: "

constituюionaliєtilor, uneori a republicanilor

Nu

30. Teoria comportamentului politic. Behaviorismul.

behaviorismul (știinţa despre comportare) – una din direcţiile de bază din sociologia și politologia americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea. Forma clasică a behaviorismului și-a atins apogeul în 1920-1930. Behaviorismul a devenit destul de popular în

cercetările politologilor americani datorită faptului că comportamentul politic al omului putea fi supus observărilor, supus unei evidenţe empirice. Un nou avânt a luat behaviorismul după cel de al doilea război mondial.

Abordarea behavioristeă (comportamentală). Pentru prima dată această metodă a fost descrisă de către americanul (unde și ia naștere această abordare), Wudo Wilson la sfârșitul seco- lului al XIX-lea. Presupune cercetarea fenomenelor și proceselor politice în baza comportamentului unei personalităţi aparte sau a unui, sau mai multor grupuri sociale. În dezvoltarea acestei abordări și-au adus contribuţia un șir de savanţi americani: A. Bentley, C. Meriam, G. Lassual etc.

După cum am mai menţionat anterior această abordare cu noi ritmuri s-a practicat după cel de al doilea război mondial. Prin ce se explică aplicarea acestei abordări? Politica în multe cazuri de manifestare a sa se face la nivel individual. Însă forme-le de activitate în grup sunt determinate în baza analizei com-portamentului indivizilor care sunt uniţi în grupuri. Drept motiv de participare în politică această abordare consideră orientările psihice ale individului. Această abordare folosea pe larg diferite metode empirice și calitative împrumutate din psihologie, sociologie, economie, cibernetică, matematică, geografie, medicină etc. Metoda re-spectivă luase un avânt atât de mare în cercetarea vieţii politice că mulţi politologi au început a vorbi despre o revolţie behavio-ristă în știinţa politică. Termenul behaviorism este înlocuit de către savanţii ameri-cani prin noţiunea de behaviorialism. Prin aceasta s-a încercat de a evidenţia aspectul abordării de comportament în știinţa politică. Behaviorialismul în politologie a permis de a studia comportamentul individului atât în situaţii formale cât și nefor-male. Sub influenţa ideilor lui Z. Freud pe larg se aplica psihoa-naliza în calitate de metodă în cercetări. Aceasta a permis de a descoperi motivele ascunse, subconștiente de comportare a individului. Behavioralismul își punea scopul de a determina le-gităţile comportării oamenilor în politică, reacţia oamenilor la stimulările politice.

Behaviorialismul își punea scopul de determina pricinile reale și parametrii comportamentului politic la nivel de mase, bazându– se pe analiza diferitor aspecte ale comportamentului oameilor ca participanţi ai procesului politic.Abordarea dată a ermis cercetătorilor de a ieși din cadrul abordării tradiţionale instituţionale, abordare cu rădăcini în an-tichitate, și a pune accentul pe dimensiunea psihologică a poli-ticii. Aceasta a permis de a supune unei analize fenomenele și relaţiile politice, ţinându-se cont de aprecierile, opiniile, moti-vele, dispoziţiile participanţilor nemijlociţi ai procesului politic.

Însă, descriind comportamentul exterior al oamenilor beha-viorismul nu scoate în vileag motivele interne ale comportării oamenilor în politică. S-a dovedit a fi o abordare limitată a proce- sului politic. Deoarece accentul se punea pe organizarea chesti-onărilor, apecierea opiniei publice, analiza rezultatelor alegerilor etc, folosindu-se pe larg metodele calitative. Și încă un aspect negativ. Adevărate se considerau numai acele fapte care puteau fi observate și puteau fi confirmate empiric sau erau obţinute în baza unor metode formalizate, matematice.

Ca rezultat, în afara cercetărilor rămâneau multe aspecte complexe ale vieţii politice, multitudinea legăturilor și relaţiilor reciproce. Și încă un aspect în detrimentul abordării date. Metodologia behavioristă nu lua în consideraţie aspectele paradigmelor, valorilor, ideologiei. Din aceste considerente cercetările nu permiteau de a face concluzii teoretice cu privire la fenomenele și procesele politice, nu erau în stare să amplifice baza teoretică a știinţei politice.Din aceste considerente la sfârșitul anilor 60 behavioriștii își revăd unele principii de bază. Astfel, postbehavioriștii au de-clarat că în politică trebuie să fie precizată problema valorilor. Savanţii americani înlocuiesc behaviorismul prin unele axiome generale ale teoriei alegerii raţionale folosite pe larg în econo-mie. Adepţii acestei abordări în politologie consideră că structurile sociale și politice, politica și puterea sunt secundare faţă de individ. Ei evidenţiază în comportamentul indivizilor motivele raţionale și nu cele biopsihice care stau la baza behavioriștilor. Teoreticenii alegerii raţionale confirmă că individul are un com-portament conștient generat de principiul spiritului utilitar: „ob-ţinerea unui rezulat maximal cu cheltuieli minime”.

Behaviorismul [1] (din engl. behaviorism, behaviour = comportament; fr. béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conştiinţei sau la procesele mentale interne. În limba română se foloseşte uneori şi sinonimulcomportamentism [2] .

Influenţa behaviorismului în ştiinţele sociale

Cu toate că ştiinţele sociale nu au fost influenţate niciodată de behaviorismul clasic, anumite aspecte izvorâte din sfera doctrinelor behavioriste au penetrat câmpul teoretic al acestora [3] . Aşa cum a fost dezvoltat de Watson şi Skinner, bevaviorismul respingea teoretizarea, favorizând o psihologie experimentală, care avea în vedere reacţii de tip stimul-răspuns [4] . Metodologia behavioristă, în care se caută relaţii statistice între variabile dependente şi independente, a dus la

cercetări în psiho-sociologie, legate de formarea opiniilor indivizilor în grup [5] . În acest sens, Emile

său

Durkheim este

despre sinucidere [6] . Studiul corelează rate locale ale sinuciderii cu variabile sociale mai largi (religie, status sociale etc).

în

cel

mai

influent

sociolog

pozitivist,

exemplificând

metoda

studiul

31. Teoria comportamentului electoral. Abordare psihologico-politică.

Inainte de oricine Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin aparitia in 1895 a lucrarii “Psihologia multimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul – contagiune. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare formandu-se un “suflet colectiv” cu prezinta trasaturi distincte. In aceste conditii se poate pune problema caracteristicilor unei astfel de multime de vreme ce ea este alcatuita din mai multi indivizi care isi pierd in mare masura constiinta de sine. Membrii unei astfel de comunitati se supun Legii unitatii mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele gruplui respectiv. MOTIVARE, AŞTEPTĂRI, JUSTIFICĂRI, SPERANŢE, DORINŢE.

O astfel de multime are cateva caracteristici care o definesc. In primul rand intre mebrii care o alcatuiesc are loc o uniformizare a reactiilor (Legea uniformizarii actiunilor). Membrii grupului au un sentiment de siguranta in interiorul maselor. Masele dupa cum spune Gustave Le Bon sun impulsive versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece intr-un moment de la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo explicatie foarte pertinenta pentru aceasta, iar prin faptul ca sunt impulsive se poate explica si atitudinea lor profund irascibila. De asemenea masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte usor induse. Aceasta caracteristica este valabila atat in cazul maselor mari de oameni cat si in cazul celor alcatuite dintr- un numar mai mic de indivizi, deoarece nu este nevoie de un numar mare de oameni intr-un grup pentru ca faptele reale sa fie inlocuite in constiinta grupului respectiv de halucinatii, reprezentari care sa se potrivesca cu sistemul grupului. Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul individual. Astfel grupul este intolerant autoritar si de cele mai multe ori conservator in convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de rasa, religie, sex etc. Nu in ultimul rand moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate acestea multimile sunt capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul. Din cele pe care le-am mentionat in paragrafele anterioare putem trage concluzia ca din punctul de vedere al lui Gustave le Bon maselele sunt o forma de organizare sociala care suporta foarte multe critici, iar pe cea mai mare si cea mai importanta le-o aduce el insusi. In momentul in care masele au puterea intervine haosul din cauza dezorganizarii interioare pe care ele insele sunt cladite. Cu toate ca nu putem critica punctul de vedere al acestui autor putem totusi sa facem cateva observatii cu privire la cele pe care le afirma. Trebuie sa spunem in primul definitita pe care o da Gustave Le Bon multimilor este mult prea generala si de aici se pot ivi multe probleme, pentru ca o multime nu poate fi constituita doar din indivizi care se aseama in principal prin scopul comun pe care il au si difera din punct de vedere al convingerilor politice, sex, rasa, religie. Putem oferi un exemplu in sprijinul afirmatiei ca definitia lui Le Bon este incompleta. Sa luam drept caz de lucru o miscarea ecologista de lupta impotriva poluarii cu deseuri radioactive rezultate din procesele de fusiune nucleara ce au loc la centrala nucleara de la Cernavoda. Membrii acestei organizatii desi diferiti au un scop comun: militeza pentru inchiderea centralei nucleare pentru ca ea polueaza mediul. Exista insa un grup de cativa indivizi care desi sunt membrii activi in aceasa

organizatie ei au un scop ascuns si anume sa inchida centrala nu pentru ca polueaza ci pentru ca exploatarea miniera din localitatea X de unde se extrage uraniul ii ameninta ca s-a gasit un nou zacamant pe pasunile care le apartin, motiv pentru care ei vor fi deposedati. Ei vor sa inchida centrala nucleara penru ca astfel nu vor mai fi desproprietariti si nu din considerente ecologice. In concluzie criteriul scopului comun este incomplet in definitia data pentu ca int-o masa de oameni unii pot avea scopuri diferite insa cel mai important toti au motivatii diferite. De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului conform caruia un lider carismatic poate determina masele sa actioneze hipnotic, ignorandu-si astfel propriile convingeri. Este adevarat ca din varii motive intr-o masa de oameni fiecare individ se comporta diferit decat ar face-o in mod izolat, dar ese greu de crezut ca un om poate fi manipulat fara ca el sa mai fie raspunzator de actiunile sale. Actiunile fiecaruia dintre oameni poarta in permanenta amprenta individualitatii si a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor si a credintelor personale.

In conformitate cu cele descrise anterior, urmarind sistemul lui Gustave Le Bon, situatia

electorala din turul doi al alegerilor prezidentiale din Romania ar fi trebuit sa difere de cele care au

fost inregistrate oficial. In al doilea tur de scrutin liderul carsmatic Corneliu Vadim Tudor si-a amplificat toate trasaturile de caracter pe care trebuie sa le aibe un conducator de mase (calitatile liderului vor fi expuse mai tarziu pe parcursul prezentei lucrari), motiv pentru care ar fi trebuit sa atraga un numar mult mai mare de elector decat cel inregistrat la finele scrutinului. De aici putem trage urmatoarele concluzii teoria despre hipnotizarea maselor este partial adevarata, maselelor pot

fi controlate, intr-adevar, dar nu pana la nivelul de hipnoza pe care il afirma Le Bon. Cu toate acestea nu trebuie sa trecem cu vederea importanta si valoarea lucrararii “Psihologia multimilor” a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie in explicarea comportamentului social.

O perspectiva diferita asupra copmprtamentului social ne este oferita de catre Herbert

Blumer (1900 – 1972) care transforma contagiunea mentala despre care vorbea Le Bon in contagiune comportamentala. In acest sens el propune o noua teorie: Teoria reactiilor circulare.

Aplicand modelul lui Blumer la realitatea inconjuratoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Sa presupunem ca la un moment dat intr-o rezerva de spital se gasesc mai multi pacienti internati, dintre acestia unul dintre ei urmeaza a suporta o interventie chirurgicala peste un scurt timp. Acest pacient este linistit in ceea ce priveste reusita operatiei pentru ca medicul in cauza ii inspira incredere, cu toate acestea el discuta cu colegii de rezerva cu privire la practicile medicale.

32. Abordarea economică a comportamentului electoral.

Teoriile raţionaliste au la bază opera deschizătoare de drumuri al lui Anthony Downs care, prin lucrarea An Economic Theory of Democracy (1957), transpune conceptul de raţionalitate economică în ştiinţele politice şi în analiza comportamentului electoral, descriind pe aceasta baza

comportamentul raţional al alegatorilor. Opera acestuia este revoluţionară în studiul comportamentului electoral deoarece este primul cercetător care introduce pe lângă votul tematic şi

o altă perspectivă faţă de clasicul vot pe baze sociale, şi anume votul văzut ca un calcul raţional

bazat pe utilitate, raţionalitatea referindu-se lamijloc şi nu la scop (Downs: 1957). Teoriile raţionaliste pot fi clasificate în două subgrupe: prima categorie se bazează pe deducţia deciziei electorale pe baze economic-utilitariste (votul economic), iar cea de-a doua se bazează pe deducţia deciziei electorale din considerente de natură politică (votul prospectiv versus votul retrospectiv). Votul economic – consideraţii generale. În ceea ce priveşte prima subgrupa, aceasta, s-ar putea spune, că este formată din două şcoli de gândire diferite: teoriile egocentrice, respectiv teoriile sociotropice alevotului economic. Dar mai înainte de a le explicita se impune să ofer o definiţie generală a votului economic: “în general votul economic este văzut ca o expresie a egoismului (a interesului de sine), o solicitare directă ce priveşte rezolvarea doleanţelor de naturăeconomică”. Cu alte cuvinte votul economic semnifică faptul ca un oarecare alegător acorda votul său unui partid sau altuia exclusiv pe baza, ori ,,analizând” situaţia economiei fie personală fie naţională. O altă lucrare care poate fi considerată ca contribuind la punerea bazelor votului economic scrisă imediat după opera lui Downs este The American Voter (1960) în care Angus Campbell întroduce între factorii care influenţeaza deciziile electorale personale, respectiv rezultatele alegerilor şi sintagma ,,nature of times” (natura timpului), referindu-se la cât de bine se poate descurca o persoană într-un moment anume. Astfel făcând diferenţa economică între ,,timpuri bune” şi ,,timpuri rele”, menţionează că ,,depresiunile şi panica sunt asociate cu acţiuni îndreptate spre schimbare politică”. Prin introducerea acestei idei, ca şi în cazul lucrării lui Downs, se

orienteaza atenţia asupra importanţei fenomenului economic asupra votului şi politicului în general .În plus, cu toate că acesta nu utilizează deloc sintagma ,,vot economic”, iar studiul acestuia nu este axat preponderent asupra problematicii economice, Campbell construieşte un indicator denumit ,,economic outlook” prin care doreşte să îmbogaţească baza explicativă a votului partizan (după modelul socio-psihologic respectiv modelul Michigan). Acesta este ,,o variabilă atitudinaleconomică semnificativă politic”. Conceptul de ,,economic outlook” este o îmbinare de atitudini economice generale şi are o relevanţa pentru o serie vasta de decizii politice. O altă descoperire a autorului este căci conceptul transcende clasele sociale, afilierile partizane şi grupurile socio-economice. Poate cea mai semnificativă descoperire a autorului este divizarea conecptului în două dimensiuni: viziunea alegătorului asupra propriei situaţii economice şi viziunea acestuia faţă de condiţiile de afaceri (,,business conditions”) de nivel naţional. Chiar dacă există o serie de diferenţe între cele două dimensiuni ambele au în mare masură aceleaşi implicaţii asupra comportamentelor şi predispoziţiilor politice. Autorul menţionează că în testarea empirică a acestui indicator nu a fost facută diferenţa între cele două dimensiuni, ci acest indicator a fost testat în mod solidar. Chiar şi în aceste condiţii se demonstrează că ,,economic outlook”-ul publicului este asociat cu alegerea partinică între candidaţii la preşedenţie, în plus se demonstrează că şi participarea politică este asociată cu ,,economic outlook”-ul. După lucrările incipiente ale lui Downs şi Campbell teoriile votului economic se dezvoltă vertiginos. Astfel legătura dintre vot (preferinţele electorale) şi economie a fost pentru prima oară expres atestată ştiinţific, într-o lucrare de cercetare de Gerald Kramer în 1971. Acesta a cercetat variaţii ale cotei de voturi (,,vote share”) a partidului republican din Statele Unite ale Americii între 1896 şi 1964 în funcţie de unii indicatori economici: şomaj, venitul real pe cap de locuitor, indexul preţurilor, deasemenea au fost incluse două variabile ,,politice”: prezenţa la guvernare (,,incumbency”) şi efectul de augmentare a voturilor pentru congres a partidului din care face parte un anumit candidat la preşedinţie (,,presidential coattails”). Rezultatele analizei demonstrează că în timp ce venitul real şi inflaţia manifesta un efect pozitiv asupra votului, în cazul şomajului nu se descoperă nici un efect sesizabil. Cercetarea intreprinsa de Kramer nu este în mod necesar importantă la nivel practic ci, în opinia mea, acesta are o mult mai mare importanţă de ordin teoretic deoarece stabileşte (bazându-se în mare masură pe lucrarea lui Downs) o noua direcţie de cercetare a comportamentului electoral. Rezultatele şi metoda lui Kramer au fost discutate şi contestate de diverşi autori (în special economişti) dar fără a-şi pierde valorea pentru teoriile comportamentului politic. Cu toate că au existat şi alte cercetări ulterioare lui Kramer, Morris Fiorina (1978) este cel care dezvolta şi nuanţează problema influenţei economice asupra votului. Deasemenea Fiorina este cel care leagă explicit, respectiv combină cele două “grupe” ale teoriilor alegerii raţionale prin introducerea ideii de vot economic retrospectiv (Fiorina: 1978) (ideie care va fi prezentată pe larg în secţiunea următoare). Revenind acum la cele doua sub grupe ale votului economic evaluarea egocentricăare la bază ideea potrivit căreia alegătorul evaluează economia pe baza situaţiei financiare personale. În schimb în mod tradiţional evaluarea sociotropică se referă la evaluarea stării economiei naţionale şi acordarea votului pe baza acestei evaluări. Kinder şi Kiewiet arată că evaluările egocentrice nu pot fi demonstrate, alegătorii găsind alţi ,,vinovaţi” pentru starea financiară personală decât guvernul, dar, totuşi identifică faptul că evaluarea sociotropică nu este una pur altruistă pentru că îmbunătaţiri înstarea economiei naţionale vor duce şi la îmbunatăţiri în situaţia financiară personală şi chiar dacă cele două evaluări sunt plasate la diferite nivele acestea nu sunt neapărat exclusive (Markus: 1988), existând mai multe studii care demonstrează caraterul eterogen al alegătorilor în utilizarea celor două viziuni. Deasemenea cele două evaluări sunt văzute de Weatherford ca punctele extreme ale unei drepte, alegătorul plasându-se oriunde pe respectiva dreaptă. Astfel se deschide posibilitatea teoretică ca cetăţenii aceluiaşi stat să utilizeze în acelaşi timp evaluări diferite. Eric Belanger şi Jean-Francois Godbout demonstrează (utilizând noţiunea de sofisticare politică) că starea economiei naţionale este mai importantă pentru formarea opţiunii electorale decât nivelul bunăstării personale, indiferent de nivelul de sofisticare al individului. Astfel alegătorii mai puţin sofisticaţi folosesc situaţia economică naţională ca bază a votului iar cei mai educaţi se caracterizează prin utilizarea ambelor evaluări de tip economic.

33. Etapele istorice ale dezvoltării ştiinţei politice.

ETAPE ALE APARIŢIEI sI DEZVOLTĂRIIGÂNDIRII POLITICE. Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este procesul ce permite întelegerea modului în care a aparut si s-a dezvoltat politologia ca stiinţă si în acest domeniu, analiza este structurata în functie de diferitele etape de progres social:

• perioada antichitatii, caracterizata prin aparitia elementelor constitutive ale viitoarei stiinte;

• perioada feudala, caracterizata prin dominatia fenomenului religios;

• perioada Renasterii, de care se leaga punerea bazelor politologiei ca stiinta;

• epoca moderna, caracterizata prin extinderea sferei de cuprindere a stiintei politice;

• perioada postmoderna, când politologia se afirma ca stiinta politica aparte

Emanciparea ştiinţei politice a avut loc în 2 etape:

I. mij sec XIX, vizează separarea politologiei împreună cu sociologia de restul ştiinţelor socio-umane II. sf sec XIX separarea ştiinţei politice de sociologie, formarea ca ştiinţă în sensul actual cu domeniul de interes şi de studiu marcat. Un rol important în definitivarea organizării politologiei ca domeniu ştiinţific i se atribuie infiinţării şcolilor superioare de ştiinţe politice în spaţiul occidental: Franţa, Italia, UK, USA, Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. 1857 – colegiul din Columbia (SUA) – prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, avea scopul de a cerceta procesele politice americane. 1912- prima catedră de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra. Apariţia ştiinţei politice ca ştiinţă autonomă. 1954- Eugen Fisher Baling propune termenul de „politologie” ca denumire pentru ştiinţele politice. Se presupune că în acelaşi an, în Franţa, a fost propus acelaşi termen de Andre Therive. Specificul constituirii ştiinţei politice în RM. La sfîrşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei Superioare de Atestare a URSS de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale cu rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Sunt fondate primele catedre de politologie, cu scopul formării culturii politice a mentalităţilor şi comportamentelor democratice.

Din aceste considerente este necesar, productiv de a examina apariţia şi dezvoltarea gîndirii politice în cadrul etapelor divizării întregii istorii a societăţii umane: Lumea antică, Evul mediu; Vremea nouă, etapa contemporană. Noi evidenţăm trei etape de dezvoltare a ştiinţei politice:

preistoria ei (mituri, legende, învăţătrui filozofice, etico-politice etc), formarea bazelor ştiinţei politice şi instituţionalizarea ei. În această perioadă ştiinţa politică trece prin epoca Renaşterii, Reformei, Industrializării, Luminilor.

34. Programul politic al lui Voltaire.

Vorbind despre Voltaire, compatriotul său Victor Hugo spune că "acesta nu este un om, este un veac". Deşi nu a avut idei politice explicite, elaborate totuşi s-a pronunţat asupra acestui domeniu într-o manieră iluministă. Teza sa principală este aceea a subordonării politicii faţă de raţiune (raţionalitatea politicului). "Raţiunea normală", cum o numeşte el, şi care-şi subordonează politica, nu este altceva decât raţiunea de a fi a burgheziei. El se pronunţă contra iobăgiei, sărăciei şi mizeriei, a lipsei de drepturi de care se lovea "starea a III-a". Deci, toate rânduielile feudale trebuie să dispară, deoarece nu mai corespund raţiunii normale. Dar, ca alternativă la feudalitate el insistă pe necesitatea unei societăţi în care să domine proprietatea privată asupra pământului şi modul burghez de proprietate. În lucrările sale principale: Scrieri filozofice, Despre guvernământ, Tratat despre toleranţă, el critică ordinea feudală susţinând societatea nouă, burgheză. Principiul societăţii burgheze este inegalitatea socială. Libertatea devine astfel o consecienţă a proprietăţii private, ca raport de determinare de la proprietatea privată la libertate. În opinia sa, dacă erai posesor al unei proprietăţi, dispuneai de libertate, ceea ce era firesc şi legitim. Deci, egalitatea depinde de proprietate, iar proprietatea se putea obţine pe mai multe căi, întâmplarea jucând un rol mare, în acest sens. El manifesta un profund dispreţ pentru teoria egalitaristă a lui J. J. Rousseau, faţă de contractul social, producător de egalitate a oamenilor. El respinge legitimitatea egalitarismului prin faptul că în societate trebuie să existe şi oameni lipsiţi de proprietate pentru a-şi vinde forţa de muncă celor avuţi. Concepţia sa despre educaţie constă în a susţine că educaţia trebuie făcută numai de burghezie, deoarece numai ea dispune de pregătire şi aptitudinea necesară cetăţeanului bine crescut, bine educat. După el, "atunci când gloata începe să se gândească, totul este pierdut". De aceea, muncitorii, ţăranii, negustorii (starea a III-a) trebuie ţinuţi în ignoranţă dearece aşa este mai uşor să fie conduşi, convinşi şi chiar constrânşi. Ca formă de guvernământ, Voltaire preferă o monarhie iluminată, în care regele trebuie să devină un filozof şi să se înconjoare de o suită de filozofi

(sfetnici, guvernanţi). Pentru a se menţine, "monarhul filozof" şi anturajul său de oameni luminaţi trebuie să consimtă la anumite reforme burgheze. Voltaire, deşi este întemeietorul deismului în istoria filozofiei, respinge religia deoarece ea se confundă cu superstiţiile, cu fanatismul. El cere desfiinţarea tribunalelor ecleziastice care funcţionau contra ereticilor şi ale căror sentinţe nimiceşte libertatea religioasă. În spiritul concepţiei sale raţionaliste el cere înlăturarea despotismului, inchiziţiei, privilegiilor, torturii- contrare raţiunii umane. "Cel mai bun guvernământ -consideră el- pare să fie cel în care toate stările sunt în egală măsură protejate de lege. Legile trebuie să fie simple, uniforme, nici prea aspre nici prea slabe. Judecătorii nu trebuie să fie stăpâni, dincontră ei trebuie să fie cei dintâi supuşi, martirii legii".

35. Teoria statului de drept.

Noţiunea Stat de drept este, în general, utilizată pentru a sublinia diferenţele existente între regimurile democratice şi regimurile autoritare(dictatoriale). În teoria politică, prin stat de drept se înţelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, totodată, asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. Instituţia superioară căreia i se subsumează alte legi şi norme este Constituţia. Din perspectiva statului de drept, Constituţia - ca normă superioară - este o expresie a cetăţenilor şi reprezintă puterea populară. Prin mecanismele democratice de control prevăzute într-un stat de drept este asigurată conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

36. Teoria statului bunăstării. În sistemele democratice, guvernarea îndeplineşte funcţiile de menţinere a

36. Teoria statului bunăstării.

În sistemele democratice, guvernarea îndeplineşte funcţiile de menţinere a securităţii, de furnizare a serviciilor publice şi asigurarea unui tratament egal în faţa legii. Conform lui Ronald W. Johnson şi Henry P. Minis Jr. “în statele bunăstării vestice aceste funcţiuni iau forma unui contract între autorităţi şi cetăţeni”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996) Astfel, participarea cetăţenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar şi pentru a-l pune în aplicare şi a monitoriza respectarea drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin acest contract. Direcţiile noului discurs în sfera politicilor sociale, corespunzător “modului social de regularizare economică” în care normele muncii şi ale incluziunii sociale sunt centrale. (Hornemann Moller, Iver, cf. ***, 2001:

167). Piaţa globală şi mecanismele proprii globalizării specifice liberului schimb dizolvă autoritatea statelor naţionale modelând deciziile la nivel naţional în funcţie de parametrii supra-naţionali. “Neo- libealismul propune un mod de guvernare care cere fiecărui stat să îşi schimbe organizarea internă pentru a se confrunta cererilor competiţiei de pe piaţa globală şi să renunţe la toate formele ei de intervenţie”. (Gamble, Andrew, 2001: 44). ‚Principiile pe care este fondat statul bunăstării modern implică astfel ‚responsabilitatea naţională faţă de bunăstarea tuturor cetăţenilor săi şi contribuie la consolidarea ideii de naţiune şi integrare socială’. (Olsen, Johan P., 1996: 257). Contractul există la diverse nivele: constituţia defineşte principiile de bază ale contractului, legile naţionale şi subnaţionale şi procedurile oferind un cadru, şi contractul devine operaţional la nivel local”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996). Astfel participarea cetăţenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar şi pentru a-l pune în aplicare şi a monitoriza respectarea drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin acest contract. Această premiză are o importanţă deosebită în contextul actual dictat de inferenţele dintre suveranitatea naţională şi diversele organisme internaţionale care tind să preia, în virtutea principiului subsidiarităţii diferite atribute al statului naţional ştirbind astfel din exercitarea suveranităţii naţionale. Se pune astfel problema în ce măsură statul bunăstării naţional nu va pierde tot mai mult teren privind controlul serviciilor şi beneficiilor sociale oferite, în favoarea unor organisme supranaţionale. Cu toate acestea, se poate spune, luând în considerare tendinţele recente la nivelul Uniunii că nu se prevede constituirea în viitorul apropiat a unui model unic în politica socială aşa cum s-a realizat în politica economică – uniunea vamală, moneda unică, piaţa unică. Politica socială va rămâne probabil de competenţa naţională în acord însă cu principiile subsidiarităţii acceptate de UE. (Mărginean, Ioan (coord.),

2001).

Redefinirea bunăstării sociale este dictată de presiunile exercitate la nivel naţional şi

internaţional. ”Reforma modelului economic si social european (

cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată”. (Prodi,

Romano 2001: 8). Manuel Castells propune un nou concept: acela de stat reţea ca un răspuns la inovaţiile şi transformările continue atât la nivel european cât şi la nivel internaţional (Castells, Manuel, 2000: 339). Analiza lui Gosta Esping-Andersen asupra economiilor post-industriale pleacă de la premiza că transformarea post-industrială este instituţional predictibilă şi determină şi motivează traiectoriile naţionale. Diferitele tipuri de regimuri ale bunăstării pe care naţiunile le-au consolidat în ultimele decade au de un efect durabil şi puternic asupra modalităţii în care strategiile de adaptare pot şi vor fi continuate (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 4). Gosta Esping-Andersen, în revizuirea tiplologiei statelor bunăstării, atrage atenţia asupra faptului ca obiectul studiului său sunt regimurile bunăstării şi nu statele bunăstării. În formula revizuită, cele trei regimuri ale bunăstării sunt: regimul bunăstării liberal, regimul bunăstării social democratic şi regimul bunăstării conservativ (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 85). Redefinirea modelului european de politică socială nu poate să nu ia în considerare modelul scandinav de succes al statului bunăstării, crizele cu care s-a confruntat şi soluţiile găsite. În continuare vom analiza aspecte ale trecerii de la modelul statului bunăstării de tip Keynesian la cel de tip Schumpeterian în Danemarca şi Suedia. Modelul Nordic european în domeniul ocupării forţei de muncă a reprezentat un model alternativ pieţei libere şi politicilor neo-liberale promovate în Statele Unite şi în Marea Britanie. Începând cu anul 1994, Danemarca, ţară bine cunoscută pentru sistemul generos de beneficii pentru şomaj, a schimbat politica în domeniul forţei de muncă. S-a trecut de la “politici pasive” (orientate spre primirea de beneficii) la “politici active” (bazate pe pregătire şi educaţie), care “au menţinut elementele majore ale modelului nordic” (Etherington, David, cf ***,2001: 147), sau ale modelului social democrat, în concordanţă cu tipologia elaborată de Gosta Esping Andersen.

solidariste a statului social (

necesită conjugarea tradiţiei

)

)

A welfare state is a "concept of government in which the state plays a key role in the protection and promotion of the economic and social well-being of its citizens. It is based on the principles of equality of opportunity, equitable distribution of wealth, and public responsibility for those unable to avail themselves of the minimal provisions for a good life. The general term may cover a variety of forms of economic and social organization." [1]

Modern welfare states include countries such as Norway and Denmark which employ a system known as the Nordic model. The welfare state involves a direct transfer of funds from the state, to the services provided (i.e. healthcare, education) as well as directly to individuals ("benefits"). The welfare state is funded through redistributionist taxation and has been referred to as a type of "mixed economy". [2]

Социа ́льное

госуда́рство (нем. Sozialstaat; государство

всеобщего

благосостояния, государство

всеобщего

благоденствия) —

политическая

система,

принципом социальной

сглаживания

социальных различий и помощи нуждающимся [1] . Стремление к социальному государству является одним из ключевых положений политических программ социал-демократов. Упоминание о социальном государстве содержится в конституциях и других высших законодательных актах многих стран.

Теория

гарантии обеспечиваются путём государственного регулирования экономики (прежде всего, крупного

перераспределяющая справедливости ради

материальные

блага

в

соответствии

с

достижения

каждым

гражданином

благоденствия

достойного уровня

предполагает,

государства

всеобщего

бизнеса) и налоговой политикой. Часто считается, что именно реализация этих идей «создала благосостояние Запада после Второй мировой войны» [2] .

37. Răspândirea ideilor politice în Moldova.

În istoria gândirii politice a poporului moldovenesc persistă ideea de independenţă, ideea de unire, conştiinţă naţională în diferitele sale manifestări, conceptul de patriotism abordat de majoritatea gânditorilor în operele lor. Periodizarea. Istoria gândirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:

1. Gîndirea politică în secolele XV-XVII. Idei politice sunt reflectate în cadrul mişcărilor eretice ale bogomililor şi husiţilor, în cronografia din secolele XV-XVI, în operele cronicarilor din secolul al XVII-lea - Grigore Ureche şi Miron Costin, în opera lui Nicolae Milescu-Spătaru. 2. Gîndirea politică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Idei politice sunt elucidate în opera lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea - Ion Neculce şi Nicolae Costin. 3. Gîndirea politică de Ia sfârşitul secolului al XVIII-lea - prima jumătate a secolului al XlX-lea. Idei politice sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului - Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul, Andro-nache Donici, Alexandru Hâjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza, Mihail Kogălniceanu. 4. Gîndirea politică în a doua jumătate a secolului al XlX-lea -începutul secolului al XX-lea. Idei politice sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului - Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenţilor liberalismului -Constantin Stamati-Ciurea, Vasile Laşcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescul, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în cadrul mişcării de partide din Basarabia.

Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar care a scris istoria în limba maternă, având ca subiect principal Moldova. în opera sa „Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă" descrie evenimentele istorice cuprinse în perioada anilor 1359-1594. Gr.Ureche susţinea că Polonia are cea mai bună orânduire social-politică, potrivită şi pentru Moldova. El se pronunţa împotriva absolutismului domnesc şi opta pentru un regim similar celui din Polonia, unde puterea regelui era limitată de Seim. Idealul politic al cărturarului este monarhia eligibilă. în Letopiseţ Ureche utiliza comparaţia metaforică a statului cu ştiubeiul, unde fiecare îşi are locul şi rolul său. Ureche îşi exprimă ideea că în lume nimic nu e constant, totul e în continuă schimbare, iar cauza care guvernează schimbările se datoreşte providenţei divine. El dezaprobă războaiele de cotropire. Dragostea de patrie este unul dintre elementele principale, în jurul căruia gravitează materialul istoric din Letopiseţ; totodată, marele cărturar idealizează deseori trecutul.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), eminent scriitor, om politic, gânditor, savant cu renume

european şi o cultură enciclopedică. Lucrările gânditorului sunt următoarele: „Divanul sau gâlceava

înţeleptului cu lumea

Otoman", „Descrierea Moldovei", „Interpretarea naturală a monarhiilor". Conform concepţiilor lui D.Cantemir, principala cauză a tuturor năpastelor ce se abat asupra ţării rezultă din politica trădătoare a marilor boieri, care împiedicau dezvoltarea normală şi firească a statului. O atenţie deosebită cărturarul o acordă monarhiei şi tiraniei, iar despre republică şi oligarhie vorbeşte doar în treacăt. Monarhia se bazează pe dreptul ereditar, iar un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii, de dezvoltarea economiei şi a ştiinţei. Tirania se bazează pe acapararea puterii prin uzurpare, fără drepturi legale. Cantemir consideră că atunci când este în interesul statului, domnul poate şi trebuie să facă uz de forţă. Autorul deosebeşte două forme de violenţă: violenţă în formă de uzurpare a puterii, pe care o condamnă, şi violenţa din partea domnitorului ales în mod legal. Concepţiile lui D.Cantemir privitor la procesul istoric se axează pe învăţătura despre cele patru monarhii mondiale, care sunt următoarele: „imperiul de la răsărit" - cel persan, „imperiul de la sud" - al lui Alexandru Macedon,

",

„Imaginea tainică a ştiinţei sacre", „Istoria ieroglifică", „Istoria Imperiului

„imperiul de la apus" - cel roman şi „imperiul de la nord" - cel rus. Imperiul Otoman este „monstrul", care se opune legilor naturii, din care cauză acesta trebuie să dispară. învăţătura lui D.Cantemir despre patru monarhii mondiale avea şi un scop bine conturat: a demonstra caracterul legic al ascensiunii Imperiului Rus şi necesitatea distrugerii Imperiului Otoman. Cantemir respinge categoric războiul ca fenomen social, efectele lui fiind sărăcia şi mizeria; condamnă ocuparea ţărilor mici- de cele mari, dar totodată susţine războaiele de eliberare. Astfel, toate năzuinţele sale au fost dedicate cauzei eliberării Moldovei de sub jugul turcesc.

Gheorghe Asachi (1788-1869). Promotor insistent al ideologiei iluministe, Gh.Asachi condamnă un şir de aspecte ale orânduirii feudale, demască nedreptăţile sociale, iar cauza situaţiei grele a maselor truditoare el o consideră prestaţiile istovitoare şi samavolnicia boierilor. Ţăranii, masele truditoare, susţine Asachi, constituie temelia vieţii sociale, anume prin munca ţăranilor se creează bunurile materiale.Calea principală de înlăturare a nedreptăţilor sociale Asachi a văzut-o în umanismul clasei dominante, de aceea a apelat la raţiunea şi simţurile acesteia. Meditaţiile cu privire la organizarea statală au fost orientate spre admiterea monarhiei constituţionale cu un domn luminat în frunte care îşi realizează puterea în limitele legii. După Gh.Asachi, domnitorii luminaţi trebuiau să fie adevăraţi filosofi şi buni lucrători pe tron. Sub influenţa teoriei „contractului social" şi a „dreptului natural" el consideră că „suveranii" nu au uzurpat puterea, ci au căpătat-o prin acordul întregului popor cu scopul de a păstra unitatea acestuia, în unitate fiind puterea unei naţii. El spera să se schimbe situaţia existentă în ţară pe calea reformelor paşnice, înfăptuite de domnitorii luminaţi. Astfel, Asachi condamnă revoluţia de la 1848 din Moldova, susţinând că revoluţia este identică cu o furtună puternică ce prevesteşte distrugerea, pieirea ţării. Cărturarul deducea progresul societăţii din progresul raţiunii umane, al moralei, culturii etc. Credea mult în forţa educaţiei şi a depus eforturi solide în vederea organizării unui nou sistem de învăţământ în Moldova. Patriotismul este conceput de Asachi ca o însuşire necesară omului, ca un sentiment firesc - iubirea de patrie la o naţiune mare sau mică este pururea un sentiment nobil. Nicolae Zubcu-Codreanu (1850-1878). Zubcu-Codreanu consideră că violenţa este principala cauză a apariţiei statului, violenţa militară, violenţa din exterior este catalizatorul genezei statului. Statul este un aparat de constrângere, este complotul minorităţii împotriva majorităţii. Puterea populară în republica burgheză este o iluzie, însă este un pas înainte comparativ cu monarhia, în acord cu P.Lavrov, Zubcu-Codreanu opta nu pentru lichidarea statului în genere, ci numai a statului bazat pe exploatare. Gânditorul este convins că nedreptatea socială poate fi înlăturată numai pe cale revoluţionară. Rolul decisiv în procesul de organizare şi pregătire a maselor către revoluţie poate şi trebuie să-1 aibă partidul socialist. Forţa motrice a revoluţiei este poporul muncitor exploatat şi subjugat, numai poporul poate distruge tirania. Scopul revoluţiei este instaurarea dreptăţii sociale. Zubcu-Codreanu opta pentru crearea unei societăţi unde nu va exista proprietate privată şi, deci, nu vor fi săraci şi bogaţi. Trăsăturile esenţiale ale concepţiilor social-politice ale lui Zubcu-Codreanu se caracterizează prin devotament faţă de interesele maselor, apel de a nimici exploatarea şi nedreptatea politică, dăruire generoasă în lupta pentru progresul societăţii.

Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898). Prin concepţiile sale politice gânditorul s-a situat pe poziţiile liberalismului, fiindu-i proprie tendinţa spre un compromis deschis cu autocraţia. El promova un şir de idei menite să contribuie la accelerarea procesului de dezvoltare a capitalismului în Rusia. Stamati-Ciurea dezaprobă acţiunile revoluţionarilor, iar revoluţia este calificată de el drept violenţă şi terorism. Pentru el, idealul politic este monarhia absolută şi nu admite tirania ca formă de guvernământ. El condamnă politica colonială de cotropire promovată de ţarism şi consideră inevitabil războiul în societatea a cărei lege supremă este lupta pentru existenţă. Omenirea, în procesul dezvoltării sale, progresează continuu, ea niciodată nu se află în stare statică. Problema ţărănească este, în opinia gânditorului, una dintre cele mai acute. Ţărănimea este clasa care duce pe umerii săi tot greul societăţii, fiind condamnată de această societate la existenţă mizerabilă.

Scriitorul apreciază înalta forţă morală a ţăranului, rezistenţa lui în faţa greutăţilor economice şi se pronunţă pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor prin intermediul reformelor. Gânditorul se pronunţă pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor statului, totodată subliniind că între aristocrat şi ţăran trebuie să fie diferenţă. El consideră că proprietatea privată a apărut în

iar tot prisosul este al

comunităţii. Idealul vieţii sociale este pentru C.Stamati-Ciurea Grecia Antică, unde exista armonie deplină între individ şi societate, iar spiritele cetăţenilor erau dominate de cultul pentru frumos.

urma furtului, proprietatea omului este „individualitatea generală

",

Constantin Stere (1865-1936). Studiind literatura socialistă rusă, face concluzia că ţărănimea niciodată nu-şi va putea asuma directiva istorică de a fi forţa motrice a revoluţiei. Mai târziu, aflându-se în România, C.Stere îşi modifică esenţial concepţiile, susţinând că ţărănimea este unicul izvor al tuturor bogăţiilor. Ţărănimea este însuşi poporul, iar singura mişcare serioasă ce are şanse de reuşită în luptele sociale este cea poporanistă. Calea progresului social nu poate fi deschisă în ţările agrare decât prin instaurarea unei adevărate democraţii rurale. Gânditorul nu acceptă teoria „contractului social", considerând că statul nu a fost instituit printr-o convenţie benevolă a oamenilor liberi şi independenţi, ci este un produs al evoluţiei istorice.

Statul apare ca reprezentant al unităţii naţionale, al interesului şi al binelui general. Suveranitatea statului presupune independenţă de alt stat, existenţa puterii constituţionale şi a puterii legislative. în opinia lui C.Stere, există trei tipuri de state: monarhia absolută, monarhia constituţională şi republica. Ultimele două le cuprinde într-un singur tip, numindu-1 stat constituţional. C.Stere este îngrijorat de soarta Basarabiei şi lui îi va reveni un rol extraordinar în înfăptuirea unirii Basarabiei cu

România.

I.Tăutu. Meditînd asupra problemelor organizării statale, el consideră în spirit iluminist că pentru rezolvarea lor cu succes e necesar mai întîi să se elaboreze o teorie, o “ştiinţă politicească”, care ar dezvălui “meşteşugul de a ocîrmui statul (ţara)”. În opinia lui I.Tăutu, această complicată temă a fost supusă studiului pentru prima dată de către gînditorul antic Platon, care a înglobat

“socotinţele ce au dat de meşteşugul ocîrmuirii supt titlu De republica”. Iar “filosofii cei mai noi, ca

au dat acestii materii titlu de

ştiinţă politicească”. Aşadar, cercetarea temeiurilor ocîrmuirii constituie “materia ştiinţei politiceşti”,

lucru confirmat şi de sensul etimologic al cuvîntului “politică”, de origine “grecesc şi vine de la polis (oraş); căci în adevăr în republicile cele vechi, poate şi cele mai noi, oraşul de capital face mai tot dricul grijilor ocîrmuirii”. Dominat de ideea că succesul organizării şi conducerii unui stat este determinat de posedarea teoriei acestui meşteşug, I.Tăutu îşi propune să scrie un “Tratat de politică” - “Socotinţi asupra meşteşugului ocîrmuirii”, - cu următoarea “tablă de materii”: “starea firească a omului, începutul ocîrmuirilor; ideea de ocîrmuire; mersul acestei ştiinţi; piedica ce mare

a desăvîrşirii

ei; dacă toate locurile sînt primitoare ori nu de aceiaşi sisteme; dacă o sistemă poate fi vecinică”. La baza elucidării de către autor a problemelor enumerate se află cercetarea tradiţiilor poporului român, lucrările “De republica” a lui Platon, “Esprit des lois” a francezului Montesquieu, “Essai sur le despotisme” a lui Mirabeau, “Enciclopedia”, folosind de asemenea opera lui Locke, Newton şi a altor autorităţi din epoca Luminilor, amintind că “ştiinţa de a ocîrmui oamenii” este o disciplină foarte dificilă şi se dezvoltă în decursul istoriei: “este o mare mai fară fund şi fără ţărmuri, pe care Platon au cutezat să măsoare întîi, însă el a fost departe de a-i pute face hartă”. Iar “pentru a-i însămna întocma toate stîncile, cine ştie dacă nu trebuiesc triizăci de vecuri de călătorie şi poate de

furtuni”. În opinia lui I.Tăutu, politica “este o materie cu atîta mai gre, cu cît shesurule (raporturile. - M.B.) ce sînt între oameni şi între lucruri se află mai impleticite”

să cuprindă tot felul de ocîrmuiri ce au scornit duhul oamenilor

.

38. Concepţia politică Nicolae Milescu Spătarul.

N. Milescu Spataru (1636-1707). Prin lucrarile de baza: Hrismologhion, Aritmologhion (cod de norme morale), Vasiliologhion (cuvint despre imparati) analizeaza diverse aspecte ale puterii de

stat si explica in mod providentialist originea, esenta si functiile puterii de stat. O atentie deosebita

o acorda treptelor de dezvoltare ale institutiilor puterii. El considera ca fiecare conducator trebuie sa

cunoasca cauzele descresterii institutiilor de stat, printre acestea :

• samovolnicia (abuz de putere),

• lacomia de arginti,

• dorinta de a utiliza puterea doar in scop personal ;

• incercarea de a utiliza violenta si constringerea la nimereala ;

• ultima cauza Spataru o explica prin dreptul autoritatilor de a folosi violenta doar in raport cu cei

care nu se supun, cei care nu inteleg ca ordinea in tara trebuie sa fie nu doar pentru conducatoridar si pentru supusi.

Examinind formele de guvernamint, teoriile lui Platon, Aristotel, Spataru a ajuns la concluzia ca statul este un organism complicat si nu poate fi guvernat de un singur om, ci trebuie sustinut de un consiliu al inteleptilor. Este inadmisibil ca imparatul sa conduca prin metode dictatoriale. Tirania si batjocora conduc spre ruinarea statului. Autoruul sustine ca supusii alcatuiesc populatia statului, care au indatoriri referitor la gestiunea statului, linistea si bunastarea cetatenilor, iar privilegiile datorate functiilor de stat nu pot fi folosite pentru injosirea oamenilor. Concepind statul ca un sistem de conducere centralizat, gînditorul se pronuntă contra abuzurilor feudale şi a războaielor interne. El promoveaza ideea absolutismului luminat, limitat prin legi. Cauza decaderii unor state au fost :

viclenia, lacomia, nedreptatea domnitorilor, rautatea omeneasca. Spataru sustine ca la baza schimbarilor monarhiilor mondiale se afla procesul natural a imbatrinirii si descompunerii. Acest proces este cauzat de viciile omului si de vointa lui Dumnezeu. Spataru a evidentiat 4 monarhii mondiale : Asiriana, Midopersana, Greaco-Romană, Rusa. Autorul demonstreaza ascensiunea Imperiului Rus si propaga lupta pentru lichidarea jugului turcesc, mentionind ca Rusia este principala forta capabila sa zdrobeasca Imperiul Otoman. Ideile politice ale lui Nicolae Milescu-Spataru, impreuna cu cele ale lui D.Cantemir, au servit in calitate de suport teoretic pentru iluministii, umanistii sec.18-19, preocuparea de baza a cărora ramine monarhia luminata.

43. Teorii politice ale sec.XX.

Normativism - Conceptiile optimiste asupra relatiilor internationale au fost numite normativiste au fost numite asa in special pentruca afirma ca este posibil ca raportirile in relatiile internatio- nale sa fie fondate pe norme ( fixate bilateral prin acorduri). Aceste conceptii prezinta ca respecatrea normelor este o regula, iar incalcarea lor reprezinta exceptia sau accident condamnabil.Normativistii prezinta pacea si cooperarea ca fiind normale,in timp ce conflictul si razboiul apar ca niste exemple care nu ar trebui urmate. Conceptiile normativistilor sunt in general rationaliste, -pentru ca individul sau omul politic ia decizii bazate pe ratiune, individul fiind un om rational -pentru ca aceste conceptii pleaca de la premiza ca rapoartele in relatiile internationale sunt asezate pe baze rationale, pe baze morale ( care sunt in conformitate cu anumite principii universale) - -toate problemele politicii externe au solutii rationale, astfel ei prezinta conflictele , nedreptatiile si tensiunile ca rezultatul inor calcule gresite. Conceptiile optimiste ale normativistilor sunt in general idealiste, ele incurajeaza o viziune idealista asupra oamenilor, statelor.Aceasta viziune accentueaza faptul ca omul poate fi educat, si caexista posibilitatea eliminarii violentei si conflictului, si faptul poate exista un progres civilizat, sustine dezvoltarea cooperarii intre popoare, etc. De obicei aceste teorii au la baza principii de origine rationalista, iluminista:

Principii privind natura umana omul este o fiinta rationala, capabila de progres, si nu este dominat desentimente de ura, egoism, dorinta de dominatie, el este cooperant, prietenos,solidar.

Principii privind statele si natiunile toate statele sunt capabile de progres, de relatii de prietenie, de conduita democratica,de respectare a angajamentalor. Natura relatiilor intre ele nu este conflictul ci cooperarea.

Principii privind valorile ceea ce uneste natiunile este mai important decat ceea ce le dezbina, binele comun trebuie pus deasupra binelui ingust al unei singuri natiuni,cooperarea este preferabila conflictului, se tinde spre atingerea solutiilor pasnice si nu a celor militare,relatiile internationale trebuie bazate pe baze legale, morale, independenta nationala este sacra si este deasupra inegalitatii si subordonarii, egalitatea internationala este sacra, iar dreptul colectiv( la autodeterminare) este sacru.Politica este organizare rationala. Razboiul poate fi eliminat definitiv de pe glob( ar putea exista un ultim razboi in care sa se puna capat tuturor diferendelor, un razboi care sa incheie toate razboaiele.Sursa razboiului nu este in natura umana ci in mintea unor conducatori incompetenti.

Pozitivism - Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat diferite domenii ale ştiinţei, începând cu secolul al XVIII-lea. Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon, ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a determinat apariţia lui a fost revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val de optimism

care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaţa umană.

Pozitivismul social a apărut mai întâi in Franţa prin lucrările lui Saint- Simon şi alţi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul metodelor si rezultatelor ştiinţifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui Saint-Simon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinţifice, distrugând doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice, religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinţă – şi o putere temporală – cea a industriaşilor.

Pozitivismul evolutiv împărţea credinţa în progres a pozitivismului social intr-o

manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările geologului Charles Lyell şi doctrina evoluţiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acţiunii lente, imperceptibile ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluţinistă a triumfat în 1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima oara dovezi concrete despre evoluţia biologică, formulând teoria într-o manieră riguroasă. Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei evoluţii progresive necesară, continuă şi universală. Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică. Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obţinerea cunoaşterii obiective prin observaţie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de observare, ar trebui să obţină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a avea importanţă persoana care a aplicat respectivele tehnici.

SCIENTÍSM s. n. 1. concepție filozofică pozitivistă care consideră că știința, concepută

ca un ansamblu de cunoștințe „pozitive”, exacte, eliberată de orice implicații „metafizice”,

este singura în măsură să rezolve toate problemele cunoașterii; fetișizare a științei.

Pragmatism - cuvântul pragmatism provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acţiune.Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului. Această concepţie susţine că nu există idei care sunt adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care dau rezultate.Concepţia pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoaşterii. Cunoaştreala rândul său

o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu.Pragmatiştii au identificat advărul

cu utilul. Concepţia pragmatistă a fost infuenţată de pozitivism şi voluntarism nitzschean

de John

şi bergsonism.După

Peirce

pragmatismul

a

fost

dezvoltat

de William

James şi

Dewey care şi-a denumit doctrina instrumentalism.

Pragmatismul se referă la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru

a urmări un alt ideal, cu o importanţă mai mică, dar mai uşor de realizat. Calitatea de adevăr

a unei opinii sau credinţe constă în statutul ei de regulă de acţiune. Altfel

spus, pragmatismulindică ideile adevărate dupa succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevarată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoare de adevăr. "Whilliam James - Teoria pragmatistă"

Psihologismul - a patruns in stiinta politica incepind din anii 20-30 ai sec. al XX-lea sub influenta cercetarilor lui Charles E. Merriam si Harold Lasswell asupra comportamentului electroral (behaviorismul). Ca si alte stiinte sociale, politologia a progresat odata cu provocarile epistemologice venite din partea societatii contemporane. Intrarea maselor in istorie, implicatiile psiho-sociale ale industrializarii si dezvoltarii economice, modernizarii si informatizarii au pus stiinta politica in situatia de a recurge la explicatii si interpretari de facture psihologica. Cu altye cuvinte, se cerea o noua paradigm de cercetare, paradigm psihologista in stare sa orienteze stiinta politica spre studierea empirica a motivatiei actorilor politici individuali si colectivi. Asa cum in cazul lui homo oeconomicus a fost pus in evident un comportament mai mult sau mai putin rational constind din ansamblulactiunilor specific fabricantului, bancherului sau comerciantului, exista de asemenea, un homo politicus cu diferite comportament: democratic, autoritar, dictatorial, liberal, conservator, socialist, etc. Homo politicus in interactiune cu masele, grupurile, societatea constituie obiectul psihologiei politice.

44. Teorii ale liderismului politic.

1)conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceşa se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi); 2)în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de metodele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor membrilor grupului condus sau a comunităţii umane); 3)de scară naţională, lideri ai anumitor clase sau straturi sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni; 4)cunoscutul politolog american R. Tucker, în dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societăţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformării structurilor de putere, avîndu-l ca exemplu pe Mihail S. Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx); 5)în funcţie de dimensiunea morală a liderismului, cercetătorul McGregor Burns propune să se facă o deosebire înte două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în stare de agitaţie şi creştere reciprocă, condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi morali); 6)în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi de autoritatea liderului, Max Weber propune următoarea tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism (bazat pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa deprinderii şi credinţelor tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care îl primeşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau birocratic (bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a liderului, transmiterii acestuia a funcţiilor de putere, competenţa căruia este determinată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe credinţa în capacităţile exclusive ale conducătorului, adică puterea liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi); 7)cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale 12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi lideri ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri charismatici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari, lideri democratici şi lideri permisivi, avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul decizional), tipologia R. Likert (lider autoritar-exploatativ, lider autoritar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi lider democrat-participativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii interpersonale), tipologia R.J. House (lideri susţină tori, lideri instrumentali, lideri participativi şi lideri centraţi pe rezultat/performanţă), tipologia D. Chalvin (liderul organizator, liderul participativ, liderul

întreprinzător, liderul realist şi liderul maximalist), tipologia W.J. Reddin (liderul altruist, liderul dezertor, liderul autocrat, liderul ezitant [oscilant], liderul promotor, liderul birocrat, liderul autocrat- binevoitor şi liderul realizator), tipologia R.F. Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”], tipul de “lider centrat pe sarcină”, tipul de “lider - specialist social”, tipul de “lider dominator” sau “lider- deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”), tipologia R.R. Blake – J.S. Mouton (lideri “populişti”, lideri “săcătuiţi”, lideri moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini şi lideri centraţi pe grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R.C. Tucker , W. Bennis, P. Springborg, S. Hook, M. Buber , J.H. Billington etc.); 8)concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri neînsem- naţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai proletariatului şi lideri ai burgheziei; 9)în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul, unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul “ste- gar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune proprie –M. Gandhi, V.I. Lenin, M.L. King), liderul “servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor – L.I. Brejnev, K.U. Cernenko), liderul “negustor” (propune ca cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R. Reagan), liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerin-ţele momentului) şi liderul “demagog” (promite, dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate); 10)reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în diverse situaţii, unii autori propun clasificări practico-orientative bazate pe cercetări empirice. Astfel, politologul american J. Barber, în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA, marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre efi cacitate şi creativitate – F. Roosevelt, R. Reagan), stilul activ-negativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor – G. Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi valorile constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush);

11)în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul predominării unor sau altor calităţi, se marchează 5 stiluri politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I. Groznîi, I.V. Stalin), stilul politic demonstrativ (liderul “artist” – A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul politic impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea) şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin); 12)în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de lideri (numit şi sistemul M. Hermann) asemănătoare cu tipurile ideale ale lui M. Weber.

În caracteristica fazelor (etapelor) de activitate a liderilor se pot evidenţia trei funcţii generale: 1) funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede analiza şi aprecierea situaţiei create); 2) funcţia elaborării programei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor concrete) şi 3) mobilizarea executorilor (persoanelor oficiale, birocraţiei şi maselor) pentru realizarea obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate.

45. Individualismul metodologic.

Individualismul metodologic este un pricipiu filosofic care susţine că înţelegerea şi explicarea dinamicii de ansamblu a unei comunităţi (sau societăţi) este acceptabilă doar în măsura în care elementele fundamentale (ireductibile) luate în considerare sunt deciziile individuale (ale indivizilor). Susţinătorii principiului individualismului metodologic consideră că acesta este neutru din punctul de vedere al unei anumite viziuni politice sau ideologii. De asemenea, aceştia insistă asupra faptului că, individualismul metodologic nu trebuie confundat cu un sistem de valori în sens individualist.[1] Metoda individualismului metologic a fost utilizata in texte clasice ale filosofiei politice şi sociale occidentale înca de la începuturile epocii moderne. Exemple de asemea lucrări ar putea fi considerate : Leviathanul[2] lui Thomas Hobbes sau Avuţia Naţiunilor [3] a lui Adam Smith etc. Cu toate ca aceastea, individualismul metodologic a fost tratat (in mod explicit) pentru prima data ca principiu metodologic de catre Max Weber in primul capitol din "Economy and Society"[4]. Domenii de aplicare. Individualismul metodologic este aplicat ca şi principiu metodologic standard în majoritatea ştiinţelor sociale, de la economie (fiind un principiu de bază în teoria economică neoclasică) la sociologie (ex: Jon Elster[5]).

Individualismul metodologic afirmă o preeminenţă absolută a individului în raport cu sistemele sociale din care face parte. Individul uman este singurul sistem orientat efectiv şi complet de finalităţi proprii. Societatea reprezintă doar rezultanta acţiunilor umane, ea neavînd o logică autonomă şi determinantă în raport cu membrii săi. J. S. Mill a fost unul dintre cei mai activi promotori ai individualismului metodologic. În sociologia actuală, acesta este reprezentat de exemplu de G. C. Homans care consideră că propoziţiile generale ale sociologiei vor trebui să fie, ca formulare, individualiste, iar nu holiste; sociologia trebuie să pornească de la legile generale pe care le oferă psihologia şi să deducă din acestea proprietăţile interacţiunii dintre indivizi. Un punct de vedere amplu elaborat în această perspectivă îl oferă R. Boudon: logica societăţii trebuie să fie privită ca derivînd şi fiind subordonată logicii acţiunii individuale: fenomenele sociale reprezintă mai mult efecte de agregare ale acţiunilor indivizilor umani.

Există curente în filosofia politicã (conservatorismul, comunitarismul) în viziunea cãrora liberalismul este o doctrinã care se fundamenteazã pe o antropologie de tip individualist Unul din puncte de plecare ale criticilor venite dinspre aceste curente la adresa individualismului metodologic este aceea ca existã o totuşi diferenţa majorã între apologia drepturilor naturale ale indivizilor, pe de o parte, şi unele poziţii adoptate de varinte radicale ale liberalismului (libertarianism, anarho-capitalism). Aceste variante trimit în ultimã instanţa la un individualism exacerbat sau la ceea ce un libertarian radical ca Murray N. Rothbard denumea în termeni elogioşi “etica lui Robisnosn Crusoe”. Individualismul metodologic se defineşte ca acel tip de abordare în teoria sociala şi politica în care acţiunile umane şi instituţiile pot fi interpretate exclusiv ca produse ale deciziilor şi acţiunilor indivizilor. Principiul individualismului metodologic a fost introdus în ştinţele sociale de şcoala economica austriaca (The Austrian School of Economics), ulterior el fiind transferat în filosofia sociala şi politica de Friedrich Hayek şi Karl Popper. Fondata de Carl Menger, şcoala austriaca de economie a pledat de la început pentru transforamrea ştiinţelor economice într- o mathesis universalis. Principiul fundamental de la care au pornit toţi gânditorii ei a fost acela ca toate activitaţile economice trebuie sa îi ofere individului locul central, şi ca deciziile economice majore ar trebui sa fie luate în lumina deciziilor luate de individ. Una din definiţiile celebre ale individualismului metodologic o da Karl Popper: “Sarcina teoriei sociale este sã construiascã şi sã analizez emodelele noastre de societate în termeni descriptivi sau nominalişti, adicã în termenii individului, în funcţie de atitudinea sa, de speranţelele sale, de raporturile sale, postulat cãruia îi vom da numele de individualism metodologic". Unul din conservatorii catolici americani, Thomas Molnar, aprecia cã aceastã definiţie popperianã poate fi plasatã în directã descendenţa din nominalismul post-scolastic al secolului al-XIV-lea (Guillaume d’Occam), potrivit cãruia numai indivizii existenţi se preteazã la judecãţi valabile, entitãţile colective nefiind altceva decât simple convenţii (flatus vocis) care decurg din voinţele individuale, noţiuni vide din punct de vedere referenţial. Identificând sursa nominalistã a individualismului liberal, Molnar surprinde şi o formã de derapaj indusã de cãtre acesta: “Lacuna fatalã ideologiei liberale este faptul cã ea neagã sacralitatea indispensabilã referinţei colective, lucru absolut natural atâta timp cât liberalismul se întemeiazã pe auto-suficienţa individului, singura convergenţa a intereselor individuale, care poate produce consensul sau nu, contractul social, fiind piaţa”. Una din consecinţele acestei auto- suficienţe a individului de care, în opinia lui Molnar, este responsabilã aceastã antropologie individualistã a filosofiei liberale o constituie atomizarea socialã şi, la limitã, anomia: “Aceastã atomizare - spune conservatorul catolic american – este consecinţa logicã a doctrinei nominaliste care presupune confluenţa întâmplãtoare a unor judecãţi individuale, numitã în zilele noastre consens. Consensul devine o noţiune din ce în ce mai des folositã, pe mãsurã ce noţiunea de bine comun este negatã ca realitate asupra cãreia am putea sã cãdem de acord”. Mizând pe argumente filosofice luate din tradiţia aristotelico-tomistã, Molnar invocã drept posibil antidot la fenomenul exacerbãrii individualismului liberal o reţetã furnizatã de filosofia politicã a anticilor: exerciţiul virtuţii publice. Aceastã sugestie este, în opinia sa, cu atât mai necesarã, cu cât «liberalismul legitimieazã apetituri umane legate de interese strictr materiale, împotriva disciplinei virtuţii, care este fundamentul social al Bisericii şi al Statului ». Dacã Molnar introduce în discuţie argumente conservatoare care vind dinspre zona religiei creştine, a conservatorismului catolic, cu scopul de a critica individualismul liberal, nu acelaşi lucru se întâmplã cu antropologul francez Louis Dumont. Deşi nu apar afinitãţi ale sale cu punctul de vedere conservator, teza susţinute în cartea sa Eseu asupra individualismului este cât se poate de interesantã. Pentru Dumont, origiunea individualismului liberal se aflã chiar în creştinism. Pentru a pune mai bine în luminã originile individualismului, şi pentru a explica caracterul sãu anti-politic, antropologul francez Louis Dumont îl opune holismului. Pentru antropologul francez, individualismul reprezintã, prin opoziţie cu holismul,

o ideologie care valorizeazã individul, neglijând sau subordonând acestuia totalitatea socialã”. El întelege prin individ subiectul empiric devenit “eşantionul indivizibil al speciei umane”, o fiinţa autonomã în raport cu orice set de norme împartasite de o comunitate de apartenenţă, o fiinţă totalmente independentã şi, prin urmare, “non-socialã” (L. Dumont).

46. Teoria alegerii raţionale

Teoria alegerii raţionale, cunoscută şi sub numele de teoria alegerii sociale sau de teoria alegerii publice, îşi are originea în gândirea economică şi constă în aplicarea teoriei microeconomice la analiza şi explicarea comportamentului politic. Probabil prima utilizare a teoriei alegerii raţionale în studierea procesului politic a fost lucrarea Economic Theory of Democracy a lui Anthony Downs. În această lucrare Downs presupune că atât partidele politice, cât şi cei care votează, acţionează ca actori raţionali, care caută să-şi maximizeze rezultatele preferinţelor lor. Partidele formulează politici care să atragă cât mai multe voturi, iar votanţii încearcă să maximizeze preferinţele ce pot fi realizate prin intermediul acţiunii guvernamentale. În încercarea de a câştiga voturi, partidele politice se deplasează spre centrul spectrului ideologic unde, în general, se află cel mai mare număr de votanţi. Astfel, în loc să asigure alegătorilor cât mai multe opţiuni posibile, partidele tind să semene tot mai mult unele cu altele Principalele axiome ale teoriei alegerii raţionale sunt următoarele:

1. Actorii politici, ca şi actorii economici, acţionează în mod raţional, urmărindu-şi propriul interes. Economistul James Buchanan afirmă că politicienii sunt ghidaţi mai curând de interesul lor egoist decât de interese altruiste, cum ar fi interesul naţional. “Aceasta nu ar trebui să fie o surpriză”, spune Buchanan, “pentru că guvernele sunt formate din indivizi, iar indivizii acţionează din perspectiva propriului interes atunci când sunt angajaţi într-un sistem de schimb, indiferent dacă acesta este economia de piaţă sau politica”(apud Anderson, J. p.33). Indivizii care sunt angajaţi în decizii sau în tranzacţii, aşa cum ar fi votul, au preferinţe care variază de la unul la altul. Fiind raţionali, indivizii sunt capabili să înţeleagă şi să-şi ierarhizeze preferinţele după ceea ce doresc cel mai mult. În luarea deciziilor, ei încearcă să-şi maximizeze beneficiile.

2. Decidenţii individuali sunt unitatea fundamentală a analizei; ne aflăm deci în cadrul individualismului metodologic. Preferinţele sau valorile indivizilor sunt considerate a fi mai importante decât alte valori, cum ar fi cele colective, organizaţionale sau sociale. Susţinătorii teoriei alegerii raţionale argumentează că acţiunile organizaţiilor, a grupurilor, pot fi explicate în mod satisfăcător în termenii comportamentului indivizilor. Unii teoreticieni ai alegerii raţionale au început să studieze efectele informaţiei incomplete sau imperfecte şi cele ale incertitudinii în domeniul politicilor publice. Decidenţii politici posedă cantităţi diferite de informaţii şi sunt nesiguri în privinţa consecinţelor legilor şi politicilor pe care le implementează.Studiile specifice teoriei alegerii raţionale sunt deseori caracterizate prin ipoteze înguste, ecuaţii matematice, abstracţii şi se consideră că sunt îndepărtate de realitatea concretă. Teoria alegerii raţionale atrage atenţia asupra importanţei interesului personal ca principală forţă motivatoare în politică şi asigură astfel o mai bună înţelegere a procesului luării deciziilor. Sunt totuşi mulţi cei care susţin că politica nu este atât de lipsită de altruism şi de preocupare pentru interesul public aşa cum ar rezulta din teoria alegerii raţionale

48. Etapele instituţionalizării ştiinţei politice.

Constituirea politologiei ca știinţă distinctă începe odată cu diferenţierea știinţelor. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca știinţă de sine stătătoare începe la mijlocul secolului al XlX-lea, odată cu creșterea rolului și determinarea locului politicu-lui în domeniul cunoașterii și al practicii sociale. În procesul de emancipare a știinţei politice putem evidenţia două etape prin-cipale. Prima etapă este legată de mijlocul secolului al XIX-

lea. In această perioadă observăm că are loc desprinderea politolo-giei și a sociologiei de celelalte știinţe socioumanistice. Etapa a doua se înscrie în limitele temporale ale sfârșitului secolului al XlX-lea – începutul secolului al XX-lea. În această perioadă are loc separarea știinţei politice de sociologie. Politologia la aceas-tă etapă se definește ca știinţă a studierii sferei politicului și tot ansamblul de probleme ce ţin de lumea politicului. În această perioadă politologia apare și ca disciplină de învăţământ. Noul statut al știinţei politice este determinat de: direcţia comună în cercetările știinţilor sociale, progresul libertăţilor politice, ideile eficienţei activităţii politice și administrative. Tendinţa dezvoltă-rii știinţei politice a fost determintă de următorii factori: revolu-ţia industrială care a contribuit la un nou punct de a vedea soci-etatea; dezvoltarea individualismului; creșterea valorii știinţei, a cunoștinţelor știinţifice; apariţia universităţilor contemporane ce a dus la creșterea numărului profesorilor, cercetărilor clasice. Apar cercetări specializate. Crește nivelul de cultură al popula-ţiei. Apar diferite publicaţii universitare, catedre de studii politi-ce. Evenimentele care se desfășurau în această perioadă dictau pentru societate necesitatea studierii știinţei politice.

52. Puterea politică. Abordare teoretică.

Definirea conceptului de „politic” şi „politică” constituie un demers complex şi dificil tocmai datorită complexităţii şi contradictorităţii „politicului” ca realitate, ca existenţă. Astfel, politicul prezintă o dublă natură:

şi

subsistem

al

sistemului

societal

(ce

cuprinde

instituţii,

relaţii,

mijloace

de

acţiune

comunicare etc.);

reţea care împânzeşte sistemul societal, stabilind conexiuni (legături) între diferite

subsisteme şi niveluri. În acelaşi timp, politica este atât o formă de activitate a unor grupuri sociale şi indivizi pentru dobândirea, menţinerea sau influenţarea puterii cât şi o formă de organizare şi conducere a unei comunităţi, ceea ce implică instituirea şi menţinerea ordinii interne în cadrul sistemului societal prin exercitarea puterii, precum şi adoptarea, respectiv aplicarea unor programe de măsuri coerente în diverse domenii. Deci, putem distinge între un sens general (lato sensu), care vizează competiţia pentru putere şi exerciţiul acesteia în procesul guvernării şi un sens care se referă la diferite ipostaze particulare, deci la conducerea unor domenii şi dimensiuni ale societăţii – economie, apărare, învăţământ, sănătate, asistenţă socială, relaţii internaţionale (politici). Într-o formulare sintetică, politica poate fi definită drept o activitate prin care se ajunge la anumite decizii, ce sunt apoi implementate în comunitate. De aici decurg o serie de trăsături esenţiale ale politicii şi anume:

ca activitate, politica are un caracter procesual şi evolutiv-dinamic;

presupune mecanisme decizionale specifice, dependente de formele pe care le îmbracă puterea;

prin aceste mecanisme decizionale, diversitatea de opinii existente într-o societate se converteşte în decizii ce angajează o anumită comunitate (la nivel naţional, subnaţional sau internaţional).

Din toate aceste consideraţii privitoare la complexitatea conceptului de politică, rezultă că esenţa acesteia este problematica puterii. Robert Dahl remarca 3 erori care se comit frecvent în definirea puterii:

supoziţia că puterea ar fi un întreg indivizibil;

se confundă puterea cu resursele („banii sunt putere”);

confundarea puterii cu posibilitatea de a acorda recompense, privilegii, etc.

În ştiinţa politică, perspectiva instituţională a identificat, ca regulă, puterea ca putere de stat, deci cu forma sa publică, oficială, realizată prin instituţia guvernării, excluzând elementele şi aspectele neinstituţionale sau subiective şi nedelimitând politicul de juridic. Perspectiva behavioristă abordează problema puterii prin presiunea comportamentului – de pildă, Harold Lasswell şi Abraham Kaplan consideră puterea „capacitatea individului sau a unui grup de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit”.

Ei mai definesc puterea ca pe „o formă specială a exercitării influenţei”, caracterul său specific constând în aceea că uzează de perspectiva unor sancţiuni în cazul supunerii. Trebuie remarcat faptul că noţiunea de influenţă (sau persuasiune) este extrem de frecventă în caracterizarea relaţiilor politice, în special pentru a defini capacitate unui individ sau grup de interes (fără funcţii oficiale) de a afecta comportamentul şi deciziile celor ce exercită puterea. Perspectiva sociologică defineşte puterea politică drept „ansamblul proceselor şi rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi executate acele decizii care angajează şi obligă întreg grupul” (Lapierre, J,W). Perspectiva sociologică priveşte puterea ca fenomen macrosocial. Dincolo de tipurile diferite de abordare, puterea este un fenomen de relaţie, anume ca o relaţie de conducere-supunere (execuţie). Deşi frecvent definită ca un raport de dominaţie, puterea nu se identifică neapărat cu aceasta, pentru că în funcţie de regimul politic, totalitar sau democratic – implică utilizarea unor mijloace diferite. Astfel, puterea se poate baza pe mijloace de constrângere (fizică sau psihică) şi/sau de manipulare (ca formă de influenţare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi în sensul inducerii unor credinţe, atitudini, comportamente, autorii manipulării cultivând la cei în cauză iluzia că acţionează potrivit propriei voinţe). Din contră, puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării cetăţenilor la procesul politic. În vreme ce regimurile politice totalitare recurg în principiu la prima categorie de mijloace (constrângere), stabilind o opoziţie netă (chiar dacă nerecunoscută întotdeauna ca atare) între comandă şi execuţie. În acest caz, relaţia de putere, fiind esenţialmente una de dominaţie. Regimurile democratice instituie raporturi de interacţiune între agenţii politici, ce au ca reflex caracterul inteşanjabil al rolurilor în procesul exercitării puterii – caz în care raportul de dominaţie nu este atât de pregnant, ceea ce nu înseamnă că lipseşte, el manifestându-se în forme indirecte, mai subtile, ascunse. Definirea puterii implică şi alte aspecte ce converg tot spre distincţia dintre regimurile politice, cum ar fi de pildă, alternativa dintre concentrarea puterii (totalitarism) şi dispersia puterii (în regimurile democratice). Aceasta se manifestă ca alternativă între mecanismul politic (caracterizat prin existenţa unui singur centru de putere proprie regimurilor totalitare) şi pluralismul politic (caracterizat prin existenţa mai multor centre de putere - specific regimurilor democratice). O altă alternativă se referă la centralizare şi descentralizare, centralizarea excesivă fiind proprie regimurilor totalitare, pe când descentralizarea se realizează în grade diferite în cadrul regimurilor democratice, în funcţie de tradiţii, situaţia politică şi socială. Complexitatea puterii politice a fost caracterizată de Maurice Duverger ca un fel de Ianus (zeul roman reprezentat cu două feţe opuse – una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghei totale), prin asta dorind să-i evidenţieze bidimensionalitatea, deci o faţă deschisă, la vedere, ce poate fi văzută direct (transparentă) şi alta ascunsă, accesibilă doar celor ce pătrund în culisele politicului. Pluralismul politic, propulsând rolul diferitelor grupuri de influenţare a puterii, a amplificat complexitatea politicului şi puterii, conturând ceea ce se poate numi multi-dimensionalitatea puterii politice.

LEGITIMITATE ŞI AUTORITATE. Una din problemele esenţiale pentru definirea puterii politice este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenţă, al filosofiei politice şi al sociologiei politice, dar având relevanţă pentru toate ştiinţele politice. „Desemnând fundamentul, temeiul puterii politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de guvernare sau persoana care deţine puterea” – Maurice Duverger. Derivată (etimologic) din latinescul „legitimus” (conform cu legea), legitimitatea a fost adeseori identificată cu legalitatea (conformitatea cu legile în vigoare). Dar, deşi legitimitatea presupune în cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confundă. Semantica politică actuală consideră „Consensul ca reprezentând o anumită convergenţă a opiniei publice, precum şi acordul (parţial sau total) permanent sau provizoriu) al forţelor politice privind valorile esenţiale, scopurile urmărite sau mijloacele prin care acestea pot fi atinse”. Consensul se deosebeşte atât de unanimitate cât şi de majoritate, presupunând consultări, negocieri, dialog, compromisuri, pentru depăşirea divergenţelor şi identificarea unor soluţii acceptabile de către toate părţile implicate. Deseori consensul apare ca factor de coeziune şi integrare în cadrul unui sistem, ca alternativă la clivajele (rupturile) care produc divizarea critică a societăţii sau la conflictele care ameninţă stabilitatea socială. Concepţia pluralistă este adeptă a consensualismului, relevând rolul consensului atât la nivelul conştiinţei elaborate şi al instituţiilor, cât şi la nivelul opiniei publice difuze (ne-elaborate).

Sunt însă şi puncte de vedere care opun consensul pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul prin ceea ce numeşte „uniformitatea credinţei şi evaluării”, fără a nega toate virtuţile consensului îi opune un pluralism bazat pe diversitate. Această „desacralizare” a consensului îşi are originea în declinul său, începînd cu anii ’70, fenomen pus în relaţie cu ritmul mai lent al creşterii economice, care-i fusese atât de favorabilă în perioada postbelică. De aici rezultă că, având un caracter dinamic, consensul este o stare evolutivă, necesitatea sa manifestându-se cu pregnanţă în anumite perioade, în care se conturează strategii de dezvoltare – aşa cum este cea a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă din Estul şi Centrul Europei. Acceptând consensul drept criteriu al legitimităţii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece rămâne de clarificat modul în care se produce acesta. Robert Dahl aprecia că guvernările legitime se caracterizează prin acea că asigură condiţiile pentru o largă participare populară, precum şi o anumită regularitate procedurală, îndeosebi prevederi referitoare la conducerea de către cei ce reprezintă majoritatea, respectarea drepturilor minorităţilor sociale, responsabilitatea în cadrul alegerilor. Numeroşi autori apreciază că indicatorul cel mai relevant al legitimităţii îl reprezintă alegerile populare, libere şi corecte, deţinând puterea în mod legitim numai cei care au obţinut-o prin alegeri. Deoarece ştiinţa politică nu se ocupă de orice fel de putere, iar problema fundamentală a puterii politice este aceea de a fi ascultată pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate să poată fi urmărite şi realizate, considerăm că prima sarcină a ştiinţei politice este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adică legitimitatea ei, cu corolarul său obligaţia politică. Acesta este planul tipic analizei politice, în care ontologia existenţei şi funcţionării (sau exerciţiului) puterii politice se asociază indiscutabil cu axiologia politică deoarece reperele ascultării comandamentelor puterii şi supunerea faţă de legile ei sunt plasate în lumea valorilor. De aceea cuplul legitimitate-obligaţie politică instituie o categorie fundamentală a politologiei şi a altor ştiinţe politice. Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în texte medievale, pe când adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare în latina clasică (Cicero). „Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernământ care presupune:

conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna;

anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernaţi;

asumarea dublei obligaţii politice (obligaţia cetăţenilor de a se supune şi obligaţia guvernanţilor de a satisface cerinţele supuşilor”

Deci, limitele obiective ale legitimităţii sunt date de compatibilitatea de interese şi valori între putere şi diverse clase şi categorii sociale sau / şi cetăţeni. Criza de legitimitate îşi are sursa obiectivă în îngustarea nepermisă a acestei compatibilităţi. „Problema legitimităţii presupune că nici un guvernământ nu poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. Or, sensul general, fundamental al obligaţiei politice nu este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a refuza de a fi cetăţean, adică membru responsabil al unei comunităţi politice”. Stabilitatea puterii este considerată şi ea un factor legitimator. Dar, legitimitatea puterii nu poate fi redusă nici la eficacitate (care poate fi doar o condiţie) şi nici la efectivitate (deţinerea efectivă a puterii). Ceea ce este cert constă în faptul că un stat sau un regim politic neputincios nu poate aspira la legitimitate. De aici tendinţa frecventă de a „suplini” eficienţa (apre