Sunteți pe pagina 1din 19

Marcel Chelba

Comunismul – un potop care mai colcăie încă

(1998-1999, revăzută şi adăugită în decembrie 2009)1

Este o schizofrenie generală în ţara asta: pe scena


politică vedem un adevărat muzeu de personaje istorice
reanimate, pornite cu obstinaţie să-şi reediteze şlagărele
lor de altădată; cei mai puternici oameni de afaceri
finanţează partide de sorginte comunistă, care promit să
menţină cât mai mult economia centralistă de stat; cei mai
febrili promotori ai privatizării sunt membri în internaţionala
socialistă; liberalii, care ar trebui să fie exponenţii principali
ai reformei, fac act de prezenţă în guvern şi nu fac nimic ca
să atragă în rândurile lor firava clasă mijlocie, dimpotrivă,
îşi dispută votul aceluiaşi electorat cu social-democraţii;
muncitorii vor privatizare în unanimitate, dar statul să
aranjeze cu patronii să le asigure contracte de muncă pe
viaţă; ţăranii sunt recunoscători comuniştilor perestroikişti
că i-au îngropat într-o palmă de pământ, fără nici o
speranţă că vor avea vreodată propriul lor tractor;
intelectualii, care încă nu s-au apucat de business, fac
analize politice „echidistante”, iar funcţionarii publici, când
nu fac grevă pentru salarii, lucrează cu atâta sârg la
rezolvarea problemelor noastre, încât instituţiile statului se
vor trezi în curând singure şi de izbelişte într-un stat

1
Textul acesta, prin intermediul unui prieten, a ajuns la un
moment dat, sub titlul Tot răul spre bine, la binecunoscuta Anneli
Ute Cabanyi, şi a fost apreciat drept promiţător. Reputata analistă
mi-a recomandat să-l trimit la Dilema, şi l-am trimis, dar, din
fericire, fără nici un rezultat. Mă bucur că nu a fost publicat atunci,
în forma aceea, pentru că asta mi-a dat posibilitatea să îl curăţ
acum de toată zgura lui istorică, de tot ceea ce era în el perisabil
şi conjunctural, şi să îi dau o respiraţie nouă, mult mai amplă şi
mai viguroasă din punct de vedere filosofic.
2
imaginar, căci cel real se va fi dus demult pe apa Sâmbetei
etc.
Nu-i vorbă, această falie interioară, care face o mare
masă de indivizi din această ţară să acţioneze exact
împotriva propriilor lor interese, a fost provocată deliberat
de regimul comunist defunct şi este simptomatică pentru
toate fostele ţări comuniste.
Duplicitatea şi schizofrenia (ca deznodământ
patologic al unei duplicităţii cronicizate) sunt tot ce rămâne
de pe urma prăpădului comunist – sunt chiar forma prin
care acesta supravieţuieşte şi se propagă mai departe în
noi – sunt liantul insidios care asigură unitatea de monolit a
sistemului – care face masele parazitate de comunism să se
recunoască reciproc şi să rămână mai departe solidare în
minciună.
Aceşti oameni, împovăraţi de tot felul de complicităţi
cu sistemul, ştiu că poartă o mare cocoaşă morală
(contagioasă) şi înţeleg, acum, că au contractat-o fără vina
lor, printr-un soi de manipulare genetică, grefată pe
bunacredinţă a copilăriei lor politice. Tocmai de aceea,
fiindcă înţeleg că au fost manipulaţi şi păcăliţi iremediabil
cu promisiunea unei lumi paradisiace, posibilă, chipurile,
doar cu preţul colaborării şi înregimentării lor în sistem, ei
ştiu acum că şi-au pierdut inocenţa ireversibil şi că, o dată
cu aceasta, li s-a răpit şi demnitatea lor originară –
libertatea de a judeca cu propriul lor cap, dreptul de a
alege şi puterea de a spune «Nu!».
După prăbuşirea regimului comunist, acestor oameni
manipulaţi ar fi trebuit să li se acorde nişte circumstanţe
atenuante, o ieşire cât de cât onorabilă de pe scena istoriei,
tocmai pentru ca această ieşire să fie rapidă, completă şi
definitivă.
Budincile cu frişcă moralizatoare pe care le-au încasat
în plină figură (cum spunea undeva Andrei Pleşu) şi
fluturarea ameninţării cu Judecata de Apoi – cu un proces al
comunismului (eventual metafizic) – nu au avut asupra lor
efectul scontat, dimpotrivă, i-au îndârjit să rămână mai
departe pe scenă şi să joace un epilog, în ciuda tuturor
fluierăturilor şi protestelor din sală.
3
În mintea lor, moartea lui Ceauşescu 2 i-a absolvit de
orice vină.
Simbolic vorbind, sacrificarea lui Ceauşescu, chiar în
ajunul Crăciunului, a fost moartea morţii – moartea Marelui
Manipulator – care a mântuit vechea nomenclatură şi i-a
deschis uşa spre Paradis – spre Marea Privatizare care avea
să înceapă.
Rezultatul imagologic al execuţiei soţilor Ceauşescu a
fost: toţi suntem victime, toţi am fost manipulaţi, nu este
vinovat nimeni.
Aşadar, oprobiul public declanşat de G.D.S. asupra
comuniştilor a avut efectul psihologic contrar. Răstirile şi
ameninţările publice profesate de aşa-numita societate
civilă, fără nici o posibilitate reală de finalizare juridică, nu
au făcut decât să pună în funcţiune instinctul lor de
conservare şi să trezească în ei o puternică dorinţă de
revanşă.
În consecinţă, dacă după 22 decembrie noua
societate civilă a ocupat poziţii ferme la suprafaţă, în mass
media, repurtând o victorie zdrobitoare asupra discursului
comunist – în plan economic, în schimb, vechea
nomenclatură a început o vastă operă de acaparare a averii
fostului stat comunist şi de ocupare a unor poziţii cheie în
economia noului stat capitalist, printr-un soi de alchimie a
convertirii vechilor titluri şi grade militare în acte de
proprietate, sub marele slogan al privatizării.
Foştii comunişti nu mai aveau faţă demult – de fapt,
toată viaţa lor au trăit în clandestinitate – dar ei nu puteau
accepta că viaţa lor s-a terminat – dimpotrivă, dacă l-au
trădat pe Ceauşescu a fost tocmai pentru că s-au săturat să
mai trăiască pentru stat sau pentru idealurile socialismului
2
„Ceauşescu” era un nume predestinat: ceauş, după Cantemir (în
Descrierea Moldovei), era un grad militar inferior (un fel de
caporal) în oastea otomană, adoptat ulterior şi la noi, care, printre
alte roluri domestice îl avea şi pe acela de a asigura cu
subordonaţii săi protecţia coloanelor oficiale, la trecerea lor prin
mulţime, şi a da tonul la urale, aplauze şi lozinci. Presupunem că
ceauşii erau bine instruiţi în acest sens şi aveau la îndemână un
întreg repertoriu oficial, pe care îl lansau în văzduh cu nişte voci
impostate, sufocate de emoţie şi admiraţie. Ne putem imagina şi
gloatele cum repetau cu „entuziasm” după ei.
4
şi au considerat că ar fi cazul să mai trăiască şi pentru ei
înşişi.

Regimurile totalitare sunt posibile numai în societăţi


închise, încarcerate, carantinizate, ghetoizate, dezarmate
moral şi lipsite de speranţă, fără alternativă – fie această
alternativă şi aceea a emigrării, a fugii, cum se mai putea
odinioară, când harta lumii era încă plină de pete albe şi
ascunzători.
Regimurile totalitare, ctitorite îndeobşte de un individ
furios – care spune aşa nu se mai poate, referindu-se, de
fapt, doar la condiţia lui personală – debutează întotdeauna
cu un mare act de intimidare a societăţii civile, cu o mare
crimă demonstrativă (exemplară sau ritualică, cum s-a
spus), şi sfârşesc cu un masacru absurd. Nici un regim
totalitar, însă, nu va merge până la exterminarea întregii
societăţi civile, tocmai pentru că are nevoie de sclavi –
sclavagismul face parte integrantă din programul său
existenţial – şi, apoi, nici societatea civilă nu este capabilă
să furnizeze un număr nesfârşit de martiri. Iată de ce
duplicitatea se va institui curând, în orice regim totalitar, ca
o formă naturală de apărare a societăţii civile în faţa
demenţei conducătorilor.
În faţa paranoiei galopante şi tenace a unor „lideri
vizionari” – în faţa dezlănţuirii feroce cu care aceştia
lucrează la conformarea realităţii cu un model pretins ideal
(inspirat de zei, îngeri şi sfinţi) – omul de rând, acela care
nu vrea decât să fie lăsat să trăiască în pace, îşi face
instinctiv din tăcere un fel de adăpost antiseptic, îndărătul
căruia speră să poată supravieţui ciumei ideologice de
afară. Dar vine o zi când el este dibuit în ascunzişul lui şi
chestionat de Putere: eşti sau nu eşti de partea mea? Din
acea zi cei mai mulţi vor încerca să adopte un număr minim
de grimase şi ticuri verbale cu care să simuleze adeziunea
la sistem. Dar aceasta nu va fi de ajuns, căci, într-o zi, li se
va cere să îşi şi disemineze ipocrizia, tocmai ca dovadă de
5
loialitate3. Din acea zi viaţa omului de rând va căpăta o
turnură oribilă, şi, ne place să credem, sfârşitul ei firesc nu
poate fi altul decât căderea într-o nemărginită scârbă de
sine. Dar realitatea, din păcate, nu ne-a confirmat această
aşteptare. Persistenţa în ipocrizie şi făcutul pe niznaiul 4 au
fost dintotdeauna pentru omul de rând un colac de salvare
mult mai la îndemână decât refuzul eroic în faţa ispitei sau
căinţa, în cazul căderii în păcat.

Regimul comunist a ştiut să îşi recompenseze ceauşii


– asta a declanşat o adevărată isterie a duplicităţii şi
slugărniciei faţă de sistem.
Victoria deplină a regimurilor totalitare este atunci
când reuşesc să determine întreaga societate să se mintă
pe ea însăşi, dând impresia exterioară de ordine şi consens,
dar ascunzând în interior un întreg păienjeniş de relaţii
personale dubioase.
Comunismul, în România, a cunoscut apogeul spre
sfârşitul anilor ’80, când suprafaţa arabilă a ţării ajunsese
mai mare decât suprafaţa ei geografică; când fiecare
intreprindere, cât de mică, îşi întărea felicitările aniversare
adresate eternilor aniversaţi cu argumente palpabile, în
cantităţi industriale (argumente care, fireşte, nu apăreau în
nici o contabilitate, dar care asigurau liniştea interioară a
„colindătorilor” până la anul), şi, în sfârşit, când omul de
rând ajunsese să judece, simplu, fără nici un fel de
ocolişuri, că «este prost cine nu fură».

3
Algoritmul reeducării de la Piteşti a fost aplicat pe scară largă,
ideologic, în şedinţele Organizaţiei de Bază, unde ne-membri,
plebea politică, cei care nu întruniseră condiţiile accederii la
demnitatea de membru de partid, erau puşi să se educe reciproc –
să îşi prelucreze unii altora, rând pe rând, documentele oficiale ale
Partidului Comunist.
4
Faci pe niznaiul? – spunea bunicul meu (cu o vorbă învăţată de la
ruşi, în prizonierat), când mă dojenea pentru vreo boacănă, iar eu,
ca să scap basma curată în ochii bunicii şi să o determin să îmi ia
apărarea, mă prefăceam că nu înţeleg la ce se referă, spre hazul
amândurora.
6
Aceasta este „liniştea” („pacea socială”) în care
sfârşesc toate regimurile totalitare şi pe care un vechi
tovarăş ne promite acum să o restaureze. Cele două zeci şi
ceva de procente electorale constante, de sub semnul celor
trei trandafiri, reprezintă circa patru milionane de oameni
pe care regimul comunist probabil i-a mulţumit – pe seama
celorlalte circa 18 milioane de oameni ţintuiţi într-o
dependenţă totală de stat, printr-o sărăcie planificată.
În timp ce în conturile lui Ceauşescu se aduna,
probabil, o sumă mai mare decât datoria externă a
României, populaţia era înfometată sub pretextul plăţii
datoriilor: carnea era exportată la „prieteni” cu patru lei
kilogramul, în timp ce în alimentarele noastre, atunci când
se găsea, era opt zeci de lei kilogramul, iar fabricile noastre
de brânzeturi se reprofilau, chipurile, «ca să nu se mai
fure», pe un soi de caşcavaluri necomestibile, tari ca piatra,
care în ţările vestice erau măcinate şi date ca nutreţ pentru
vaci.
Ei bine, o parte din oamenii care au gestionat acest
delir economic sunt astăzi nişte pensionari băţoşi, ale căror
pensii grase le plătim noi, cei pe care dânşii îi duceau cu
cântec înainte la „munci patriotice”, la depănuşat porumb,
şi la „practică profesională”, cu târnăcopul şi lopata, la
Canal. Ba încă, mai nou, ar vrea să ne facă să muncim până
la 65 de ani, ca să îi putem duce în cârcă până la 100-110
ani, cât mai au de gând să trăiască. Uite aşa vine câte o
generaţie de jigodii carismatice în istorie, care prin seducţie
doctrinară, propagandă ideologică şi crime politice ia totul,
jefuieşte încă două generaţii după ea, şi lasă în urma ei un
dezastru (cum observa şi Giovanni Papini, în Un uomo
finito).
Cum să ne închipuim noi că ar putea să se căiască
nişte oameni care cred că au reuşit în viaţă şi au luat de la
ea tot ce era mai bun – nişte oameni care cred că, toată
viaţa lor, nu au făcut decât să respecte „consemnul” – să-şi
menţină faţă de regim, cu dârzenie, statutul de oameni
siguri? Ce să mai vorbim de cei care sunt încă la posturi? Şi
unii, şi alţii, au o mentalitate de aleşi. Ei au fost
„selecţionaţi”, au trecut prin nişte „grile”, au fost iniţiaţi în
„mistere” şi, prin urmare, lor li se cuvine rolul conducător,
puterea, totul.
7
Puterea, însă, pentru această categorie de indivizi, nu
este un drept de decizie, în virtutea unei competenţe
dovedite şi a unei răspunderi asumate, ci un privilegiu, o
diplomă nobilară primită „de sus”.
Rolul de instanţă supremă (ontologică şi morală) pe
care îl avusese Dumnezeu în teocraţia lui Moise este jucat
astăzi, în logocraţiile comuniste, de un liderus maximus –
pentru întreaga lui armată de miniştri şi ofiţeri.
Există o specie de indivizi care nu ştiu altceva decât
să fie oameni de încredere ai unor oameni în care nu poţi
avea nici o încredere. Sunt buni la toate – gata să ocupe
oricând orice funcţie publică. Pedigriul politic este pentru ei
un fel de licenţă în alb, cu acoperire universală. «Pleacă ai
noştri, vin ai noştri!» este deviza lor politică.

Dar crima şi teroarea prin care puterea brută se


instituie ca putere politică se întorc împotriva ei ca reţetă
de succes – ca model pragmatic – ca paradigmă a
ascensiunii sociale.
Iată de ce istoria politică a lumii, de la Cain şi Abel
încoace, este un lung şir al crimelor – când al unor ciocniri
violente pe câmpul de luptă, când al conspiraţiilor,
uzurpărilor, trădărilor şi răzbunărilor unor inşi cărora, la un
moment dat, le-a intrat în cap ideea că sunt mai îndrăgiţi
de Dumnezeu şi mai îndreptăţiţi să guverneze.
Acesta este paradoxul totalitarismului: introduce
crima ca agent conjunctural şi scuzabil al ordinii publice,
dar nu face decât să o instituie ca principiu pragmatic, ca
metodă de rezolvare a problemelor noastre sociale şi, până
la urmă, ca agent al anarhiei. Degeaba o va înfiera apoi în
codul său penal. Spaima de uzurpare este cancerul care va
roade Puterea din interior şi îi va pregăti prăbuşirea.
Paranoia uzurpării se va agrava şi Puterea se va mulţumi
curând să se înconjoare doar de „oameni siguri” –
inteligenţa, creativitatea şi libertatea de gândire părându-i-
se din ce în ce mai subversive. Pervertind toate criteriile
sociale de selecţie, spaima de uzurpare va duce direct şi
implacabil la degenerarea biologică a naţiunii şi la
dezintegrarea structurilor ei statale.
8
Degenerarea speciei – acesta este progresul adus de
regimurile totalitare în ontologia existenţei noastre sociale.

Omul de încredere (în accepţiunea Puterii) este omul


de jos – scos din mizerie şi pus şef peste cei care îl
complexează prin inteligenţa, talentul şi binemeritata lor
bogăţie. Cu cât îl iei mai de jos – gândeşte Puterea – cu atât
îţi va fi mai îndatorat, şi, cu cât îţi va fi mai îndatorat, cu
atât îţi va fi mai fidel – o vreme – până când va începe să
râvnească el însuşi la tron. Dar îl vei schimba la timp – vei
aduce în locul lui pe altul, apoi pe altul, şi îi vei învârti pe
toţi pe posturi, până când nu vor mai şti nici ei de unde au
venit şi cine sunt.
Într-un regim clădit pe această logică a Puterii, fiecare
şef se va înconjura de subalterni inferiori lui (ca nivel de
inteligenţă, instruire şi competenţă), până când toate
funcţiile statului vor fi ocupate de nişte imbecili siguri, din
ce în ce mai suspicioşi şi mai vicleni – mai periculoşi decât
însuşi sistemul.
Cum zicea şi una dintre legile lui Murphy: fiecare şef
va fi avansat până când va ajunge într-un post în care este
incompetent; treptat, toate posturile companiei [statului]
vor fi ocupate de oameni incompetenţi.
Ei bine, în faţa acestor imbecili siguri, aciuaţi în jurul
Puterii, omul de rând nu va face niciodată destule
plecăciuni ca să fie convingător. Jocul demonstraţiilor de
loialitate faţă de regim va căpăta repede forme paroxistice,
dincolo de limitele penibilului şi grotescului.
Pe acest fond vine, într-o zi, şi Criza – prăbuşirea
sistemului.

Marea dramă a Puterii survine din faptul că, de fiecare


dată, se dovedeşte incapabilă să înţeleagă un lucru
elementar: că nimic pe lumea aceasta nu este definitiv; ci
totul e provizoriu – sau, dimpotrivă, tocmai pentru că ştie,
este atât de rapace, la domnie, şi face atâta prăpăd, la
plecare.
9
Un prieten mi-a povestit cândva, pe la mijlocul anilor
optzeci, că, întorcându-se după mulţi ani în satul său natal,
a mai găsit pe unul dintre bătrânii satului, stând gârbovit
deasupra cârjei sale, cufundat în gânduri, albit de tot, pe
băncuţa de la poartă. Evident, recunoscându-l, l-a salutat
cuviincios şi, pentru a mai intra puţin în vorbă, l-a întrebat:
– Ce mai faci uică Ioane?
– Iacă – a venit prompt răspunsul – aştept să treacă şi
ăştia...
Şi-au trecut.
A aşteptat acolo, pe băncuţă, aproape o jumătate de
veac – şi, până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s-a
întâmplat.
Prăbuşirea regimului comunist era previzibilă
matematic.

22 decembrie 1989 este, pentru noi, oamenii de rând,


ziua în care vălul ideologic al regimului comunist a dispărut
şi societatea românească a ieşit la iveală în lumina crudă a
adevărului.
Cu toate acestea, încă nimeni nu are curajul să spună
lucrurilor pe nume.
Are cineva curajul să spună care este realitatea în
România?
Are cineva curajul să spună totul despre sine, acum,
după ieşirea din calvarul comunist, fără teamă de oprobiul
public?
Mai există vreun dizident român, în afara celor din
pământ, capabil să ridice piatra şi să o azvârle în propriul
său trecut?
Cum va mai putea trăi un popor, în tot restul istoriei
sale, cu conştiinţa păcatului – cu certitudinea ştiută de toţi,
dar nemărturisită de nimeni, că viaţa lui e clădită pe o mare
crimă – de fapt, pe un şir întreg de crime, care au scăpat
nepedeapsite pentru simplul motiv că autorii lor au avut
timp suficient să îşi şteargă urmele şi să îşi construiască un
alibi?
Încă câteva Crăciunuri din acestea şi nici un român nu
se va mai întoarce acasă – de la muncă, din Occident –
10
tocmai ca să nu îl mai vadă pe Ceauşescu ciuruit, încă o
dată, la televizor.
Asta s-a şi dorit.
Comunismul a purtat ascunsă în sine încă de la
început intenţia de emasculare a comunităţilor naţionale –
suprimarea conştiinţei naţionale şi excluderea conceptului
de popor din vocabularul politic al lumii. Oamenii trebuiau
făcuţi să le fie ruşine de ei înşişi, de naţia lor, de ţara în
care s-au născut – pentru ca statele naţionale să poată fi
demontate şi aglutinate în sistem. Pentru aceasta, mânjirea
şi compromiterea morală a fiecărui individ în parte, cu atât
mai mult a celor care se remarcau prin calităţile lor
intelectuale şi profesionale, a devenit un adevărat program.
Regimul comunist i-a vânat sistematic pe toţi cei care
aveau, într-un fel sau altul, vocaţia de lideri, şi, dacă nu i-a
putut racola, încă de pe băncile şcolii, i-a distrus.
Inteligenţa malefică a comuniştilor, aceea prin care se
apără şi acum, post mortem, este aceea că au introdus în
arta conducerii maselor metoda învinovăţirii, pe care au
ridicat-o pe culmi fără precedent în istorie. Principiul lor
nedeclarat era acela că, un om vinovat, pe care l-ai prins în
flagrant, dar l-ai iertat condiţionat, este mult mai uşor de
controlat decât unul cu conştiinţa nepătată. Iată de ce,
abuzurile şi greşelile unor şefi, în regimurile comuniste,
erau adevărate trambuline politice, către posturi tot mai
înalte.
Retrage-i omului, încă din faza de şoim al patriei,
cinstea, onoarea şi demnitatea lui originară; ispiteşte-l şi fă-
l să greşească; fă-l să îşi mintă şi să îşi toarne prietenii, dar
ţine totul sub tăcere, sub condiţia loialităţii, şi va fi sclavul
tău – acesta este sfatul lui Mefisto – filosofia secretă a
regimului comunist.
Pretinsa operă de reconstrucţie morală a lumii,
declanşată de regimurile comuniste, consta de fapt în
suprimarea afinităţilor elective dintre indivizi şi substituirea
lor cu un sistem piramidal de relaţii, cu Partidul Unic în
Apex.

*
11
În comunism, tăinuirea colectivă a unei crime politice
va deveni păcatul originar al întregii comunităţi – piatra de
temelie a liniştii şi ordinii publice.
În comunism, omul adult şi integru se trezeşte la un
moment dat vinovat de o „crimă” pe care a comis-o în
copilărie, în somn, înaintea trezirii lui la realitate (dacă nu
chiar înaintea ieşirii lui din pântecul mamei), şi, chiar dacă
ar fi dispus să se căiască şi să ceară un canon pentru
ispăşirea păcatului şi răscumpărarea inocenţei, nu este
lăsat de confraţi.
Toată lumea îi spune:
– Eşti nebun? Vrei să strici totul? Stai liniştit în banca
ta, toţi suntem vinovaţi. Taci, şi nu te mai frământa atâta;
fă şi tu ce fac toţi şi lasă viaţa să meargă înainte. Ce îţi
pasă de proşti? Au pierdut – au pierdut. Cei mai mulţi nici
măcar nu şi-au dat seama că au fost manipulaţi şi furaţi.
Oricum, nu mai poţi schimba istoria. Nu mai poţi da timpul
înapoi. Etc.
Prin complicitatea la minciuna ideologică a regimului
comunist omului de rând i se răpea însuşi temeiul şi
argumnetul său ontologic.
Extirpând din sufletul omului singura lui aspiraţie
nevinovată, cu care venise pe lume şi pentru care era
dispus să lupte până la sacrificiul suprem, şi anume, dorinţa
de a-şi păstra nealterate onoarea şi demnitatea (semnele
heraldice ale originii lui divine), sprijinit pe valori universale
(acele lucruri cu care toţi oamenii sunt instinctiv şi
nedisimulat de acord), comunismul transformă omul într-o
biată vită, care nu trebuie decât să consimtă la jug şi la
povara tăcerii asupra minciunilor, fraudelor şi crimelor
Puterii, pentru a scăpa cu viaţă.
În comunism, omul descoperă că a fost condamnat în
contumacie la pedeapsa capitală, chiar înainte de a se
naşte, dar că executarea sentinţei i-a fost amânată, până la
o dată care îi va fi comunicată ulterior.
În comunism, naşterea omului coincide cu începutul
sfârşitului – viaţa nu este altceva decât o Via Dolorosa.
Să supravieţuieşti naşterii tale, într-o ţară comunistă,
este deja un compromis.

*
12

Comunismul a urmărit să elimine din Natură însăşi


posibilitatea naşterii Mântuitorului.
Comunismul este pruncucid moral şi spiritual,
sistematic şi permanent – opera unor Irozi paranoici care s-
au ambiţionat să demonstreze că Omul nu este fiul lui
Dumnezeu, ci doar un animal politic, pe care, pocnind din
bici şi fluturându-i morcovul pe la nas, după ce l-ai
flămânzit destul şi l-ai speriat de moarte, poţi să-l duci unde
vrei.
Pentru a-şi duce până la capăt această demonstraţie
dementă, regimul comunist a angajat o mare varietate de
mijloace de împovărare morală a omului de rând. Pe lângă
complicitatea la minciuna generală, ideologică, regimul
comunist a instigat masele la fraudă şi evaziune – prin
antrenarea întregii societăţi în caruselul rapoartelor false,
prin sistemul de „cadouri”, „atenţii”, „protocoale” şi
„ciubucuri” în absenţa cărora nu puteai obţine nici cele mai
elementare drepturi, şi, nu în ultimul rând, prin
raţionalizarea consumului şi planificarea sărăciei, ceea ce,
practic, obliga omul de rând să „completeze” de la locul de
muncă tot ceea ce îi trebuia acasă.
Ceea ce părea la început doar un mic compromis cu
sistemul, a devenit curând viciu şi, în cele din urmă, o
mentalitate de nezdruncinat.
Nici un alt regim nu a educat mai bine omul de rând în
spiritul speculei. «Ocazia nu se iartă!» – spunea un slogan
celebru din „epoca de aur”, referindu-se, bineînţeles, la
ocazia de a fura ceva de la stat.
Tot aşa, nici un alt regim nu a educat mai bine omul
de rând în spiritul minciunii, al imposturii şi al fofilării – al
eschivării de la răspundere şi muncă susţinută.
În plan social – un alt aspect al distrugerii – regimul
comunist nu a reuşit să producă decât o mare masă de
întreţinuţi şi de figuranţi la servici, în continuă creştere.
Datorită gestiunii păguboase, acea parte difuză a
societăţii, care era realmente productivă, a fost treptat
sufocată, în timp ce masa figuranţilor şi a întreţinuţilor a
luat proporţia unor ramuri industriale întregi.
13
Încet, dar implacabil, sloganul «ei se fac că ne plătesc,
noi ne facem că muncim» a ruinat întreaga economie
planificată.
Într-o economie de piaţă nu poţi să te prefaci prea
multă vreme că munceşti, fiindcă rămâi pe drumuri. Ai
acceptat să prestezi o anumită muncă pentru un anumit
salariu, fă-o, ca să îţi iei şi tu banii. Nu ai dreptul să
munceşti mai puţin şi mai prost, pentru că, la un moment
dat, ţi se pare că ai merita un salariu mai mare. Ai dreptul
să ceri şi să lupţi, cu o mulţime de mijloace legale, pentru
mărirea salariului tău, iar dacă vezi că nu ai câştig de
cauză, ai libertatea să pleci, să îţi cauţi de lucru în altă
parte sau să îţi deschizi tu însuţi o firmă.
Nu mai eşti un simplu amploaiat.
Ce e aia muncitor?
La naiba cu clasa muncitoare – spunea, într-un articol
recent, Umberto Eco.
Fiecare om este acum o microintreprindere, care are
un anumit capital de timp biologic şi de aptitudini
profersionale, pe care trebuie să-l investească într-o
afacere – în producerea unor mărfuri sau prestarea unor
servicii – pe care, apoi, este dator faţă de el însuşi să
încerce să le vândă cât mai scump, în condiţiile pieţei.
Dacă asigurarea unor asigurări ale unor afaceri încă
neîncepute pot fi nişte produse bancare atunci şi timpul tău
biologic este un produs economic.
Time is money!
Totul depinde de voinţa ta, de instrucţia pe care ai
avut dorinţa şi capacitatea să o dobândeşti în şcoală, de
inteligenţa şi de imaginaţia ta, într-un cuvânt, de valoarea
ofertei tale sociale, şi, nu în ultimul rând, de norocul tău, de
oportunităţile care ţi se vor ivi în viaţă, de spiritul tău de
iniţiativă şi de capacitatea ta de negociere. Nu poţi fi
invidios pe norocul altora. Nu poţi fi invidios nici măcar pe
cineva care a făcut ceea ce puteai să faci şi tu, dar tu nu ai
avut şansa, curajul sau nebunia de a acţiona la timpul
potrivit. Eşti mai sărac decât alţii? Nu trebuie să uiţi că nu
toţi oamenii iau „startul” în acelaşi timp. Unii sunt mai
tineri, alţii mai bătrâni; unii provin din familii care au
acumulat şi s-au dezvoltat continuu de-a lungul mai multor
generaţii; alţii, din familii care s-au risipit. Tu continuă cursa
14
ta, pe culoarul tău ontologic, astfel încât să măreşti cel
puţin şansele copiilor tăi. Trebuie să îţi reprimi complexul
locului doi: «Dacă nu era ăla, eu eram genial!». Schimbă-ţi
ţinta, găseşte un drum nou, pe care să fii tu primul. Devino
tu locomotiva – căci prin inteligenţa şi imaginaţia ta
creatoare însăşi umanitatea îşi va găsi noi direcţii de
dezvoltare şi noi resurse de supravieţuire. Nimeni nu îţi mai
poate garanta astăzi locul de muncă până la adânci
bătrâneţi, fără ca tu să faci nimic altceva decât să semnezi
zilnic condica la servici. Luptă din răsputeri pentru
interesele tale, dar cu mijloace legale, adică acele mijloace
cu care eşti tu însuţi de acord că şi ceilalţi au dreptul să
lupte pentru interesele lor (conform imperativului categoric
kantian), şi fii necruţător cu cei care recurg la alte mijloace.
Iubeşte şi fă ce vrei, căci nimic rău nu poate ieşi din
iubire – ne îndemna Sfântul Augustin.
Mizează totul pe competenţa, talentul şi creativitatea
ta – şi fă ce vrei – căci vei face bine şi va fi bun tot ceea ce
vei face – şi lumea, într-o zi, îţi va da dreptate.
Numai o societate bazată pe aceste valori individuale
poate progresa şi evita degenerarea. Numai lupta
democratică între indivizi pentru afirmarea propriilor lor
valori poate asigura ivirea noului şi a performanţei în
interesul comunităţii. Numai concurenţa onestă face ca,
mai devreme sau mai târziu, obiectul de lux să devină un
obiect de larg consum. Orice altă promisiune de progres
este falsă.
Dar, aşa cum pruncul nu se poate înţărca singur, nici
aceşti întreţinuţi ai regimului comunist nu se pot despărţi
din propria lor iniţiativă de dulcele sân al statului, al muncii
la grămadă şi al contractul de muncă pe viaţă.
Cum să înţărci, însă, nişte copii supraponderali, care
au îmbătrânit sugând la sânul mamei şi care nu ar ezita nici
o clipă, în caz de refuz, să o ia la bătaie?
Va găsi oare statul român strategia şi ritmul optim în
această iniţiere la viaţa reală, în natură, a pruncilor lui – sau
se va lăsa supt până la sânge – până la prăbuşirea generală
a sistemului?
Comuniştii au confundat întotdeauna statul cu patria –
aceea numită cândva de clasici, pe bună dreptate, alma
mater.
15
Dar statul este o mamă vitregă – cu unii mumă şi cu
alţii ciumă – care se descotoroseşte urgent şi fără nici un fel
de remuşcări de copiii defunctei guvernări şi îşi toarnă
repede propriul ei rând de copii, pentru a-şi asigura propriul
ei statu quo – ceea ce lasă problema jefuirii patriei
neschimbată.
Schimbarea Domnului – bucuria nebunului, zice
românul.

Numai statul comunist garanta un loc de muncă pe


viaţă fiecărui cetăţean – însă cu consecinţe economice
catastrofale.
Nu este decât o ultimă amăgire a comunismului în
imaginea exterioară (oficială) a Chinei. Ea va travesa, ori o
revoluţie, să zicem, de mătase, în cursul căreia
nomenclatura comunistă îşi va adjudeca proprietatea
asupra ceea ce ea deţine de facto, şi va încerca să îşi
dezvolte piaţa internă, încurajând consumul („creşterea
nivelului de trai”), pentru a-şi putea regurgita uriaşa
producţie pe stoc (căci piaţa mondială este foarte aproape
de punctul de a se gripa), ori va parcurge firul prăbuşirii
întregului sistem, cu convulsiile şi sacrificiile de rigoare.
În primul caz, interesele economice divergente
(existente deja, în mod sigur, în interiorul nomenclaturii)
vor pulveriza ideea partidului unic. Adoptarea
pluripartidismului şi parlamentarismului în China nu va mai
fi decât o simplă formalitate birocratică. Încet, dar sigur –
cum îi place ei – China va păşi mai departe pe calea
democraţiei.
La cel de-al doilea caz, în care nomenclatura
comunistă va întinde corda ipocriziei ideologice şi a dublei
contabilităţi până când se va rupe, mi-e teamă şi să mă
gândesc, căci atunci vor fi eliberate nişte energii colosale,
sub auspiciile hazardului, şi, în afară de faptul că va ieşi un
măcel de proporţii apocaliptice, care s-ar putea să mistuie
în flăcările lui întreaga planetă, este foarte greu de
anticipat ce se va întâmpla.
Oricum, o economie planificată, bazată pe piraterie
intelectuală şi dumping, nu va mai putea ţine prea mult.
16
Ceea ce va sparge într-o zi şi monolitul comunist
chinez şi va întoarce China cu faţa spre democraţie vor fi
tot privilegiile şi banii negri ai nomenclaturii, care, ca o
magmă fierbinte, împing cu putere din adâncuri şi încearcă
să găsească o ieşire la suprafaţă, ca să scape de presiunea
insuportabilă a vinovăţiei şi a fricii de moarte (conform
actualului cod penal).

Aceasta a fost şi este problema nomenclaturii


comuniste în general:
Cum să transformi o stare de fapt într-o stare de
drept, fără să ţi-i ridici în cap pe cei pe care i-ai dus o viaţă
întreagă de nas, cu zăhărelul fraternităţii şi egalităţii în
drepturi?
Ecuaţia pare a nu avea o soluţie legală, de aceea ea
dă naştere la atâtea paradoxuri şi face drumul de
întoarcere de la proprietatea colectivă la proprietatea
privată atât de tulbure, nedrept şi fraudulos.
Reîmpărţirea falansterului 5 nu poate fi făcută prin
supunere la vot, prin consens, ci doar prin fraudă – este
prea multă nervozitate şi lăcomie acolo. Dar, pentru a i se
da un aspect legal, pentru a închide gura lumii, împărţeala
va trebui făcută printr-un act de vânzare-cumpărare.
Frauda va consta în aceea că nomenclatura va
cumpăra până la urmă averea statului cu banii statului,
scoşi din vistierie prin tot felul de afaceri privilegiate cu
statul, prin credite neperformante, fonduri mutuale de
investiţii şi alte sisteme de jocuri şi inginerii financiare.
De unde alţi bani?
Sigur, câţiva vor merge la puşcărie – dar, doi-trei ani,
în condiţii de lux, contra o fraudă de câteva sute de
5
Trebuie neapărat să vedeţi filmul Falansterul (1979) – versiunea
cinematografică a regizorului Savel Ştiopul asupra poveştii
Falansterului de la Scăieni – după cartea lui Zigu Ornea şi Ion
Cojocaru (Falansterul de la Scăieni, Ed. Politică, 1966), unde este
vorba despre acel experiment social făcut în 1834 pe moşia
Scăieni (Prahova) a boiernaşului Emanoil Bălăceanu, la iniţiativa
inginerului progresist Teodor Diamant (fost Teodor Mehtupciu),
proaspăt întors de la Paris, cu mintea încinsă de ideile lui Fourrier.
17
milioane de dolari, este mai mult decât rentabil – un fel de
concediu prelungit.
Însă, în economia tranziţiei, existenţa acestor
„bidoane” însărcinate cu scoaterea banilor (în jargonul
tranziţiei) este absolut necesară – ele sunt urma care scapă
turma – ţapii ispăşitori ai privatizării, pregătiţi anume
pentru a închide gura mulţimii păgubite.
«Nu ne vindem ţara!» – că o cumpărăm noi.
Acesta este sloganul complet al tranziţiei de la
comunism la capitalism.

Privatizarea este un fenomen natural, de o forţă şi o


inerţie uriaşe în comparaţie cu posibilităţile noastre, legale,
de apărare – o stihie a naturii pe care omul de rând nu o
poate stăvili cu nimic.
Omul de rând nu poate decât asista neputincios la
naşterea unei lumi noi, aşa, ca la începuturile lumii, când
un grup oarecare de indivizi, sub diferite pretexte, prin
forţă, jaf şi crimă, devin stăpâni şi încep să scrie istoria
oficială a lumii – o vreme – până când vin la putere alţii, şi
mai răi.
O singură rază de speranţă se întrevede astăzi pentru
omul de rând, şi anume, că vechii nomenclaturişti,
indiferent prin ce mijloace vor ajunge proprietarii statului,
vor începe să gândească altfel decât nişte simpli arendaşi.
Având ce pierde acum, averea lor personală, ei îşi vor
schimba criteriile de evaluare şi promovare a angajaţilor lor
– vor trece de la criteriul loialităţii la criteriul competenţei şi
vor înţelege curând că cel mai bun mijloc de a-şi câştiga
loialitatea angajaţilor va fi să le dea ei înşişi un exemplu de
cinste şi loialitate.
Fiind mulţi, vor dispărea o mulţime de monopoluri –
concurenţa va destrăma vechile lor „relaţii de prietenie”, de
la şef la şef, care dădeau cânva „tăria de monolit” a
sistemului.
Fiind lacomi, se vor arunca la afacerile cele mai mari
şi mai grase şi vor lăsa pe seama omului de rând o muţime
de afaceri mici, dar sănătoase, bazate pe mai multă
manoperă, inteligenţă şi talent.
18
Fiind proşti şi puturoşi, obişnuiţi să primească totul
de-a gata, ei vor vinde sau vor pierde până la urmă totul şi
vor lăsa astfel locul altora mai capabili.
Dar să nu ne pierdem iarăşi în utopii.
Important este, deocamdată, să menţinem climatul
democratic.

Toţi cred că vor putea institui ordinea şi dreptatea în


România numai după ce vor ajunge la putere. Greşit! Nu
puterea politică trebuie întărită cu cinstea şi voinţa ta de
nezdruncinat, ci societatea civilă.
Ca să faci dreptate, nu trebuie să ai şi putere politică –
este suficient să ai dreptate şi să o afirmi public, clar şi
răspicat. Restul vine de la sine.
«Când puterea are dreptate, dreptatea nu mai are
putere» – spunea, acum vreo două zeci de ani, un bătrân
înţelept din satul Unip.
Aceasta este realitatea.
Acesta este postulatul ontologic fundamental al
geometriei existenţei noastre sociale de care va trebui să
ţinem seama, de acum încolo, în arhitectura viitoarelor
noastre construcţii social-politice.
«La putere nu ar trebui să ajungă cei care iubesc
puterea» – spunea Platon, acum vreo două mii de ani.
Dar nu aceasta este problema, cum să selecţionezi
oamenii politici, ci, cum să limitezi puterea lor! Căci, după
ce vor gusta puterea, toţi se vor îndrăgosti de ea.
Instituţia societăţii civile este instituţia omului liber –
neînregimentat politic, dar nu lipsit de opinii şi atitudini
politice – care îşi asumă răspunderea propriei sale libertăţi
şi, tocmai de aceea, nu are nevoie să îşi disimuleze
adevăratele lui intenţii în spatele unor grupuri de interese şi
ideologii.

Comunismul s-a vrut a fi un fel de plug al istoriei care


să întoarcă brazda ADN-ului nostru politic – care să
19
îngroape vechea clasă burghezo-moşierească şi să ridice
deasupra solul fertil al omului de rând.
Din păcate, realitatea istorică a fost alta.
Omul de rând a rămas tot jos şi năpăstuit, iar
deasupra s-au ridicat doar gunoaiele.
Comunismul a fost un potop, care mai colcăie încă.