îţi mulţumesc pentru urări – să te audă Dumnezeu şi să îţi
dea şi ţie toată sănătatea, fericirea şi prosperitatea pe care ţi le doreşti – dar noi nu mai suntem prieteni demult – să nu ne mai amăgim. Am crezut vreme de 20 de ani că am şi eu, în sfârşit, un prieten în ţara lui Kant, care mă va ajuta să îmi găsesc acolo un public şi nişte parteneri de dialog – să ies cumva din marginalitatea României şi din marginalizarea pe care o îndur în România de aproape jumătate de veac – dar m-am înşelat. În realitate, nu îţi pasă nici ce fac, nici cum o duc. Nu am fost niciodată pentru tine decât un fel de tufă de iasomie – cum este una aici, pe Semenic, în curtea unui canton silvic, pe care vin să o vadă în fiecare an doi specialişti de la Bucureşti, ca să citească în florile ei cum a mai evoluat clima şi cât a mai crescut gradul de poluare al atmosferei. Ţi-am trecut cu vederea multe meschinării şi jigniri – şi sper să nu ai ipocrizia să-mi ceri să fiu mai explicit – dar peste indiferenţa pe care mi-o arăţi de cinci ani faţă de cartea mea (faţă de eforturile mele pe tărâmul filosofiei) nu pot să mai trec. Cartea asta (Introducere critică) este Constituţia mea – testamentul meu filosofic – programul meu existenţial – softul vieţii mele spirituale – codul meu moral şi intelectual, pe care trebuie musai să-l bifezi, cum că, cel puţin, ai luat cunoştinţă de el. Fără acest minim semn de respect nimeni nu va mai primi vreodată viza de intrare în republica mea interioară. Nu mai am în sufletul meu nici loc, nici timp pentru alt fel de prieteni. Aminteşte-ţi că noi ne-am întâlnit şi ne-am împrietenit acum 25 de ani, la Universitatea din Timişoara, la cercul de filosofie al d-lui Colţescu. Filosofia a fost temeiul prieteniei noastre. Dar tu ţi-ai trădat această vocaţie, continui să cred, şi, o dată cu ea, m-ai trădat şi pe mine – dacă nu chiar şi sasul şi neamţul din tine. Poate nu acestea sunt adevăratele tale opţiuni – nu vreau să îţi fac un proces de intenţie – poate totul nu se datorează decât fişei postului pe care îl ocupi şi consemnului tău politic – dar este evident, în ceea ce mă priveşte, că tu nu mă vei ajuta niciodată să mă apropii de cultura germană. Ştiu – nu sunt informat – dar îmi dau seama şi singur care sunt politicile actuale pe glob. Este bătătoare la ochi energia cu care anumite forţe politice încearcă să ţină izolată România de Europa Occidentală (faţă de Germania, îndeosebi) şi invers. Dar mie nu-mi pasă. Eu mă ghidez după liniile de forţă ale cunoaşterii filosofice, acelea care imprimă direcţia de mişcare în istoria spiritului, nu după liniile de forţă ale Puterii. Or, în acest sens, filosofia românească, de la Eminescu, Blaga şi Noica încoace, este cea mai firească prelungire a idealismului german şi a marii tradiţii filosofice europene, pe linia Orfeu, Xenofan, Heraclit, Pitagora, Parmenide, Socrate şi Platon. Filosofia românească s-a hrănit din idealismul german, în special din Kant, şi are acum toate şansele să îl depăşească – nu să-l scoată din uz, cum ar dori unii, ci să-i dea o nouă deschidere şi o nouă aşezare în lume, în consens cu toate progresele ştiinţei din ultimele două veacuri. Tocmai asta îi enervează pe marii bătăuşi de cartier ai lumii. Cum – se întreabă ei – o ţară de mâna a doua, ca România, să deţină atâtea bogăţii? După atâta aur, uraniu, petrol, gaze, grâne, păduri, munţi, ape şi curent electric, acum să preia întâietatea şi în cultură? E prea mult! Dar istoria spiritului este mai tare şi mai implacabilă decât istoria politică a lumii. Şirul marilor evenimente politice, transhumanţa Puterii pe glob, marile cicluri ale măririi şi prăbuşirii imperiilor, nu sunt decât contextul meteorologic în care evoluează marea istorie a cunoaşterii. Văd foarte bine că România este pe cale să devină un stat iudeo-ţigănesc. Văd foarte bine că filosofia analitică este pe cale să devină, în România, o nouă ideologie. Dar nu-mi pasă. Adevărata istorie este alta, şi curge mai departe, pe sub istoria noastră oficială, ca un fluviu uriaş pe sub Sahara. România profundă a fost dintotdeauna, este şi va fi o vatră a culturii şi civilizaţiei europene – indiferent dacă acest lucru ne place sau nu. Ştiu – sunt damnat – şi de către cei care erau cât pe aci să mă ia în colimator, chiar în numele celui pe care, peste numai şase luni, aveau să-l trădeze şi să-l pună la zid – şi de către cei care, deşi au profitat din plin de privilegiile nomenclaturii comuniste (adică ale părinţilor lor), fac acum pe mironosiţele şi pe dascălii de democraţie. Cu atâţia „prieteni”, nu cred că voi mai supravieţui prea mult acestei Crize – care nu este altceva decât un uriaş asasinat politic – plăgile Egiptului, căzute acum asupra întregului Occident. Iarna asta (dacă nu, iarna următoare) s-ar putea să păţim exact ceea ce au păţit ucrainenii în iarna din 1932- 1933, când Stalin, în trei luni, a ucis prin înfometare vreo patru milioane de culaci (ţărani înstăriţi) – am văzut acum câţiva ani un cutremurător documentar al Luciei Hossu Longin, din ciclul Memorialul durerii, pe acest subiect. Acum se pare că vor trebui să piară câteva miliarde de oameni, ca să le iasă socotelile antreprenorilor statului global. Voi fi şi eu, probabil, printre ei. Dar fii liniştit, mă voi strădui să îţi plătesc datoria înainte. Nu am de gând să te las tocmai pe tine, ultimul meu prieten, păgubit. Am vândut deja 4 proprietăţi, ca să ne lichidăm toate creditele din bănci. Mai avem apartamentul în care locuim şi apartamentul în care avem sediul firmei. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, le vom vinde în curând şi pe acestea – ca să scăpăm şi de cămătari – şi cu asta ne vom întoarce la anul de graţie 1989. Altceva, de valoare, nu mai am. Cărţile, maşina şi sculele video – pe care nu mi le cumpără nimeni. Ştefania şi-a amanetat bijuteriile încă de anul trecut (pentru 500 Euro) şi, după ce le-a plătit încă o dată, prin dobânzi, le- a pierdut definitiv. Practic Criza asta ne-a luat tot ce am câştigat în ultimii 15 ani, şi, după toate semnele, nu se va opri aici. Cu buzunarele goale ne-a prins Revoluţia – cu buzunarele goale ne-a prins şi Criza. Cu buzunarele goale ne va prinde şi Moartea. Felicitări! Ai câştigat! Să-mi povesteşti şi mie, mai târziu, cum a fost sfârşitul lumii – cine a câştigat supremaţia mondială.
