Sunteți pe pagina 1din 3

Sarmanul Dionis

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (1850-1889) este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza
fantastiea prin "Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla".
"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, Eminescu initiind un
fantastic realizat prin Imbinarea planului real cu planul abstract-filozofic al gandirii.
Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de
teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de
geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a metempsihozei valorifica
ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se
regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic.
Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis,
cauzata de esecul suferit in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la
conditia materiaia a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela,
petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, cu valoare
stilistica de oximoron.
Constructia subiectului.
Din perspective narativa, naratorul este omniscient, iar naratiunea la persoana a III-a imbina realul cu
metafizicul. Actiunea
pune in prim plan protagonistul, care traieste in momente temporale si spatiale diferite, reale si
imaginare. Autorul isi exprima propria conceptie despre lume si viata prin intermediul personajului cu
dubla identitate, Dan-Dionis
Incipitul este inedit, fiind reprezentat de punctele de suspensie si de textul cu litera mica, ce exprima
succint ideea filozofica a viziunii asupra lumii.
Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visitor incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe apucate,
singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate", care sunt
trasaturi romantice, este descendentul obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in
clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse
Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei", singura
mostenire ce-i ramasese de la tatal sau fiind un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se
regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret".
Itntr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit
kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt
numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt,
toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si
poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri
mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa
traiesc in vremea lui Mircea-cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam
calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. In vis, cuprins de
beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn
magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan,
discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in
viitor, sub numele de Dionis si ii marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il
indeamna sa-si continue experienta, prilej cu care autorul exprima aici teoria metempsihozei, prin
intermediui lui Ruben: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a
caror fiinta ai pricinuit-o tu. [...] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti [...] numai ca
moartea il face sa uite ca a mai trait". Importantele idei fllozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot
prin intermediui mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu
e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufietul omului este vesnic, "dar numai
bucata cu bucata".Nemarginirea (spatiul) este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc
dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in
care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu
poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica". Ruben il impinge pe
Dionis in pacat, incurajandu-l sa afle taina creatiei si, implicit, "cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a
rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile demonice,
dar se bucura nespus de initierea eroului si, recapatandu-si fizionomia satanica, exclama cu satisfactie:
"inca un suflet nimicit cu totul!".
Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi pierde
simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie.
Utilizand virtutile magice ale cartii, careti permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte
de propria umbra si descopera casufietul sau a mai trait candva "in pieptul lui
Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).
Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi inca sapte si "umbra se
desprinse incet" si "sari jos de pe parete". Dan se dedubleaza si ii restituie acesteia constiinta limitarii

sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci constiinta eternitafii: "Dan era o umbra
luminoasa".
La indemnurile umbrei ("tu intreprinzi o calatorie, cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumei ti-ar
place...in luna, de pilda"), Dan intreprinde, in vis, impreuna cu Maria, o calatorie cosmica, in care dispar
cu desavarsire legile fizicii, timpul si spatiul avand alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii,
iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba iubitei.
Iubirea este singura cale spre cunoastere, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si se manifests
in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al
cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu insusi.
Naratorul insereaza aici o pauza descriptiva, intrerupand naratiunea: peisajul cosmic este feeric,
fantastic si poetic, un adevarat paradis al lumii, situat la limita dintre creat si increat. In vis cei doi ajung
la "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata", pe care se afla un triunghi sacru, avand in
centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii.
Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui
Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in
cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". In zadar ingerii ii soptesc si-l avertizeaza: "De ce cauti ceea ce
nu-ti poate veni in minte? [...] De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta", sugerand
ca nici o faptura nu stie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. Lui i
se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu
gandesti ceea ce gandesc ingerii". El continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu.
Replica ingerilor vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, tanarul considera
ca poate controla Universul si gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt en insumi
Dumne.... ". Acest gand profunator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste
cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele
obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele
Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia initials de muritor, chiar daca, bolnav fiind, in delirul
sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi
din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.
Implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care iubirea se realizeaza,
simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut.
Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El
simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume
fericire intr-o oara de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior
pentru atligerea iubirii ideate, concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/
Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").
In finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine
este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el redevine
copistul visator Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian,
Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau. In final,
revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care
oamenii interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratui culiselor vietei e un regizor, a carui
existenta n-o putem explica? [...] Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata
de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca cele ale filozofului german: "Vointa
universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu
imbina filozofla cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu
exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.
Dionis (Dan) semnifica omul superior, geniul dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa
se inalte spre cunoasterea absoluta, dar devenit constient ca absolutul este de neatins. Procedeele
caracterizarii indirecte sunt variate si inedite, conturand un personaj metafizic si visator. Dan-Dionis este
tipul eroului romantic, fiind orfan, visator, singuratic, insetat de cunoasterea absoluta, meditativ si
melancolic. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou si de carte sunt semnificative in a-i exclude
eroului orice tentativa de repetare a experientei trecute, a gestului sau de a depasi ultima treapta a
cunoasterii, de a se substitui Creatorului insusi.
Dionis traieste o experienta onirica ce-i ofera trista predestinare de a nu-si putea depasi conditia
umana, singura salvare fiind dragostea Mariei, deci aceasta nu constituie suprema fericire, ci numai o
treapta spre ea.
Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage in starea de visare, explicabila si prin
datele sale biografice: copil nelegitim al unui barbat misterios, mort de tanar, iubirea bolnavicioasa,
totala a mamei, solitudinea in care ii place sa traiasca, lipsa oricarei perspective de realizare, "Lipsit de
iubire, iubitor de singuratate";
Prin caracterizare directa este conturat portretul fizic de factura romantics, sugerand si trasaturi
morale: Dionis e un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific
eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [...], ochii tristi in forma
migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, [...] parul cam prea lung
curgea in vite pana pe spate [...], surasul sau era foarte inocent [...], de o profunda melancolie".
Dionis face o incursiune onirica spre cunoasterea absoluta, posibiia datorita fondului sau sufletesc, al
retragerii in sine si "viseaza posibilitatea de a recupera lumile anterioare ale timpului". Calatoria

cunoasterii spre absolut este posibiia datorita implinirii in iubire, dar cunoasterea absolutului este
imposibila.
Prabusit la conditia de muritor, din cauza cutezantei de a se crede insusi Creatorul, el intra in posesia
unei mosteniri importante si, casatorit cu Maria, traiesc retrasi de restul lumii, la tara, uniformizanduse cu
destinele umane. Dionis constientizeaza ca e imposibil sa atinga cunoasterea absoluta si ca nu-si poate
depasi limitele umane, asadar el trebuie sa se multumeasca numai cu iubirea, etapa a cunoasterii, dar nu
ultima.
Dionis reprezinta o proiectie literara a autorului insusi, a aspiratiei acestuia de a nazui
catre absolut, catre cunoasterea universaia.
Mituri si semnificatii
Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozeaza in calugarul Dan: "ciudat... el visase".
Ideea metempsihozei (conceptie religioasa conform careia sufletul omului ar trai mai multe vieti prin
reincarnare): "Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a
mai trait"; "In sufletul nostru este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a
ne transpune in oricare punct al lor am voi."
Ideea timpului si a vesniciei : "Omul are in el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti,
Dumnezeu le are deodata toate neamurile ce-or veni si au trecut; omul cuprinde un loc in vreme.
Dumnezeu e vremea insasi; si sufletul nostru are vesinicie, dar numai bucata cu bucata".
Ideea spatiului nemarginit : numai Dumnezeu stapaneste nemarginirea, pentru om spatiul este "tot ca
vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit".
Mitul faustian: Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificand sacrificiul omului
superior in dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben insusi se zbarci, barba ii deveni
latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de copac si
scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: Inca un suflet nimicit cu
totul. [...] Satana intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu".
Cifra 7 este cifra mistica, ce are puteri magice: "pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-si
trebuiesc pentru asta. si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe".
Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat si
personaje puternic conturate, opera literara "Sarmanul Dionis" de Mihai Eminescu este o nuvela. Ca in
orice nuvela fantastica, in aceasta creatie literara se manifests arta echivocului, a ambiguitatii, realizata
din imbinarea realului cu gandirea metafizica, adica transferarea in real a unor teorii filozofice prin
intermediul visului.
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbina
filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista
decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.