Sunteți pe pagina 1din 8

MAREA SCHISMA DE LA 1054

Prin schisma (separare, scindare), intelegem situatia de separare canonica si de intrerupere a


comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, intelegem invatatura gresita sau conceptii
particulare in materie de probleme dogmatice a unor persoane care si-au organizat crezul lor
aparte, deosebit de al Bisericii pe care au parasit-o. Este necesara o astfel de clarificare a
notiunilor, deoarece ele vor fi foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si
Roma. Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre
cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana. Ruperea raporturilor
formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si
invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti,
patriarhii de Constantinopol si papi. Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala
greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si
acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie
(858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale schismei Schisma nu
poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla
cearta de cuvinte intre oameni capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si
adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea
lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept cuvant
ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.
Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat roman (800).
Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei
capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice,
culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul germanoccidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de imperiu roman, revendicat
de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii romane deosebite national, isi
disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de

putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol
foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de asi intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele.
Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu
consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea
crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima
romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa
conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia
si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.
De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat
cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium
Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor
occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea
pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul
national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei
bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a
transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei. Asa cum Constantinopolul
elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au
adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele
practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt
dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un
element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol
691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea
sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel
mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele
II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate
efectiva. Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei filioque.
Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat
in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost
si lipsa formulei filioque din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al
Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula
filioque. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare
de a introduce filioque in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea
(1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste
interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea filioque n-

ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa
filioque, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea filioque, latinii nu se
multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In
judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in
epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul
papal.
Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele
schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de
sustragerea lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria
primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele
pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin Nicolae I si Leon al IX-lea incercau supunerea
Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul
acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini. Schisma in secolul
al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase
doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta
acestor doua curente unul traditional si altul liberal-reformator - explica situatia creata la
Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu
sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu
si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de
guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat
Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I.
Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul
patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in
care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre
distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul
urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata
clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii
orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin
botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului.
Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga
scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.
Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat,
in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru
convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor

patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2)
ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep
Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5)
nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6)
falsificarea dreptei credinte prin filioque. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se
condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu
moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au
calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui
Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre
schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va
domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si
scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie
pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase filioque in
crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile
reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din
secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea
cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani
(Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si
interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si
concubinajul clerului.
Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut
numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa
imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip
special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi
era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru
concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare
insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va
depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului.
Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el
ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras.
Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia
de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii
sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare.
Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si
Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul

azimei si postirea sambetelor, ci si pe filioque si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica
din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi,
eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa
si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros,
comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de
normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere
situatia papei, captiv la Benevent, s-a incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa,
in interesul combaterii normanzilor.
Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa
totusi le scrie obsedat de primatul sau: daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu
mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei .
Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe.... Imparatul insusi trebuie sa
fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa......... Legatii papei, cardinalul Humbert,
episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta
politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si
istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert
si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul
face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege
doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile
bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa
trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis
sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti,
pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au
facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au
intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind desigur cardinalul Humbert un
cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a
patriarhului Mihail Cerularie si a partizanilor lui.
Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand sa vada Dumnezeu si sa judece.
PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru
urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile
preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai
ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si
jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca
nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de

credinta formula filioque, ca pnevmatomahii. Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu


sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: sa fie anatema, impreuna cu
ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va
indrepta. La adapostul oficiului lor de ambasadori, legatii au parasit rapid orasul, de mania
poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a cautat
sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost
pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei
care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina
si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054. PROBLEMA
ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii
anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti;
3) neprezenta in Simbol a adaosului filioque. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In
privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: nu taiati barbile voastre. In privinta
casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: Voim ca sa ramana in vigoare
si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti...caci apostolul invata: cinstita este
nunta intru toate. Referitor la prolema Filioque, se spune: ...iar daca Sf.Duh purcede si de la
Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca
Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul
decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului
Sfant.Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu
de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din
limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza
scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la interpreti si
de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:...deci, prin purtarea de grija a piosului imparat,
actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat
celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.- (tribunalul patriarhal)- In ziua de
24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul
nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea
lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se
socoteste incheiata.
Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat
pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii
urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat
ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu
persoane. Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni

incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai
tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: Nu cred
ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre
Biserici. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (10881099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau in deplina
liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea
manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii
bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului
bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la
Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o
simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai
pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt
deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare
a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt
de dusmanie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate
politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii
s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult,
Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii
trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza ereziei si a neascultarii lor fata de papa.
Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie
1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon
(1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa
accepte unirea de la Ferrara Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la
caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adaugat
altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante
invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte
straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii
papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la
calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei
Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care
era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7
decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.
BIBLIOGRAFIE: POPESCU, Prof. Teodor M., Sentinta de excomunicare de la 16 iulie 1054, in
Studii Teologice, an II (1931), nr. 1, p. 49-68; II (1931), nr. 2, p. 35-46. Idem, Geneza si

evolutia schismei, in Ortodoxia, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217. RAMUREANU, Pr. Prof.
Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria bisericeasca universala,
vol. I-II, EIBMO, Bucuresti, 1987.