Sunteți pe pagina 1din 4

Sfântul Antonie cel Mare

Joi 17 ianuarie
Sfântul Antonie cel Mare cel dintâi dintre pustnici, era de neam egiptean, născut în anul 251,
din
ărinŃi creştini. Rămânând de tânăr orfan, împre-ună cu sora sa, înŃeleptul Antonie nu
se îndeletnicea cu nimic din cele lumeşti, ci numai cu gândirea celor înalte. Auzind el odată citindu-
se
la biserică cuvintele: „Toate câte le ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer şi
vino
de-Mi urmează Mie” (Luc 18.22), s-a aprins cu dragostea către Dumnezeu şi întorcându-se acasă a vândut
o parte din moştenire împărŃind-o la săraci, o parte a dat-o sorei sale pe care apoi a dus-o la o mânăstire
de maici, iar el, lăsând cele lumeşti, s-a retras într-o peşteră, nu departe de satul său, unde se nevoia
un bătrân îmbunătăŃit. Acolo a deprins el primele nevoinŃe pustniceşti, acolo s-a bucurat de
binefacerile liniştii duhovniceşti, acolo a simŃit mângâierea rugăciunii, acolo a biruit el întâia dată
duhurile răutăŃii.
Dornic de mai aspră nevoinŃă, s-a retras apoi mai departe de lume ostenindu-se şi mai mult cu postul,
cu privegherea şi cu rugăciunea. Mari şi înfricoşătoare ispite a îndurat el de la diavol acolo.
Sfântul Antonie, a cărui viaŃă îmbunătăŃită constituia un îndemn şi un model pentru ceilalŃi
monahi
s-a „bucurat” de o atenŃie deosebită din partea diavolului.
De îndată ce Sfântul Antonie, tânăr fiind, a ales viaŃa de monah, a fost luat în primire de diavol.
Diavolul neputând suferi râvna deosebită a lui Antonie s-a pornit să-l ispitească în cele mai
felurite chipuri. Aşa i-a adus în minte marile bogăŃii moştenite de la părinŃi şi pe care le-a împărŃit
săracilor. Apoi
îi aducea gânduri de îngrijorare pentru sora lui, sau de părere de rău după bunii săi prieteni de care tocmai
se despărŃise. În neînchipuita sa viclenie, diavolul îi insufla lui Antonie gândul de a se întoarce în
lume pentru a-i învăŃa pe creştini adevărata viaŃă duhovnicească . Deseori îi aducea aminte de
desfătările şi belşugul de care avuse parte în casa părintească. Sfântul Antonie era în permanenŃă
asaltat din partea diavolului cu gânduri despre treapta înaltă de sfinŃenie la care ajunsese, diavolul
neprecupeŃind laudele referitoare la înalta lui trăire duhovnicească. Şi încă multe alte atacuri ale
diavolului a înfruntat Antonie: năluciri înfricoşătoare, război trupesc, zgomote de tot felul. Tânărul
Antonie, însă, neclintit în hotărârea
lui suporta cu bărbăŃie toate aceste ispite diavoleşti menite să-l întoarcă din drumul ales respingând
înşelăciunile diavolului cu ajutorul rugăciunilor şi al trăirii sale în deplină curăŃenie
Văzând că toate încercările sale se izbesc ca de un zid de Sfântul Antonie, diavolul a
dezlănŃuit asupra lui un război material, o luptă fizică, concretă. Neputând să-l biruiască pe Antonie
prin viclenie şi înşelăciuni, într-o noapte s-au năpustit asupra lui Antonie o mare mulŃime de demoni
care l-au zdrobit în bătaie lăsându-l mai mult mort.
Înfricoşătoare sunt relatările pe care Sfântul Atanasie, biograful Sfântului Antonie, le face despre
aceste lupte crunte pe care Sfântul Antonie cel Mare le-a dat cu vrăjmaşul, uneori până la sânge.
Însă, după cum se ştie, diavolul nu are putere decât asupra trupului. El nu cunoaşte niciodată gândurile
noastre
şi devine neputincios atunci când întâlneşte rezistenŃă şi atunci când creştinul îi opune armele cele
bune
ale credinŃei, în primul rând smerenia, apoi rugăciunea, postul şi spovedania foarte deasă, pentru că
un teren foarte bun pentru diavol este sufletul celui care nu se spovedeşte, care nu se căieşte de păcatele
sale. Postul şi rugăciunea asigură o imunitate spirituală deosebit de puternică împotriva
atacului demonic. De asemenea, puterea diavolului se risipeşte atunci când el întâlneşte semnul
Sfintei Cruci sau când întâlneşte acea lucrare excepŃională, plină de putere, care este „Rugăciunea
lui Iisus”. Aşa s-a întâmplat şi în viaŃa Sfântului Antonie cel Mare, până când a ajuns, după toate
aceste ispite, după toate aceste încercări, care au mers până la maltratarea fizică, să dobândească
nepătimirea.
Odată, în timpul unuia dintre cele mai sălbatice atacuri, când demonii l-au maltratat pe Sfântul
Antonie cu o furie şi o cruzime de neînchipuit, el a văzut raze de lumină coborând asupra lui.
Imediat diavolii s-au făcut nevăzuŃi cu toŃii iar durerile lui Antonie au încetat cu totul. Şi tot atunci a
auzit Antonie vocea Domnului care l-a lăudat pentru credinŃa sa şi i-a spus că „de acum îŃi voi
fi pururea ajutor şi nimeni nu te va putea birui”. Şi atât de mult s-a întărit, că se simŃea mult mai în
putere decât înainte de acea încercare din partea diavolului.
Voind cuviosul să trăiască cât mai departe de agitaŃia acestei lumi, pentru a fi împreună doar
cu
Dumnezeu, a urcat mai sus pe Nil, şi-a zidit o mică chilie unde a vieŃuit în totală singurătate timp de 20 de
ani, rugându-se Domnului fără încetare şi luptându-se ziua şi noaptea cu nevăzuŃii diavoli. Acolo a ajuns
el pe cea mai înaltă treaptă a urcuşului duhovnicesc, primind de la Dumnezeu darul facerii de minuni,
al dumnezeieştii înŃelepciuni şi al înainte vederii. Prin rânduială dumnezeiască n-a rămas el multă
vreme tăinuit de lume. Oamenii au aflat de el, au cunoscut puterile lui şi au început să se adune în
jurul lui. În scurtă vreme pustia s-a populat cu mulŃime de ucenici ai Sfântului Antonie. La
rugăminŃile lor Sfântul Antonie a zidit, în jurul anului 305 o mânăstire la Faiuma care în scurtă vreme
s-a umplut de mulŃime de călugări. De asemenea, întreaga pustie era populată de mii de călugări.
Vorbind în termenii zilelor noastre, acel loc pustiu ce mai înainte nu fusese niciodată călcat de picior
de om devenise acum un fel de capitală a monahismului mondial.
Prin lucrare dumnezeiască, Cuviosul Antonie a devenit din pustnic singuratic un dascăl al pustiei, un
părinte al călugărilor care împânzise întreaga pustie atraşi de Marele Antonie. Sfântul, însă, şi-a
păstrat acelaşi mod de viaŃă de mare nevoinŃă: postul aspru, rugăciunea neîncetată, privegherile
lungi, haina aspră, dormittul pe o rogojină întinsă pe jos. Toată mâncarea sa se rezuma la şase
uncii de pâine (aproximativ 200 grame) muiată în apă şi sare pe care o mânca după apusul soarelui.
De multe ori mânca odată la două sau chiar patru zile. Rareori mânca puŃine legume fără
untdelemn. Dormea doar un ceas, două, până la miezul nopŃii. Apoi se scula şi cădea la rugăciune , cu
mâinile întinse la cer, până dimineaŃa, când răsărea soarele.
Vestea faptelor, a minunilor şi a vieŃii sale îngereşti a cuprins îndată tot Egiptul, a ajuns în
părŃile
Palestinei şi ale Asiei, a străbătut Imperiul roman până la urechile împăratului Constantin cel Mare.
MulŃi veneau tocmai din îndepărtata Romă să-l vadă şi să-i ceară cuvânt de învăŃătură, să se
învrednicească de rugăciunile lui şi iarăşi mulŃi veneau să-i urmeze vieŃii lui celei sfinte. Filosofi,
bogaŃi ai vremii, ostaşi, pustnici, eretici, păgâni, toŃi căutau să-l vadă pe marele Antonie. Însăşi
împăratul l-a chemat la Con- stantinopol. El însă care-i învăŃa pe toŃi a ascultat de sfatul
ucenicului său care i-a zis: „De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Avva Antonie
va fi numele tău”.
În scurt timp, numărul sihaştrilor din jurul Sfântului Antonie s-a înmulŃit, ajungând la peste
10.000.
Ei îşi zideau mânăstiri în părŃile de sus ale Nilului nelocuite de oameni şi se străduiau, fiecare
după puterile lui, să urmeze vieŃii Sfântului Antonie. Unii dintre ei trăiau în comunităŃi
monahale bine organizate, alŃii trăiau în peşteri izolate, câte doi-trei, iar alŃii se retrăgeau în
pustia cea mai adâncă, ducând o foarte aspră viaŃă ascetică.
Sfântul Atanasie cel Mare unul din ucenicii Sfântului Antonie cel Mare care a scris viaŃa şi
faptele marelui său părinte descriind înfloritoarea viaŃă monahală din pustia Egiptului spunea:
„Sunt mânăstiri care sunt, ca şi atâtea biserici, pline de oameni care cântă psalmi, se roagă, citesc,
postesc, priveghează, care pun toată nădejdea lor în cele viitoare de dincolo de lumea aceasta,
uniŃi prin legătura dragostei şi care lucrează mai mult pentru întreŃinerea săracilor decât a lor. Este o
Ńară întreagă despărŃită de lume şi ai cărei locuitori n-au altă grijă decât să se deprindă în dreptate şi
evlavie”.
Fiecare comunitate avea în mijlocul ei o biserică, unde se adunau duminica şi în zilele de
sărbători
toŃi monahii şi pusnicii pentru a asculta Sfânta Liturghie şi pentru a primi Preacuratele Taine.
PreoŃii bisericilor erau şi superiorii comunităŃilor monahale şi toŃi îl aveau drept povăŃuitor şi
indrumător pe marele Antonie.
Pentru a nu renunŃa la viaŃa în singurătate, Sfântul Antonie s-a retras în adâncul pustiului, cu
doi
ucenici, într-un munte spre Marea Roşie, unde şi-a zidit o mică chilie. De acolo se cobora mereu şi trecea
pe la toate mânăstirile întărindui, mângâindu-i şi îndrumându-i pe fraŃi. În două rânduri a mers chiar până
la Alexandria pentru a le vorbi arienilor, ereticilor şi închinătorilior la idoli. MulŃi dintre ei, văzând chipul
său îngeresc şi minunile pe care le făcea, şi mulŃimea vindecărilor se lepădau de rătăcirile lor venind
la dreapta credinŃă.
Sfântul Antonie cel Mare este cel care a pus bazele monahismului, şi nu doar a
monahismului egiptean, ci a monahismului universal. În spiritualitatea creştină el este considerat a
fi întemeietorul modelului de viaŃă chinovial sau de obşte.
Sfântul Antonie cel Mare a fost întemeietorul acestui stil de viaŃă individual sau anahoretic,
însă a avut-o, viziune în care Dumnezeu i-a arătat Sfântului Antonie şi folosul şi importanŃa vieŃii
monahale „de obşte”, mai ales pentru cei ce se aflau la începutul vieŃii monahale. După acea
viziune dumnezeiască, care i-a marcat ultimii ani ai vieŃii, Sfântul Antonie cel Mare, trăgând
învăŃămintele cuvenite, a întemeiat viaŃa monahală de obşte, adunând la un loc pe cei ce până atunci
trăiseră în pustie.
Ştiind că i se aproprie sfârşitul, Sfântul Antonie cel Mare, a trecut pentru ultima oară pe la
toate mânăstirile întmeiate de el, dându-le ucenicilor ultimile poveŃe şi ultima sărutare. Apoi s-a urcat la
chilia
sa, cu cei doi ucenici Macarie şi Plutin, unde a adormit în Domnul în ziua de 17 ianuarie 356, la vârsta de
105 ani.
MulŃi dintre ucenicii Sfântului Antonie, trăind asemenea învăŃătorului lor au devenit la rândul
lor sfinŃi. O mare parte din ei s-au răspândit din Egipt în toate părŃile Imperiului roman de Răsărit şi de
Apus înfiinŃând şi organizând puternice comunităŃi monahale. O mare parte dintre ei s-au nevoit
pe Valea Nilului şi în Muntele Nitriei. AlŃii au trecut Marea Roşie pentru a sălăşlui în Muntele Sinai.
AlŃii au ajuns
în łara Sfântă şi pe Valea Iordanului. Iar alŃii s-au răspândit în Siria, Asia Mică, Peninsula
Balcanică
până în părŃile noastre, în Apusul Europei şi în Africa de Nord.
Aceasta este marea operă a Sfântului Antonie, slujitorul lui Dumnezeu care l-a învins pe
diavol în toate bătăliile cumplite pornite de duhul rău împotriva lui pentru a-l distruge cu orice preŃ.
Dimensiunile lucrării Sfântului Antonie sunt greu de evaluat. El a clădit în Imperiul roman-creştin
o altă împărăŃie spirituală nevăzută, lumea monahală, mai puternică decât cea lumească, care
dăinuie până azi, o împărăŃie dumnezeiască datorită căreia lumea actuală a reuşit să supravieŃuiască
până azi.