Rom J Leg Med 13 (1) 65 – 69 (2005)

© 2005 Romanian Society of Legal Medicine

Automutilarea

Marius Vartic*, Ştefan Aniţan

_____________________________________________________________________
ABSTRACT: Self-mutilation is the act of attempting to alter a mood state by inflicting physical harm
serious enough to cause tissue damage to one’s body. Still, society accepts some forms of body alteration as
normal. It’s not self-mutilation if the primary purpose is: body decoration (e.g., body piercing, tattooing) or
fitting in or being cool. Self-mutilation also differs from suicide attempt, because it is a way to stay alive. Self-
mutilation has been categorized into three observable categories based upon the degree of harm and the pattern of
behavior. These are Major, Stereotypic, and Superficial Self-mutilation. Major self-mutilation refers to acts that
severely damage a significant amount of body tissue such as eye enucleation, amputation of the limbs, or genitals.
Stereotypic self-mutilation involves repetitive acts, the most common form being head-banging. Superficial self-
mutilation is the most common type observed. This behavior can manifest itself in three forms: compulsive,
episodic and repetitive. Most common behaviors in superficial self-mutilation are: cutting, burning, hair pulling,
needle sticking and bone breaking. There are several theories as to why people indulge in self-mutilation. In
particular, certain forms of self-injury may prompt the release of a biochemical called beta-endorphin, the body's
natural opiate. Beta-endorphin binds to the same receptors in the brain as heroin and morphine.
KEY WORDS: self-mutilation, definition, classification, motivation

A utomutilarea este actul prin care un individ se auto-lezează fizic suficient de

intens încât să rezulte distrucţii tisulare.
Totuşi trebuie sa realizăm că definirea automutilării nu poate fi deasupra unor
constrângeri culturale. Astfel societatea accepta unele forme de modificare a corpului ca fiind
normale. Practic de-a lungul timpului nici o cultură nu a acceptat corpul uman în starea lui
naturală. Găurirea urechilor, pensarea sprâncenelor, tatuajele au jucat un rol în istorie şi în
modă de-a lungul timpului. Pentru că aceste comportamente au o componentă estetică şi o
valoare socială ele nu sunt considerate cu adevărat mutilante.
Autoagresiunea făcută cu intenţie de suicid de asemenea nu poate fi considerată
automutilare. Deşi există unele caracteristici comune între persoanele care se automutilează şi
cele cu tentative de suicid, în automutilare persoanele nu doresc sau nu-şi anticipează moartea
ca rezultat al leziunilor lor.
Automutilarea este un termen general pentru un act de conduită identificat în cadrul
unui grup complex de comportamente autoagresive. Intr-o încercare de a înţelege
________________________
*) Corresponding author, 1 Head of the Institute of Legal Medicine in Cluj, address:
Institutul de Medicină Legală Cluj, Str. Clinicilor nr.3-5. Cluj-Napoca, Romania

65
Vartic M., Aniţan Şt. Self-mutilation

variabilitatea acestor comportamente A.R.Favazza a propus ceea ce la ora actuală este cea mai
acceptată clasificare a automutilărilor. Există trei categorii de automutilare în funcţie de
gradul lezării tisulare şi de modelul comportamental : automutilarea majoră, automutilarea
stereotipică şi automutilarea superficială.
Automutilarea majoră se referă la acte care lezează grav o cantitate semnificativă de
ţesut. Acestea în general sunt injurii grave ireversibile care de obicei pot fi produse doar o
singură dată, cum ar fi de exemplu enucleerea oculară, jupuirea feţei, amputarea unui membru
sau a organelor genitale. Automutilările majore sunt asociate cu tulburări psihologice severe şi
se produc de obicei într-o stare halucinatorie sau într-o stare “zombie-like”. Aceste stări pot fi
cauzate de retardarea mentală, schizofrenie, afecţiuni bipolare, alcoolism sau consumul de
droguri. Frecvent subiecţii sunt incapabili de a-şi explica comportamentul lor automutilant.
Când subiecţii pot da explicaţii, aceştia invocă mai ales teme sexuale (controlul
hipersexualitaţii, homosexualitaţii etc.) sau de « vină religioasă » (autopedepsiri pentru păcate,
porunci de la Dumnezeu, diavol etc.).
Automutilarea stereotipică implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai
comună fiind lovirea capului. Alte forme frecvente sunt scobirea în orificii, lovirea şi
înţeparea gâtului sau a ochilor (de obicei fără enucleere oculară care este considerată o
automutilare majoră), smulgerea părului, muşcături autoproduse, uneori extracţii dentare,
dezarticulări. Automutilarea stereotipică este cel mai frecvent asociată cu retardarea mentala,
in special la persoanele retardate mental instituţionalizate. Intr-un studiu a lui Griffent si
colab. pe 10 000 de persoane cu retardare mentală, 13,6% din cazuri au prezentat automutilări
stereotipice. Alte afecţiuni patologice asociate cu automutilările stereotipice cuprind
schizofrenia, autismul, sindromul Tourette. In cele mai multe cazuri de automutilare
stereotipică, persoanele nu sunt conştiente de actele lor. In cazul în care sunt conştienţi de
comportamentul lor, spre deosebire de alte forme de automutilare, subiecţii par să nu găsească
nici o semnificaţie acţiunilor lor.
Automutilarea superficială este forma cea mai frecvent întâlnită de automutilare. Se
crede că ar afecta 1,4% din populaţia generală. Comportamentul subiecţilor în automutilarea
superficială poate îmbrăca trei forme: compulsiv, episodic şi repetitiv.
o Automutilarea compulsivă este de obicei un act generat la nivelul subconştientului,
observată mai des la pacienţii suferind de tulburări obsesiv-compulsive. Totuşi
comportamentele compulsive de automutilare nu indică în mod necesar o stare
patologică. Cea mai studiată formă de automutilare superficială compulsivă este
smulgerea părului. O mare parte din cei care suferă de această tulburare sunt complet
inconştienţi de acţiunile lor. Alţii au moduri specifice în care realizează acest
comportament. De exemplu pot rupe un număr exact de fire de păr de pe fiecare parte
a capului. Alte forme mai des întâlnite în comportamentul compulsiv sunt roaderea
unghilor, ciupirea pielii sau a crustelor.
o Automutilarea episodică se caracterizează frecvent prin tăieturi şi arsuri, subiecţii
folosindu-se de şocul fizic produs pentru a scăpa de emoţiile negative produse de
obicei de o depresie sau de o tulburare de personalitate. Automutilarea episodică este
privită cel mai adesea ca un simptom sau ca o formă a unei tulburări psihice (tulburări
de personalitate de tip « border line », tulburări de personalitate histrionică şi
antisocială, tulburări de stres postraumatic, tulburări disociative, tulburări de
alimentaţie). Cele mai comune comportamente sunt tăieri şi arsuri la nivelul pielii,
înfigerea de instrumente înţepătoare, ruperea oaselor, împiedicarea vindecării rănilor.

66
Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XIII, nr. 1, 2005

o Automutilarea repetitivă. Spre deosebire de automutilarea episodică în care pacienţii

nu se definesc ca automutilatori, subiecţii în automutilarea repetitivă se autodefinesc
prin propria automutilare, care se produce după anumite reguli de bază şi uneori cu
semnificaţie de ritual (automutilatori « tăietori », « producători de arsuri » etc.).
Similar cu subiecţii episodici aceşti subiecţi folosesc automutilarea pentru a se calma
şi a-şi regăsi sensul realităţii sau al puterii de a produce efecte asupra mediului. Un
comportament episodic devine repetitiv atunci când automutilarea devine o preocupare
covârşitoare. Trecerea de la comportamentul episodic la cel repetitiv este nespecifică şi
poate surveni oricând. In timp ce automutilarea episodică este privită ca un simptom
sau o formă a unei alte afecţiuni patologice, automutilarea repetitivă este privită ca o
tulburare separată. Aceasta formă de automutilare este des asociată cu tulburări de
alimentaţie. Cele mai comune comportamente sunt ca şi în cazul automutilărilor
episodice: tăieri şi arsuri la nivelul pielii, înfigerea de instrumente înţepătoare, ruperea
oaselor, împiedicarea vindecării rănilor şi tulburări de alimentaţie.

Favazza şi Conterio au examinat datele a 290 de femei care se automutilau. Aceste

femei nu au prezentat schizofrenie, retard mental sau oricare dintre celelalte tulburări asociate
cu automutilarea majoră şi stereotipică. La fel ca majoritatea persoanelor cu automutilări
superficiale, acestea aveau o aparenţă relativ normală. Cele mai comune practici de
automutilare au fost tăierea pielii (72%), arsuri ale pielii (35%), autolovituri (30%),
împiedicarea vindecării rănilor (22%), zgârieturi severe ale pielii (22%), smulgerea părului
(10%) şi ruperea oaselor (8%).
Automutilarea episodică şi repetitivă pot fi de asemenea motivate de nevoia de
securitate şi de unicitate, de dorinţa de a exercita control asupra celorlalţi, ura pentru propria
persoană, presiuni în cadrul personalităţii multiple, dorinţa pentru creşterea activităţii sexuale,
euforie, descărcarea furiei, eliberare de alienare şi de pasivitate.

Cauzele care stau la baza automutilărilor pot fi multiple. Există teorii biologice,
sociale şi psihologice.
Teorii biologice
Faptul că automutilarea stereotipică a fost observată în sindroamele Lesch-Nyhan, de
Lange şi Tourette a determinat creşterea interesului pentru modelele biologice. Dovezi recente
evidenţiază rolul neurotransmiţătorului dopamină în automutilare. In plus faţă de dopamină,
opioizii endogeni au fost de asemenea legaţi de automutilare. Cercetători din echipa
Vanderbilt au descoperit dovezi importante care arată că automutilările s-ar datora unor
modificări biochimice cerebrale. Ei au pornit de la premisa că aceeaşi dorinţă « de a se simţi
bine » care stă la baza dependenţei de droguri ar putea exista şi în cazul automutilării. Studiul
a arătat că anumite forme de automutilare se pot corela cu eliberarea de beta endorfină (un
opioid natural al organismului care se leagă de aceiaşi receptori cerebrali ca şi morfina sau
heroina). Astfel persoana se va automutila pentru a se simţi mai bine.
Teorii sociale
Regulile sociale pot avea o mare influentă asupra apariţiei automutilărilor. Este
cunoscut faptul că automutilările pot apare ca o « epidemie ». De exemplu s-au raportat sute
de cazuri de leziuni la nivelul ochilor, autoinduse printre soldaţii care doreau să evite serviciul
militar. Un alt studiu susţine răspândirea comportamentului automutilant în cadrul secţiilor de
psihiatrie. Automutilarea a fost de asemenea raportată ca un mecanism de rezolvare a
problemelor apărute la persoanele aflate în detenţie.

67
Vartic M., Aniţan Şt. Self-mutilation

In aresturile poliţiei şi în penitenciare se întâlnesc toate genurile de automutilări. De la

bătutul cuiului în cap până la injecţii cu salivă sau benzină. Cuiul este introdus in spaţiul
interemisferic astfel încât să nu producă distrucţii cerebrale. Alţii îşi dau foc cu benzină,
motorină sau after-shave. O alta categorie de deţinuţi recurg la automutilări prin înghiţirea
unor obiecte metalice (linguri, cuţite, arcuri, etc.).
Teorii psihologice
Deşi au existat mai multe teorii psihologice care au încercat să explice
comportamentul automutilant, de obicei se consideră că acesta este un act intenţional de
autoajutorare.
q Teorii psihodinamice
Automutilarea a fost descrisă printr-un număr de teorii psihodinamice. Unii
teoreticieni susţin că automutilarea este o încercare de a diferenţia graniţele egoului. Alţi
teoreticieni văd automutilarea ca pe o furie împotriva propriei persoane. Automutilarea a fost
de asemenea descrisă ca un mecanism de rezolvare a conflictelor sexuale.
q Teorii comportamentale
Acestea se concentrează mai degrabă asupra perpetuării automutilării decât asupra
cauzei.
Una din cauzele frecvent citate este abuzul emoţional, fizic sau sexual din copilărie
care poate genera traume psihologice care să conducă la automutilare.
Atunci când copiii sunt abuzaţi ei nu mai pot controla situaţia. Agresorii le pot face rău
oricând, iar copiii nu au nici o putere să oprească agresiunea. Atunci când copiii cresc mai
mari şi sunt confruntaţi cu situaţii de stres, apare adesea dorinţa sau expectativa unei senzaţii
dureroase (deoarece durerea este asociată cu stresul). Persoanele care prezintă astfel de
asocieri, se rănesc pentru a-şi satisface nevoia psihologică de durere şi în acelaşi timp au
satisfacţia că în acest caz durerea pe care o resimt poate fi oprită. Această persoană are în
sfârşit controlul situaţiei. Deşi autoagresiunea este dureroasă şi poate fi la originea unor
sentimente de ruşine şi de vină ulterioare, senzaţia de a controla situaţia este resimţită ca un
lucru minunat.
O alta teorie susţine că o persoană care a fost abuzată în copilărie a fost adesea învăţată
(de către agresor sau de către alte persoane care au negat abuzul) că sunt persoane rele, care
este corect să fie pedepsite. Uneori aceste persoane ajung să aibă în viaţă comportamente
sado-masochiste pentru a primi pedeapsa pe care si-o doresc. Alţii nu pot să le ceară altora să-
i pedepsească, aşa încât se autopedepsesc automutilându-se.
Este posibil ca mai multe astfel de presupuse modele de raţionament să acţioneze
concomitent pentru a produce motivaţii extrem de complexe care să stea la baza
comportamentului automutilant.

CONCLUZII
Acest articol este motivat de dorinţa de a înţelege mai bine noţiunea de automutilare,
de a înţelege variabilitatea şi diversitatea acestor comportamente autoagresive cu evidenţierea
principalelor categorii de automutilare şi a cauzelor care le generează. Prin complexitatea
comportamentelor motivaţionale, a dificultăţilor diagnostico-terapeutice pe care le ridică,
automutilările reprezintă o importantă problemă de sănătate mintală.

68
Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XIII, nr. 1, 2005

Bibliografie

1. Favazza, A. R. “The coming of age of self-mutilation”. Journal of Nervous and Mental Disease 1998.
186(5), 259-68.
2. Favazza, A. R. “Why patients mutilate themselves”. Hospital and Community Psychiatry 1989
3. Favazza, A. R. “Bodies Under Siege: Self-Mutilation in Culture and Psychiatry”. Baltimore1987: The Johns
Hopkins University Press.
4. Favazza, A. R. & Conterio, K. “The plight of chronic self-mutilators” Community Mental Health Journal
1988, 24, 22-30.
5. Favazza, A. R. & Rosenthal, R. J. “Diagnostic issues in self-mutilation". Hospital and Community Psychiatry
1993, 44(2), 134-140.
6. Haines, J. Williams, C. L. Brain, K. L. Wilson, G. V. "The psychophysiology of self-mutilation." Journal of
Abnormal Psychology. Aug, 1995. Vol. 104 (3).
7. Manley C. ”Self-injuries may have biochemical base: study”. Eskind Biomedical Library Web Team. 1998,
No.20.
8. Ross R.R. McKay, H.B. ”Self-Mutilation” (Lexington, Ma.: Lexington Books, 1979).

69