Sunteți pe pagina 1din 12

CURS IX - X

ACTELE DE PROCEDURA. TERMENELE PROCEDURALE. SANCTIUNILE


PROCEDURALE

I. Actele de procedura

1. Notiunea si importanta actelor de procedura


2. Clasificarea actelor de procedura
3. Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura

II. Termenele procedurale

1. Notiune
2. Clasificare
3. Modul de calcul al termenelor procedurale
4. Durata termenelor procedurale

III. Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de procedura si la


termenele procedurale

1. Notiune de sancţiuni procedurale


2. Nulitatea actelor de procedura

2.1. Notiune
2.2. Clasificarea nulitatilor
2.3. Mijloace de invocare
2.4. Efectele anularii actelor de procedura

3. Decaderea

3.1. Notiune
3.2. Cazurile si conditiile in care intervine decaderea
3.3. Invocarea si constatarea decaderii
3.4. Efectele decaderii

4. Amenzile judiciare. Despagubirile

4.1. Notiune si importanta


4.2. Principalele cazuri de aplicare a sanctiunii
4.3. Procedura de aplicare
I. Actele de procedură

1. Noţiunea şi importanţa actelor de procedură

Activitatea ce se desfăşoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de acte


procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare.
Aceste acte trebuie îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la respectarea principiului
celerităţii, şi, prin urmare, la soluţionarea cu operativitate a neânţelegerilor ivite în circuitul civil.
Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la aprecierea
părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de îndeplinire a actelor
de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit.
Definiţie:
Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma
prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau
alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora activitatea
procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act
procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul se finalizează tot printr-un
act procedural - hotărârea.
Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale, toate
destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final, pronunţarea unei
decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă şi mijloace prin
intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile procesuale.

2. Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii:
a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană:
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc;
- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a
hotărârii şi cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.;
- actele altor participanţi la proces: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză,
depoziţia de martor, cererea de anulare a unei amenzi, etc.;
- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură,
procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale organelor de
executare, etc.
b. În funcţie de natura lor:
- acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia
martorului, pronunţarea hotărârii, etc.
- acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza,
somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.;
- acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă exercitate
înainte de declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea privind asigurarea
dovezilor, etc.;
- acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după
declanşarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică asupra
conţinutului procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia realizată printr-
un înscris al părţilor, etc.
c. În funcţie de conţinut:
- acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzacţia,
etc.
- acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de
sechestru, comandamentul, etc.
d. În funcţie de caracterul lor:
- acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale
jurisdicţionale, care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei
excepţii prin încheiere, respingerea unei probe, etc.;
- acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă
legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la
interogatoriu, stabilirea completului de judecată.
e. În funcţie de modul de executare:
- acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea
pentru promovarea unei căi de atac, etc.;
- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor,
pronunţarea minutei, etc.
f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele:
- acte procesuale pregătitoare judecăţii;
- acte procesulale făcute în timpul judecăţii;
- acte efectuate după închiderea judecăţii;

3. Condiţii cerute pentru îndeplinirea actelor de procedură

Actele procedurale pentru a fi valabile trebuie întocmite în anumite condiţii şi termene, în caz
contrar ele nu-şi produc efectele fireşti.
În mod tradiţional, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condiţiile generale
de validitate a actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele
legii au fost îndeplinite.
Nu trebuie însă neglijat faptul că, în calitatea lor de acte juridice, pentru îndeplinirea lor
valabilă, actele procesuale trebuie să respecte atât o serie de condiţii de fond, cât şi o serie de condiţii
de formă.
Condiţiile de fond sunt determinate aşadar, de caracterul actelor de procedură de a constitui
manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Din acest punct de
vedere actele de procedură trebuie să respecte condiţiile generale de fond proprii actului juridic civil.
O a treia condiţie de formă a actelor de procedură presupune că actele care îmbracă formă
scrisă trebuie redactate în limba română: art.127 alin1 Constituţie: “ Procedura judiciară se desfăşoară
în limba română”;art.6 Lg.92/92. Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română ea poate recurge la
serviciile unui interpret (civil – nu obligatoriu).
În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul şi locul întocmirii
actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele
prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului.
Actele de procedură se îndeplinesc de regulă la sediul instanţei şi în cadrul şedinţei publice.

II. Termenele procedurale

1. Noţiune

Legea reglementează amănunţi atât conţinutul cât şi forma actelor de procedură; de cele mai
multe ori însă, ea determină şi când trebuie făcute aceste acte, adică stabileşte anumite termene ce se
impune a fi respectate.
Definiţie:
Termenul de procedură este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte
de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Dacă actul de procedură n-a fost îndeplinit înâuntrul termenului stabilit, sancţiunea este
decăderea din dreptul de a-l mai face; dacă actul nu trebuia făcut în termenul respectiv, sancţiunea este
nulitatea.
Termenul de procedură mai poate fi şi o anumiită zi, fixă, de exemplu termenul stabilit pentru
judecarea pricinii sau termenul pentru prezentarea unei persoane pentru a depune ca martor, pentru
depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea cercetării la faţa locului etc.

2. Clasificarea termenelor de procedură

Termenele de procedură se clasificaă după mai multe criterii. Le reţinem pe cele mai
semnificative:
1. După modul de stabilire:
a. Termene legale – cele stabilite prin lege. La rândul lor se subdivid în:
- termene legale perfecte(fixe) – cele stabilite în mod uniform de lege, fără putinţa de a fi modificate
de către instanţa de judecată
- termene legale imperfecte – în mod excepţional ele pot fi prelungite (art.303 alin.5 – în materia
termenului de recurs) sau scurtate (art. 89 alin.1 în legătură cu termenul pentru înmânarea citaţiei)
b. Termenele judecătoreşti – care sunt stabilite de către instanţă sau preşedintele acesteia, putând fi
modificate, scurtate sau prelungite (termenele fixate pentru judecarea cauzei, înfăţişarea martorilor,
efectuarea expertizei, cercetarea locală, depunerea onorariului provizoriu de expert etc.)
c. Termenele convenţionale – cele stabilite de părţi în cursul procesului civil; sunt foarte puţine (ex:
art. 341 alin. 2 – termenul stabilit pentru arbitraj, nerespectarea lui atrage desfiinţarea hotărârii)
2. După caracterul lor:
- termene imperative(peremptorii) – sunt acelea înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de
procedură(ex: termenele pentru exercitarea căilor de atac, pentru introducerea terţelor persoane în
proces, pentru formularea întâmpinării etc)
- termene prohibitive (dilatorii) – cele înăuntrul cărăora legea interzice îndeplinirea vreunui act de
procedură (art.434)
3. După efectele pe care le produc (sancţiunea nerespectării lor):
- termene absolute – acelea care prescriu o conduită obligatorie atât pentru părţi cât şi pentru instanţa
de judecată şi care, în caz de nerespectare, determină sancţiunea decăderii sau a nulităţii (ex)
- termenele relative – nu influenţează în mod hotărâtor asupra procesului, nerespectarea lor nu atrage
sancţiuni procedurale ci, eventual alte sancţiuni, de ordin disciplinar, pecuniar (ex.)
4. După durata lor:
- termenele pot fi pe minute,ore, zile, săptămâni, luni şi ani (ex)

Durata termenelor de procedură

Orice termen procesual are un punct de plecare şi un punct de împlinire între care se interpune un
interval de timp.
A. În legătură cu punctul de plecare al termenelor, art.102 alin.1 instituie un principiu în această
materie: “ termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune
altfel”.
Excepţii:
1. Principiul echipolenţei (echivalenţei)– uneori legea recunoaşte şi altor acte o valoare echivalentă
cu cea a comunicării:
a. – termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de
executare (art.284 alin2) (explică finalitatea)
b. – dacă apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată
pe data depunerii cererii de apel (art. 284 alin.3)(explică finalitatea)
c. – termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data solicitării
(art.102 alin. 2)(dispoziţiile se interpretează în sensul că partea a solicitat comunicarea părţii
adverse; explică)
2. Prin derogare de la regulă, sunt şi situaţii, expres prevăzute în Cod, când termenele încep să
curgă de la alte momente: art.582 alin.1, art.22 alin.ultim, art.284 alin.4, art.170 alin.1, art.186 alin.2,
art.324 pct.1 etc
B. În legătură cu punctul de împlinire al termenelor procesuale:
- se consideră a fi acela în care efectul termenului se realizează, fie prin încetarea posibilităţii de
efectuare a actului (termele imperative), fie dimpotrivă, prin naşterea dreptului de a îndeplini
anumite acte de procedură (termene prohibitive).
În cazul termenelor imperative, actul făcut între punctul de plecare şi punctul de împlinire este un
act făcut în termen. În acest sens reţinem şi dispoziţiile art.104: “actele de procedură trimise prin poştă
instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul
poştal înainte de împlinirea lui”(utilitate!)
În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este făcut înainte de împlinirea termenului este un act
prematur.
În intervalul cuprins între momentul de plecare şi momentul de împlinie termenele curg, de regulă,
continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate.
Întreruperea şi suspendarea termenelor de procedurpă apare, aşadar, ca o excepţie de la regula
enunţată anterior. Dat fiind că cele două instituţii indicate anterior nu sunt caracteristice pentru
termenele de procedură, în această materie cauzele de întrerupere şi de suspendare nu sunt
sistematizate de legiuitor ca în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune.
Întreruperea termenului de procedură – modificarea cursului termenului în sensul înlăturării
perioadei consumate înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi perioade după
încetarea cauzei de întrerupere.
Cauze generale de întrerupere:
1. art.103 alin.1 – când partea a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să
îndeplinească actul de procedură în termenul legal (explică noţiunea pe larg, cu exemple şi comparaţii
cu cazul fortuit şi forţa majoră, repunerea în terme din dreptul material; procedura invocării, soluţii).
Dacă o asemenea împrejurare va fi dovedită de partea care o invocă, de la încetarea împiedicării va
curge întotdeauna un termen de 15 zile pentru îndeplinirea actului de procedură;
2. Întrucăt totdeauna punctul de plecare al termenului este legat de existenţa unui act de procedură,
termenul se întrerupe când actul de pornire al termenului a fost declarat nul sau când, printr-o
împrejurare fortuită nu se mai poate face dovada existenţei acelui act (de ex, actul de comunicare a
hotărârii a fost declarat nul sau dovada comunicării nu mai poate fi făcută, astfel fiind compromis şi
termenul de apel sau recurs)
Cauze speciale de întrerupere:

1. Termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea
judecării pricinii de către partea care justifică un interes – art.249
2. Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – art. 285 alin.1. În
acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe
numele moştenirii. Termenul de apel începe să curgă din nou de la data acestei comunicări, iar pentru
moştenitorii incapabili sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din data cănd s-
a numit tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.
3. Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea –
art.286. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va
începe să curgă din nou de la această dată.

Suspendarea termenului de procedură înseamnă – modificarea cursului acestui temren, în sensul


opririi curgerii lui pe durata existenţei unor situaţii limitativ prevăzute de lege, la sfârşitul cărăra
acelaşi termenîşi reia cursul, socotindu-se şi timpul mconsumat înainte de suspendare.
Cauze generale:
1. Suspendarea judecăţii - art.243 şi 244 (citeşte)
2. Suspendarea termenului de perimare cât timp dăinuieşte suspendarea judecăţii pronunţată de
insrtanţă, în cvazurile prevăzute la art.244, precum şi în alte cazuri prevătute de lege.
3. Suspendarea termenelor de procedură prin legi speciale, pe durata unor anumite situaţii

Modul de calcul al termenelor procedurale

Potrivit art.101 termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se împlinesc în ziua corespunzătoare
zilei de plecare. Dacă termenul începe să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească
într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii.
În cazul termenelor stabilite pe zile şi ore se aplică sistemul de calcul “ pe zile libere”, neintrând în
calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (cel mai avantajos sistem pentru
parte - explică).
Legea procedurală determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore.Potrivit art.101
alin2 termenele de procedură statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii următoare (tot
sistemul cel mai avantajos; în opoziţie cu termenul calculat de momento ad momentum)
O dispoziţie procedurală utilă este prevătzută şi în art.101 alin.5: termenul care se sfârşeşte
într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi pânâ la sfărşitul primei
zile de lucru următoare. Această dispoziţie se aplică tuturor termenelor procedurale, legea nefăcând
nici o distincţie în acest sens.

IV. Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de procedura si la


termenele procedurale:
5. Notiune
6. Nulitatea actelor de procedura :
- notiune
- clasificarea nulitatilor
- mijloace de invocare
- efectele anularii actelor de procedura
7. Decaderea :
• Notiune
• Cazurile si conditiile in care intervine decaderea
• Invocarea si constatarea decaderii
• Efectele decaderii
8. Amenzile judiciare. Despagubirile
• Notiune si importanta
• Principalele cazuri de aplicare a sanctiunii
• Procedura de aplicare

SANCŢIUNILE PROCESUALE

CONCEPT, ROL, DETERMINARE

Sancţiunile procesuale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze


respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare
activitatea judiciară în pricinile civile.

Sancţiunile procesuale prezintă următoarele funcţii:


- preventiv-educativă;
- represiv-intimidantă(sancţionează, dar unele au şi funcţie reparatorie, ca de exemplu
cheltuielile de judecată).

Sancţiunile procesuale contribuie la o optimă administrare a justiţiei şi reprezintă


o garanţie a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate.
Sancţiunile procesuale nu sunt tratate unitar şi nici nu există o concepţie unitară cu privire la
acestea.
Astfel, pe unele Codul de procedură civilă le numeşte sancţiuni(alteori le spune pedepse-
termenii sunt folosiţi ca sinonimi ): decăderea(art. 167 alin. 4 C. proc. civ., art. 138 C. proc. civ.,
art.103 C. proc. civ.), nulitatea(art. 88 alin.2 C. proc. civ., art.89 alin.1 C. proc. civ., art. 302 C. proc.
civ.), amenzile judiciare(art. 108² alin.1,2 C. proc. civ.).Altele nu sunt numite astfel,dar au,cu
siguranţă, caracter sancţionator: perimarea(art.248 C. proc. civ.), cheltuielile de judecată. Altele sunt
sancţiuni speciale: pierderea puterii executorie a hotărârii neexecutate înăuntrul termenului de
prescripţie(art.405 alin. 3 C. proc. civ.), respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută(art. 616 C. proc.
civ.), îndepărtarea din sala de şedinţă a părţii(art.122 alin. 5 C. proc. civ.).
Alte dispoziţii au şi caracter sancţionator: art. 174 C. proc. civ., art.225 C. proc. civ.
Menţionăm şi existenţa unor sancţiuni disciplinare ce pot fi aplicate unor funcţionari
judecătoreşti potrivit Legii nr.92/1992. De asemenea, nu poate fi exclusă nici răspunderea penală dacă
se săvârşeşte o infracţiune.

NULITATEA

Deşi conceptul de nulitate este propriu şi dreptului material, ca sancţiune de drept procesual
civil, ea comportă trăsături distincte de unde rezultă şi o definiţie proprie.
Nulitatea este sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără
respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor
ulterioare.
Nulităţile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii:

1) După natura normelor procedurale încălcate, nulităţile procesuale pot fi clasificate în


nulităţi absolute şi nulităţi relative. Aceasta reprezintă cea mai importantă clasificare şi serveşte pentru
determinarea regimului juridic al nulităţilor.
Potrivit art. 108 C. proc. civ.: “Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de
judecător în orce stare a pricinii.
Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce.”
Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi:
-pot fi invocate în orice fază a procesului civil;
-pot fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu;
-viciile unui act lovit de nulitate absolută nu pot fi acoperite.
Nulităţile relative prezintă următoarele particularităţi:
-pot fi invocate numai in limite litis, adică cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat
ce s-a ivit cauza ce le-a determinat;
-pot fi invocate numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată norma juridică
încălcată;
-viciile pot fi acoperite.

2) După izvorul lor, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi
virtuale.
Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. De exemplu,
art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ., art. 302 C. proc. civ.
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul in nesocotirea
principiilor fundamentale sau a altor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil.
Marea majoritate a nulităţilor în dreptul nostru procesual civil sunt nulităţi virtuale, nulităţile
exprese constituiind excepţia.

3) După raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură, nulităţile procesuale
pot fi clasificate în nulităţi proprii şi nulităţi derivate.
Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură
îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de validitate.
Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi
faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională.
Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor
următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o independenţă de sine stătătoare.”

4) După natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de


procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci.
Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa
actelor de procedură.
Nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare a actelor de
procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru,
depunerea recursului la o instanţă ierarhic superioară etc.

5) După întinderea efectului sancţionator, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi


totale şi nulităţi parţiale.
În materie procesuală, distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de
pregnantă în domeniul căilor de atac. Astfel, în materia recursului instanţa poate dispune casarea totală
sau parţială a hotărârii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat.

6) După modul în care ele operează, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi de
drept şi nulităţi judiciare.
Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o
hotărâre de constatare a efectelor produse.
Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărîre judecătorească
care să pronunţe sancţiunea.
În dreptul procesual civil, indiferent de felul nulităţii şi chiar dacă au fost transgresate
dispoziţii esenţiale, intervenţia justiţiei este întotdeuna necesară.

CONDIŢIILE GENERALE ALE NULITĂŢII

Potrivit art. 105 C. proc. civ.: “ Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent
sunt nule.
Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor
declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin
anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada
contrarie.”
Art.105 C. proc. civ. nu reglementează nulitatea absolută(alin.1) şi nulitatea relativă(alin.2), ci
alin. 2 consacră condiţiile generale ale nulităţii actelor de procedură, alin.1 reglementează o nulitate
derivată, iar alin. 2 teza 2 o nulitate expresă. Cu privire la aceasta, nu există o reglementare unitară.
Din analiza dispotiţiilor art.105 alin. 2 C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile generale ale
nulităţii:
-nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
-producerea unei vătămări;
-vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

1) Nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil


Art.105 alin.2 se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de
procedură de către un funcţionar necompetent.
Raportul dintre cele două ipoteze vizate de acest text este acela dintre general şi particular,
prima ipoteză constitui genul, iar cea de-a doua specia.
Prin “neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la
forma exterioară a actului de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil.
Referirea la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie
decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi
condiţii.

2) Producerea unei vătămări


Vătămarea reprezintă încălcarea unor drepturi sau intrese legitime ale părţilor, dar nu
numai.Un ansamblu de norme procesuale sunt însă instituite de lege spre a se realiza o soluţionare
adecvată a litigiului. Or, neobservarea acelor reguli care exlud intereselor părţilor nu poate fi lipsită de
sancţiune. De aceea, în determinarea conceptului de vătămare procesuală trebuie să se ţină seama
atât de nesocotirea drepturilor părţilor, cât şi a celorlalte reguli privitoare la soluţionarea
litigiului.
N. Volonciu: “Vătămarea nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor, extinzându-se şi la justa soluţionare a cauzei.”
Problema se pune numai în ceea ce priveşte nulitatea prevăzută de alin. 2. În cazul alin. 1 ne
aflăm în prezenţa unei nulităţi necondiţionate. Alin.2 teza 2 consacră şi o prezumţie de vătămare la
nulităţile exprese.

3) Vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului


În cazul alin.1, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea să înlăture
consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută în art. 160
C. proc. civ., care consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei,
nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.
În cazul alin. 2, înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă în funcţie de natura normelor
procedurale nesocotite.
În principiu, nulitatea absolută se caracterizează prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt
mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă, nulităţile derivate pot fi uneori evitate.
Spre exemplu, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale poate fi evitată prin
ratificarea lor de către partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin
invocarea ei, pe cale de excepţie, şi prin conexarea cauzelor.
În cazul nulităţii relative, anularea actului de procedură intervine doar ca un ultim remediu.
Atât părţile cât şi judecătorii sunt datori să stăruie pentru înlăturarea acestor neregularităţi.

PROCEDURA DE INVOCARE, CONSTATARE ŞI DECLARARE A NULITĂŢILOR

INVOCAREA nulităţilor este prevăzută de art. 108 C. proc. civ. “…..”


Observaţii:
1) Nulitatea absolută poate fi invocată chiar şi de partea care a pricinuit-o, instanţa şi
procurorul, dacă participă, având chiar obligativitatea de a o invoca.
2) Nulitatea relativă se declară numai la cererea parţii care are interes să o invoce.
3) În cazul coparticipării, nulitatea relativă pate fi invocată de oricare din părţile în favoarea
căreia a fost instituită norma.
4) Momentul invocării diferă. Astfel, nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii.
Nuliţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art. 108 alin. 3 C.
proc. civ. precizează “că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la
prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.”
a) Momentul iniţial până la care poate fi invocată nulitatea relativă este prima zi de
înfăţişare, iar momentul ultim este “înainte de a pune concluzii în fond.”
b) Nulitatea relativă care vizează însăşi hotărârea nu poate fi invocată decât direct în apel.
c) Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost
respinse, pe calea apelului.
5) Modalităţile de invocare a nulităţilor: excepţia de nulitate şi căile de atac.

CONSTATAREA
În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează de iure, ele trebuie constatate de instanţa
competentă prin încheiere sau, după caz, prin hotărâre. Instanţa este obligată să precizeze şi întinderea
nulităţii deoarece afectează actele ulterioare în măsura în care acestea nu au o existenţă de sine
stătătoare.
Nulitatea nu are numai o funcţie sancţionatorie, ci este şi un remediu procesual. Potrivit art.
106 alin. 2 C. proc. civ.: “Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu
privire la actele de procedură.”. Îndreptarea actelor se poate realiza pe două căi: refacerea sau
remedierea lor. Refacerea constă în înlocuirea actului cu unul nou, de ex. citaţia, expertiza.
Remedierea constă în completarea, modificarea sau rectificarea actului(art. 114 alin. 2 C. proc. civ.,
art. 132 alin.1 C. proc. civ., art.281 C. proc. civ., art.281² C. proc. civ.).

EFECTELE NULITĂŢII

1) Ineficienţa actelor de procedură şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja.


Nulităţile operează de la momentul declarării. Dacă nulitatea nu e declarată, deşi viciată în
structura sau condiţiile ei de existenţă, actele produc toate efectele unor acte legale.

2) Regula potrivit cu care actul nul nu are nici un efect vizează numai funcţia
procedurală a acestuia.
Actul poate produce unele efecte, deşi a fost anulat de instanţă. De exemplu, o tranzacţie
anulată pentru vicii procedurale poate constitui o mărturisire cu privire la dreptul dedus judecăţii; o
cerere de chemare în judecată chiar dacă a fost anulată pentru lipsă de probe poate fi folosită ca o
mărturisire sau ca un început de dovadă scrisă într-un alt proces; art. 1870 C. civ. recunoaşte efect
întreruptiv de prescripţie cererii de chemare în judecată chiar dacă este adresată unei instanţe şi chiar
dacă e nulă pentru lipsă de forme.

3) Sancţiunea nulităţii se extinde şi asupra actelor a căror existenţă valabilă depinde de


existenţa valabilă a actului anulat.
Potrivit art. 106 C. proc. civ.: “Anularea unui act de procedură atage şi nulitatea actelor
următoare, în măsura în care actele nu pot avea existenţă de sine stătătoare.”