Printele Ioannis Romanidis nebun din dragoste pentru Hristos

n teologia actual, Printele Ioannis Romanidis reprezint un fenomen pe ct de

uimitor, pe att de nsemnat. Dumnezeu l-a ales i l-a cules tocmai din ndeprtatul
i deertul trm al Americii pentru a-l rsdi n curile casei Domnului din
Grecia, unde, cu mn tare, avea s ntoarc slbita crm a Ortodoxiei
contemporane, btut de vnturi potrivnice i tras de curenii reci ai
raionalismului apusean, ctre izvoarele autentice ale teologiei patristice.
Printele Gheorghios Metallins, profesor emerit al Facultii de Teologie din Atena,
avea s dea o important mrturie despre dnsul: Fr a trece cu vederea contribuia
altor mari teologi ai notri, ndrznesc s vorbesc despre epoca de dinainte i de dup
Romanidis.
Vom ncerca, n rndurile ce urmeaz, s descoperim, pe ct ne este cu putin, cteva din
urmele pailor acestui nenfricat Proroc al zilelor noastre care, ca un alt Ilie, a
denunat, fr team i sfidnd moartea, nchinrile la dumnezeii strini din chiar
luntrul noului Israil

Un isihast n New York

Nscut din prini capadocieni, a cror bogat i mndr motenire avea s-o poarte,
Printele Ioannnis va ajunge n America la vrsta de numai dou luni i jumtate, odat
cu emigrarea familiei, crescnd n Manhattan-ul New York-ului. Va studia la un colegiu
catolic, apoi la faculti protestante, sub ndrumarea unor profesori renumii. n ciuda
tuturor acestor condiii neprielnice, trecerea lui prin sita cunoaterii academice nu
a fcut dect s-i aprind mai tare dorul dup autentica Ortodoxie, pe care o
cunoscuse deja de mic, de la prinii si, i care l nrobise, n adevratul sens al
cuvntului.
1

Biografii si aveau s se ntrebe, pe bun dreptate:

n ce privete tradiia ascetic, se pune ntrebarea: de unde a nvat Romanidis
isihasmul? Aa cum am remarcat anterior, tia s foloseasc metaniile i Rugciunea
lui Iisus nc dinainte de a veni n Grecia. A nvat acest lucru de la Florovski?
Posibil, dar Florovski nu este cunoscut ca isihast. De la Meyendorff? i acest lucru ar fi
posibil, dar mai degrab este puin probabil. Se pare c l-a nvat de la mama sa,
Evlampa. Era o femeie foarte evlavioas, iar dup moartea soului ei s-a fcut
monahie la Mnstirea Sfntului Ioan Evanghelistul din Surot. Precum se vede, a
avut o mare nrurire asupra vieii duhovniceti a lui Romanidis. A nvat
spiritualitatea isihasmului de la mama sa, iar teologia de la profesorii si.
Despre mama sa tim c a fost o femeie cu via sfnt, crescut ntr-o atmosfer
filocalic, de mic rugndu-se cu Rugciunea lui Iisus, pe care o spunea astfel: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu (pe inspiraie), miluiete-m (pe expiraie). Avea s
se nvredniceasc de mari harisme.
A dobndit harisma Rugciunii minii i harisma strvederii. Cu mare simplitate, i
povestea Stareului Paisie Aghioritul cum l vedea rugndu-se n chilia sa din Sfntul
Munte. i Stareul Paisie aduga: Maica Evlampa are televizor duhovnicesc. Cnd
era ntrebat despre experienele sale duhovniceti, rspundea: Toat lumea vede aa.
Eu de mic vedeam Sfini.
Vlstarul unei asemenea binecuvntate seve nu putea fi dect binecuvntat. Motenirea
primit de la mama sa l-a ferit pe Printele Ioannis de toate nruririle nefaste ulterioare,
deoarece temelia isihast pe care crescuse a fost cu mult mai tare dect oricare alte
influene. Este important c nici mcar n prelegerile sale universitare nu fcea
referire n special la ceea ce studiase la cele mai nalte instituii occidentale, dei
cunotea toate curentele protestante i papistae ptrunse n teologia ortodox.

Dogma trebuie s ajung via

Ajuns apoi n Grecia pentru pregtirea tezei sale de doctorat, avea s triasc o
surpriz de proporii. Tradiia patristic, pe care se atepta s o gseasc la ea
acas la Facultatea de Teologie din Atena, ajunsese doar o umbr anemic a
adevratei teologii, purtnd rnile adnci ale scolasticii apusene. Din acel moment
s-a dedicat cu rvn misionar transmiterii tradiiei niptice a Prinilor isihati,
scond-o din rafturile bibliotecii i transformnd-o n via:

Acuma, noi credem c

avem dogmele Primul Sinod Ecumenic zice, al Doilea, al Treilea i, ntradevr, acestea sunt nvturile dogmatice ale Bisericii; iar noi avem impresia c
adevrul ne va mntui, n sensul c trebuie s primim noi n liter toate dogmele
Sinoadelor Ecumenice i e suficient ca s putem fi liberi i s dobndim mntuirea.
Asta-i o nelegere papista despre primirea dogmelor.
n credina ortodox cutai, dac vrei, la Simeon Noul Teolog, i-o s gsii mai
multe despre aceasta dogma trebuie s ajung via. Dogma trebuie s ajung
experien. Dogma trebuie nvat empiric. Primim mai nti dogma, aa, cerebral, ca
pe-o lecie la coal, i n momentul n care am primit-o, trebuie s transpunem aceast
lecie n experien. Dogma trebuie s ajung via.
Cu alte cuvinte, dup nvtura Evangheliei, Apostolilor i Sfinilor Prini,
drumul fiecrui drept-credincios n Biseric trebuie s fie naintarea de la treapta
curirii la cea a luminrii i apoi a ndumnezeirii. Orice alt parcurs se dovedete
superficial, moralist, fariseic, urmtor doar n exterior nvturii Mntuitorului, Care pe
toi ne-a chemat nu mai prejos de ndumnezeire i sfinire: Fii, dar, voi desvrii,
precum Tatl vostru Cel ceresc desvrit este Matei 5:48.
i care-i scopul nevoinei? Scopul nevoinei este extrem de simplu. Citii toate troparele,
citii slujba Botezului, citii troparele Bisericii din Sptmna Mare, din toat perioada
de la Pate pn la Cincizecime, citii toate crile liturgice cu luare-aminte. Care-i
scopul? Scopul este curirea i luminarea minii.
i nc un lucru. Cretinismul exist pentru unicul scop de a-i trece pe oameni prin
curire i a-i cluzi spre luminare. Exist cumva alt scop al Botezului? Acesta este
scopul. Alt scop nu exist.

America noua pustie contemporan

ntors n America dup susinerea tezei de doctorat, l va ntlni aici pe unul din
ucenicii lui Gheron Iosf, Printele Pantelemon, de la care afl mai multe despre
practica Rugciunii minii. n acelai timp, sufer vznd secularizarea predominant
n America, afirmnd ntr-o scrisoare c starea Bisericii noastre de aici aduce cu starea
unui mort care-i d ultima suflare. Tocmai de aceea ezit s se rentoarc n Grecia,
simind c este de datoria lui s transmit tradiia isihast pe pmntul american:
Unde se nmulete pcatul, acolo e cu putin, prin darul lui Dumnezeu, s
prisoseasc harul. tii c nevoitorii nu fugeau n pustie pentru c ar fi cutat o via
mai linitit, ci pentru c pustia era socotit prin excelen mpria satanei. De
aceea Hristos a mers mai nti n pustie i l-a biruit pe diavol n fortreaa lui cea mai
tare. La fel i aici, unde de atia ani domnete satana fr s fie de nimeni deranjat,
trebuie s fie luptat.
Din America i va trimite o scrisoare Printelui Teoclit Dionisiatul, unul din Prinii de
frunte ai Sfntului Munte din acea vreme, o adevrat radiografie a duhului veacului care
stpnea att n America, ct i n Grecia cuvnt rmas de o dureroas actualitate, din
care desprindem un fragment semnificativ:
Cred cu trie c readucerea Ortodoxiei la via se va face numai prin reaezarea
vieii noastre monahale. Tocmai din pricin c Biserica din lume s-a rupt de tradiia
monahal vedem n zilele noastre binecunoscuta decdere a vieii duhovniceti. Satana a
stricat att de mult teologia ereticilor i a aa-ziilor ortodoci influenai de Apus,
nct unii au ajuns s cread c mntuirea nu e slobozirea de sub stpnirea i din
minile vrjmaului, ci din minile lui Dumnezeu [Nota red.: Se face referire la
viziunea apuseana despre Dumnezeu ca razbunator, gata mereu sa pedepseasca, de
aceea si mantuirea, pentru ei, nu inseamna sa scapi de diavol, ci de mania si
pedeapsa lui Dumnezeu]. Dumnezeu S-ar fi fcut om, chipurile, ca s ne mntuiasc
de Sine nsui! De asta n Apus a ncetat viaa de nevoin. Nici nu mai postesc, nici
nu prea se mai roag. Caut acum doar fericirea.
Iar rspunsul Printelui Teoclit nu se las ateptat:

O, preaiubite Printe! S ne rugm, s ne rugm, s ne rugm. Niciodat

Ortodoxia nu a fost mai ncercat ca n zilele noastre. Numai o putere de Sus
mai poate s pun capt naintrii rului celui nvemntat n haina
evlaviei. Numai Domnul va putea s sfie sacul vostru i s v ncing cu
veselie.
Terapeutica ortodox
n 1970, Printele Ioannis Romanidis se rentoarce n Grecia, odat cu numirea sa pe
postul de Profesor de Dogmatic al Facultii de Teologie din Thessalonic. Cursurile sale
au un succes covritor. Iat mrturia unuia dintre studenii si:

ntr-o zi ntrziasem cteva minute i cursul ncepuse ca de obicei. Am ajuns n faa

slii cu rsuflarea tiat, dar mi-a fost imposibil s mai intru. Coridorul i scrile de
afar erau pline de studeni de la alte faculti (ndeosebi de la Filosofie, Drept i
Medicin). La ferestre erau crai foarte muli, iar n sal nu mai aveai unde s
arunci un ac. nghesuial mare Pn la urm am rmas afar, pierznd cursul. Era
un fenomen obinuit numai n zilele cnd preda Printele Ioannis. Ceea ce arta, pe de o
parte, calitatea cursului su, iar pe de alta, cuvintele vii pe care le transmitea.
Cuvintele vii sunt ns rodul nu al formaiei sale academice, ci tocmai al transformrii
dogmei n via, precum i propovduia, de altfel, cci Printele Ioannis
nu a fcut doar s lege catedra academic de tradiia isihast a Bisericii, ci, mai mult
nc, din momentul n care a devenit profesor de Dogmatic al Facultii de Teologie
din Thessalonic, a aezat la catedra academic experiena Prinilor Bisericii, pe care
o cunoscuse din mediul su familial i de la marii nvtori i Prini duhovniceti, i
pe care de asemenea o trise personal n propria sa cutare, n studiile sale i n viaa
Bisericii. Motiv pentru care i vorbea adesea despre aceste lucruri la modul absolut i
cu mult fermitate.
Puterea cuvintelor sale, dei aspre, era tmduitoare. De altfel, considera c felul n care
trebuie s privim nvtura Bisericii Ortodoxe nu trebuie s fie unul dogmatic n form
ci terapeutic. Dac Ortodoxia nu duce oamenii la vindecarea duhovniceasc deplin, cu
alte cuvinte, dac nu i trece de la curire la luminare i apoi la ndumnezeire, adevratul
ei scop este deturnat:
Acum, partea terapeutic e cea mai important dintre toate, pentru c omul, dac nu
trece i prin terapie, degeaba primete pur i simplu dogmele, dup cum spun
Prinii. Pentru c scopul dogmelor este s fie folosite ca medicamente pentru
tmduirea omului.

Biserica, spital duhovnicesc

Urmtor
Marelui
Grigorie Palam, nc din vremea predrii tezei sale de doctorat duce o lupt aprig
cu raionalismul infiltrat n teologia ortodox, fapt care, n mod evident, avea s-i
aduc de-a lungul carierei nu doar controverse i mpotriviri n mediul academic
(ortodox!), ci chiar adevrate prigoane asupra sa. Lovete fr cruare tot ce
nseamn cuvnt lipsit de via, ndeprtnd, cu mn sigur de chirurg, tot esutul
mort din teologia actual:
Dac nu exist experien a unui lucru, las-l e speculaie. i, dac e

speculaie, nu putem s stm i s ne batem capul cu speculaia unuia i a

altuia. Uite, s zicem c profesorul care pred teologie speculeaz. Sunt eu
obligat acuma s dau examene pe baza speculaiei profesorului i s-o iau
drept dogm? De ce? Este o aberaie. Nu-i aa?.
Cci teologia ortodox trebuie s se ntemeieze nu pe speculaie raional, precum
filosofia, ci pe Revelaie, cu alte cuvinte pe experiena vederii lui Dumnezeu:
Ca s teologhiseasc, omul trebuie s aib experiena teologiei, nu doar s gndeasc
asupra ei. Ca s fie teolog, nu poate pur i simplu s gndeasc teologia, s-i
identifice gndirea cu teologia, nu! Va dobndi experiena dac ajunge teolog. Va trece
prin curire, va ajunge la luminare, i abia atunci este teolog, cnd are luminare.

La vederea lui Dumnezeu se ajunge prin curirea minii de gnduri i prin lucrarea
Rugciunii minii, cu ajutorul unui Printe duhovnicesc purttor al tradiiei isihaste:
i care este lucrarea Printelui duhovnicesc? Acolo unde n crbuni exist o mic
scnteie, iei foalele, sufli, i n scurt timp se aprinde focul. Asta-i lucrarea Printelui
duhovnicesc. Cel care este luminat i, tocmai pentru c este luminat, tie s-l lumineze i
pe altul, l ia, ia i scnteia pe care o are n el i o preschimb n foc, dup care acela
poate urca i pn la ndumnezeire.

Aceasta este lucrarea Bisericii. Dar, dup cum a evoluat Biserica, n loc s
fie un sobor de Prini duhovniceti cum ar fi un spital, care are, s zicem,
cincizeci de medici , au trecut dou mii de ani i a rmas spitalul fr
doctori, dei nc se mai numesc doctori cei care sunt n spital, cu toate c
nu mai vindec pe nimeni. Exist pericolul s ajungem n situa ia asta, i
singurul lucru care ne mai poate scpa este ntoarcerea la Prinii Bisericii.
Doctorul cel fr de argini al teologiei noastre
Printele Ioannis Romanidis avea s treac la Domnul la 1 noiembrie 2001, n ziua
prznuirii Sfinilor Cosma i Damian, pe cnd ieea din biserica nchinat Sfinilor
Doctori fr de argini din Atena.
Un om al zilelor noastre, trind n tumultul lumii, preot de mir i tat a doi copii
aa se poate descrie ceea ce se vede la exterior din viaa Printelui Romanidis. Ct
despre cele din luntru, inima lui numai Dumnezeu o tie, suiurile sale
duhovniceti i vederile cele dumnezeieti despre care a vorbit rsuntor, n tain,
cu propria-i via, devenit cuvnt.
l rog pe Dumnezeu s-i odihneasc sufletul n pmntul celor vii pentru osteneala i
rvna sa, cci ntreaga sa via a fost arznd dup teologia ortodox a Bisericii
primare, aducnd n vremea noastr ntregul ei duh i ntreaga ei vigoare
(Mitropolitul Iertheos al Nafpaktosului).
Anca Stanciu
Articol publicat n numrul 70 (Noiembrie 2014) al revistei Familia Ortodox

Pr. Ioannis Romanides: TAINA CRUCII

Desavarsirea si Taina Crucii n Biblie si Sfintii Parinti
Ar mai trebui subliniat c, spre deosebire de sistemele franco-latine, nvtura biblic
i patristic despre desvrire nu este stoic. Dup primele etape ale ndumnezeirii
(theosis), sau vederii lui Dumnezeu, urcuul ctre strile mai nalte de desvrire pentru
ngeri i fiine umane este nesfrit. Astfel, ngerii i oamenii au fost creai relativ
desvrii pentru ca s poat deveni venic i nesfrit mai desvrii. Aceasta nseamn
c veacurile ngerilor, ca de altfel i timpul oamenilor, nu vor fi nimicite n ciuda
strlucirii slavei lui Dumnezeu, de vreme ce va fi mereu o succesiune de stri de
desvrire.
Lucrul necesar pentru desvrire este rstignirea tuturor dorinelor i prin aceasta,
dezrdcinarea iubirii de sine prin credina proprie i ascultarea necondiionat de voia
lui Dumnezeu. Desvrirea prin ascultare este aplicabil ngerilor nainte de cderea
diavolului i demonilor, de vreme ce dup cdere, nu mai exist pocin pentru ngerii
care au czut. Pentru fiinele umane, ascultarea este mijlocul de desvrire nainte i
dup cdere. ns ascultarea nu este un scop n sine, pentru ca printr-o atitudine
servil s se poat ajunge la o stare static de extaz, care ar duce la furirea permanent a
unei relaii servile sau egocentriste cu Dumnezeu. n etapele n care este rob sau slug,
omul particip la desvrirea lui Dumnezeu prin prtia de harul curitor,
lumintor i ndumnezeitor al Tainei Crucii care curete patimile i lumineaz i
sfinete omul ntreg, fcnd posibil, prin mpreun lucrarea omului (sinergie)
ascultarea pn la moarte de voia lui Dumnezeu, prin care harul lui Dumnezeu
transform aceast supunere egocentrist n iubire altruist i, prin urmare, omului i
este druit ndumnezeirea, devine colaborator i prieten al lui Dumnezeu, frate i
mpreun stpnitor prin har cu Hristos i fiu adoptiv al Fecioarei.
Fr improprierea Tainei Crucii i a nvierii, prin care omul este curit, luminat i
primete ndumnezeirea i astfel, transcende egocentrismul i iubirea de sine care
sunt nrdcinate n frica sa de moarte, este imposibil pentru vreun om ca s dobndeasc
prtia la iubirea ndumnezeitoare a lui Dumnezeu prin care el devine prietenul lui
Dumnezeu.
n iubire nu este fric, ci iubirea desvrit alung frica, pentru c frica are cu sine
pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desvrit n iubire (1 Ioan 4, 18).
Aceasta fiindc moartea este arma diavolului mpotriva lumii, prin care cel mai important
vrjma al lui Dumnezeu arunc fiinele umane n robia care izvorte din fric.
Deci, de vreme ce pruncii s-au fcut prtai sngelui i trupului, n acelai fel i El S-a
mprtit de acestea, ca s surpe prin moartea Sa pe cel ce are stpnirea morii, adic
pe diavolul, i s izbveasc pe acei pe care frica morii i inea n robie toat viaa
(Evrei 2, 14-15).

Trebuie accentuat urmtorul aspect: crucea, care este asumat de fiecare urmtor al
lui Hristos, nu reprezint, aa cum muli cred, diversele probleme pe care omul le
ntlnete n via. Dimpotriv, crucea este o ncletare activ pe care fiecare
credincios i-o asum pentru a pstra pn la moarte ascultarea fa de voia lui
Dumnezeu, prin care ajunge la ndumnezeire.
Mntuirea fiinelor umane nu const doar n rstignirea Domnului pentru ele i n
dobndirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinelor de fericire.
Dimpotriv, fiecare credincios ar trebui s se rstigneasc pe sine nu din obligaie, ci
din propria voin, ntocmai precum Hristos, fiindc doar prin aceast dorit
rstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este
transformat dintr-o fiin egocentrist n prieten al lui Dumnezeu i dumnezeu prin har.

Taina Crucii indrazneala si mijlocirea Sfintilor.

Taina Crucii este, ntr-adevr, identificat

cu Jertfa pe Cruce a lui Hristos de pe Golgota, dar, de asemenea, se deosebete de aceasta
fiindc preexist naintea celei dinti i lucreaz mpcarea naintea ei, adic nainte de
ntrupare i chiar nainte de Legea lui Moise. Astfel, Vechiul Testament poart
mrturie pentru existena Drepilor prieteni ai lui Dumnezeu, nainte de Lege i dup
Lege, n timp ce Noul Testament face acelai lucru nainte de Rstignirea jertfelnic de pe
Cruce.
Trebuie s se ia aminte la faptul c nainte de nimicirea celui care avusese stpnire
asupra morii, existau acei Prieteni ai lui Dumnezeu, care, prin harul lui Dumnezeu, nu se
temeau de moarte, ci aveau ndrzneal naintea lui Dumnezeu, o ndrzneal ce
depete ascultarea servil pentru a deveni o voin sincer dedicat lui Dumnezeu. Ct
despre mpotrivirea lui Moise la ameninarea lui Dumnezeu c va nimici poporul,
Clement al Romei scrie urmtoarele:
i Moise a zis: Nicidecum, Doamne! Iart pcatul acestui neam sau terge-m din
cartea celor vii!. O slug vorbete cu ndrzneal naintea Domnului, cernd iertare

pentru mulime, sau dac nu, s fie i el nimicit mpreun cu ei (Sfntul Clement al
Romei, Epistola I-a ctre Corinteni 35).
Tot astfel este i iubirea cu totul lipsit de egoism a lui Pavel, iubire care se vede atunci
cnd Apostolul zice:
Cci a fi dorit s fiu eu nsumi anatema de la Hristos pentru fraii mei, cei de un
neam cu mine, dup trup (Romani 9, 3).
Iubirea deplin nu este doar mai presus de orice din lumea interesului pentru propria
persoan, dar, totodat mai presus chiar i de grija pe care o are prietenul lui
Dumnezeu pentru mntuirea proprie, atunci cnd se pune problema mntuirii
celorlali.
Din aceast iubire lipsit de egoism a ndumnezeirii i din prietenia cu Dumnezeu se
nate ndrzneala Sfinilor naintea lui Dumnezeu; Sfinii sunt ndumnezeii ntru
Hristos chiar mai nainte de mormnt i n aceast ndrzneal naintea lui Dumnezeu
i pune ndejdea poporul lui Dumnezeu cnd invoc mijlocirea Sfinilor. nsui
Hristos vorbete despre aceast prietenie i ndrzneal, care este ntemeiat pe Taina
Crucii, adic pe ndumnezeire, atunci cnd spune:
Mai mare dragoste dect aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui s i-l pun pentru
prietenii si. Voi suntei prietenii Mei, dac facei ceea ce v poruncesc. De acum nu v
mai zic slugi, c sluga nu tie ce face stpnul su, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru
c toate cte am auzit de la Tatl Meu vi le-am fcut cunoscute. Nu voi M-ai ales pe
Mine, ci Eu v-am ales pe voi i v-am rnduit s mergei i road s aducei, i roada
voastr s rmn, ca Tatl s v dea orice-I vei cere n numele Meu. Aceasta v
poruncesc: s v iubii unul pe altul (Ioan 15, 13-17).

S se rein aici, de asemenea, c roada nu

este lucrarea pretins merituoas sau lucrrile harului irezistibil, aa cum franco10

latinii cuget, ci iubirea celor care se afl n theosis, iubire care nu caut folosul su
propriu ci este rstignit pentru aproapele, precum Hristos S-a rstignit.
Faptele bune nu sunt suficiente prin ele nsele ca s-l pregteasc pe om s-L vad
pe Dumnezeu ca lumin. Faptele bune luate separat, desprite de har, sunt frunzele
unui smochin uscat care nu aduce ca rod iubirea ndumnezeirii n Hristos; sunt un drum
greit care nu duce la ntmpinarea Mirelui cu candelele aprinse cu lumina dumnezeietii
slave i a dumnezeietii mprii, ci duce la starea celor cinci fecioare nebune, la cea a
smochinului uscat i a omului care nu avea vemntul de nunt ce simbolizeaz rcirea
harismei Duhului, stare pe care Sfntul Pavel ne ndeamn s o evitm.

Etapele desvririi i Taina Crucii

Ceea ce se spune despre slugi i prieteni capt neles atunci cnd este abordat
mprirea general a etapelor desvririi. Sluga face voia lui Dumnezeu din frica de
pedeaps; angajatul lucreaz pentru recompens, n timp ce tot ceea ce face
prietenul este o road a iubirii altruiste. Prin ndumnezeire sau vederea lui Dumnezeu,
prietenul lui Dumnezeu atinge progresiv starea de neptimire [lipsa pcatului],
urcnd n continuare treptele desvririi. Astfel, el aduce mult road i roada va
rmne. ns din punctul de vedere al lumii, aceast road poate prea lipsit de
folos, mai ales cnd nu este nsoit de realizri remarcabile i folositoare sub aspect
material, de care s se poat folosi muli oameni. Lumea i Dumnezeu nu socotesc
lucrurile dup aceeai msur. Taina Crucii rstoarn criteriile omului firesc. Din
acest motiv, oricine ncearc s tlcuiasc Evanghelia lui Hristos i Apostolul n
duhul i criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile i postulatele lumii,
se pune pe sine n afara realitii care este n Hristos i devine un sperjur fa de
fgduina lepdrii de diavol de la Botez i fa de Mirungerea care l slluiete n
Taina Crucii i a nvierii ce aduce road n dumnezeiasca Euharistie.

Toate lucrurile care sunt legitime n

Hristos sunt dobndite doar prin Taina Crucii i a nvierii, adic ntru slava i
mpria care sunt dup Hristos i nu dup lume:
Adevrat, adevrat zic vou c dac gruntele de gru, cnd cade n pmnt, nu va
muri, rmne singur; iar dac va muri, aduce mult road. Cel ce i iubete sufletul l
11

va pierde; iar cel ce i urte sufletul n lumea aceasta l va pstra pentru viaa venic
(Ioan 12, 24-25).
Oricine reuete s se cureasc pe sine de patimi i s se libereze de lucrrile demonice
prin Taina Crucii i a nvierii, mplinind prin theosis luminarea Botezului i devenind
prieten al lui Dumnezeu, este un teolog i un printe duhovnicesc, de vreme ce este
cluzit de Duhul Adevrului, Mngietorul, la adevrul deplin, aa cum s-a ntmplat cu
Apostolii n ziua Cincizecimii. Cu alte cuvinte, ndumnezeirea prin Taina Crucii, sau
vederea dumnezeietii Slave i mprii, este izvorul i temelia infailibilitii Sfintei
Tradiii care se afl n Sfnta Scriptur i n Biseric, i un purttor al dogmelor
Sfintei Tradiii i al vieii sale duhovniceti.
Sfntul Grigorie Palama afirm urmtoarele despre aceast chestiune:
Astfel, vederea duhovniceasc a lui Dumnezeu i taina cea dumnezeiasc a Crucii nu
numai c izgonesc din suflet patimile cele rele i demonii care le insufl, dar de
asemenea i nvturile greite, iar celor ce le susin, le arat vinovia, ndeprtndu-i
din ocolul Sfintei Biserici a lui Hristos, n care ni s-a hrzit nou acum s prznuim i
s nfim n chip limpede harul i lucrarea dumnezeiasc a Crucii de dinainte de
Cruce n prinii notri (adic Patriarhii i Proorocii Vechiului Testament, n. aut.)*.

* Sfntul Grigorie Palama, Omilia 11, La cinstita i de via fctoare Cruce,

traducere de dr. Constantin Daniel, revizuit de Laura Ptracu i stilizat de Rzvan
Codrescu, n: Sfntul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, Editura Anastasia, Bucureti,
2000, p. 152.
(din: Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristica ortodoxa. O expunere concisa,
Editura Ecclesiast, 2011)

12

ACORDUL ORTODOCSI VATICAN

Balamand, Liban, iunie 1993, de pr. Ioannis S. Romanidis
Publicat in THEOLOGIA Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr.
4, paginile 570-580
I. Introducere
1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai
Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat Uniatismul, calea de unire a trecutului,
si cautarea actuala pentru comuniune deplina, produs de membrii Dialogului
Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand,
Liban.
2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta
intrunire, in semn de protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale
Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei
Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca
modelul sau tactica veche de secole a Vaticanului, cea a razboiului si dialogului
in acelasi timp, s-a transformat in anii 1960 in atacuri ale Dragostei si dialogului in
acelasi timp, in public si activitati ascunse, in privat.
3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte este dialogul dintre Franko-Latini si
Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai ispravisera
inlaturarea din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre 1009/12-1046. Aceasta actiune
a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea
de catre acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul Arhiepiscop Franko-latin al Canterburyului, cu binecuvantarea papei Alexandru al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si
episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i in grup pe
toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si
schismatici si i-au condamnat la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si
infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost, in 1093, lombardul
Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor franko-latine la intalnirea
mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.
4) Nemaiputand folosi aceasta putere militara medievala, pe care a mai intrebuintato in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui
secol, sa atace in public prin mijloacele dragostei si dialogului si a activitatilor
ascunse, in realitate. Astfel, sinceritatea dragostei si dialogului publice ale
Vaticanului, ce i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de
mult mai multa consistenta pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii bosniaci au
invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi
Papa.

13

II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini [romano-catolici, n.t.] familiari cu
cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu
romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a
jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, pricinuind
revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii
de la Balamand nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de cercetare.
6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor,
alaturandu-li-se in folosirea contextului propagandei medievale Franko-latine
despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a
dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.
7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului ca incepand din secolul al 7-lea, Frankolatinii si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin exterminarea predecesorilor
lor romani-apuseni, celti si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani
ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord,
Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.
8 ) Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre
Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din Biserica
Franciei pe toti episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe ei insisi episcopi
si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, ce au
fost acordate ca beneficii corespunzatoare rangului in piramida vasalitatii medievale.
Acesti episcopi Franki nu au avut Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80 de
ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care
lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini, ii ucid atat pe
crestini, cat si pe pagani. [6]
9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni ca fiind
eretici si elini, la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte, cu
aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii au inceput sa-i
numeasca pe romanii rasariteni elini(greci) si eretici, ca astfel romanii apuseni
subjugati sa isi uite treptat fratii Romanii din Rasarit.

14

10) Apoi, Frankii i-au impartit si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori de
latina, in asa-numitii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini.
Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii
neschimbate si neintrerupte, aceeasi cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina.
Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin,
au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.
11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor
Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat in locul lor,
inventand astfel papalitatea de astazi.
12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputa icoanelor si
apoi a lui Filioque, pe vremea cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai
apoi au protestat. Dar inca nu i-au osandit pe franki. Si-au inchipuit ca, in cele din urma,
ii vor convinge, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Romanii Vechii si Noii
Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si
romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului
Roman de Rasarit si a propriilor planuri de cucerire a lumii.
13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in
interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii
lor, precum si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.
14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic,
din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite ereziile
Frankiste asupra icoanelor si cea a lui Filioque, fara a-i numi, totusi, pe eretici, de
teama represaliilor.[7]
15) O data cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa
se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa
accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors pana la
urma impotriva lor. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor
decretalii, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei
si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si
romanitatii papalitatii intre 973-1003 si au incheiat inrobirea papalitatii romane si a
libertatii statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data, totii Papii sunt
membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si
Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in continuare pe romanii apuseni ca au
un Papa Roman.
16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei schismei in
1054, intre distinctiile contrafacute ale Rasaritului Grec si ale Apusului Latin, nu
este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii
apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a petrecut doar una dintre manifestarile
tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in care Frankii au decis sa o

15

provoace intre ei si asa-zisii Greci, din motive politice. Biserica Vechii Rome a
luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma [Constantinopolul, n.t.], pana in anul 1009.
17) Din anul 809 incoace, Frankii nu s-au abatut niciodata de la pozitia ca Romanii
Rasariteni, adica asa-zisii Greci, sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome
a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste premeditate, care pana la urma a fost
impusa cu forta.
18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul secolului al 20-lea era foarte
evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica,
ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru
din pricina disputei Filioque, care a izbucnit puternic inaintea celui de-al optulea
Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia ca ortodocsii nu au avut Parinti ai
Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]
19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea
si/sau inlaturarea episcopilor si a egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la
statutul de serbi si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice proprietate. Cuceritorii
musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.
20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea aceste
lucruri. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze (Cele
Douasprezece), de la Turcia. Episcopii ortodocsi fura inlocuiti de episcopi toscanifranki si lombarzi, care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni. Vaticanul a nadajduit
ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului,
caci altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci cand Grecia a luat in
posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul
Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.
21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea unilaterala a
tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea ramane:
Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului,
acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate prada traditionala? Invazia tarilor
ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa prada, pare sa vorbeasca
de la sine.
22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate
Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale,
Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie divina si nu de
lege canonica.

16

III. Eclesiologie
23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa, episcopii si papii Frankolatini nu au avut nici cea mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste
tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si proslavire
(indumnezeire theosis). Ei au inca o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe
care au acceptat-o si multi ortodocsi, din vremea asa-ziselor reforme ale lui Petru cel
Mare.
24) Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii
Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se
roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in
vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge
madulare ale Trupului Sau, Biserica, ce va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri
sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului
Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa.
Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de
la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau.
Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului
si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire
(indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul
nucleu al istoriei Bisericii.
Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a
invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a
acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este
ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai
poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta
transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii
aceasta rugaciune.

17

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu acei
ce nu se gasesc in starea de curatire (despatimire), luminare si proslavire (theosis).
Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului lui Hristos in aceasta stare de
tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17
ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii
(indumnezeirii theosis) si a modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata
prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.
26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica
Sora a unei Bisericii Sore a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) ar
putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria
lor capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intradevar, un fenomen ciudat, tinand cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca
proslavirea (indumnezeirea) in aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a
tainelor (sacramentelor) ce apartin si se gasesc in Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii
si protestantii traduc 1 Corinteni 12:26 cu cinstit in loc de proslavit.
27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana, cea a recunoasterii unilaterale a
tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut, conform planului.
28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine ia parte la
ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata
aceasta, cat si in cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica
pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata a lui
Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Grupul dintai este
proslavit (indumnezeit), iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca dumnezeu
actus purus, in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin
participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti
prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui
Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire actus
purus, dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si
neparticipante, in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este
curatirea si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti,
care reprezinta realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. ()
29) S-ar parea ca ortodocsii ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa
nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie cu adevarat valide si
lucratoare, insa lasa aceasta problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1)
cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central
al traditiei si al succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul
final al individului este fericirea, este, intr-adevar, ceva ciudat. ()
30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost, din punct de vedere
istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea
protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor

18

impartasit este necreat. Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit este creat nu a
fost inca respinsa de Vatican.

IV. Ratiunea de-a fi a Uniatismului inceteaza sa existe

31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la
Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste
experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme
Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea, in contextul tuturor Conciliilor
Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din
acest acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat
dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.
32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat pe prima sa
pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta
afirmatie se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind
o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai
anatemele. Pentru Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce
priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca
in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in a
refuza impartasania latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.
33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14
Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele acestora sau de catre un Sinod
Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii
sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la
fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la toate
tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv

19

pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu romano-catolicii] este

intoleranta.
34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru
cel putin unul dintre arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze
credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului
ortodox local, drept incercare.
35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat
cu grija si cu un mare succes o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza ca lipsindu-le
dragostea crestina, din pricina refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al
ortodocsilor, de a accepta Uniatii sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate
deveni parte a unei practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste
adevarati bigoti, mai ales din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si concelebrarea cu un cler ale carui taine le recunoaste pe deplin.
36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat la o continuare a [conciliului]
Vatican II si in urma caruia Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista,
ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor neincetat de a avea
comuniune cu Latinii si Uniatii.
37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt
valide, indiferent daca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu
invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca singurul motivul
pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu
Vaticanul este lipsa de dragoste.

V. Intrebarea
38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare
la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor
indivizi sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului
(OIKONOMIA).
20

(a) Prin Acrivie, o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea
credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor de dinainte.
(b) Prin Iconomie, o persoana este primita prin mirungere, marturisirea credintei
Ortodoxe si respingerea greselilor de dinainte.
39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este, in sine, o
judecata a validitatii sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme
ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al
Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea
(indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa spre
iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al
Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios intru Hristos, fara a apartine nici uneia din
aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat si pentru ortodocsii nominali. Este la
latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa hotarasca starea fiecaruia dintre
grupurile celor ce cauta partasie in Trupul lui Hristos.
40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o
diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce ei nu sunt angajati in
aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru
ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales din
vremea lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si
multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind
sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele.
Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o
diferenta majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul
Trupului lui Hristos.
41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara:
Este dogma 1) o protectie impotriva ipotezelor falsilor tamaduitori si 2) o calauza catre
tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?
42) Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar.
Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul
Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit. (1
Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte, cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un
madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de luminare (). Altfel, el se impartaseste
din paine si din pahar cu nevrednicie (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela
este inca neputincios sau bolnav si chiar mort duhovniceste (1 Cor. 11:30), de
ex. nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la
Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. Caci de ne-am fi
judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem
pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea (1 Cor. 11:31-32). In starile de
luminare si indumnezeire, o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi

21

Hristos. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 1215:11. [10]

VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu
43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si
Locale, a fost facuta doar pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei
traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia
fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatiile teologice si
filosofice intemeiate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o
asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor, devenind obisnuita si
printre unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor dogmatice este acela de a sluji la
tamaduirea sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.

VII. Tainele
44) Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) si harul creat sunt intemeiate
pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a
respins, fara sa stie, identificarea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui
Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise
in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare
Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita la primul si cel
de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost indrumat gresit sa creada ca aceasta
identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut ca aceasta a fost si
invatatura Parintilor de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii
si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii
Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul
necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta necunoastere a identificarii
lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat si cautarea sa
personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu proslavirea
dumnezeiasca a apostolilor si proorocilor.

22

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor, conform careia

Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de
apostoli, si pe care El le trece inapoi in inexistenta, dupa fiecare revelatie anume[11].
Astfel, inainte-mentionatul Inger al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din
tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si
legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se
presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte
cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica
proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi
vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se
presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este inlocuita de revelatiile divine
facute direct intelectului.
46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus,
devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute
cu monahii ortodocsi, aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost
osandite la Sinodul Ecumenic al noualea [12], de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele
palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit cunoscut faptul ca invataturile sale erau de
fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre intreaga Biserica Franko-latina.
Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din cauza lui Filioque, a fost asezat
Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf.
Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei,
pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul
de a-i ocroti pe credinciosi in drumul lor spre harul necreat, prin curatirea, luminarea si
proslavirea lor intru Hristos. Astfel, ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu
in Logosul Lui intrupat si prin Sfantul Duh.

NOTE
[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti si
saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia,
Germania si Italia, vezi Auguste Thierry, Histoire de la Conquete de lAngleterre par les

23

Normands, Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).
[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242
(1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides,
Church Synods and Civilization, in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.
[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides, Franks,
Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society, Holy
Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.
[4] Ibid., pp. 11-14.
[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia, din Italia de sud
[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.
[7] J. S. Romanides, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, pp. 19-20.
[8] Ibid., pp. 20-38.
[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayre, A. A. Manual of Patrology and
History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la
pag. 351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi
de Marii Urmasi ai Parintilor iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se spune despre
Decaderea Generala a Scolasticismului
[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]
[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.
[12] Dupa Legea Romana.
Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/balamand_romanides.htm

Nota noastra:
In contextul participarii patriarhale la adunarea sincretista Sant` Egidio de la
Munchen, a fost readus in prim-plan un mai vechi Acord incheiat intre unele
delegatii ale bisericilor ortodoxe (printre care si delegatia BOR) si romanocatolici: Acordul de la Balamand, care face si subiectul articolului de mai sus.
Punctul esential si controversat al acestui Acord este nr. 14:

24

14. Potrivit celor spuse mai nainte, Biserica Ortodox i Biserica Catolic
se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile mpreun de
meninerea Bisericii lui Dumnezeu n credincioie fa de planul divin.
Dup cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din
Rsrit i Apus, bazat pe dialog i rugciune, caut o comuniune perfect i
total, care s nu fie nici absorbie, nici fuziune, ci ntlnire n adevr i
dragoste (cf. Slavorum Apostoli, nr. 27).
Asadar, teoria eretica a bisericilor surori, sau ale celor doi plamani
(metafora folosita de Ioannis Zizioulas) a capatat prin acest Acord o forma
oficiala. Problema pentru ecumenisti si catolici este ca documentul, ca si
altele de acest gen, nu a depasit stadiul de lucratura de comitet,
nereprezentativa pentru pleroma si pentru Biserica Ortodoxa Universala.
Chiar si in momentul semnarii sale, in 1993, la Balamand, nu au fost
prezente toate delegatiile ortodoxe.
In plus, se pare ca ar fi fost acceptata sinodal doar de BOR, conform Sfintei
Chinotite, desi patriarhia nu face trimitere la acest document in siteul sau
oficial, la sectiunea de relatii cu romano-catolicii, lucru sugestiv pentru
modul netransparent in care se dosesc sub pres anumite compromisuri.
Este, in schimb, mentionat in cadrul sectiunii dedicate dialogului cu grecocatolicii. Motivul poate parea paradoxal: partea ortodoxa romana evoca
Balamand pentru ca in el Vaticanul admite sa renunte la uniatism ca
metoda de unire cu rasaritul ortodox:
Biserica Unit nu a respectat nici mcar dispoziiile Romei n acest sens,
ajungnd pn acolo nct a respins Documentul de la Balamand (1993),
semnat i recunoscut de Biserica Romano-Catolic. E adevrat ns c, prin
acest Document, Biserica Catolic recunoate c uniaia nu a fost n istorie
dect o ncercare a Romei de a face prozelitism printre ortodoci, metod
perimat i ineficient de unire a celor dou Biserici.
Asadar, este limpede care a fost momeala Vaticanului, atat de cinic incat
sa puna la bataie legitimitatea uniatilor pentru a smulge de la ortodocsi
recunoasterea validitatii propriilor taine. Un targ absolut necinstit si viclean,
iezuit in metoda si obiective, cu totul specific papismului.
Dincolo de aceste documente care se plimba prin sertarele clericilor de comitet
si rareori ajung la cunostinta si constiinta credinciosilor de rand, preocupa insa
idea bisericilor surori. Este clar ca pana si promotorii principali ai
ecumenismului isi dau seama ca strategia semnarii unor acorduri la varf
25

nu este cea mai potrivita si de succes cale de a obisnui oameni intr-un spirit
sincretist sau, cel putin, unionist.
Ramane, asadar, un alt obiectiv, mai realist, mai pragmatic: a descuraja
fidelitatea acrivica fata de curatia si integritatea ortodoxiei, a descuraja
raportarea onesta si ferma dar in duhul dragostei la catolicism ca la o
erezie. O apropiere, asadar, care nu mai forteaza institutional, nici nu
bruscheaza prin gesturi profetice, ci care asteapta sa se formeze o aglutinare
la firul ierbii, cum a descris noul ecumenism al caritatii insusi PF Daniel.
Asadar, o strategie a pasilor marunti adoptata, pare-se, si de Vatican.
Pericolul cel mai mare, in acest sens, nu pare a fi semnarea unilaterala a
vreunui document unionist sau o inter-comuniune fortata ortodocsi-catolici,
inter-comuniunea ramanand insa obiectivul declarat al demersurilor
ecumeniste. Asta mai ales in contextul actual, cand este vizibil un joc de putere
intre patriarhiile ortodoxe in care relatia cu papa constituie, se pare, una din
mize. Daca una din patriarhiile ortodoxe ar forta inter-comuniunea,
unilateral, cu Papa, atunci ar pierde negresit locul tinut pana atunci in
lumea ortodoxa. Prefera, mai degraba, sa jongleze cu relatiile ecumeniste
si cu apropierea de Papa in asa fel incat sa obtina avantaje de prestigiu, de
influenta, de putere din Apus pe care sa le foloseasca in relatiile cu celelalte
patriarhii.
Care ar fi pericolul, atunci?
Am inceput mica noastra nota aducand aminte de adunarea sincretista de la
Munchen din acest an, organizata de comunitatea Sant Egidio. Seful acesteia,
Andrea Ricardi, a facut intr-un anume context o afirmatie care, probabil,
constituie strategia ecumenismului caritatii si a pasilor marunti:
Pe vremuri se vorbea despre motenirea comun a trecutului. Dar acum,
pentru ntia dat, se vorbete despre ateptarea noastr mpreun, pe viitor,
a lui Mesia i a sfritului de veac.
La ntrebarea dac nelege aceast ateptare ca o posibil unire a religiilor,
Ricardo a rspuns: Nu, ci ca o ateptare unul lng altul, potrivit
principiului unitii n diversitate. Viclenia abordrii este urmtoarea:
pentru a nu da natere la ocuri i mpotriviri din partea oamenilor, nu se
declar i nici nu se caut contopirea marilor religii. Se dorete n schimb
ca acestea s fie golite de substan, de partea lor de autenticitate, orict de
mic ar fi, i s mearg n aceeai direcie. Astfel, toate religiile devin

26

legitime una fa de alta, deoarece toate l ateapt pe acelai Mesia al

fariseilor nimeni altul dect nlocuitorul lui Hristos, adic Antihrist.
Declaratiile respective erau facute despre relatiile dintre catolici si evrei, insa
ele pot capata validitate generala si daca relatiile dintre catolici si ortodocsi nu
se pot finaliza, in ciuda vointei promotorilor uniatiei, in inter-comuniune. De
aceea trebuie sa luam aminte, caci, pana la urma, inter-comuniunea poate
fi evitata, insa stergerea, din praxisul ortodox, a autenticitatii de traire si
de dogma, a diferentelor care conteaza, nu a celor secundare despre care
vorbeste si unitatea in diversitate, intr-un cuvant, sarea stricata care nu
mai e de folos prin contaminarea credinciosilor ortodocsi cu duhul lumesc,
astazi duh antihristic, este, in opinia noastra, pericolul cel mai de seama.
La nivel mai concret, acest duh antihristic se regaseste in abordarea umanistcrestina: un bun exemplu in acest sens este enciclica Papei Benedict pe teme
sociale, in care recomanda, ce sa vezi, o autoritate mondiala coercitiva
Pana una alta, ramane sa vedem, insa cum va raspunde PF Daniel
invitatiei Papei Benedict de a participa la re-editarea evenimentul
sincretist de la Assisi si daca va exista si o vizita papala in Romania in
perioada urmatoare.

27

Iubirea lui Dumnezeu, chinurile iadului si eshatonul:

diferente intre ortodoxie si catolicism (Pr. Ioannis
Romanides)
Slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu i chinurile Iadului. Taina Crucii i a nvierii
este slava n care Dumnezeu locuiete, [slava] care este din venicie nainte de lume i
care ptrunde toate lucrurile pe ct le este lor dat cu putin. Aceasta este energia agapic
[iubitoare] a lui Dumnezeu, care nu caut ale sale i depete orice atribut material i
experien omeneasc sau ngereasc, perceput fie prin simuri, fie prin minte. Aceasta
este, de asemenea, o putere care judec sau care pedepsete, care distruge pcatul i
puterea celor care se opun voinei lui Dumnezeu i [o putere] care pedepsind pe dumanii
nepocii ai lui Dumnezeu, [de fapt] i desvrete pe ct este cu putin. Dumnezeu,
Care Se mbrac cu aceast lumin neapropiat ca i cu un vemnt, este mprit
nedesprit n persoane distincte, neseparate, dar persoane deosebite i se dezvluie n
energiile i harismele Sale i exist ntreg fr a fi separat sau limitat de vreo energie sau
harism, rmnnd nemicat tri-personal n relaiile Sale fiiniale i simplu n firea sau n
ntunericul Su mai presus de fiin. Aceast putere a Crucii i a nvierii este iubirea lui
Dumnezeu care se afla n lucrare mai nainte ca lumea s existe pe lng Dumnezeu, n
creaie i iconomia lumii, nainte de ntrupare, n ntrupare, nainte de Jertfa de pe Cruce,
n Jertfa de pe Cruce i dup Jertfa de pe Cruce. Prin puterea Jertfei de pe Cruce i a
nvierii Dumnezeu lucreaz n dumnezeiasca Euharistie i n Taine mpcarea i
sprijinirea credincioilor, ca i creterea lor duhovniceasc i maturizarea lor n termeni
de ndumnezeire [theosis].
Trebuie s se accentueze faptul c taina sau puterea Crucii i a nvierii este o energie sau
nsuire a ntunericului suprafiinial, care nu este dobndit de Dumnezeu, ci exist
venic n El din fire. Prin urmare, mpcarea, care prin Jertfa de pe Cruce nu adaug i nu
sustrage nimic din mpcarea omului cu Dumnezeu, nu poate fi niciodat neleas ca o
mpcare a dou faciuni care s-au urt reciproc. Dumnezeu nu nceteaz niciodat s fie
prieten chiar i cu vrjmaii Si n conformitate cu iubirea Sa. Dumnezeu devine duman
i putere pedepsitoare doar din punctul de vedere al celora care, prin voina i nelegerea
lor, stau n opoziie fa de iubirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, omul i nu Dumnezeu
este cel mpcat prin Taina Crucii i cel care este transformat, prin mpcare, din vrjma
al lui Dumnezeu, n prieten al lui Dumnezeu i particip astfel, la nvierea lui Hristos.
Cei care se opun voinei lui Dumnezeu sunt vrjmaii lui Dumnezeu i l consider pe
Dumnezeu drept duman, n ciuda realitii prieteniei i iubirii lui Dumnezeu fa de ei.
Din cauza mpietririi lor iubirea, prietenia, harul ndumnezeitor, slava, mpria i
lcaul lui Dumnezeu devin pentru vrjmaii Lui, care nu se pociesc i pentru ngerii
czui, foc venic, ntunericul cel mai din afar i loc de chin. n descrierea pedepsei
[iadului], este folosit antiteza foc ntuneric deoarece corespunde antitezei dintre
lumin i umbr din norul luminos care adumbrete i lumineaz pe cei care primesc
revelaia i devin slvii sau ndumnezeii. Aa precum este slava lui Dumnezeu, n
experiena revelatoare a Proorocilor, Apostolilor i Sfinilor, sub form de lumin i de
nor luminos care acoper i lumineaz i izvorte nuntrul celor care o primesc,
28

covrind, n acelai timp, orice atribut postulat sau neles de minte sau sim, tot aa, n
cei care sunt pedepsii, aceeai slav i aceeai lumin apare ca foc mistuitor i ca
ntunericul cel mai din afar i ca loc de chin. n credincioii care sunt desvrii, norul
luminos apare ca fum care slobozete tunete. n timp ce sracul Lazr, care se odihnete
n snul lui Avraam, se bucur, bogatul, care nu se afl n acelai loc, este chinuit de
vederea aceleiai realiti. Replica lui Avraam ctre bogatul cel nemilostiv: i au pe Moise
i pe Prooroci, nseamn, pur i simplu, c Proorocii L-au vzut pe Dumnezeu n nor
luminos i au neles c pentru cei care nu l iubesc pe Dumnezeu i nu vor s fac voia
Sa, aceeai lumin a norului este foc mistuitor, cel mai dinafar ntuneric i loc de chin.

Chinurile Iadului n Tradiia apusean augustinian

Manifestarea acestei puteri iubitoare i punitive a lui Dumnezeu ctre Prooroci, Apostoli
i Sfini, [manifestare] pe care toate fiinele umane, fr excepie o vor vedea, fie ca
lumin, fie ca foc, aduce imediat n mintea noastr diferena radical dintre aceast
nvtur i cea a adepilor platoniti ai Fericitului Augustin: protestanii i romanocatolicii, care nva c vederea fiinei [esenei] lui Dumnezeu implic fericirea [extazul].
De asemenea, dezvluie temelia fals a dezbaterii din Occident despre har, libertate,
merit, fapte bune, credin i predestinare condiionat sau absolut.
n toate sistemele franco-latinilor, romano-catolicilor i ale protestanilor, faptele bune,
fie c sunt vrednice de merit n sine sau vrednice de merit din cauza unui har irezistibil,
premergtor, fie c sunt indicii ale predestinrii mntuitoare care le cauzeaz, sunt
mijloacele prin care credincioii dobndesc satisfacia dorinelor lor i, de aici,
neutralizarea lor prin vederea fiinei divine. Vederea fiinei divine este premiul sau
meritul pentru faptele bune, sau rezultatul primei temelii a facultii raionale n cltoria
ctre fericire. Totui, nu este considerat drept o schimbare intern a unei iubiri interesate
de sine n iubire liber de egoism, schimbare svrit de harul dumnezeiesc. Din acest
motiv, pedeapsa nu este limitat la lipsirea unui om de posibilitatea viziunii/vederii i
astfel, de fericire. Aceasta se afl n opoziie cu nvtura biblic i patristic conform
creia, pedeapsa nu const n privarea oamenilor de capacitatea de a vedea slava lui
Dumnezeu, ci n eecul oamenilor de a conlucra cu harul lui Dumnezeu prin dobndirea
iubirii neegoiste, cu ajutorul creia ei l vd pe Dumnezeu ca foc i nu ca lumin.
De vreme ce Augustin i francii care l-au urmat, credeau c cei damnai nu l vd pe
Dumnezeu, ei au interpretat material focul venic din Sfnta Scriptur i astfel, au fost
atrai n dogme superstiioase despre iad i focul din Purgatoriu, care au devenit att de
bine cunoscute prin lucrrile lui Dante i John Milton. Drept o consecin a acestui lucru,
franco-latinii, ntocmai precum pgnii, i imaginau lumea ca fiind tri-etajat, fiind
constituit din raiul neschimbtor al celor n extaz, pmntul schimbtor ca loc de
ncercare al oamenilor i lumea de jos schimbtoare, locul celor condamnai sau al celor
care sunt curii.

DESPRE ESHATON (ESHATOLOGIA)

29

Prima nviere, a doua nviere i Judecata parial. Cei care au un loc la prima nviere vor
participa, de asemenea, i la a doua nviere. Cei care sunt prtai la prima moarte, vor
muri de cea de-a doua, de asemenea. Prima moarte este lipsirea de harul lui Hristos, iar a
doua moarte este nvierea trupului de la sfritul veacurilor la Judecat, cnd cei care au
fost neasculttori fa de Hristos pn n clipa morii lor, vor vedea Slava lui Hristos ca
foc venic i ca ntunericul cel mai din afar.
Porile iadului nu biruiesc Biserica, fiindc puterea diavolului a fost deja nimicit prin
prima nviere a sufletelor Drepilor i a celor care sunt desvrii n Hristos, care la
sfritul veacurilor vor avea un loc la a doua nviere, i.e. a trupului, i vor vedea pe
Hristos n slav aa cum Apostolii L-au vzut la Schimbarea la Fa.
Exist o judecat parial ntre prima nviere i cea de-a doua, sau ntre prima moarte i
cea de-a doua, la care: 1) Sfinii se bucur de o pregustare a slavei lui Hristos ca lumin,
iar ca prieteni ai lui Hristos au ndrzneal naintea lui Dumnezeu pentru fraii lor; 2) cei
credincioi care, n aceast via, nu au ajuns la ndumnezeire ci continu pregtirea lor
duhovniceasc pentru ziua Domnului, se bucur de o pregustare a roadei viitoare a
ndumnezeirii i se nveselesc pentru ea; 3) cei care au murit prima moarte tiu c focul
venic va fi mereu pentru ei un foc, cci inimile lor s-au mpietrit datorit iubirii de sine
i nu mai sunt capabili de desvrire spiritual prin iubirea care nu caut interesul
personal i care constituie condiia principal pentru vederea slavei lui Hristos ca lumin.
Concepiile franco-latine i cele patristice-ortodoxe despre sfritul lumii. Toate cele
spuse mai sus ar trebui s arate de ce nvturile tradiiei franco-latine despre pcatul
strmoesc ca vin motenit de la Adam, sau imperativul satisfacerii Dreptii divine
prin Jertfa lui Hristos de pe Cruce, sau harul irezistibil i predestinarea absolut, focul i
iadul purgatorial, rmn att de strine Tradiiei ortodoxe a Prinilor greci i latini (cu
excepia lui Augustin). n contrast cu tradiia augustinian a franco-latinilor i
protestanilor, Prinii ortodoci subliniaz faptul c Dumnezeu nu a creat moartea, ci a
ngduit-o din iubire i compasiune, pentru ca rul i pcatul s nu devin venice.
Aceasta nseamn n mod clar c interpretarea Prinilor greci despre oferirea Sngelui lui
Hristos ca rscumprare pentru eliberarea celor inui n captivitate de diavol nu are nici o
legtur cu teoria lui Augustin despre drepturile diavolului asupra morilor captivi, i nu
ar putea n nici un mod s fie considerat ca etap teologic n dezvoltarea dogmei
rscumprrii ce are drept concluzie teoria lui Anselm despre satisfacie. O astfel de etap
este Augustin i nicidecum Prinii greci, ale cror nvturi sunt roada unei succesiuni
fidele de pstrare i transmitere a Tezaurului de Credin.
n concluzie, atragem atenia asupra faptului c percepia franco-latinilor sau a lui
Augustin, evideniat att de mult de protestani, cum c Vechiul Testament reprezint
perioada Legii iar Noul Testament pe cea a harului, este absolut incorect, de vreme ce,
aa cum am vzut, i n Vechiul Testament exist, de asemenea, Prieteni ai lui Dumnezeu,
care au dobndit mpcarea prin Cuvntul nentrupat, dei porile iadului, adic moartea,
i-a nghiit vremelnic. Legea, care este un pedagog temporar ctre Hristos, exist n
Vechiul i n Noul Testament pentru robi i slujitori, dar, n ambele Testamente exist, de
asemenea, acei prieteni ai lui Dumnezeu care depesc duhovnicete pedagogia Legii.

30

Pr. Ioannis Romanides Dogmatica Patristic Ortodox. O expunere concis, editura

Ecclesiast, 2011, traducere de Drago Dsc

31