3.2.

SISTEMUL NORMATIV VICINAL

Organizata n obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata, aflata
n plin proces de formare al poporului si al limbii romne, si-a fundamentat existenta sociala pe
un sistem normativ elementar. La baza lui, n lipsa unei autoritati statale care sa edicteze norme
juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme
geto-dacice si din nor-mele dreptului roman vulgar. n privinta genezei suprastructurii juridice a
comunitatilor vicinale romnesti s-au purtat controverse n literatura de specialitate cu privire la
aceasta problema.

3.2.1. Originea dreptului cutumiar romnesc

3.2.1.1.

Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romnesc

S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente:
proprietatea devalmasa, dreptul de protimisis, testamentul, mostenirea, raspunderea colectiva,
cojuratorii, raptul n vederea casatoriei.
3.2.1.2.

Teoria originii latine a dreptului cutumiar romnesc

Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar romnesc a fost argumentata prin

nimicirea totala a geto-dacilor de catre romani, deci singura realitate juridica ce a ramas a fost
cea romana. Doar reminiscenta slabita a vechilor legi romane a reusit sa se pastreze n
constiinta politico-juridica a poporului romn, care a fost altoita de influentele juridice din
dreptul bizantin si slav.
Cuvinte precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o
mare relevanta juridica, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.

3.2.1.3.

Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romnesc

La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost nrurite de
legile romane, afirmnd ca legile romane au nceput sa se strice si sa se schimbe de catre
daci.

3.2.2. Principalele institutii juridice

3.2.2.1.

Conducerea comunitatilor vicinale

Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz ales initial, ulterior functia
devine ereditara ajutat de un consiliu restrns: oamenii buni si batrni ai satului si n
anumite situatii de adunarea ntregii obsti, gramada satului.
Problema cnezilor a fost discutata n literatura istorico-juridica. S-au impus doua
concluzii: institutia cneazului a fost o institutie fundamentala a noastra sau general
romneasca, desi a fost cunoscuta si la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de
fruntasi si judecatori ai satelor romnesti.
Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a ndeplini att functii militare,
ct si judecatoresti. Cuvntul provine din latinescul judex.
Voievodul stapnea un tinut mai mare n care puteau intra mai multe cnezate. El
conducea oamenii la razboi, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce n limba slava nseamna
conducator de oaste.
3.2.2.2.

Rudenia

putea fi de snge, prin alianta si spirituala (care cuprinde nrudirea rezultata din participarea la
Tainele Bisericii nasia de cununie si cea de botez si rudenia cvasipagna a fratiilor fratia de
cruce, fratia de lapte etc.).
3.2.2.3.

Familia

se prezenta ca o familie lastar, n sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie

vicinala si exogamie patronimica.
Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia romneasca de cea germanica, slava,
bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul romn s-ar fi format n
sudul Dunarii.
3.2.2.4.

Proprietatea

n privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile

migratoare, caracterul devalmas.
3.2.2.5.

Sistemul pedepselor

se caracterizeaza n esenta prin blndete, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era

izgonirea vinovatului din comunitate si care nsemna moarte civila. Se mai practica expunerea
vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hotul era purtat prin sat
cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
3.2.2.6.

Judecata

n privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la

dispozitie (un document srbesc din 1198) putem trage urmatoarele concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata generala.
b.) n cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor buni si
batrni.

c.) n cazurile deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrni, participa la
judecata si gramada satului.

LEGEA ARII (IUS VALAHICUM)

3.3.1. IZVOARELE DREPTULUI FEUDAL
3.3.

Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului n feudalism au fost doua: cutuma si
legea.
Dreptul cutumiar romnesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti libere
dar care nu a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. IORGA). Romnii au numit
aceste forme cutumiare legi cu ntelesul de norma nescrisa. C. NOICA a deslusit sensul
provenientei si semnificatiei cuvntului de lege: legea ca norma nescrisa provine din latinescul
religio, a lega dinauntru prin credinta si constiinta ceea ce la romani era mos obicei, pentru ca
la romani lex nsemna numai legea scrisa si care deriva din cuvntul legere, care ce nseamna a
citi.

3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum

Ius Valahicum / valachorum (dreptul romnesc) este sistemul de reglementare cutumiara

a vietii sociale care s-a mentinut mult dupa formarea statelor tipic feudale romnesti.
n cele mai vechi documente romnesti latinesti, ndeosebi n Transilvania, el poarta
denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; n documentele din perioada feudalismului
dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila dreptului cutumiar.
n actele n slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma romneasca
este numita zakon sau obicei.

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

1.
2.
3.
4.
5.
6.

Unitar din punct de vedere geografic.

Unitar din punct de vedere social.
Este n principal un drept de caracter rural.
Complet si complex.
Elastic si receptiv.
Rezistenta si trainicia obiceiului pamntului.
Titlul II

dreptul feudal
Sectiunea I

institutiile dreptului public

Capitolul 1

DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE SI

GUVERNATORUL TRANSILVANIEI
1.1. Domnia institutie centrala a dreptului cutumiar romnesc

Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de formare
al statelor feudale romnesti. Nu putem nega, desi am subliniat originalitatea si autohtonia sa,
influentele bizantine asupra institutiei ca atare. Nascndu-se ca popor crestin, avnd mitropolii
nca din 1359 si respectiv 1401, fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu
putea sa nu influenteze conceptia romneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de
sorginte divina.
1.1.1.

Caracteristicile domniei

n arile Romne domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapnitor, lipsit de un
organ de control, nsa nu a fost despot (A. D. XENOPOL), atributele fiindu-i relativizate prin
sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamntului.
Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila n plenitudinea sa.
Chiar si n situatia n care arile Romne au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru ca vasalitatea era
nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu a domniei n general.
1.1.2.

Succesiunea la tron

ntemeietorii tarilor au creat dinastii (BASARABII si MUSATINII), nsa cu excluderea

descendentei feminine.
Avnd n vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat principiile
ereditatii pure si simple si cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la tron sa nu
fie nsemnat, respectiv infirm, mprejurare care l facea nedemn de a ocupa o asemenea functie
nalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.
Principiul electiv-ereditar mpamntenit a fost ncalcat nca din secolul al XVI-lea cnd a
nceput sa aiba acces la tron orice mare boier (exemplu MOVILESTII si CANTACUZINII).

Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el ncalcat sub
presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit ncepnd cu anul 1711 n Moldova si cu anul 1716 n ara
Romneasca, ncepnd epoca fanariotilor.
1.1.3.

Asocierea la domnie

A existat n arile romne institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, MIRCEA CEL
BATRN asociaza la domnie nainte de 1418 pe fiul sau MIHAIL, ALEXANDRU CEL BUN
asociaza la domnie pe fiul sau ILIE, iar STEFAN CEL MARE pe fiul sau BOGDAN. Asocierea
la domnie a fiintat si ntre frati (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL BUN). Era de fapt o initiere n
tainele si treburile domniei ale viitorului domn.
1.1.4.

Regenta si locotenenta domneasca

Daca domnul era minor, bolnav, n imposibilitate de a conduce tara, lipsea din scaun, n caz de
fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (ct timp domnul a fost ales de tara si popor
locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta domneasca desemneaza toate categoriile de
loctiitori domnesti.
Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti,
datorata n principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre turci.
1.1.5.

Prerogativele domniei

1.1.5.1. PREROGATIVELE LEGIUITOARE

Asemenea mparatilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, ntruparea terestra a vointei
lui DUMNEZEU.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi; domnul
putea hotar si singur n ce priveste noile norme de drept, putea modifica si obiceiul pamntului
sau a pravilelor deja existente.
1.1.5.2. PREROGATIVELE EXECUTIVE

Toate atributiile executive erau concentrate n mna domnului.

Puterea absoluta a domnului era diminuata n relatia cu Biserica.
1.1.5.3. PREROGATIVELE JUDECATORESTI

Domnul era judecatorul suprem al arii. Judeca n ultima instanta, dar si putea prelua
spre judecare orice cauza, fie de natura civila, fie de natura penala, ce se afla pe rolul
dregatoriilor. Hotarrile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac. Singur domnul putea
sa revina asupra hotarrilor.

Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea depindea

pastrarea prestigiului domniei si a tronului. Erau situatii cnd condamna chiar la moarte fara
dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii cnd gratia chiar fapte grave.

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

1.2.1.

Voievodul

n Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel n ntreg regatul maghiar

numai Transilvania a ramas organizata ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizata ca un
principat n cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata deplin cu regatul Ungariei.
Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de acesta, n
mod constant ei au militat pentru nlaturarea dominatiei maghiare.
ntr-adevar n a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-lea,
Transilvania mai facea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevarati
conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei autonomiste a Transilvaniei fata
de regatul Ungar se materializeaza mai nti prin consolidarea institutiei principale, voievodatul.
Se vor institui si n Transilvania, adevarate dinastii voievodale: LACKFI, CSAKI, KAN.

1.2.2.

Principele

n mprejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar

si nceteaza existenta, astfel ca Transilvania se emancipeaza complet, transformndu-se n
principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). n acest fel Transilvania si dezvolta
si mai mult propriile institutii juridico-politice.

1.2.3.

Guvernatorul

Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si ncheierea pacii de la Karlovitz,
Curtea imperiala vieneza si ndreapta privirile spre Transilvania, att pentru pozitia sa strategica
ct si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a convinge pe ardeleni sa accepte protectia
mparatului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa n
Diploma leopoldina din 4 decembrie 1691, care devine o adevarata constitutie a Transilvaniei.

Capitolul II

ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVA
Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti
satesti, vicinale, organizate n cnezate si voievodate (tari) au stat att la baza constituirii noilor
state feudale romnesti, ct si la baza organizarii administrativ-teritoriale.
Judetul, din latinescul judicius, care nseamna n cea mai reusita traducere scaun de
judecata, ca unitate administrativ-teritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire la nceput
doar n ara Romneasca.
Att nfiintarea ct si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. si numirea capeteniei
judetului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute a domnului pe ntreg teritoriul
tarii.
n Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din
ara Romneasca a fost tinutul. Denumirea capeteniei tinutului a variat nsa. n tinuturile n care
existau cetati importante, capetenia se numea prcalab, n cele de la marginea tarii (tinuturi de
granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi capeteniile s-au numit ca si n ara
Romneasca, adica sudet.
Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si n Moldova
ca teritoriul sau a fost mpartit n doua mari provincii: ara de Sus si ara de Jos.

2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei

2.1.1.

Organizarea romnilor

Asemanarile firesti, pe deplin explicabile ntre districtele romnesti ca institutii politicoadministrative si cnezatele, voievodatele romnesti, ca institutii social-politice, pot conduce la
ideea identitatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obsti cu districtele.
n Transilvania voievodala, cu prelungiri n perioada principatului autonom se cunosc
numeroase districte romnesti, raspndite pe ntreg cuprinsul Transilvaniei.
2.1.2.

Organizarea sasilor si a secuilor

Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al
XII-lea n Transilvania trebuie privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a realizat n acelasi timp
si n acelasi scop. Pe cnd secuii, la asezarea lor n Transilvania mai traiau n forme de
organizare gentilica (ntre cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati n obsti cu o structura
complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici sasii si nici secuii nu cunosteau nsa la venirea lor n Transilvania, institutia politicoadministrativa a scaunelor.
2.1.2.1. SCAUNELE SASESTI

Potrivit traditiei consemnate n scris n vremea asezarii secuilor n Transilvania, au fost

colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.
Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice, sociale,
politice, militare, juridice si administrative dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a
colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.

2.1.2.2. SCAUNELE SECUIESTI

Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase neamuri
si cte patru ramuri n fiecare neam. Condu-catorul militar al secuilor se numea capitan scaunal
sau locotenent.
Pe lnga ndatoririle militare, el ndeplinea si atributii administrative si judecatoresti, prezidnd
adunarile generale si scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului era judele scaunal,
ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan exercita atributii judiciare.
2.1.3.

Organizarea ungurilor

Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum).
Conducatorul cetatii, castelanul, era la nceput si conducatorul comitatului. Nu toate cetatile
regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate n jurul tuturor cetatilor regale.
Comitatele erau asezate la nceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rnd n masura cuceririi Ardealului
de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost
mereu schimbata n functie de modul n care a reusit administratia maghiara sa se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de
regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.

2.2. Resedinta domneasca

Centrul politico-administrativ al tarilor romnesti a gravitat n jurul resedintei domnesti.
Stabilirea ei s-a facut ntotdeauna din ratiuni politice si administrative, niciodata la ntmplare.
Fara ndoiala, prima ratiune a constituit-o apararea resedintei de primejdiile razbo-iului, dar la
aceasta s-au adaugat si altele (dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe ct posibil mai spre centrul
tarii).
Pe lnga resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde domnul
administra tara.
Pentru ara Romneasca resedintele domnesti au fost la: Cmpulung, Curtea de Arges,
Trgoviste, Bucuresti.
n Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.

Multe orase mai apar n documente ca si curti domnesti (Roman, Neamt, Brlad).
n ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila. Voievozii si
principii conduceau de la curtile lor. Totusi Alba Iulia poate fi considerata principala resedinta a
evului mediu. Au mai fost resedinte si n alte orase: Deva, Turda, Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea
si chiar Lipova.

2.3. Trgurile si orasele

n Moldova ele au fost cunoscute sub numele de trguri, iar n ara Romneasca si Transilvania
sub nume de orase.
Desi pozitia geografica a tarilor romnesti, pericolele reale la care au fost expuse,
nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii
oraselor, totusi existenta acestora nca nainte de formarea statelor independente nu poate fi
contestata. n pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa,
tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea trgurilor si a oraselor.
Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. IORGA): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava,
Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Cmpulung, Brlad, Hotin, Giurgiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamnt romnesc al Transilvaniei. Toate
orasele si datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici ungurii n-au ntemeiat ei
nsisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost nfiintate de sasii.

Administratia oraselor
Administratia oraselor, n ambele tari romne, se realiza prin doua categorii de organe
indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraselor si alte organe impuse de domn
sau de persoana caruia i apartinea sau i se cedase orasul din partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele si prgarul n ara Romneasca, iar n Moldova soltuzul si
prgarul. Organul superior al acestora era adunarea generala a orasenilor care se ntrunea cel
putin o data pe an cnd alegea organul de conducere.
n Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat n diverse acte scrise numite carte.
De obicei se bucurau de o relativa autono-mie n schimbul contingentelor de militari care se
recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe care le achitau regalitatii ori mparatului.

2.4. Satele
Nu exista n vocabularul arhaic nici un cuvnt pentru formatiuni mai mari de convietuire
sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune dect satul si cetatea (N. IORGA).

n Moldova si ara Romneasca pamntul de mostenire, ramas de la strabuni se cheama

mosie, caci mos nseamna att bunic, ct si strabunic. De aceea taranii liberi care nu erau
dependenti de nimeni n afara de administratia centrala se numeau mosneni.
Procesul de transformare a obstilor vicinale n unitatea administrativa a satului a fost
ndelungat si complex. Doua sunt elementele fundamentale care caracterizeaza transformarea
obstilor n sate: teritorialitatea si statornicia.
Categorii de sate

Satele libere asupra lor domnul si exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea
administrativa apartinea obstii satului, adica oamenilor buni si batrni. Acest sfat al obstii avea
loc n zilele de sarbatoare si cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.
2.4.1.

Locuitorii lor se numeau razesi n Moldova si mosneni n ara Romneasca.

2.4.2.

Satele aservite

Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic dect cele
libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.
Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana
fizica, dobndite prin mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un
stapn feudal; altele apartinnd institutiei domniei.
2.4.2.1.

Satele boieresti. Fara ndoiala, nca nainte de constituirea statelor feudale, multe din sate
au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. n baza lui ius eminens, dupa constituirea
statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.2.

Satele mnastiresti erau proprietatea mnastirilor si erau administrate de egumenul

manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai largi dect n cazul
satelor boieresti.
2.4.2.3.

Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite n secolele XIVXVIII fie pe pamnt

domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate.
Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la dari si de munci datorate
proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului
si a ndatoririlor militare.
2.4.3.

Capitolul III

ORGANIZAREA FISCALA

3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal

Pna la constituirea tarilor romne nu se poate vorbi de o organizare fiscala, de un sistem

de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile
cnezatelor si voievodatelor cu anumite dari n natura si n munca.
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romnesc putem releva
urmatoarele:
1.

Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia n unitatile fiscale, raspunderea pentru plata
darii este solidara att ntre contribuabili ct si pentru birarii de judet.

2. Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra arilor romne influentnd n mod nemijlocit
cuantumul darilor.
3. Abuzul si arbitrariul au caracterizat ntreaga activitate fiscala, att n ce priveste stabilirea
darilor, ct si ncasarea lor.

3.2. Institutiile fiscalitatii

De importanta mai mare n organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara

domneasca, visteria statului.
Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se constituia din depozitarea
unor obiecte de valoare deosebita n locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul
recurgea numai n cazuri extreme.
Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La nceput, s-a
identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundndu-se cu cele ale
tarii. n secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.
Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca
evidentia toate datele privind repartitia darilor, ncasarile efective a acestora, ct si cheltuielile ce
se efectuau.

3.3. Categoriile de dari

Darile n natura sau dijmele domnesti (zeciuiala n ara Romneasca, deseatina n

Moldova) au constat n perceperea de catre domnitor n natura a unor produse (cereale, vite,
produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul.
ncepnd cu secolul al XVI-lea au fost transformate n bani.
3.3.1.

3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestarile n munca fata de domnie la construirea de
drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. ncepnd
cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate n bani.
3.3.3. Darile n bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau
impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, n functie de
categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la nceput, din secolul al XVI-lea au platit bir
si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta n special pentru boierii cu dregatorii si curteni.

Darile n bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii
practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.
3.3.4. Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta otomana. Daca la nceput
haraciul era mai mult simbolic, avnd n principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de
galbeni / an), la sfrsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
3.3.5. Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobndind caracter
de constanta au apasat si ele covrsitor asupra contribuabililor.
3.3.6. Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa n perioada n care
pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul
exorbitante.
3.3.7. Prestatiile n natura catre turci au constat n predarea anuala catre Poarta a unui numar
important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau
prestatiile ocazionale n cereale, furaje etc. n perioada campaniilor militare ale turcilor.

Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca
institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu n atentia
domnilor, ncercndu-se diferite reforme pentru mbunatatirea acesteia sub doua aspecte
esentiale: n primul rnd pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar n al doilea rnd pentru
evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui MATEI BASARAB, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a
constat n urmatoarele:
nfaptuirea unui recensamnt fiscal amanuntit;
apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, n functie de capacitatea
stabilita pe fiecare judet, care la rndul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.
Alte reforme fiscala au fost realizate n Moldova de ANTIOH CANTEMIR (16951700,
17051707) si de CONSTANTIN BRNCOVEANU n ara Romneasca. n principal ea a
constat n aceea ca toate darile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate n una singura
ce trebuia achitata n patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT n cursul anilor 17391741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt
urmatoarele:

dregatorii fiscali au fost retribuiti;

a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;

au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;

desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.

n ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:

principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita n functie de venitul camarii. La nceput a
fost n natura, dar ulterior s-a transformat ntr-o dare n bani.

o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamnt, ce se achita n functie de
suprafata de pamnt folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat ntr-un fel de cens
anual.

au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.

Capitolul IV

JUSTITIA
4.1. Organizarea judecatoreasca

4.1.1.

Justitia si sarcinile ei

Conceptul de justitie n sensul cel mai larg, include att sistemul organelor acreditate cu
nfaptuirea ei, ct si activitatea desfasurata de aceste organe.
4.1.2.

Organizarea judecatoreasca

Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de nfaptuire a
justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si naintea
constituirii statelor romnesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se
prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru ntelegerea evolutiei activitatii de nfaptuire a justitiei sunt necesare cteva
clarificari, prin prezentarea ctorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de
activitate ale statului si organele care nfaptuiesc aceste activitati.
n fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv
pentru ntreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele
crestine,
dupa care puterea vine de la DUMNEZEU, i fundamenta pozitia de judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a
creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor nfaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi n vedere specificul
cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau prcalabii, iar n Oltenia
banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru
cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrni. Aceste cauze se
terminau de obicei prin mpacarea partilor.

n Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai
complexa. n perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar
si instante romnesti. si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes
iudiciaria).
A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:

La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale n care nobilii laici sau ecleziasti
nfaptuiau justitia n functie de diplomele de privilegii detinute, aplicnd chiar pedepse
capitale.

La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.

La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi
anual de cetatenii oraselor).

Instantele ecleziastice.

Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).

Instanta suprema a Curtii maghiare.

B. Instantele de judecata ale principatului transilvan

n perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a
dobndirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie
asemanatoare vornicului. Cum nsa principele nu judeca dect n cazuri extreme (spre deosebire
domn), n fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.
Instantele de judecata sunt:

Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de nalta tradare si caile de atac
exercitate mpotriva hotarrilor scaunelor de judecata.

Scaunele de plasa (prezidat de pretor).

Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).

Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).

Scaunul stapnului de mosie.

C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi

n perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut n general vechea organizare

judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante,
realizndu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.
n ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romnesti, n districtul Hategului
avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6

preoti si 6 oameni de rnd. n districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 68
sau 12 boieri ca jurati-asesori.
n unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea
justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la nceput din
persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.
n sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale:
cele orasenesti si cele ecleziastice.
4.1.3.

Instantele ecleziastice

Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punndu-se problema competentelor

(unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la
Govora, 1640).
Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. n ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele
bisericesti.
2. n privinta competentei dupa materie, a ramas n sarcina justitiei ecleziastice sa judece
cauzele strict legate de viata religioasa.
3. Nu a fost exclusa nsa dubla judecare, adica att de instantele ecleziastice, ct si de cele
laice, completndu-se reciproc si verificndu-se reciproc. Asadar era consacrata att separarea,
ct si cooperarea celor doua categorii de instante.
4. n domeniile feudale bisericesti si mnastiresti, potrivit imunitatilor judiciare acordate
de domnitor, justitia se nfaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni
considerate grave.
5. si n justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de
competenta).
Situatia a fost asemanatoare si n Transilvania.

4.2. Procedura de judecata

Proces n limba romna provine din latinescul processus ce desemneaza activitatea de
naintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat,
desemnnd ceea ce ntelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de organe
judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, n conformitate cu legea n scopul rezolvarii
pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).

4.2.1.

Obiectul procesului

Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin
ncalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata,
proprietatea etc.)

Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict ntre parti. Litigiul existent si
dedus judecatii purta numele de glceava, pricina, treaba. n dreptul cutumiar nu se facuse nca
deosebire ntre procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.
4.2.2. Partile

din proces

Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor,

prigonitor, uneori prs, iar prtului prigonit; nvinuit sau nvinovatit se numea cel care
comisese o infractiune.
n Transilvania reclamantul se numea actor, iar prtul reus.
n principiu, parte n proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscnd capacitatea
juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era nsa limitata n cazul taranilor dependenti
si a robilor doar la procesele avnd ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti
puteau fi reprezentati n proces de stapnii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. n schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia
majora necasatorita si vaduvele.
4.2.3.

Chemarea n judecata

Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plngere verbala ori scrisa numita pra
sau jalba. n trecutul mai ndepartat plngerea se facea pe cale orala, dar ncepnd cu secolul al
XVII-lea n Transilvania si cu secolul al XVIII-lea n celelalte tari romne plngerea scrisa se
generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instantei se apropia de
cerintele legale actuale.
4.2.4.

Fixarea termenului de judecata

Primind plngerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea

pricina). Cum nsa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie
datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor
de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) ndeosebi n materie funciara, si
materializau hotarrea fara o judecata contradictorie. Prtul efectiv era atentionat prin cartea de
volnicie despre hotarrea luata, urmnd ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi
pe calea unui nou proces.
4.2.5.

Citarea

Citarea partilor si a martorilor n procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de

soroc care era nmnata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amna din cauza
neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmnd sa
plateasca treapadul n ara Romneasca sau ciubotele n Moldova, adica toate cheltuielile
ocazionate de aducerea lor n instanta.
4.2.6.

Sistemul probator

Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa si dovedeasca sustinerile,

respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor
nesprijinita de alte probe nu putea conducea la cstigarea procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute n dreptul feudal au fost: marturisirea, juramntul
partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de blestem,
nscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai
concludent un nscris, dect o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea
ca recunoa- sterea prtului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul
administrarii si a altor probe.
4.2.7.

Martorii

Martorii nu sunt parti n proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta
le considera concludente n solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si
de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al mpricinatilor
care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate ntr-o rezolvare dreapta si globala a
cauzei n vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care ia adus erau sau nu adevarate, ei de fapt dadeau legea. Conditia lor se apropia de cea a
martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramnt n fa-voarea unei parti era de 6
sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a
combate pe cojuratorii din tabara adversa.
,,Cartile de blestem erau de fapt niste nscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu,
care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramnt fals, ci si familia si rudele sale.
4.2.8.

nscrisurile

nscrisurile sunt mijloace de proba n continutul carora se arata fapte si mprejurari

concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti,
dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor n caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai nti expresiile de trecere prin foc si
apa sau punerea minii n foc si apoi au fost preluate n vocabularul basmelor si povestilor.
4.2.9.

Hotarrile instantei

Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin mpacarea partilor.
Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul nceta. Singura
exceptie era situatia criminalilor notorii, n care desi intervenea compozitia partilor, totusi
nvinuitul era condamnat.
Instantele pronuntau o hotarre: carte de judecata sau anafor.

Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie
potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotarrea nu mai poate fi modificata. Reluarea
procesului nu se putea face dect dupa achitarea unei amenzi catre domnitor. Amenda se numea
zavesca (Moldova) sau prada (ara Romneasca). Punerea n executare a hotarrilor se facea de
catre instanta sau de alte persoane ale autoritatii statale.

4.3. Infractiuni si pedepse

Pna la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor nullum crimen

sine lege, nulla pna sine lege, elaborat de Cesare BECCARIA (secolul al XVIII-lea), astazi
prezent n toate legislatiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate ndreptate mpotriva unor valori fundamentale ale societatii au
fost considerate infractiuni sub diferite denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie,
pacat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele ndreptate mpotriva conducatorului
statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele mpotriva vietii si a integritatii corporale,
proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile n mari (grave) si mici (usoare). Limitele
dintre acestea nu vor fi precizate dect n dreptul penal modern. De aici si posibilitatea
interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.
4.3.1.

Infractiuni ndreptate mpotriva conducatorului statului

4.3.1.1. nalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei infractiuni
erau de obicei boierii care ncalcau juramntul de credinta si care actionau pentru nscaunarea
altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.
4.3.1.2. Lezmajestatea a constat n stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului statului
prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai numea sudalma sau hula.
4.3.1.3. Osluhul consta n neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era socotita si
nendeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapnii feudali.
4.3.1.4.
4.3.2.

Calpuzenia (etim. turca), consta n falsificarea monedei batuta de domnitor.

Infractiunile contra vietii

Omorul (moarte de om, ucidere) consta n suprimarea vietii unui om sau a mai
multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, o fapta mare, motiv pentru care,
competenta de a-l judeca revenea n exclusivitate domnului.
4.3.2.1.

Paricidul consta n suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei. Era
considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu.
4.3.2.2.

4.3.3.

Infractiuni contra integritatii corporale

n aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de
orice fel.

4.3.4.

Infractiuni contra proprietatii

4.3.4.1. Furtul (furtisag, furtusag) consta n luarea unui mobil din posesia altei persoane n
scopul nsusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa n Evul Mediu. Nu se
pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din livezi sau vii. n schimb, era mai
grav pedepsit furtul de fata.
4.3.4.2. Tlharia (jaf, jac, tlhusag) este furtul prin violenta. Datorita gravitatii se
pedepseau si gazdele celor care savrseau astfel de fapte, n situatia n care cunosteau
mprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.
4.3.4.3.

ncalcarea hotarelor consta n distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor de

hotar.
Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata
dubla sau tripla a pagubei.
4.3.4.4.

4.3.5.

Infractiuni mpotriva moralei

4.3.5.1. Rapirea

de fata sau de femeie. Consta n lipsirea efectiva a acesteia de libertate prin

transportarea victimei dintr-un loc n altul si necinstirea (violarea) victimei.
4.3.5.2.

Seductia consta n scopul ntretinerii de raporturi sexuale.

4.3.5.3. Sodomia consta n raporturi sexuale ntre persoane de acelasi sex; infractiune rara
n istoria medievala a poporului nostru.

Curvia sau desfrnarea. Att relatiile conjugale din afara casatoriei ct si cele din
afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat de societate, erau
considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
4.3.5.4.

4.3.5.5. Incestul (amestecare de snge) consta n relatii sexuale firesti ntre persoane care
potrivit obiceiului pamntului nu se puteau casatori, datorita gradului de rudenie.
4.3.6.

Infractiuni care mpiedicau nfaptuirea justitiei

Viclesugul sau nselaciunea consta n falsificarea nscri-surilor prin plasmuirea sau

alterarea acestora n scopul de a produce diferite consecinte juridice. Era pedepsit si uzul de fals,
respectiv utilizarea unor nscrisuri false.
4.3.6.1.

Neascultarea consta n nesupunerea la executarea unei hotarri judecatoresti, a

poruncilor domnesti cu valoare jurisdictionala.
4.3.6.2.

3.6.3. Juramntul mincinos (marturia strmba, limba strmba) consta n fapta

martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie n legatura cu obiectul
procesului n care era chemat ca martor. Se pedepsea cu gloaba, respectiv fiecare martor
mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrajitoria consta n practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsita nu
numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza stricaciunea oamenilor.
4.3.7.

Infractiunile ndreptate mpotriva religiei

Erezia consta n abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. nsa firea

romnului fiind lipsita de fanatism religios (B. P. HASDEU), nu s-au constatat cazuri de erezii
sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.
4.3.7.1.

4.3.7.2.

Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea n viata laica.

4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul nsemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din biserica,
mpreunarea trupeasca n biserica, ntretinerea de raporturi intime cu cinul monahal.

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva

n mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a
fundamentat existenta pe precepte biblice.
Pasul fundamental n ,,etatizarea justitiei l-a constituit incriminarea la nivelul obstilor a
faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fara nsa a face
abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a ntelegerii prin plata unei sume de
bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima
sau rudele sale, se rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a
practicat pe scara larga n istoria dreptului romnesc.
n evul mediu romnesc se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva:
raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.
4.4.1.

Raspunderea solidara a obstii

nceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai nti ideii de solidaritate, nascuta la
nivelul obstii n primul rnd din necesitati de autoaparare a colectivitatii.
Obiceiul pamntului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor necunoscuti
care au comis fapte penale revenea colectivitatii. n cazul n care autorii nu erau descoperiti si
prinsi, era antrenata raspunderea penala solidara a ntregii colectivitati, prin obligarea acesteia la
plata dusegubinei (o amenda substantiala).

Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor

autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, n unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinznduse asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata n identificarea autorilor, a acceptat aceste norme
cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat n pravile, el s-a
aplicat constant generalizndu-se la ntreg teritoriul tarilor inclusiv n Transilvania.

4.4.2.

Raspunderea familiala

Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea tradarilor,
n baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis chiar mpotriva
obiceiului pamntului ca n cazul savrsirii unor infractiuni de tradare sa pedepseasca nu numai
persoana care a comis aceasta infractiune, ci ntreaga familie.
Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamntului si legiuirile scrise au
consfintit regula raspunderii penale individuale.
4.4.3.

Raspunderea personala

Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a pedepselor,

principiu consacrat de dreptul cutumiar romnesc. Aceasta trecere de la sistemul penal primitiv
n care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arata
progresul fundamental n dreptul penal. Daca la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea
pedepsei, avem imaginea clara a evolutiei dreptului penal n general. Istoria legalitatii pedepsei
poate fi privita din perspectiva a doua aspecte importante: n primul rnd sub aspectul precizarii
ei n norme de incriminare si n al doilea rnd sub aspectul individualizarii ei.
Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:
a)

Nu ntotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume se

pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la latitudinea
celui abilitat sa judece astfel de fapte.

b) Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistnd un raport echitabil ntre fapta si
pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c)

Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite n multe cazuri n functie de
situatia sociala a faptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici pravilele
scrise nu precizau criterii n functie de care sa se faca individualizarea n concret a pedepselor
(n afara de conditia sociala a faptuitorului).

4.5. Pedepsele
4.5.1.

Pedepsele corporale

Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai
utilizate au fost spnzurarea si decapitarea.
4.5.1.1.

Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin n dreptul nostru cutumiar,
consta n scoaterea ochilor, taierea minilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.
45.1.2.

4.5.1.3.

nfierarea consta n nsemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti ale corpului.

Bataia mai era cunoscuta si sub numele de certare a trupului, era una dintre cele mai
frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.
4.5.1.4.

4.5.2.

Pedepse privative de libertate

4.5.2.1.

Ocna consta n munca silnica n saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe

viata.
4.5.2.2.

Temnita consta n privarea dreptului de proprietate n locuri de detentie special amenajate.

Grosul era o nchisoare n care tineau arestati preventiv (nainte de a fi judecati). Boierii
arestati preventiv erau tinuti n visterie sau camarile domnesti pentru mai multa siguranta.
4.5.2.3.

Surghiunul consta n izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putndu-i-se

stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o mnastire).
4.5.2.4.

4.5.3.

Pedepse pecuniare

Dusegubina. ncepd cu secolul al XVII-lea, notiunea nsemna pedeapsa pecuniara se

aplica unei colectivitati.
4.5.3.1.

Gloaba consta ntr-o amenda care se platea domniei fie n bani, fie n natura. Ea se mai
numea certare cu bani sau cu dobitoc.
4.5.3.2.

Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa n scoaterea din patrimoniul vinovatului, a

unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor n patrimoniul domniei sau al victimei.
4.5.3.3.

Sectiunea II

institutiile dreptului privat

Capitolul 1

PERSOANELE
Conceptul de personalitate juridica capacitatea juridica generala a persoanei de a avea
drepturi si obligatii asa cum este definit n zilele noastre este rezultatul unei evolutii istoricojuridice. Continutul sau a fost indisolubil conex cu mutatiile ce s-au produs la nivelul societatii
(mutatii dislocatoare generale).

1.1. Categoriile sociale

si din perspectiva conceptului de capacitate de folosinta, formatiunea social economica a
feudalismului a reprezentat un progres fata de societatea antica ntruct sfera capacitatii de
folosinta a fost mult mai mare.
Dreptul cutumiar romnesc a recunoscut capacitatea de folosinta tuturor oamenilor, cu
toate ca n ara Romneasca si Moldova a existat categoria sociala a robilor, a caror capacitate
de folosinta a fost redusa foarte mult, fiind apropiata din punct de vedere juridic cu cea a
sclavilor.
Retinem nsa ca notiunea de om ca individ social a fost aceeasi cu cea de persoana n sens
juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi si obligatii). Asadar n principiu tuturor
oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinta. Ca principiu nsa retinem ca o prima
diferentiere a capacitatii de folosinta a persoanelor, criteriul apartenentei la o anumita categorie
de stare sociala, n functie de dimensiunile mijloacelor de productie pe care le aveau n
proprietate. Distingem astfel diferite pozitii juridice n functie de ntinderea capacitatii de
folosinta:
Nobilii feudali.
Clerul.
Orasenii.
aranii liberi.
Iobagii si jelerii.

1.1.1. Nobilii

feudali (boierii)

Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) si are sorgintea nca din perioada
feudalismului timpuriu, nainte de constituirea statelor feudale romne, prin desprinderea din
rndul membrilor obstilor.
Ei sunt acei maiores terr (n ara Romneasca), potentes viri (n Moldova) ori nobiles
n Transilvania atestati documentar n 1247 n Diploma cavalerilor ioaniti. Erau de fapt fruntasii
primelor organizatii politice-teritoriale romnesti, a caror proprietate se va transmite din
generatie n generatie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.
Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea acestora de
catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau rege. si n cazul acestei
categorii calitatea de boier se dobndeste prin nastere si mostenire ca si situatia boierilor
originari, cu proprietatea mostenita.
n dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise n ce priveste
statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier n sine fiind lipsit de rigoarea definitiilor
juridice.
Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o etapa la
alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite n functie de autoritatea
domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a fost mai mare, si invers.
Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut aparte boierimii.
Au fost considerati boieri numai cei aflati n dregatorii sau care fusesera n dregatorii, precum si
descendentii lor, fiind mpartiti n trei categorii.
1. Primii 12 dregatori, pna la vel-comis (cel care nsotea pe domn cnd se deplasa
calare).
2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pna la clucer (cel
care strngea zeciuiala).
3. Mazilii.
Raportnd conditia social economica a nobilimii feudale la cate-goria juridica a
capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga capacitate de
folosinta. Ca stapni de pamnturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate
drepturile publice si toate drepturile private.
1.1.2.

Episcopatul

Episcopatul (naltul clerul) avea aceleasi drepturi publice ca si boierii, participnd sub
diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, si ai adunarii tarii, ai
consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdictionale, att ca parti n proces, ct si ca
judecatori n probleme de familie, infractiuni contra religiei etc.
n Transilvania statutul juridic al clerului romnesc ortodox a fost inferior celui care
slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxa fiind doar tolerata.
1.1.3. Orasenii

Locuitorii oraselor se bucurau si ei de o situatie privilegiata, drepturilor lor publice erau

consemnate n privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de catre cutume care precizau
actele de comert pe care puteau sa le faca si privilegiile lor comerciale ce constau n taxele pe
care le percepeau la intrarea marfurilor n orase (vama mare) si cu ocazia vnzarilor (vama
mica), taxe care se mparteau ntre domnie si comunitatea oraseneasca.
n Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte
respectivele orase; cele libere aveau reprezentanti n dieta tarii, cele nobiliare erau supuse
jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste erau obligate sa-si plateasca
privilegiile. n general populatia romneasca patrundea cu mare greutate n orasele transilvanene
si chiar si n aceste situatii era mentinuta n pozitie de plebe oraseneasca, majoritatea provenind
din rndurile iobagilor.
1.1.4. aranii

aranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi n

devalmasie, din care puteau iesi cernd partea lor ct se va alege. Pamntul devalmas
constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau una donativa, pe care nsa
urmasii donatarului urmau sa o stapneasca n indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.
Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti n documente este variat: mosneni, razesi,
judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara, explicndu-se prin transformarile obstilor
satesti care n parte au reusit sa-si pastreze independenta n lupta cu patura de stapnitori feudali
n continua ascensiune.
Daca n perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era majoritara
fata de taranimea aservita, n perioada feudalismului dezvoltat raportul se inverseaza: taranimea
dependenta devine majoritara. Denumirile paturii aservite sunt multiple: vecini, rumni, tarani,
iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujici, coloni.
Dreptul pe care proprietarul l avea asupra serbului se transmite si asupra urmasilor
acestuia n paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor de pe un domeniu pe altul.
Acest drept de stramutare se materializa din punct de vedere juridic n prerogativa stapnului de
a-si revendica serbii si descendentii lor oriunde s-ar fi refugiat. aranii dependenti se puteau
casatori n mod legal, femeia lund pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul
stapnului de mosie.
n materie de capacitate patrimoniala, serbul avea asupra pamn-tului pe care l lucra,
numai un drept de folosinta si nu de proprietate, dar avea obligatii n natura, munca si uneori n
bani fata de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. aranii dependenti aveau un drept de
proprietate personala asupra gospodariei sale si asupra mbunata-tirilor facute pe sesia lucrata:
moara pe care a construit-o, livada pe care a sadit-o, locul pe care l-au curatit etc.
Bucata de pamnt pe care o lucrau serbii se numea n Moldova si ara Romneasca
delnita, iar n Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mica de sesie, aveau o situatie
precara, si formau o patura deosebita a taranimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). n masura
n care iobagul avea un drept de proprietate personala i se recunostea capacitatea de exercitiu
corespunzatoare pentru a putea participa la tranzactiile cotidiene: vnzarea produselor,
cumpararea uneltelor de care avea nevoie.

Starea de dependenta a serbilor era perpetua, dar stapnul putea sa-i elibereze n schimbul
unei sume de bani. Ea mai putea lua sfrsit prin caderea n robie a iobagului, n care caz o stare
mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare.
1.1.5.

Robii

Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai mult
obiecte dect subiecte de drept. n ara Rom-neasca si Transilvania robii erau numiti tigani, iar
n Moldova att tigani ct si tatari (robi n Moldova pna n secolulal XV-lea). n Transilvania
pna n secolulal XIII-lea patura robilor numiti n documente servi ancill, era alcatuita din cele
mai de jos elemente ale taranilor aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au
avut o pozitie care oscila ntre cea de tigan si sclav.
Priviti ca lucruri ei sunt n general considerati imobile prin destinatie, dovada rezulta din
faptul ca n documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi de celelalte bunuri
nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar n ara Romneasca si Moldova nstrainarile de robi erau
supuse dreptului de preemptiune.
Robii care savrseau delicte puteau fi predati de stapnii lor partii vatamate printr-un fel
de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat n schimbul acestuia, fie condamnat
la moarte daca era recidivist. n cazul n care delictele savrsite de robi prezentau o gravitate
deosebita, erau judecati n sfatul domnesc.
n fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea
dreptului stapnului de a omor scla-vul. Ei puteau fi vnduti-cumparati sau schimbati de catre
stapn, cu sau fara familie fara a se putea opune unor asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se
puteau casatori, n fapt uniunea lor nu avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi
despartiti de parintii lor, iar sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapn prin acte.

1.2. Incapacitatile
Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita vrstei, sexului, starii
mentale etc. n sistemul cutumiar romnesc, incapacitatea datorata vrstei lua sfrsit odata cu
casatoria, cnd tinerii intrau n rndul oamenilor. Pubertatea si nubilitatea nu erau stabilite la o
anumita vrsta, ci ca si n conceptia sabiniana se fixa de la caz la caz, existenta lor
materializndu-se n dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii
partenerului de viata.
Vrsta naintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.
Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea parintilor si n lipsa
acestora n tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.
Desi potrivit cutumelor romnesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi daca aceasta
dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata dect sotul, se situa pe acelasi plan social cu
acesta.
Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica: ntre
pamnteni / oamenii pamntului / romni si straini. Cu toate acestea cutumele romnesti s-au
aratat foarte umane fata de straini, recunoscndu-le libertatea cultului religios si dreptul de a face
comert.

Strainii puteau obtine mpamntenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse
statului sau prin casatoria cu o pamnteana, dupa ce n prealabil mbratisase religia viitoarei sotii.
Dupa dobndirea mpamntenirii strainii dobndeau toate drepturile civile si politice. Strainilor li
se aplica legea lor nationala, dar dupa ct se pare, n lipsa de descendenti, succesiunea revenea
statului.

1.3. Numele
Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele si domiciliul detin
ntietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului n familie si societate, din
cele mai vechi timpuri.
Prenumele a fost elementul initial de identificare, pentru ca patronimicul numele de
familie, a fost folosit doar n acte de stare civila, adica este folosit n dreptul modern.
Regimul onomastic privind filiatia legitima din perioada predominarii numelui mic este
atestat documentar prin frecventa expresiilor: fiul lui ..., fiica lui .
n ce priveste domiciliul, el se identifica cu locuinta stabila, de regula locurile de nastere.
Regula generala a fost ca sotia se muta la domiciliul barbatului, dar a fost cunoscuta si situatia
maritarii barbatului. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: FRATILA
din suvita, BARBUL din Muguresti...).
Capitolul II

OBLIGATIILE
2.1. Consideratii generale

Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, ndeo-sebi dupa

descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce trebuiau sa
se gaseasca si n drept.
Tot n ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor al
obligatiei, n sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se cauzeaza altuia un
prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la
repararea lui. Asadar diferitele ntmplari, fapte si legaturi dintre oameni, voite si nevoite, de o
anumita importanta si cu anumite consecinte ncep sa dobndeasca semnificatii juridice,
devenind raporturi juridice.
Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept n care o persoana
numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute
prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar n cazul neexecutarii ei sa recurga la forta de
constrngere a statului.
n dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.

2.2. Elementele constitutive ale contractului

2.2.1. SUBIECTELE

Subiecte ale contractului de vnzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau

capacitatea juridica necesara, ntre care sa se realizeze acordul de vointe, dar potrivit dreptului
cutumiar, n cazul vnzarii unui pamnt al casei parintesti, n baza dreptului de preemtiune
(protimisis) era nevoie si de consimtamntul prealabil al rudelor si vecinilor. n caz contrar
acestia puteau cere anularea contractului, restituind pretul cumparatorului (aruncarea banilor).
2.2.2. OBIECTUL CONTRACTULUI

Obiectul contractului puteau fi att bunuri imobile, ct si mobile, dar cum principala
bogatie era pamntul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia
sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul comertului. si n Evul Mediu erau
lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex. teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate si apoi vndute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales cnd era
vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau determinabil.
Criteriile folosite nu erau nsa ntot-deauna precise si invariabile.
2.2.3.

PRETUL

Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit n bani, n lucruri sau n
bani si lucruri. Faptul este lesne de nteles, daca avem n vedere mprejurarea ca n acea vreme
moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun aflat n casa fiecaruia.
2.2.4. CONSIMTAMNTUL

PARTILOR

n fine, un alt element al contractului era consimtamntul partilor. Acesta trebuia sa fie
neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vnzarii si acceptarea ei trebuind sa se realizeze n
deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, n chip stereotip, n documentele vremii,
apar precizarile ca vnzarea s-a facut fara mpresurare sau asuprire, ori de buna voie si
nesilit de nimeni.
2.2.5. PROHIBITII

LA VNZARE

Tot la fel, contractul de vnzare-cumparare era ngradit de unele prohibitii, cum ar fi:
n Transilvania era necesar si consimtamntul membrilor de familie pentru realizarea
vnzarilor de imobile;
era necesar consimtamntul rudelor si vecinilor, n situatia n care fiinta dreptul de
preemtiune;
mosiile nu puteau fi vndute fara taranii dependenti;
se interzicea cumpararea bunurilor furate;
n cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamntul domnului sau al regelui,
dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).

2.2.6.

FORMA CONTRACTULUI

Ct priveste forma contractului de vnzare-cumparare, acesta era considerat valabil

ncheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a acestuia sau
ncheierea n fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori cnd era necesar
consimtamntul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se ncheiau de obicei n
fata autoritatilor sub forma nscrisurilor sub semnatura privata ntarite cu pecetile martorilor.
2.2.7.

PUBLICITATEA

Publicitatea contractului de vnzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de

contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei petreceri cu
bautura la care participau martori anume alesi ori ntmplatori, pentru a se pastra mai bine n
amintire ncheierea contractului si prin darea minii.

2.3. NCHIRIEREA
Desi nu a avut raspndirea contractului de vnzare-cumparare, contractul de nchiriere a fost
prezent n viata economica medievala, cutumele romnesti reglementndu-l sub influenta
dreptului roman.
Contractul de nchiriere se prezenta sub diferite forme: nchirierea lucrurilor, a fortei de
munca sau a unor lucrari n sensul contractelor de antrepriza.
O alta forma a contractului de nchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era contractul
de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, pasuni, crsme. Boierii
sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar fi: minele, ocnele, vamile.
2.4.

CONTRACTELE REALE

Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe lnga acordul
de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care este obiectul prestatiei
uneia dintre parti, folosite n Evul Mediu si reglementate de cutuma, mentionam: contractul de
depozit, mprumutul si contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspndirii lui rezida n incertitudinile
si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul. Acesta era si motivul pentru
care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu implica nici o raspundere din partea
depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. n schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca
ori sa consume bunul lasat n depozit, raspunznd de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.
Contractul de schimb, constnd n transferul proprietatii unui bun n schimbul altui bun
de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat n Evul Mediu romnesc. Cutuma i-a dat o
reglementare asemana-toare contractului de vnzare-cumparare. n general, obiectul con-tractului
de schimb consta n terenuri, mosii, sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate
de necesitati economice pentru o mai buna administrare a acestora.
Contractul de mprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia monedei.
mprumuturile de bani nsotite de stipularea unei dobnzi erau strns legate de acumularea
capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de mprumutului de bani era
aceea ca restituirea se putea face si n echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile,

raportndu-se valoarea la sumele de bani mprumutate. Obiceiul pamntului nu a plafonat

cuantumul dobn-zilor.
Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite
un drept din patrimoniul sau n patrimoniul celeilalte fara a primi un echivalent. Asadar o parte
si mareste patrimoniul sau, iar cealalta si diminueaza patrimoniul (saraceste).
Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente n Evul Mediu. Ele se faceau de
catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avnd ca obiect att bunuri imobile,
ct si bunuri mobile. Au fost situatii n care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii
ntregi.
Specificul liberalitatilor consta n aceea ca n general acestea se realizau n scopul
fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

2.5. Delictele
si n societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este vorba
despre o raspundere contractuala, deci n baza unui contract ncheiat ntre parti, ci de o
raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.
Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile n care pentru uciderea
sau schilodirea unei vite se ducea alta n schimb sau se platea n bani, pentru incendierea unei
case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul era obligat la dezdaunare. Tot la fel, n
caz de vatamare din culpa a unei persoane, autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.
n ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor rom-nesti, aceasta era redusa
la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum cessans (beneficiul
nerealizat).
Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum n aceasta materie nu putea
fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul, ntinderea acesteia, era
lasata de regula la nvoiala partilor.

2.6. Garantia obligatiilor

n vederea executarii obligatiilor ntocmai si la timpul stipulat n contract, contractele
erau ntarite de diferite garantii. n dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri: personale si
reale.
Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va executa
contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce
serveau drept gaj, n vederea asigurarii executarii contractului. Pe lnga terenuri, sate etc. erau
considerate ca si garantii reale si familii de iobagi. n situatia n care la scadenta contractul nu se
onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea n proprietatea creditorului.
Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane
numite chezasi care se angajau n numele debito-rului fata de creditor ca, n situatia n care
acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicatia

garantiilor personale o gasim n sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii si n

Evul Mediu.
Capitolul III

RUDENIA. FAMILIA. MOSTENIREA

3.1. Rudenia
Principial, rudenia ca legatura existenta ntre doua sau mai multe persoane, era stabilita n
functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie
pe cale artificiala prin nfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de
actele sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane ntre care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub
doua forme: dreapta si colaterala.
3.1.1.

Rudenia naturala

Rudenia naturala sau rudenia ,,de snge era stabilita patriliniar: n principal dupa tata,
,,apoi dupa mama si numai n lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama. Nu trebuie sa se
nteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca
n comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte n ceea ce priveste
impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pna la cel de-al saptelea sau chiar al
optulea.
n linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar n linie colaterala tot
dupa acelasi criteriu, nsa se ,,urca pna la ascendentul comun si se coboara de la acesta pna la
cel care intereseaza.
Rudenia n linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a
depinde una de alta, au un autor comun. Sunt n rudenie colaterala fratii ntre ei, verisorii primari
ntre ei etc.
n canoanele bisericesti, iar apoi n cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele
dinti), au fost analizate ntr-un mod minutios nrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper
stabilirea prohibitiilor la casatorie.
3.1.2.

Rudenia prin alianta

Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt
rude, ntre fiecare n parte si rudele celuilalt sau ntre rudele lor se creeaza o anumita legatura, o
apropiere cu efecte n plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu
parintii (L. P. MARCU).
3.1.3.

nfierea

Se mai numea si luare de suflet. nfierea ca ,,imitare a firii, a fost n perioada medievala
destul de restrns folosita ntruct familiile aveau un numar mare de copii. n principal doua

motive stateau la baza acestei forme de ntregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor
mai nstariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).
Copiii nfiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie,
nefacndu-se nici cea mai mica deosebire ntre efectele filiatiei naturale si cele artificiale.
n Transilvania nfierea era numita adoptiune; identica n esenta cu cea existenta n
celelalte doua tari romnesti (L. P. MARCU).
3.1.4. nfratirea

Constituia tot o forma de rudenie artificiala si mbraca diverse forme cu efecte multiple.
Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de nfratire, dezavuarea facndu-se att
prin canoane, ct si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii nfratirii erau
generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagne, iar pe de alta parte cei
,,nfratiti nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau ntre ei.
Cu toata ntemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o
mare popularitate n evul mediu.
Ca forme, amintim nfratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.
nfratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor
protimisisului, totodata avea consecinte si n privinta retractului succesoral si este atestata
documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar n folclor si traditii: fratia de cruce era
specifica haiducilor (Gh. CRONT); ziuatecii sunt cei nascuti n aceeasi zi, iar lunatecii cei
nascuti n aceeasi luna.
Efectele erau deci att patrimoniale, cei nfratiti avnd vocatie succesorala unii fata de
altii, ct si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. MARCU).
3.1.5.

Rudenia spirituala

Este generata de mpartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis,
intrarea n comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunnd
marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte
puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este n planul la
ncheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de
la rudenia naturala.
Paternitatea spirituala impunea rigori att nasilor (ocrotirea, ndrumarea celor botezati ca
si botezarea copiilor finilor), ct si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de nfratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii
botezati n aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L.
P. MARCU); nsa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.

Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana n societate. Scopul diverselor
nrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi nconjurat de dusmani.

3.2. Familia
Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:
1. ,,Butuc.
2. patrilocala.
3. patrilineara.
S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei romnesti, fiind
determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica
patriarhala, zadruga, obisnuita n unele zone la populatia sud-dunareana.
Familia se ntemeia n urma casatoriei, care n toata perioada de la antichitatea trzie si
pna n epoca moderna s-a ncheiat n exclusivitate n forma religioasa prin savrsirea Tainei
Nuntii.
n conceptia romneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a
ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era
reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea
sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale.
Casatoria se ncheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. n conformitate cu
nvatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale),
a doua si a treia sunt ngaduite pentru neputinta firii omului, nsa nunta cea de a patra ,,este dupa
moravurile porcesti (Sf. VASILE CEL MARE).
Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat n
mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori
cei dupa lege luati n casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta ntre
dnsii, nsa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea (pitac domnesc, 1815, vz. PC,
p. 202).
Familia romneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic n toate provinciile
istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse n nomocanoanele si pravilele pe care
Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate
de viata de familie.
3.2.1.

Impedimentele la casatorie

Impedimentele la casatorie sunt mprejurari a caror existenta mpiedica ncheierea

casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului n fata caruia se ncheia casatoria. ncheierea
unei casatorii n prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea
starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin
normele n materie cu o pedeapsa variabila n functie de gravitatea consecintelor unei astfel de
casatorii, anume, de la banala amenda pna la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler)
sacerdotului.
Impedimentele la casatorie se mpart n mai multe categorii, n functie de obiectul lor.

O prima categorie are n vedere gradul de nrudire al viitorilor soti, existnd prin urmare
impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra,
consimtamntul parintilor, religia, etnia.
Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar n linie colaterala pna la
gradul al optulea inclusiv.
Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de
accidente genetice n cazul n care ntre parinti exista o nrudire apropiata (pna la gradul opt !).
Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori
psihice.
nfierea fiind ,,imitare a firii dadea nastere la raporturi ntre nfietori si nfiati ca ntre
ascendenti si descendenti n linie dreapta.
Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai
importanta dect cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se
calculau ntocmai ca si cele ale rudeniei naturale.
3.2.2.

Logodna

nainte de ncheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita ncredintare), care
presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea
valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru
nencheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori n restituirea dublului arvunei primite la
ncheierea logodnei.
Pna la ncheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze (vederea n fiinta), sa
discute planurile de viitor (urmarea de vorba). Raporturile intime erau prohibite pna la
dobndirea starii de casatorit.
Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei
sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa
chezasuiasca ncheierea casatoriei.
3.2.3.

Zestrea

Patrimoniul dat la ncheierea casatoriei n posesia si uzufructul barbatului cu scopul

sustinerii sarcinilor casatoriei l constituia zestrea.
Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista n sistemul cutumiar, n
care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat att de transmiterea patrimoniului
n familia taraneasca, ct si de munca depusa n gospodaria parintilor, dar si o evaluare
economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. GHERMAN). Litigiile privitoare la
succesiuni erau astfel inexistente ntruct mpartirea averii avea loc nainte de decesul parintilor,
cnd acestia erau nca n putere.
nzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputndu-se raporta dota la
masa succesorala testata ori nu pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o mpartire
egala a patrimoniului defunctului parinte. n acest caz dota constituia partea de mostenire ce i sar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune n lipsa fratilor.

Obligatia de a nzestra revine: parintilor, fratilor (n situatia predecedarii celor dinti),

rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrns sa nzestreze si cel care se facea
vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfrul liber si intentionat al fetei nu atragea
responsabilitatea barbatului.
n cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la ntemeierea noului
camin. Se pare ca nzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o
valoare mai mare dect fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este
acelasi.
Pamntul constituia obiect al zestrei, nsa cu anumite particularitati. Boierii nzestrau si
cu bunuri imobiliare. aranii dadeau numai n unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul
al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie nzestrate cu pamnt, ncepnd cu
secolul XX aceasta devine o regula.
n sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu ct fata de maritat
era mai urta, cu att zestrea era mai mare; n evul mediu european apusean se spunea ca
formosa virgo, dimidium dotis .

De remarcat faptul ca nu tinerii si stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului

parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau ntelegerea ,,economica. Daca asa se petreceau
lucrurile n secolul XX, nu altfel trebuia sa se ntmple n veacurile anterioare, mult mai
patriarhale si paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta
caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. ALEXANDRESCO).
Restituirea zestrei se analizeaza n functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei.
Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea
dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), n vreme ce vina femeii atragea
pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul
cutumiar pna la cel scris, cuprinznd prevederi cvasiidentice.
3.2.4.

Divortul

Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele romnesti, totusi,
divortul era admis n cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei,
bunurile dobndite n timpul casatoriei erau mpartite fie pe cale amiabila, fie n fata instantelor
de judecata.
Recasatorirea, n special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamntului, era
totusi tolerata.

3.3. Mostenirea
3.3.1. Generalitati

Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se

cunosc norme aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.
Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor
familiei la marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai
trziu se va numi bunul de familie, cutumele romnesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa
parinteasca revenea fiului cel mai mic, care nsa era obligat sa contribuie la constructia caselor
fratilor mai mari si sa-i ngrijeasca si sa-i nmormnteze pe parinti.
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era mpartit nainte de decesul acestora.
Acest sistem, care producea efecte cnd antecesorii erau nca n putere, conducea la de multe ori
la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare att pentru proprietarii feudali, ct
si pentru taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dinti, prin origine, ci
doar prin suprafetele stapnite, ct si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul
funciar stapnit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un
fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era mpartit nainte de decesul acestora.
Acest sistem, care producea efecte cnd antecesorii erau nca n putere, conducea la de multe ori
la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care
constituia cota din mostenire lasata pentru mplinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri
si pomeni.
Mostenirea putea fi legala sau testamentara.
3.3.2. Mostenirea

legala

Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea n lipsa vreunui testament al

defunctului (ab intestat). n aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius n
urmatoarele clase de mostenitori:
a). Mostenitori legitimi: descendenti
ascendenti
colaterali
Descendentii sunt cei cobortori n linie directa din acelasi autor comun. ntre ei, cei mai
apropiati trec naintea celor mai ndepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit
naintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, n concurs cu unchii si matusile.
Descendentii si mparteau bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de
cuius, si lasase urmasi, mostenirea se mpartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.

Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a
rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. nfiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul
rezultat din casatorie.
Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) nlaturau n general pe colaterali
de la mostenire.
Colateralii cu vocatie succesorala erau att cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei
ordinari pna la gradul IV (verisorii primari).
b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi
prezentate cu precizie. Cota ce i revenea varia ntre si din masa succesorala.
c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea n lipsa testamentului sau a
rudelor lui de cuius.
Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea n patrimoniul domnului,
ulterior al domniei.
n principiu nu se facea deosebire ntre sexe, dar n ara Romneasca si n
regiunea Fagarasului (ntre secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de
privilegiul masculinitatii.
Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca
mosia parinteasca, iar fetele urmau sa fie nzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de
catre frati. Principiul feudal al masculinitatii putea fi nsa eludat prin practica nfratirii de mosie
institutie des ntlnita n ara Romneasca, prezenta uneori si n Transilvania.
Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei n lipsa urmasilor de
sex masculin) se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei n baiat.
Uneori se recurgea la nfratirea descendentilor de sex diferit, tatal nfratea fetele cu feciorii
ca sa fie frati la un loc nedespartiti, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la
succesiunea parintilor.
Daca defunctul lasa n urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se mpartea
ntre toti copiii sai.
Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect n toate cele trei ari Romne numai bunurile
mobile si ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia
lucrasera; fondul funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era mpartita dupa
regulile dreptului comun, iar n cazul n care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea
stapnului de mosie.
Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru
taranii liberi, totusi n Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele
norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar
mostenit n stapnirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor
donative primite de la rege n vederea ndeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe
o scara larga n materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente
militare: femeile si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu
dusmanii.

3.3.2. Mostenirea

testamentara

Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale n cadrul

obstilor satesti, iar folosirea testamentului pe scara din ce n ce mai larga merge paralel cu
procesul de descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care
a influentat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care ndemna pe credinciosi sa
lase danii lacasurilor de cult, n special mna-stirilor, n scopuri spirituale slujbe pentru iertarea
pacatelor si odihna sufletului.
Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului
cutumiar, totusi uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de
catre episcopat, ntarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.
Testamentul era cunoscut n documente sub numele de carte, zapis, diata.
Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, cu limba de moarte. Testamentul
putea fi ntocmit si n scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie naintea
autoritatii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.
Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia
fideicomisara prin care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile
primite si la moartea sa sa le transmita unei terte persoane numita substituit.
serbii puteau sa-si ntocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara
prea mare valoare economica, si la inventarul lor agricol, de mbunatatirile aduse de ei mosiei
(case, plantatii, vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune n
favoarea unor terti deoarece n acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. n schimb,
asemenea ameliorari treceau n temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca n
astfel de situatii interesele stapnului de mosie nu erau stirbite.

3.3.4.

Mostenirea monahilor

Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis

causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.
Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facnd obli-gatoriu parte din cinul
monahal, li se aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului
arhieresc ultima data ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele dect cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si
legiuirile bizantine.

Titlul III

De la cutuma la pravila
Legea ca vocabula era uzitata chiar nainte de aparitia codificarilor, n paralel cu cea de
obicei (sau drept, dreptate). Unitare ca sens, cele doua cuvinte aveau etimologii diferite: cel
dinti provine din latinescul lex, n vreme ce cel de-al doilea este slavon.
Abia n secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii tarilor romnesti. Problema
inexistentei dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) caci este stiut ca naintea legilor
scrise apare obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atesta existenta unui ius
valahicum dupa care se crmuiau raporturile sociale sau litigiile dintre oameni.
Nevoia codificarii de tip bizantin s-a impus dato-rita mai multor factori: socialpolitici, bisericesti, geografici si culturali.
Daca dreptul bizantin receptat prin pravile venea n conflict cu dreptul vechi nescris,
acesta din urma avea prevalenta: ,,giudetul giudeca cteodata si mpotriva pravilei, pentru acest
obicei al locului... . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, macar de are fi mpotriva
pravilei .
Pentru Transilvania, situatia este mai complexa ntruct pe teritoriul voievodatului s-au aplicat
n paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat ca formele si fondul juridic ale dreptului
obisnuielnic romnesc au fost aceleasi n toate provinciile locuite de romni.
Pna la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca si
culegerile de nomocanoane, care au influentat vechiul drept romnesc pna n secolul al XIX-lea.
Celor mai vechi legiuiri scrise, att celor bisericesti propriu-zise ct si celor nomocanonice ori
laice, sub influenta slava li s-au spus de catre romni pravile.

1. SINTAGMA ALFABETICA A LUI MATEI VLASTARES,

La textul original al Sintagmei, diferiti copisti, chiar romni, au mai adaugat si alte piese
legislative, precum si comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, att n limba greaca, ct si n limba
slava, se pastreaza si astazi n diferite biblioteci din tara noastra.

2. PRAVILA SFINTILOR APOSTOLI SI SFINTELOR SOBOARE SI ALTOR SFINTI

PARINTI
Este un nomocanon alcatuit n greaca, tradus n slava si n romna; a circulat sub forma
de manuscrise, care s-au pastrat la noi numai n limba slava si sunt cunoscute sub diferite nume
dintre care mentionam:

3. FRAGMENTE DE PRAVILA N LIMBA SLAVA

Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poarta
titlul de Nomocanon, adica ndreptator de lege, cuprinznd pe scurt Pravilele ale Sfintilor
Apostoli, ale Sfntului VASILE CEL MARE si ale Sfintelor Sinoade.

4. NOMOCANONUL LUI MANUIL MALAXOS

are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boetiei si este alcatuit n anul 1561. Caracteristica
manuscriselor acestui nomocanon consta n marea lor diversitate, chiar si a celor grecesti.
5. HEXABIBLUL LUI CONSTANTIN HARMENOPULOS ILOR, 1345
a fost alcatuit la 1345, la Tesalonic, de catre un judecator. Acest nomocanon s-a raspndit repede
n ntreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tiparit la 1547, la Paris si Kln, pentru ca apoi la 1830 sa
devina lege a statului grec. A fost tradus integral si n limba romna la nceputul secolulal XIXlea.

6. Pravilele tiparite
Prima pravila tiparita n secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramures). Se
considera ca a fost tiparita la Brasov de catre diaconul CORESI n anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidentiaza n mod cu totul aparte prin tiparirea marilor pravile
romnesti, n principal laice. n 1640 este tiparita Pravila de la Govora (a fost tiparita n
mnastirea cu acelasi nume) sau Pravila cea Mica, o traducere n limba slavona realizata de
MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poarta denumirea de Dreptatoriu de lege. Este de fapt o legiuire
bisericeasca; reglementeaza Spovedania si mpartasanie, Casatoria etc.

Iata si care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. STATUTELE ARII FAGARASULUI, 1508

Codificarea cunoscuta sub acest nume a fost generata de rascoalele romnilor din
teritoriul omonim (1503, 1508) si care ntre altele au cerut expres dreptul de a codifica legile
cutumiare. Redactate n limba latina, limba oficiala a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeste
faptul ca ele nu au fost necesare populatiei romnesti care si cunostea dreptul cutumiar, ci
pentru a fi folosite de dregatori. Cuprind ntr-o forma nesistematizata diferite ramuri de drept
(civil, penal, de procedura). Terminologia asemanatoare cu cea folosita n ara Romneasca
denota caracterul unitar al vechiului drept rom-nesc.
2. TRIPARTITUL LUI WERBCZI, 1517

Opera a unui nobil maghiar. Tiparit la Viena, n anul 1517, este unul din raspunsurile
nobilimii la rascoala lui Gheorghe DOJA ( 1514), din care cauza s-a spus ca a fost scris cu
snge de iobag. Este compus din trei parti, de unde i vine si numele. Din punctul de vedere al
dreptului romnesc este deosebit de importanta partea a treia, care cuprinde dreptul scris si

obiceiurile din Transilvania. La 1553 acest monument juridic a fost supus unei modificari,
realizate de profesorul de la Viena, Martin BODENARIUS, tripartitul devenind quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul sa i ntrzie intrarea n vigoare ntruct prin Tripartit li se
limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simpla culegere cu caracter privat.
La 1619 se realizeaza prima codificare de drept procesual n Transilvania, opera a lui
Gabriel BETHLEN: Iuridici procesus specimen.
3. CARTE ROMNEASCA DE NVATATURA, 1646

Titlul complet al legiuirii este Carte romneasca de nvatatura de la pravilele mparatesti si

de la alte giudete. Rod al ambitiilor imperiale ale domnitorului moldovean VASILE LUPU
(16341653), reprezinta cea dinti legiuire laica rom-neasca, pastrnd nsa un caracter religios
datorat epocii (competenta instantelor eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la
familie, incriminarea penala a ereziilor si a vrajitoriei etc.). Dupa documentele pastrate, aplicarea
ei s-a facut n foarte putine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat raspndirea ei pe ntreg
teritoriul locuit de romni, aspect valabil si pentru IL.
ntre scaderile primelor doua legiuiri romnesti, IL si CR, mentionam ca ele sunt doar
niste traduceri de legi straine. Din acest moment asistam, pna astazi, la eroarea adoptarii de legi
nepotrivite.
4. NDREPTAREA LEGII, 1652

Titlul complet al legiuirii este ndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toata judecata
arhiersca si mparatsca de tte vinele preotesti si mirenesti. Contemporan si rival al lui
VASILE LUPU, MATEI BASARAB (16321654) una dintre figurile cele mai impunatoare ale
voievozilor romni, a tiparit naintea omologului sau moldovean o pravila bisericeasca,
insuficienta nsa pentru reglementarea vietii societatii feudale romnesti: Pravila de la Govora,
amintita supra. IL apare ca o replica la CR, nsa trebuie remarcata fidelitatea cu care i reproduce
continutul: 1253 din cele 1254 de articole.
Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale
care includ si reglementari tipice bisericesti; de aceea se mai numeste si Pravila cea Mare.
Dupa documentele ce ne-au parvenit, IL s-a n destul de putine cazuri. nsa circulatia ei lasa n
umbra aplicarea.
Este demn de subliniat faptul ca pravila este nca partial n vigoare n legislatia bisericeasca
ortodoxa prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Rasaritene.
5. CONSTITUTIILE APROBATE, 1653
CONSTITUTIILE COMPILATE, 1669

La 1653 dieta Transilvaniei edicteaza Approbat constitu-tiones regni Transilvani et

partium Hungari (legile adoptate ntre 1540 si 1653).
Aceeasi dieta la 1669 edicteaza Compilat constitutiones regni Transilvani et partium
Hungari (legile adoptate ntre 1653 si 1669).
6. DIPLOMA LEOPOLDINA, 1691

Data n 1691, consacra faptul ca legile ce guvernau principa-tul ramn n vigoare si sub noua
stapnire, austriaca, a Transilvaniei. Fireste, s-au introdus modificari n consonanta cu interesele
habsburgice n ceea ce priveste organizarea politico-administrativa, introducndu-se institutii ca:
guvernatorul (n locul principelui), Guberniul, Cancelaria aulica, Tezauriatul.
7. SOBORNICESCUL HRISOV, 1785

Edictat de Alexandru C. MAVROCORDAT, este cel mai important act normativ intern pna
la Codul Calimach. Cele doua parti ale textului tiparit au la baza doua anaforale de Sfat de obste
(sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizeaza un nou regim al schimburilor
si zalogirilor de mosii, cu o masura foarte importanta: interzicerea daniilor de la saraci la bogati
si puternici cu exceptia cazurilor n care se dovedea o legatura de rudenie. De asemenea, a
reglementat din nou [] statutul casatoriei robilor ntre ei si cu oamenii liberi. Se poate spune
ca acest Hrisov ,,constituia o reforma a Domniei luminate n acord cu boierii reprezentati prin
Sfatul de obste largit.
8. PRAVILNICEASCA CONDICA, 1780

Opera a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greaca Alexandru

IPSILANTI (17741782, 17961797, ara Romneasca; 17861788, Moldova). n ea se
amesteca obiceiul pamntului cu dispozitii bizantin.
Este o legiuire tipic feudala, dar se ntrevad n cuprinsul ei si germenii noilor principii de
drept si politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui MONTESQUIEU si
BECCARIA. Legea nsa este n principal de inspiratie cutumiara. Ea apara proprietatea feudala,
reglementeaza n mod amanuntit dijma si claca.
Monopolurile senioriale se bucura de o atentie deosebita. Din punct de vedere al institutiei
mostenirii, a consacrat principiul masculinitatii. Documentar s-a dovedit ca ea a fost aplicata
doar n trei cazuri. Teoretic a ramas n vigoare pna n anul 1818, cnd a fost abrogata de Codul
Caragea.
9. LEGIUREA CARAGEA, 1818

,,Renoieste mai pe larg procedeul lui IPSILANTI si amesteca dreptul bizantului si obiceiul
pamntului. ,,Este tot un cod general [] n care se juxtapun patru coduri specializate: civil,
penal, procedura civila si procedura penala.
Moment important al culturii juridice romnesti, tradeaza sfrsitul perioadei feudale. Alcatuita
din elemente de drept bizantin, dar si din multe elemente de cutuma romneasca. Lund
exemplul Moldovei, domnitorul CARAGEA a dispus ca patru boieri cu stiinta si praxis la ale
pravilelor sa se preocupe de ntocmirea unei legiuiri ct mai bune pentru ca sa se faca cu
desavrsita ntregime si cu buna deslusire. Dintre acestia, doi au fost greci si doi romni. Dupa
ntocmire a fost citita cu atentie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul tarii pentru
a o analiza.
S-a tiparit att n greceste, ct si n romneste. A ramas n vigoare pna la 1865, cnd a fost
pus n vigoare Codul civil romn.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebita pentru vocabularul juridic romnesc, ntruct sau depus straduinte mari pentru o traducere ct mai exacta a textului grec n care a fost
conceputa. Att textul romnesc, ct si cel grecesc s-au pastrat n manuscrisele oficiale.

Laconismul cu care trateaza anumite probleme reflecta ntru totul mentalitatea vremii dar se
poate explica si prin aceea ca n esenta lor acele chestiuni erau cunoscute.
10. CODUL CALIMACH, 1817

A fost pe nedrept calificat drept o ,,opera cu desavrsire bizantina, fara de amestec de

obiceiuri juridice romne[sti]. Aceasta opera legislativa a fost considerata a fi o traducere n
limba greaca, cu toate ca s-a preluat numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.
Codul lui Calimach intra n vigoare la 1817, n Moldova, sub domnia lui Scarlat
CALIMACH. A cunoscut o singura editie si aceea n limba greaca, straina deci n cea mai mare
parte, att mpricinatilor, ct si judecatorilor. A fost n vigoare pna la 1865.
11. REGULAMENTUL ORGANIC, 18311832

Regulamentul Organic a fost conceput de catre boierimea autohtona sub stricta supraveghere
a ocupantului rus de la 18281834 (Pavel KISELEFF, comandantul trupelor rusesti fusese direct
implicat). Introdus n la un interval de un an n cele doua principate romnesti ara
Romneasca (1831), Moldova (1832) a fost pna n 1859 o veritabila constitutie. Aceasta lege
fundamentala ,,a contribuit la modernizarea si omogenizarea structurilor sociale, economice,
administrative si politice ncepute n decadele precedente.