Sunteți pe pagina 1din 2

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) s-a inscris in romantismul european prin tema iubirii si a

naturii, care este predominanta in lirica sa. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una
cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual al iubirii,
"natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu dragostea" (G. IbraileanU).
Asemenea lui Vasile Alecsandri, Eminescu s-a dovedit un pasionat culegator de creatii populare, inscriinduse si din acest punct de vedere in romantism, deoarece el a vazut totdeauna in folclor o permanenta si
nesecata sursa de inspiratie. Conceptia eminesciana privind specificul national este ilustrata de faptul ca, in
opera sa, "poetul nepereche" a ilustrat si valorificat traditiile istorice si folclorice ale neamului sau.
/ Dragostea lui Eminescu pentru folclorul romanesc este vizibila in toate creatiile lui lirice, el insusi
marturisindu-si radacinile spirituale, adanc infipte in sufletul neamului sau: "Dumnezeul geniului m-a sorbit
din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar".
Poezia "Peste varfuri" este o creatie lirica, intrucat Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de
dragoste pentru natura, starea de melancolie provocata de scurgerea ireversibila a timpului, principalul mod
de expunere fiind descrierea.
*/? j Poezia "Peste varfuri" face parte din tema de inspiratie folclorica a liricii eminesciene, fiind publicata in
primul volum de "Poezii" editat de Titu Maiorescu, in 1883.

< Titlul "Peste varfuri" exprima un loc nedefinit, abstract, in care teluricul se imbina cu celestul, sugerand
starea de tristete a poetului, de nesiguranta, ilustrand un spatiu spiritual aflat intre viata si moarte. Titlul
poate fi si o metafora pentru notiunea de timp, care, in conceptia lui Eminescu, este curgator ireversibil si
nu poate fi identificat sau concretizat de catre omul efemer pe acest pamant. y. Structura, semnificatii,
limbaj poetic u Poezia "Peste varfuri" de Mihai Eminescu este alcatuita din trei catrene, organizate dupa
ilustrarea lumii exterioare - descrierea naturii - si a lumii interioare - starile si sentimentele poetului. Altfel
spus, cadrul de natura, tipic eminescian, creeaza armonie si echilibru in lumea de ganduri si trairi intense,
datele pastelului se convertesc treptat in meditatie si elegie, iar structurile orizontului material devin
realitate psihica.

Prima strofa contureaza un tablou al lumii exterioare, pe care poetul il percepe cu melancolie profunda.
Cadrul natural este construit din elementele ce apartin planului terestru si planului cosmic, aflate in
interdependenta, in armonie deplina si sunt specifice liricii eminesciene.
1; 1/ Teluricul este simbolizat prin eternul "codru" eminescian, in care freamata "frunza", iar dintre "ramuri
de arin" se aude sunand, cu tristete, cornul. Peste intreaga fire, "peste varfuri" de copaci, trece astrul
eminescian, component al cosmosului, "luna", pe care poetul o scrie nearticulat, sugerand faptul ca ea nu
mai stapaneste universul, ca in alte poezii. Natura este personificata, capatand insusiri umane -"trece luna",
"codru-si bate frunza", "melancolic cornul suna". Imaginea vizuala - "Peste varfuri trece luna" se
armonizeaza cu imaginea motorie - "Codru-si bate frunza lin" si cu Imaginea auditiva - "cornul suna",
sugerand melancolia poetului. Cornul este un instrument de vanatoare, care are rolul de a chema, de a
anunta aparitia vanatului. Cornul simbolizeaza aici anuntarea a ceva trist, care urmeaza sa se intample, idee
sugerata si de epitetul adverbial
"melancolic".

", Strofa a doua ilustreaza realitatea interioara, starile si sentimentele de tristete ale poetului, care se
armonizeaza cu atmosfera tulburatoare a naturii. Poetul se simte parasit si singur, idee exprimata prin
repetitia adverbelor: "Mai departe, mai departe, / Mai incet, tot mai incet". Totul se departeaza de el,
imaginea naturii, sunetul cornului, ceea ce creeaza o stare de deprimare, de solitudine, orice forme
concrete de viata dispar treptat, poetul simtindu-si sufletul "nemangaiet". Elementele lumii concrete, ale
spatiului natural lipsesc in aceasta strofa, realitatea fiind redata din perspectiva psihologica, in sufletul si
constiinta poetului. Ultimul vers, "indulcind cu dor de moarte", poate sugera tristetea sfasietoare provocata
de ideea mortii, care este un inevitabil sfarsit al vietii. Sentimentul mortii, anuntat in ultimul vers al primei
strofe prin sunetul melancolic al cornului, este atenuat de verbul la gerunziu cu valoare de epitet "indulcind". Metafora "dor de moarte" transfera notiunea teoretica a mortii in planul interior al simtirii,
intrucat o data cu stingerea sunetului de corn dispare orice semn al lumii materiale, amplificand astfel
caracterul meditativ al poeziei. Finalul strofei sugereaza scurgerea treptata a timpului intr-un singur sens
(ireversibil - A.A.), catre moarte, ceea ce da poeziei ton elegiac.
I /Strofa a treia este dominata de o profunda nefericire, sufletul
I poetului fiind sfasiat de doruri si de regretul pentru timpul ce s-a scurs,
| marcand trecerea tineretii, neimplinirea iubirii si a fericirii. Stilul
| retoric, sustinut prin Interogatii retorice si forme verbale inverse, prin formule de adresare directa - verbul
si pronumele la persoana a doua singular - "De ce tacir cand fermecata / Inima-mi spre tine-ntorn?" r,
precum si vocativul cu epitet "dulce corn" dezvaluie profunzimea si
; dramatismul sentimentului de nostalgie si regret. f Ca in baladele populare, sunetul cornului ar putea
sugera nu numai dorul si tristetea, ci si o atitudine mioritica, de impacare a poetului cu destinul implacabil,
cu faptul ca moartea este o componenta fireasca a existentei umane, ca si viata. Sunetul "dulce" al cornului
nu mai este un obiect concret, ci devine - in finalul poeziei -un simbol filozofic, ca un ritual cosmic, sugerand
detasarea poetului de formele vietii, care au disparut treptat, idei exprimate printr-o interogatie retorica:
"Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodata?".
Poezia este o confesiune lirica, deoarece poetul marturiseste direct propriile sentimente si stari sufletesti,
de la nostalgie la nefericire, fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I singular: "sufletu-mi",
"inima-mi", "pentru mine". yi in poezia "Peste varfuri", Eminescu exprima^dorul" in esenta lui cea mai pura,
de aceea este o elegie filozofica alcatuita din elemente de pastel si de meditatie, armonizate intr-un tot
unitar, ilustrand sentimentele de nostalgie si de tristete. G. Popa afirma ca aceasta poezie "constituie cea
mai delicata si mai perfecta definitie poetica eminesciana a dorului".
Prozodia. Ritmul poeziei este trohaic, rima imbratisata si masura versurilor are 7-8 silabe, muzicalitatea
amintind de perfectiunea poeziei populare.

Poezia "Peste varfuri" de Mihai Eminescu exprima direct sentimentele de nostalgie, tristete si durere pentru
perceperea ideii de moarte, ca pe un final implacabil al vietii. Elementele naturii se convertesc treptat in
meditatie, in cugetare. Poezia are si accente filozofice privind scurgerea ireversibila a timpului si de aceea
poate fi considerata si o elegie.