Sunteți pe pagina 1din 18

CRIZELE FINANCIARE

1. Definirea crizelor financiare


2. Crize financiare celebre: evoluţie, factori declanşatori şi posibilităţi
de gestionare
3. Situaţia financiară actuală şi perspective ale organismelor financiare
internaţionale

I. Definire şi abordări controversate

Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca forma de


manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu
ajungere în stare de colaps a infrastructurii financiare în absenţa intervenţiei
băncii centrale.
Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme
asupra sistemului bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge
între starea de sănătate şi de dificultate a băncilor, retragerea depozitelor.
Autorul Schwartz (1986) a identificat doar două crize financiare reale,
care sau derulat în Marea Britanie şi SUA în 1986 – prin falimentul Companiei
Overned Gurney Ltd. şi în SUA, între 1930-1933. potrivit autorului, soluţia la
criză este asigurarea unei sănătăţi financiare, dar băncile centrale furnizează
lichidităţi unor bănci solvabile dar lipsite de lichidităţi. Astfel, autorul
etichetează aşa zisele crize financiare au termenul de pseudo-crize datorită
intervenţiilor băncilor centrale şi tratarea sistemului financiar.
Potrivit autorului Schwartz – este dificil de a se face distincţia între
băncile insolvabile şi cele lipsite de lichiditate datorită schimbărilor financiare
de-a lungul timpului.
Un alt autor, Kindleberger (1978): arată că o criză financiară reală implică
modificări în baza monetară sau în puterea de cumpărare a monedei, în anumite
stagii ale crizei. În schimb, pseudocrizele nu antrenează asemenea efecte.
Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este o parte endogenă a unui
ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar, care au un impact
deosebit asupra profitabilităţii în sectoare existente sau în unele noi. Şocurile
care întinează noi oportunităţi de profit includ evenimente precum: începerea
sau sfârşitul unui război, o nouă tehnologie care devine foarte populară,
modificări în politica monetară. Agenţii debitori sau creditori îşi mută finanţele
lor către noi zone de profit, creşterea credibilităţii, finanţând boom-ul economic
şi antrenând creşterea ofertei de monedă.
Euforia investitorilor se instaurează. Prin urmare, sistemul financiar
începe să devină fragil, principalele caracteristici ale sistemului financiar
devenind următoarele:
• băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra
colateralului, pe care investitorii îl angajează chiar în activităţi
speculative;
• în timp, cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate (în noile
sectoare profitabile). Preţurile cresc, creând noi oportunităţi pentru profit
şi investiţii mai multe, cresc veniturile şi investiţiile viitoare;
• sunt observate activităţi speculative, ca urmare a lipsei de experienţă a
agenţilor care se implică în investiţii.
Obiectul compartimentelor speculative variază, şi deseori duce la crize
particulare: acţiuni, mărfuri, valută sau proprietăţi. Mania sau comportamentul
iraţional creează bubble (bule speculative), definite ca şi creşteri exagerate de
preţ, într-o mulţime de domenii.
Autorul Minsky (1977, 1982, 1986) a scris despre modul în care se
produce trecerea de la finanţele de tip hedge, către finanţele speculative şi apoi
către finanţele de tip ponzi (după numele lui Charles Ponzi – care a dezvoltat o
schemă piramidală la Boston, în 1920).
Adâncirea bulei speculative – manifestarea panicii şi colapsul preţurilor –
conduc la declanşarea crahului. Kindleberger foloseşte în lucrarea sa termenul
Marea Panică şi Crahul. Autorul a identificat 37 crize financiare internaţionale,
între 1618 şi 1997-198 (criza este asiatică, rusească şi braziliană) cauzele de
volatilitate internaţională a fluxurilor de capital şi dereglementare.
Autorii Caprio şi Klingebiel (2003) raportează 116 crize bancare
sistemice, până în anii ’70, iar autorul Calomiros identifică 126 crize bancare în
ţările emergente în perioada 1980-1990.
În literatura de specialitate, este identificată ca fiind sursă a crizelor
financiare, problemele din sectorul bancar.
Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice
sau, în unele cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste
intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu
acoperirea instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate a
dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului
şi reducerea PIB-ului real.
În opinia unor autori (Hoggarth, 2003) pierderile, ca procent din PIB,
definite ca şi deviaţie cumulată de la nivelul înregistrat în 10 ani de precriză, se
situează la 23,1% din PIB. Costurile ajung la 32% atunci când se manifestă criză
bancară şi valutară. Autorii Honohau şi Klingebiel (2003) arată că
împrumuturile de ultim rang (suporturile de lichiditate) şi garantarea depozitelor
extinsă asupra tuturor depozitelor conduce la creşterea costurilor fiscale pentru
rezolvarea crizelor.
Costul crizelor financiare
Ţara Anul Costul % PIB
Argentina 1980-1982 55%
Argentina 1995 2%
Mexic 1995-1997 14%
Brazilia 1995-2000 5-10%
Chile 1981-1983 41%
Cote d’Ivoir 1988-1991 25%
China 1990 47%
Indonesia 1997-1999 50-60%
Korea 1997-1999 15%
Thailanda 1997-1999 24%
Malaysia 1997-1999 10%
Phillippines 1998-2000 7%
Rusia 1998 5-7%
Spania 1977-1985 17%
Finlanda 1991-1993 8-10%
Norvegia 1988-1992 4%
Suedia 1991-1993 4-5%
SUA 1984-1991 5-7%
Japonia 1990-2002 17-20% (după
dif. estimări)
Israel 1977-1983 30%
Sursa: BIS (2001); 2004

II. Abordări teoretice privind crizele valutare

Prevenirea crizelor sistemice (şi în particular a celor valutare) a început să


prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma
crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic
(1994), în tarile din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia,
Filipine şi Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).
Literatura economica distinge trei tipuri de crize financiare: valutare,
bancare şi de datorie externa. În practica nu exista insa forme pure de crize. Un
concept aparte în teoria economica în acest sens îl reprezintă crizele gemene
(twin crises) - crizele valutare şi ale sectorului bancar.
Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple
concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale:
Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externa: Mexic (1994), Argentina
(2001). Astfel, o definiţie clara şi precisa a crizelor valutare este dificila în
contextul menţionat anterior.
O definiţie aproximativa ar fi reprezentata de pierderea încrederii în
moneda naţionala, exprimata printr-o cerere sporita de schimbare a monedei
autohtone cu o moneda străina, aceasta ducând fie la devalorizarea/deprecierea
puternica a monedei naţionale, fie la diminuarea rezervelor valutare sau
impunerea de restricţii privind mişcările de capital (Mills şi Omarova, 2004).
In literatura economica, crizele financiare sunt împărţite în trei generaţii
de modele:
Prima generaţie de modele a fost introdusa de Krugman (1979) şi
dezvoltata ulterior de Flood şi Garber (1984). Conform acestui tip de modele, în
contextul unei rate de schimb fixe, o expansiune a creditului în exces fata de
creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve internaţionale
graduala, dar persistenta, si, în cele din urma, la un atac speculativ asupra ratei
de schimb. Agenţii economici realizează ca vor avea pierderi daca vor deţine
moneda naţionala şi în consecinţa o vând chiar în momentul în care aşa numita
shadow exchange rate este egala cu rata de schimb fixa.
Datorita acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar autorităţile sunt forţate sa
abandoneze paritatea. Acest model caracterizează perioadele de criza ca fiind
perioade în care rezervele valutare ale autorităţilor scad în mod persistent, iar
creditul intern creste mai rapid relativ la cererea de bani. Daca oferta excesivă de
bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul public, atunci deficitele fiscale
mari şi creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei. Agenor,
Bhandari şi Flood (1992) sugerează ca, potrivit acestei variante de criza, inclusiv
variabilele cu caracter extern, precum rata reala de schimb, pot servi ca
indicatori ai crizei.
Spre exemplu, deteriorarea balanţei comerciale şi a contului curent poate
fi rezultatul unor politici fiscale si/sau de credit expansioniste care pot conduce
la o creştere a cererii pentru bunurile din import şi pentru o parte din bunurile
care anterior au fost exportate. În plus, preţul relativ al serviciilor se majorează
deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente.
In consecinţa, nivelul preturilor este ridicat, ceea ce conduce la o
apreciere reala a monedei. Astfel, variaţiile în rata reala de schimb pot fi
considerate ca indicatori ai crizelor. Modele mai recente sugerează ca
autorităţile abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor, dar şi ca
urmare a evoluţiei altor variabile. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază ca
autorităţile au un obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale de
schimb fixe şi negativ de deviaţiile producţiei faţa de un anumit nivel ţinta.
Astfel, în cazul unei rate de schimb fixe, o creştere a ratelor de dobânda
internaţionale duce la rate interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel al
producţiei mai scăzut, crescând costul păstrării parităţii. Potrivit acestei
argumentaţii, evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi internaţional, precum şi
variaţiile PIB pot fi considerate indicatori ai unei crize.
Extinzând raţionamentul, alte variabile care afectează funcţia obiectiv a
autorităţilor pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Un nivel ridicat al ratelor
dobânzii conduce la o creştere a costurilor de finanţare la nivelul administraţiei
centrale. Astfel, o datorie publica importanta va indica o inclinaţie mai mare
spre abandonarea peg-ului. În plus, ratele ridicate ale dobânzii pot produce
vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar, iar autorităţile ar prefera sa
devalorizeze moneda decât sa rişte un colaps al sistemului bancar, colaps asociat
cu costuri mult mai ridicate datorita garanţiilor oferite pe partea de pasiv a
băncilor, respectiv de garantare a depozitelor.
Astfel, indicatori precum nivelul creditelor neperformante, creditul
acordat băncilor de către banca centrala, scăderea depozitelor pot semnala
crizele financiare. Această prima generaţie de modele descrie bine crizele din
deceniile 8 şi 9 din tarile din America Latina, precum Argentina, Brazilia şi
Chile. Regimurile de schimb fixe au fost introduse ca urmare a programelor de
stabilizare cu scopul de a reduce inflaţia şi de a tine sub control deficitul
bugetar.
În cele mai multe cazuri, acestea s-au încheiat într-unui din modurile
descrise mai sus: rata de schimb fixa a fost abandonata ca urmare a creşterii
rapide a creditului intern (in general în urma falimentului unor banei comerciale)
ai a reducerii semnificative a rezervelor internaţionale ale băncii centrale.
Crizele autoconfirmate (self-fulfiling) sunt principala caracteristica a modelelor
din generaţia a doua (Obstfeld, 1986).
Acest tip de modele este caracterizat de posibilitatea existentei unor
echilibre multiple, economia putând varia intre acestea fără o schimbare
semnificativa în variabilele reale. Spre exemplu, existenta unor aşteptări de
colaps al ratei de schimb va conduce la rate ale dobânzii mai ridicate.
Acest fapt va genera costuri adiţionale pentru autorităţi, care pot să
decidă abandonarea peg-ului validând astfel aşteptările iniţiale. De asemenea,
acestea nu implica neapărat existenta unor aspecte negative la nivelul sectorului
real. Este suficienta doar o înrăutăţire brusca a expectaţiilor care poate conduce
la abandonarea peg-ului şi transferul spre un alt echilibru cu o rata de schimb
flexibila. Problema care rămâne este aceea legata de cauzele care determina
modificarea brusca a expectaţiilor şi în ce măsura aceste cauze sunt corelate cu
existenta unor deficiente la nivelul sectorului real.
Aceasta abordare implica ideea ca prezicerea crizelor valutare este extrem
de dificila datorita inexistentei unei legături clare intre variabilele reale şi
apariţia crizelor. În lipsa informaţiei perfecte, Moris şi Shin (1998) arata ca
variabilele reale contează în declanşarea unei crize în momentul în care se
deteriorează sub o anumita valoare. Modele din generaţia a doua explica o serie
de crize printre care şi cea din cadrul ERM (Exchange Rate Mechanism) de la
începutul deceniului trecut. În acel caz, unificarea Germaniei a generat un soc
ridicat al cererii în aceasta tara, ceea ce a condus la rate ale dobânzilor mai
ridicate în celelalte tari membre.
Deoarece pieţele muncii sunt foarte rigide la nivel european, efectul a fost
o creştere a şomajului. Acest fapt a indus aşteptări conform cărora tarile cu un
nivel ridicat al şomajului sa fie susceptibile de un atac asupra monedei. În plus,
aceste aşteptări au ridicat din nou ratele dobânzii, crescând din nou costurile
autorităţilor asociate cu păstrarea unui regim de schimb fix şi generând o serie
de atacuri speculative, ceea ce a forţat autorităţile sa abandoneze peg-ul. Cea de-
a treia generaţie de modele combina primele doua şi introduce în analiza o serie
de elemente microeconomice, precum variabile aferente sectorului bancar.
Dezvoltarea acestor modele s-a accentuat după criza asiatica. Ţările din
sud-estul Asiei nu aveau politici monetare sau fiscale extrem de expansioniste.
Ratele inflaţiei şi şomajului erau scăzute.
Problemele au existat la nivelul băncilor şi al firmelor, iar ieşirea în
evidenta a dus la declanşarea crizei. În particular, aspecte de hazard moral,
contracţia creditului (liquidity crunch) şi elemente de contagiune au reprezentat
componentele esenţiale ale crizei. În primul rând, hazardul moral provine dintr-o
conexiune strânsa a instituţiilor financiare cu guvernele din regiune, ceea ce a
indus la nivelul creditorilor ideea existentei unor garanţii guvernamentale
implicite. Aceasta a generat, pe de o parte, o supraîndatorare (externa în special),
iar pe de altă parte, decizii investiţionale suboptimale.
Astfel, un soc chiar scăzut la nivelul preturilor activelor a dus la o
deteriorare semnificativa a portofoliilor băncilor. Autorităţile au fost forţate sa
intervină prin masuri inflaţioniste pentru a salva sectorul bancar. Acest fapt
conduce la o criza la nivelul balanţei de plaţi (Krugman, 1998). Potrivit acestui
tip de modele, nivelul preturilor activelor poate servi ca un bun indicator pentru
detectarea crizei valutare.
În al doilea rând, contracţia creditului (liquidity crunch) porneşte de la
scăderea încrederii în sistemul bancar, ceea ce conduce la o creştere a
retragerilor din sistem, diminuând gradul de lichiditate a băncilor, generând
astfel o criza a sectorului bancar şi apoi o criza valutara. Potrivit acestei
argumentări, principalii factori care pot afecta nivelul de lichiditate a sistemului
bancar pot servi ca indicatori ai crizei: datoria externa la nivel bancar pe termen
scurt, pe de o parte, şi intrările de capital pe termen lung, pe de alta parte (Chang
şi Velasco, 2001). În final, efectul de contagiune implica răspândirea crizelor
valutare peste graniţe şi transmiterea acestora spre alte tari. Aceasta poate fi
rezultatul unei devalorizări sau deprecieri bazate pe probleme de competitivitate
a sectorului extern sau al ceea ce este cunoscut ca efect creditorului comun
(common lender effect), potrivit căruia când un investitor suferă pierderi intr-o
tara îşi lichidează investiţiile şi în alta. Exista şi posibilitatea unui comportament
iraţional generat de panica (herding behavior).
In prezent, în mediul academic se recunoaşte faptul ca la nivel real crizele
valutare sunt un amestec de elemente importante aparţinând celor trei categorii
mai sus menţionate. Oricum, după cum am subliniat anterior, în anumite
momente de criza, unele aspecte par să deţină un rol mai important decât în
altele. Având aceasta descriere la nivel teoretic, este important de verificat la
nivel empiric daca variabile aparţinând sectorului real sau bancar pot servi ca
indicatori ai crizelor.
Pe de alta parte, daca aceste variabile nu sunt convingătoare ca indicatori
ai crizelor, se impune concluzia ca respectivele crize sunt datorate expectaţiilor
autoconfirmate (self-fulfilling) şi comportamentului de turma (herding behavior)
la nivelul agenţilor economici. Kaminsky, Lizondo şi Reinhart (1998) au
examinat 28 de studii empirice referitoare la crizele valutare şi au sistematizat
cele 46 de variabile folosite în 10 categorii: (1) cont de capital; (2) profil al
datoriei; (3) cont curent; (4) variabile internaţionale; (5) indicatori de
liberalizare financiara; (6) alte variabile financiare; (7) sector real; (8)
sector fiscal; (9) variabile politice; (10) factori instituţionali. Autorii au
caracterizat gradul de explicare a variabilelor examinând numărul de studii în
care respectivele variabile au avut un grad semnificativ de relevanta în
explicarea crizelor.
Astfel, factorii care au avut un grad ridicat de explicare au fost: rezervele
valutare, rata reala de schimb, creşterea creditului neguvernamental, nivelul
creditului către sectorul public şi inflaţia. Alţi indicatori cu un grad relativ bun
de prezicere a crizelor s-au dovedit a fi: balanţa comerciala, performanta la nivel
de exporturi, creşterea masei monetare, M2/rezerve, creşterea PIB real şi
deficitul fiscal. Influenta variabilelor politice şi instituţionale este greu de
apreciat, datorita prezentei acestora doar intr-un număr restrâns de studii.
În schimb, variabilele asociate cu profilul datoriei externe şi balanţa
contului curent au avut performante foarte scăzute, fapt datorat cel mai probabil
includerii informaţiilor furnizate de aceşti indicatori în evoluţiile indicatorului
aferent ratei reale de schimb.
Un studiu mai recent asupra cercetării empirice privind crizele valutare
este cel realizat de Michael Chui (2002). Studiul are o relevanta sporita şi pentru
ca sumarul realizat de Kaminsky, Lizondo şi Reinhart (1998) nu cuprindea decât
evenimentele petrecute pana la sfârşitul anului 1997. Pe lângă indicatori prezenţi
şi în studiile anterioare (supraevaluarea ratei reale de schimb, creşterea PIB real,
a exporturilor şi deficitul fiscal), o serie de noi indicatori (aferenţi crizei asiatice,
celor din Rusia, Brazilia) conectaţi cu slăbiciuni intalnite la nivelul sectorului
bancar, precum dependenta crescută a sistemelor financiare fata de autorităţi,
capata o relevanta ridicata.

III. Crize bancare


IlI.l. Cauzele crizelor bancare
Dintre cauzele interne, analiştii occidentali au considerat ca principale
următoarele:
• Creşterea deficitului pe cont curent, ca urmare a reducerii cererii externe;
• Alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit;
• Nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;
• Expansiunea rapida a creditului intern, multe credite fiinf utilizate în
scopuri neproductive;
• Managementul inadecvat al băncilor comerciale ( evaluarea incorecta a
riscurilor de insolvabilitate ale debitorilor interni);
• Supravegherea scăzuta a băncilor comerciale de către banca centrala;
• Nivelul scăzut al economisirii interne, datorita apelării facile la capitalul
străin (practica care a fost încurajata de ancorarea monedelor naţionale de
dolar); accesul facil la surse externe de creditare permiţând menţinerea la
un nivel scăzut a ratelor dobânzii la credite;
• Hazardul moral, creat datorita existentei proprietatilot incrucisate şi a unor
relaţii privilegiate intre autorităţi şi anume grupări de interese (increderea
ca statul va interveni pentru a se evita falimentul); acesta a majorat riscul
sistemic existent in aceste economii;
• Crizele de pe pieţele imobiliare (crearea „bulelor” speculative).
În ceea ce priveşte cauzele externe, ele erau identificate în unele dintre
caracteristicile actuale ale sistemului financiar internaţional, precum:
• Majoritatea operaţiilor financiare pe piaţa financiara internaţionala are un
caracter speculativ, aceasta caracteristica fiinf determinata intre altele de
faptul ca operatorii fac numeroase tranzacţii fără acoperire, apelând la
fonduri împrumutate sau angajând active viitoare.
Pentru unii economişti aceasta trăsătura este cu deosebire responsabila
pentru fenomenele de panica financiara şi pentru transmiterea efectelor crizelor
financiare de la o tara la alta.
• Experţii instituţiilor internaţionale opinează, de asemenea, ca liberalizarea
financiara a tarilor emergente se asociază cu o creştere a influxurilor de
capital fără legătura reala cu necesitatea lor de finanţare interna.
Multe dintre intrările de capital au ca mobil obţinerea câştiguri de către
investitori pe seama unor speculaţii financiare. Tarile emergente sunt atractive
pentru investitori daca oferă posibilitatea obţinerii unor randamente ridicate şi a
diversificării portofoliului lor de active financiare, dar la primul semn de
dispariţie a acestor atuuri, investitorii au tendinţa de a retrage.
• Cel mai mic semn de slăbiciune al guvernelor tarilor emergente cu privire
la capacitatea lor de a returna capitalurile investite în tara lor poate genera
panica financiara, determinând ieşiri masive de capitaluri.
• Deoarece majoritatea fluxurilor internaţionale sunt pe termen scurt,
fluctuaţiile valorice ale monedelor şi ale titlurilor financiare sunt mai
frecvente şi mai ample.
De exemplu, majoritatea creditelor internaţionale angajate de băncile
coreene au avut o scadenta mai mica de un an. În plus, o parte importanta a
acestor credite pe termen scurt a fost utilizata pentru achiziţionarea de titluri de
stat din Rusia cu o rata a dobânzii ridicata dar, în acelaşi timp, cu riscuri foarte
înalte.
• Atractivitatea pieţelor tarilor emergente a fost artificial întreţinută de
faptul ca instituţiile financiare internaţionale au dat semnalul, începând cu
criza din Mexic, ca vor interveni pentru a evita propagarea oricărei crize
financiare pe ansamblul economiei mondiale (astfel, intervenţia FMI cu
ocazia crizei mexicane a fost importanta, creditul acordat fiind de 7,7 mld
dolari).
Din acest motiv unii economişti vorbesc despre crearea unei situaţii de
hazard moral pe plan internaţional, care a avut drept urmare creşterea
iresponsabilităţii, atât a investitorilor, cat şi a guvernelor tarilor emergente.

IIL2. Modele de crize financiare

Crizele financiare sunt deosebit de complexe şi diferă una de cealaltă.


Având în vedere ca mecanismele care produc crizele nu sunt pe deplin
cunoscute ele pot fi clasificate după consecinţe.
Multe dintre crizele sistemului bancar din tarile în curs de dezvoltare par
sa fie endemice, având un tipar de insolvenţă şi lichiditate menţinut pe câţiva
ani. Alte ţări s-au confruntat cu epidemii, unele crize implicând în unele cazuri
căderi macroeconomice, iar în altele nu.

"Epidemiile" macroecomonice

Gradul în care sistemul financiar poate să absoarbă şocurile


macroeconomice fără a suferi căderi instituţionale variază de la caz la caz. Cele
mai interesante cazuri sunt cele care s-ar putea numi tulburări endogene
macroeconomice. În aceste situaţii, băncile, mult prea optimiste, acorda prea
multe credite pentru proiecte care nu au şanse mari de profitabilitate pe termen
lung.
Prin însuşi acest fapt este garantat succesul pe termen scurt al proiectului
respectiv şi împrumutaţii cresc preţul pământului şi al altor proprietăţi, iar ca
efect al creşterii consumului creste şi profitabilitatea celor mai multe activităţi
economice. Insa când acest trend nerealist de creştere a preturilor se opreşte şi
ele încep sa scadă, băncile se confrunta cu o scădere macroeconomica, practic
provocata de ele insele.
Acest tip de criza are la baza un hibrid de cauze micro şi
macroeconomice. Criza macroeconomica este determinata de deficientele
microeconomice la nivelul comportamentului băncilor cat şi de o politica
monetara deficitara.
Expansiunea creditului implicata în stagiul de boom va cere în schimb o
creştere de baza monetara. De aceea este notabil faptul ca de obicei sunt
prezente intrări de capital în stadiile incipiente. Politica monetara ulterioara ar
trebui sa asigure creşterea bazei monetare în sistem care sa susţină boom-ul
creditului.
Acest lucru nu se realizează cu uşurinţa deoarece o înăsprire a condiţiilor
monetare prin creşterea de rata de dobânda de referinţa conduce la creşterea
intrărilor de capital. În plus, concentrarea autorităţilor monetare se face în
special asupra ţintei de inflaţie pentru preturile bunurilor.

Management deficitar şi alte deficiente microeconomice.

O privire asupra experienţei internaţionale arata câteva cazuri de crize


bancare provocate de managementul deficitar (Estonia, Lituania) sau de
modificări în sistemul bancar naţional, ca de exemplu creşterea rapida a
numărului băncilor (ex. Indonezia). Pentru o banca acest gen de criza se explica
prin decizii nefondate de creditare, bazate pe o supraapreciere a profitabilităţii
creditului, dorinţa de rambursare a debitorilor sau pe recuperarea creditelor
incerte; concentrarea ereditarii pe un singur sector economic sau expunerea prea
mare pe un anumit client, creşterea prea rapida a ereditarii fără ca banca sa poată
face fata.
Un exemplu comun din acesta categorie este creditarea instituţiilor
aparţinând aceluiaşi grup cu banca în cauza.
Mai exista şi alte exemple de management deficitar, ca de exemplu
efectuarea de operaţiuni cu poziţii riscante în schimburi valutare adoptate pentru
a beneficia de diferenţialul de dobânda.(Chile, Turcia, Mexic).
Tehnicile moderne de reglementare şi supraveghere bancara sunt astfel
concepute sa identifice şi sa limiteze genul acesta de probleme.

Nesăbuita şi frauda

Nesăbuita se refera la situaţia în care exista sau nu fond de garantare al


depozitelor. În absenta fondului de garantare al depozitelor, deponenţii vor cere
rata mai mari de dobânda ca urmare a portofoliului mai riscant, dar se vor
mulţumi cu rata obţinută; existenta fondului garantează ca nu vor pierde banii,
permiţând acţionarilor sa adopte poziţii mai riscante care sa ofere în caz de
succes rentabilitate foarte mare sau în caz de eşec pierderi destul de mici.
Se poate face diferenţa intre adoptarea de riscuri mai mari pe baza
fondului de garantare şi o alta situaţie posibila aflata la marginea legalităţii:
"prădarea" :managementul profita de intervalul intre primirea depozitului şi eşec
şi aloca o parte din fonduri pentru scopuri proprii.
Cazurile de frauda tind sa fie izolate, ele pot fi centre de declanşare ale unor
crize la nivel de sistem: Venezuela, Guinea.
Crizele endemice intr-un mediu bancar influenţat de implicarea
guvernamentala

În multe ţări guvernul se implica în funcţionarea sistemului bancar, astfel


ca unele banei nu mai funcţionează ca entităţi în căutare de profit, ci acţionează
ca un mecanism cvasi fiscal.
În momentele de creştere economica stabila cresc depozitele, chiar având
rate mici de dobânda şi acest lucru finanţează o expansiune constanta a
creditelor acordate pentru întreprinderile deţinute de stat sau pentru cele agreate
de stat. Insa, chiar daca o mare parte a debitorilor sunt dispuşi sa ramburseze,
provizionarea insuficienta şi ratele de dobânda inadecvate înseamnă că nu exista
un flux mic, dar constant de credite neperformante, astfel că unele banei pot
ajunge în stare de insolvabilitate.
Intervenţia statului în economie poate produce efecte prin prisma
sistemului bancar asupra aspectului fiscal al tarii, prin împrumuturi de la banei
deţinute de stat la cost sub standard, pentru acoperirea deficitului fiscal
(Filipine).
Problemele provocate de intervenţionism pot lua amploare şi din cauza
autonomiei guvernelor regionale, în cazul economiilor aflate în perioada de
tranziţie de la economie planificata la economie de piaţa, dar şi din cauza altor
mecanisme guvernamentale, ca de exemplu presiunile guvernului de obţinere a
împrumuturilor în moneda străina, cu risc de depreciere a monedei naţionale
(Argentina).
În condiţiile unui astfel de regim economic, profitabilitatea depinde de
subvenţiile acordate şi solvabilitatea sistemului bancar este o chestiune de
discreţie.

III.3. Evoluţia crizei

Adesea, schimbarea regimului accentuează vulnerabilitatea sistemului


bancar, fie prin modificarea condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea băncile,
crescând nivelul de risc al comportamentului vechi, fie prin apariţia unor noi
jucători noi şi fără experienţa. Însa, chiar daca schimbarea este perceputa în
mediul economic, gradul în care creste nivelul de incertitudine nu poate fi
apreciat de participanţii pieţei şi nici de autorităţi. După mai mulţi ani de
stabilitate, este subestimata probabilitatea apariţiei problemelor şi se continua cu
modul de lucru bazat pe normele şi procedurile vechi, care poate nu sunt în
armonie cu noile circumstanţe, fapt care accentuează vulnerabilitatea sistemului.
Depinde de cat de puternic este sistemul bancar şi de capacitatea sa de a se
adapta noilor condiţii (inclusive a autorităţii de reglementare) în fata unei crize
majore. Exista acest interval în care se pot lua masuri de prevenire a crizei.
Schimbarea de regim nu produce în mod necesar aceleaşi tipare de crize,
autorul încearcă să facă o lista cu tipurile de crize mai importante:
Represiune fiscala - determinata de creşterea gradului în care guvernul foloseşte
sistemul financiar sa obţină resurse financiare
Liberalizare financiara - mai ales în condiţiile unei economii instabile, poate
duce la o volatilitate mare a ratelor dobânzii (Chile)
Instabilitate macroeconomica - schimbările survenite în politica de curs de
schimb, în finanţele publice modifica condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea
băncile Modificările structurale în economie - schimbare de regim prin
excelenta: firmele debitoare profitabile nu mai sunt competitive, volatilitate a
ratelor de dobânda şi a cursului de schimb etc.
Modificările politice - trecerea de la un regim politic la altul poate determina ca
unii parteneri ai băncilor sa poată profita de prevederile vechilor contracte
financiare(Guineea) sau în condiţiile unui democraţii slabe, guvernul se poate
împrumuta de la un sistem financiar nu foarte experimentat, intr-o maniera
nemaiîntâlnită pana atunci(Venezuela. Filipine) Privatizarea
Inovaţiile tehnologice şi globalizarea financiara

III 4 Colectarea datelor pentru a preveni din timp


criza Etape:
1. Eliminarea unor sindroame particulare
Este important să ştii ce sindrom pentru o relevanta corecta a datelor. Este greu
sa iţi dai seama cu ce sindrom te confrunţi, dar se poate merge prin eliminarea
unuia sau a 2 dintre ele, printr-o evaluare obiectiva informala a pieţei sau prin
"bârfele pieţei".
2. Indicatori de structura
După ce s-a decis cu sindrom ne confruntam, următoarea etapa este analizarea
unor
indicatori care pot confirma prezenta sindromului.
O clasificare pe grupe de sindroame a indicatorilor poate fi:
a) Pentru "epidemiile" macroeconomice:
informaţiile bilanţiere şi indicatori operaţionali care sugerează o politica
bancara nesănătoasa: creşterea foarte rapida a ereditarii, raportul credite-
depozite, ponderea împrumuturilor din străinătate, ponderea veniturilor din alte
surse decât dobânzile(valabil şi pentru caz
indicatori specifici pentru cicluri macroeconomice: creşterea accelerate a
ereditarii în sectorul proprietăţilor comerciale, diferenţa dintre preţul curent şi
trendul valorii proprietăţilor şi capitalului, infuziile mari de capital.
b)Pentru management deficitar şi deficiente microeconomice
indicatori ai pieţei - sunt 3 semne de luat în calcul: accesul restricţionat al unei
banei pe piaţa interbancara, diferenţa mare intre ratele de dobânda oferite de
diferite banei la depozite pe termen lung şi diferenţa dintre ratele de dobânda la
bonurile de Trezorerie şi depozitele bancare mari
informaţii regulatorii: cele mai folosite informaţii sunt experienţa autorităţii de
reglementare în materie de pierderi din credite şi indicatorul de solvabilitate
c) Pentru sistemul bancar cu intervenţie guvernamentala:
proprietatea guvernamental în sistemul bancar
împrumuturile de la Banca Centrala
creditele acordate care nu ţin cont de constrângerea depozitelor şi alocărilor pe
sectoare taxele de intermediere financiara

III.5. Stabilirea politicilor financiare pentru reducerea vulnerabilităţii

In domeniul stabilirii politicilor în domeniul bancar părerile sunt împărţite


în ceea ce priveşte reglementările impuse de Banca Naţionala, insa majoritatea
considera ca este necesara o supraveghere a practicii bancare şi a adecvării
fondurilor proprii.
Stabilitatea macroeconomica oferă băncilor un mediu mai puţin riscant în
care sa îşi desfăşoare activitatea, insa obiectivul principal al stabilităţii nu este
protejarea solvabilităţii bancare. Obţinerea stabilităţii macroeconomice poate
afecta un sistem bancar slab dezvoltat prin deflatare, scăderea cererii agregate
sau doar prin mici corecţii făcute asupra ratei dobânzii sau impozitării.
In aceasta situaţie, masurile pentru stabilizare nu trebuie amânate, trebuie
acţionat şi la nivelul sistemul bancar prin corelarea unor infuzii de lichiditate cu
creşterea dobânzilor la creditele acordate.
Construirea unui sistem de reglementare puternic. Emergenta
problemelor bancare în tarile în curs de dezvoltare a condus la un anumit tip de
politica fiscala adaptata acestor tari. S-a ajuns la un consens pentru tarile
industrializate şi pentru cele în curs de dezvoltare, în ideea ca sistemul bancar
trebuie sa fie liber de taxe care ar putea perturba activitatea şi cvasi taxe (rate de
dobânda controlate), şi de asemenea pentru a obţine rezultate bune în domeniul
prudenţial sunt necesare informaţii adecvate şi standarde adecvate de
solvabilitate.
Supravegherea este insa aproape ineficienta în privinţa fraudei, şi în cazul
instrumentelor financiare deţinute de banei care isi pot schimba rapid valoarea.
În tarile în curs de dezvoltare, concluziile la care a ajuns Comitetul de la Basel
trebuie ajustate în funcţie de tara: pentru o economie mult mai mica nu pot fi
menţinute aceleaşi cerinţe de capital ca pentru una dezvoltata, sau creditele
acordate nu pot fi văzute întotdeauna ca fiind fără risc.
Pe termen lung se încearcă o re-reglementare prin stabilirea de limite de
creştere a activelor bancare intr-un anumit interval, date fiind cazurile
înregistrate în care banei cu creşteri spectaculoase au ajuns la faliment, insa în
tarile în curs de dezvoltare necesare sunt regulile de baza.

III.6. Aspecte privind crizele bancare în diferite tari

În urma numeroaselor cercetări efectuate concret de către organismele


autorizate, s-a constatat ca principalele cauze care au determinat marile crize
bancare au fost atenţia prea slaba acordata riscului de credit şi operaţional. De
asemenea calitatea proasta a managementului bancar şi contextul
macroeconomic au dus la agravarea situaţiei dificile prin care treceau băncile şi
au făcut necesara intervenţia guvernului pentru evitarea riscului sistemic. în
prima instanţa guvernul a sporit lichiditatea băncilor pentru a nu crea panica
printre investitori şi au protejat deponenţii. În cazul marilor banei soluţia a fost
injectarea de capital şi achiziţionarea băncilor falimentare de către grupuri de
banei mai puternice.
Riscul de credit a condus la dereglări financiare în Elveţia, Spania, Marea
Britanie, Norvegia, Suedia , Japonia şi USA. În majoritatea cazurilor fenomenul
a fost similar: liberalizarea capitalurilor s-a concretizat intr-o cerere mare de
credite în vederea achiziţionării de imobile ale căror preturi au crescut fără
justificare economica.
Când au apărut efectele recesiunii economice, preturile s-au prăbuşit şi au
condus la faliment. Excepţiile sunt în cazul Continental Illinois(SUA 1984) care
s-a prăbuşit din cauza pierderilor pe partea creditelor comerciale, instituţiile
financiare suprime (criza din SUA 1998-2000)din cauza fraudelor şi în sfârşit
cazul BCCI (1991- UK) a cărei cauza a fost un mixt intre cele de mai de sus. De
menţionat ca aceste excepţii nu au avut strânsa legătura cu evoluţia nefavorabila
a economiei ca-n cazul celorlalte crize.
În Norvegia (1988-1993)de exemplu perioada de boom economic a fost
urmata brusc de o recesiune drastica în care ratele de dobânda au crescut de la
2% la 7.5% , preţul petrolului a scăzut ducând la o situaţie macroeconomica
nefavorabila,preţul imobiliarelor de asemenea încep şi ele sa scadă.
De asemenea, băncile nu au îndeplinit cerinţele minime de capital ale
acordului de la Bassel nici pana în 1992 ceea ce a agravat situaţia acestora. Două
dintre cele mai mari banei norvegiene încep să aibă pierderi datorate
creditelor(CBK şi FOKUS).Ca prima soluţie a fost înfiinţarea unui Fond de
Garantare care sa asigure infuzia de capital sau acordarea de garanţii. În scurt
timp insa criza ameninţa întreg sistemul bancar (DnB-cea mai mare banca
necesita şi ea injecţii de capital) ceea ce duce la implicarea directa a
Parlamentului prin GBIF care a asigurat capitaluri suplimentare peste cele de la
Fondul de Garantare.
Condiţiile de acordare, însă, au fost foarte aspre, dar s-au dovedit a fi
benefice pentru că în scurt timp criza s-a soluţionat. Particular, în această ţară
este faptul că nu s-a înfiinţat o bancă specială care să preia creditele
neperformante şi nici restructurări semnificative în sistemul bancar nu au avut
loc pentru că s-a presupus că ar antrena costuri mai mari. În realitate acestea s-
au ridicat la 3% din PIB.
Un alt exemplu elocvent este Elveţia (1991-1996), a cărei criză s-a datorat
colapsului pieţei imobiliarelor care au afectat, în special băncile regionale, de
dimensiuni mai mici, în care creditele ipotecare deţineau un procent considerabil
în portofoliul de credite. Băncile mari nu au avut pierderi atât de mari, în
special, datorită unei foarte bune capitalizări.
Mai mult chiar, ele s-au oferit în acordarea de asistenţă financiară sau
chiar au achiziţionat unele bănci aflate în situaţii mai dificile pentru că voiau să
câştige noi cote de piaţă în regiunile respective şi pentru că ştiau că în caz
contrar acestea r fi fost lichidate ceea ce ar fi putut să aibă un impact negativ
chiar şi asupra lor. Statul a acţionat şi el rapid în vederea soluţionării crizelor
(însă numai în cazul băncilor deţinute de stat cu aproximativ 1% din PIB).
Riscul de piaţă a fost cauza falimentului băncii Herstatt din Germania în
1974. banca a suferit pierderi imense din cauza operaţiunilor de schimb valutar
ce au avut o amploare deosebită în respectiva perioadă. Această speculă pe piaţa
cursului de schimb care fusese schimbat din curs fix în curs flotant în momentul
prăbuşirii sistemului de la Breton Woods. Banca a fost închisă şi s-au suspendat
toate plăţile către băncile din alte ţări. Acest caz este foarte cunoscut în finanţele
internaţionale ca şi riscul Hestatt. Pierderile datorate subaprecierii riscului de
curs de schimb flotant au fost de 4 ori mai mari decât valoarea capitalurilor
proprii (470 mil DM).
Un lat caz este cel al băncii Barings (UK-1995) care a suferit o pierdere de
piaţă din cauza unei filiale din Singapore al cărui management şi organizare
internă au fost neadecvate şi ineficiente. Celelalte 2 cazuri sunt în Suedia şi în
cazul instituţiilor de credit şi economii din SUA (1982-1995).
Liberalizarea capitalurilor a fost o trăsătura comuna în crizele marilor
banei (Spania,Norvegia, Suedia,SUA)combinata cu o slaba şi ineficienta
reglementare în domeniu şi o supraveghere a sistemului nepregătita pentru
asemenea schimbări iar instituţiile financiare nu erau încă pregătite sa lucreze în
noul mediu. În toate tarile a crescut controlul asupra ratelor dobânzii înaintea
începerii crizelor.
Supravegherea foarte slaba a făcut ca soluţionarea crizelor sa fie foarte
greoaie. Cu toate acestea în Norvegia, Spania şi Suedia aceasta a durat în jur de
5 ani, pe când în SUA în cazul instituţiilor de economii şi credit a durat intre
1981 şi 1995 şi a necesitat numeroase reforme legislative.
Asta nu înseamnă că viitoarele crize financiare vor fi similare cu cele din
trecut. Insolvabilitatea cauzata de riscul de credit poate fi acoperit prin utilizarea
derivativelor şi a swap-urilor. În acelaşi timp insa riscul de lichiditate se poate
agrava prin folosirea fondurilor băncii în active foarte puţin lichide,etc.
În ceea ce priveşte adecvarea capitalului la risc trebuie sa menţionam ca
crizele bancare au fost mai grave în cazul băncilor slab capitalizate. De exemplu
băncile norvegiene au fost mult mai grav afectate în anii '90 decât cele din
Danemarca(mult mai bine capitalizate) deşi au trebuit sa facă fata aceloraşi
condiţii negative din economie. Acordul de la Basel din 1988 a avut efecte
benefice.
Introducerea standardelor de capital adecvat la risc au obligat supervisorii
şi băncile sa înceapă o analiza foarte atenta a riscurilor fundamentale intr-o
banca. Foarte interesant este insa ca în multe cazuri la momentul apariţiei
crizelor , băncile aveau un capital adecvat. Insa acest lucru a fost posibil din
cauza unei proaste evaluări a capitalurilor şi a contabilizării acestuia care nu au
reuşit sa arate mărimea reala a capitaluri lor cum a fost în cazul BCCI şi
Barings.
În al doilea rând, deşi noile reglementari de capital nu au reuşit sa evite
crizele bancare, cazul băncilor bine capitalizate au ajutat foarte mult la
restructurarea lor şi soluţionarea problemelor. Nu trebuie sa judecam noile
cerinţe de capital numai din prisma băncilor care au avut mari probleme ci
trebuie sa conştientizam ca în lipsa lor, numărul crizelor bancare ar fi fost mult
mai mare.
Concentrarea riscului, îndeosebi către împrumuturile imobiliare, a afectat
majoritatea tarilor astfel: în Elveţia, Marea Britanie şi criza cea mai recenta din
SUA au fost afectate numai băncile mici,pe când în Spania,Suedia, Japonia,
Norvegia şi criza din 1980 din SUA întregul sistem bancar a fost afectat. în
Spania (1978-1983) concentrarea riscului s-a combinat cu riscul operaţional
( frauda). După 1960 când licenţele bancare au început sa fie acordate cu mare
uşurinţa numărul noilor banei a crescut foarte mult.
Reglementările şi supravegherea slaba au permis multor antreprenori fără
experienţa în domeniul bancar care deţineau mari companii industriale sa-si
deschidă propriile instituţii bancare de la care sa obţină finanţare ieftina. La
momentul respectiv nu existau cerinţe de profesionalism şi integritate pentru
acţionarii şi managerii băncilor.
Criza economica declanşata odată cu criza petrolului a însemnat o inflaţie
mare şi scăderea profiturilor companiilor industriale care s-au refinanţat la
dobânzi mai mari de la băncile din cadrul grupului. Acestea, confruntându-se cu
o lichiditate scăzuta au crescut dobânzile la depozite sau au deschis noi sedii în
vederea atragerii de noi resurse insa aceste soluţii au dus la creşterea costurilor
şi implicit agravarea situaţiei lor pe termen lung. Un bun exemplu este cel al
companiei Rumasa (20 de banei şi foarte multe companii) care a început sa se
confrunte astfel cu riscul de credit care treptat s-a propagate în tot sistemul
financiar.
Soluţionarea crizei a început în 1977 prin înfiinţarea unui Fond de
Garantare a Depozitelor care împreuna cu Corporaţia Bancara a preluat controlul
asupra băncilor aflate-n dificultate, evaluează pierderile, diminuează capitalurile
la 0 şi apoi cresc capitalurile prin subscrierii proprii la acţiuni noi. Rumasa, după
o scurta perioada în mâinile statului a fost divizata şi vânduta celorlalte banei
din sistem.
Având acum un nou cadru legislativ de reglementare şi supraveghere
sistemul a redevenit profitabil în 5 ani iar masurile luate de autorităţi în ceea ce
priveşte noile reguli de provizionare şi de adecvare a capitalurilor au anticipat
cerinţele acordului de la Basel din 1988.
In ceea ce priveşte rapiditatea soluţionării crizelor aceasta diferă de la stat la stat.
în Japonia şi SUA crizele au durat foarte mult timp iar soluţionarea lor a adus
costuri enorme, pe când în Elveţia şi UK au fost soluţionate rapid.
De exemplu, în Japonia crizele bancare au început în 1994 iar statul a
adoptat un program protecţionist prin înfiinţarea DIC (Deposit insurance
Corporation) care asigura pana la un anumit plafon depozitele la băncile
falimentare sau organiza aşa numitele "hougacho approach" prin care se acorda
asistenta financiara de către marile banei din sistem(TKB,RCB) ajutate de
împrumuturi ieftine de la Banca Japoniei şi alte instituţii financiare.
Criza a fost agravata de colapsul instituţiilor care acordau credite
imobiliareijusen) din cauza efectelor din "bubble economy" ce s-a manifestat pe
aceasta piaţă (preturile la imobiliare au crescut necontrolat şi nejustificat ducând
la o cerere mare de credite, după care piaţa s-a prăbuşit brusc ducând astfel la
clasificarea acestor credite drept neperformante).
S-a luat decizia folosirii fondurilor publice insa reacţiile contribuabililor
au fost adverse. În 1997 în luna noiembrie alte 4 mari banei s-au confruntat cu
crize semnificative, ceea ce a dus la emiterea unei legislaţii în 1998 în ceea ce
priveşte folosirea fondurilor publice(majoritatea băncilor au beneficiat de injecţii
de capital).
Între 1998 şi 2000 prăbuşirea LTCB a dus la reorganizarea supravegherii
bancare prin Legea Reconstrucţiei Financiare. Astfel Comitetul Reconstrucţiei
Financiare avea autoritatea de a inspecta şi supraveghea instituţiile financiare ,s-
au dublat fondurile publice disponibile iar băncile puteau beneficia de injecţii de
capital numai daca prezentau planuri de îmbunătăţire a profitabilităţii ceea ce a
avut un efect benefic pe piaţa financiara. în vederea eliminării creditelor
neperformante în creştere s-a organizat chiar şi RCC(Resolution and Collection
Corporation) care putea"cumpăra"astfel de credite atât de la băncile falimentare
cat şi de la cele solvabile. în mai 2000 DIC a prelungit cu 1 an de zile perioada
de garantare integrala a depozitelor(pana în martie 2002).
Prelungirea perioadei de erija din Japonia s-a datorat în principal din
cauza deteriorării capitalurilor care au fost cu greu majorate pentru ca sectorul
bancar era foarte puţin profitabil,emisiunea de acţiuni era imposibila deoarece
cursul acţiunilor bancare în acea perioada era foarte scăzut, şi nu în ultimul rând
accesul la fondurile publice era limitat.
Tipologia soluţiilor se împarte în 2 mari categorii :băncile care au fost
lichidate şi închise (Herstatt şi Barings) şi intervenţia guvernului prin achiziţii şi
recapitalizări (Norvegia şi Suedia). De regula guvernul a avut un rol activ prin
injecţia de capital efectuata atunci când crizele respective ameninţau situaţia
macroeconomica a tarii şi aveau un impact la nivelul întregului sistem financiar.
Acolo unde riscul de credit a fost prezent a fost necesar şi ajutorul de la public
prin atragerea unor resurse considerabile în vederea restabilirii echilibrului
financiar. în cazul Suediei ('90) statul a avut cea mai substanţiala implicare ,4%
din PIB ,el garantând ca toate băncile îşi vor achita datoriile nefixând nici o
limita în acest sens. Prin urmare nici o banca nu a dat faliment.
In majoritatea tarilor crizele au fost urmate de schimbări drastice în ceea
ce priveşte reglementările bancare cu excepţia crizei micilor banei din Marea
Britanic
Ca urmare a preocupărilor autorităţilor naţionale de a elabora reglementari
bancare cat mai eficiente,pe plan internaţional s-au pus bazele unui nou acord de
capital la Basel denumit"Convergenta internaţionala a măsurării capitalului şi a
standardelor de capital".