Sunteți pe pagina 1din 24

CUPRINS

I. Introducere.
1. Argumentarea alegerii subiectului.
2. Transformarea obiectului de arhitectura in timp.
II. Contextul studiului.
1. Centrul istoric. Tipuri de centre istorice.
2. Stabilirea caracterului central al teritoriului unui oras.
III. Patrimoniu urban.
1. Scurt istoric asupra notiunii de patrimoniu urban.
2. Formarea si definirea notiunii de patrimoniu urban.
3. Documente internationale cu caracter normativ.
a) Carta de la Venetia
b) Carta de la Amsterdam
c) Carta de la Washington
d) Sistemul legislativ din Romania!
IV. Interventia Teorii asupra interventiei in centru istoric.
1.
2.
3.
4.
5.

Necesitatea interventiei contemporane.


Efecte rezultate. Impactul interventiei
Interventia in sit protejat in Bucuresti.
Contextul european
Tipuri de interventie. Definire si explicare.
a) Renovare
b) Reabilitare
c) Restructurare urbana
d) Revitalizare
e) Conversie
f) Reconstructie

6. Exemple de interventii pe teritoriul european.


a. Casa pentru batrani Rueil Malmaison, Franta
b. Muzeul de arta contemporana de la Grand Hornu, Belgia
c. Gasometer A, B, Viena, Austria,

d. Nicolo Paganini Auditorium, Parma, Italia


V. Interventie in sit istoric Sediul Universul
-Concluzii
-Legatura dintre lucrarea de dizertatie si proiectul de diploma.

VI. Bibliografie.

TRANSFORMAREA OBIECTULUI DE ARHITECTURA IN TIMP


Istoria arhitecturii este strans legata de istoria umanitatii. Primele forme ale arhitecturii au
aparut odata cu dorinta omului de a se simti in siguranta fata de natura, animale sau de semeni ai

sai si de milenii pana in ziua de astazi, obiectele de arhitectura se afla intr-un proces permanent
de evolutie, de transformare.
Cladirile au o caracteristica aparte ce imprima un puternic impact asupra societatii si
anume capacitatea lor de a dainui peste secole sau chiar milenii. Astfel acestea sunt martore la
schimbari de regimuri religioase si politice.
Mediul construit reprezinta cea mai evidenta dovada a evolutiei continue a civilizatiei
umane. Conservarea acestuia, ca supravietuitor al diferitelor epoci si culturi, nu inseamna ca se
face doar prin procesul de restaurare. Probabil cel mai interesant mod de conservare il reprezinta
reciclarea cladirilor vechi, adaptarea lor la o functiune, diferita de cea care le-a fost asociata
initial, ceruta de schimbarile intervenite in societatea contemporana.
Timpul, perceptia si necesitatea ne imping sa recurgem la transformari de esenta. In
momentul in care un obiect de arhitectura nu se mai preteaza functiunii initiale, datorita unui
cumul de factori, asupra acesteia se poate interveni cu printr-un proces de transformare pentru a
deservi o noua functiune.
Astfel am urmarit cum de-a lungul timpului templele grecesti si romane au fost
transformate in biserici crestine, manastirile anglicane sunt transformate in case taranesti, iar
palatele franceze si rusesti devin muzee ale poporului.
Si in ultimul secol am fost martori la asemea transformari: mori si gari americane din
secolul al XIX-lea au fost transformate in mall-uri si hoteluri, cladirile industriale sau de birouri
de la mijlocul secolului XX sunt astazi transformate in functiuni de locuire sau spatii de
distractii, pentru simplul motiv ca sunt mult mai usor si mai ieftin de transformat decat de
construit.
Deoarece structurile au tendinta de a supravietui functiunilor, cladirile au fost
in permanenta adaptate unor noi moduri de folosire- lucru care a facut posibila,
generartie dupa generatie, extragerea unui sentiment al continuitatii si stabilitatii
din mediul fizic construit.
Serban Cantacuzino, Re-Architecture old buildings/new user.

CENTRUL ISTORIC

In cadrul notiunii de interventie contemporana in centru istoric, notiunea de centru istoric


sta la baza lucrarii, ea generand lucrarea. Astfel datorita acestui fapt este nevoie de o analiza care
releva toti factorii care actioneaza asupra acestui tip de spatiu si asupra acestei notiuni.
Pentru a intocmi o analiza corecta asupra insertiilor contemporane in centre istorice, ar fi
necesar sa definim notiunea de centru istoric.
Centrul istoric poate fi definit drept o serie de elemente insumate, o arie bogata de
vestigii importante pentru istoria arhitecturii si urbanismului.
Analizam o serie de definitii ale centrului istoric adunate din diverse lucrari de
specialitate.
o zona delimitata de repere naturale, arheologice, arhitecturale, care poarta implantate
masivele construite ale unei asezari cu caracter istoric(diferenta specifica), transmit
reciproc o seama de caracteristici care contribuie alaturi de amprenta unei etape a
evolutiei sociale, in expresia lor stilistica arhitecturala la determinarea tipului asezarii,
a specificului, personalitatii si valorii sale
Gh.Curinschi Vorona-Raportul intre vechi si nou, Arhitectura, 4/1976
Tot Curinschi Vorona afirma despre notiunea de centru istoric ca reprezinta unitatea
intre componentele sale functionale, plastice si valorii sale.
Dezvoltand cele trei componente ale centrului istoric identificam componentele
functionale drept fiind fondul construit, reteaua stradala, sistemul de spatii publice plantate si
neplantate, piata, targul etc. Componentele plastice se refera la tipul de amplasare a fondului
construit pe parcela, dominantele arhitecturale si urbanistice, perspective specifice din interiorul
asezarii, silueta asezarii perceputa din exterior, raportul dintre asezare si mediul natural din
proximitate.
Centrul istoric reprezinta inima oricarui oras, zona ultracentrala, care in general
concentreaza cele mai importante valori, cea mai intensa dezvoltare a constructiilor, cea
mai mare concentrare de trafic pietonal si rutier.
Dictionar de Geografie Umana, Editura Corint, Bucuresti 1999.
Aceasta din urma explicatie pentru sintaxa de centru istoric, pe de o parte este mult
diferita de viziunea arhitectului Curinschi-Vorona, care nu generalizeaza ideea conform careia
centrul istoric reprezinta inima oricarui oras, deoarece un centru istoric al unui oras poate fi
excentric in raport cu dezvoltarea teritoriala in timp a orasului respectiv, iar exemple care vin sa
sustina acesta afirmatie sunt destule: orasele de coasta formate pe malul unei ape, sau pe un teren
cu diferente mari de altitudine intre formele de relief, unde centrul istoric in majoritatea cazurilor
ocupa zona cea mai inalta.

Centrul istoric nu concentreaza cea mai intensa dezvoltare a constructiilor deoarece


exista o legislatie si niste reguli stricte de edificare in zone vechi care limiteaza multe intentii de
construire (exemplu: cazul turnului de aproape 30 de niveluri propus in urma cu cativa ani pe
parcela ce apartine SC Universul SRL, in spatele Palatului Universul de pe strada Ion Brezoianu,
Bucuresti).
Intradevar, centrul istoric poate sa genereze un aflux ridicat de trafic pietonal, dar in
cazul traficului rutier, acesta se desfasoara cu mare dificultate in zonele vechi, iar in unele orase a
fost inerzis deoarece trama stradala nu a fost conceputa pentru asemenea folosinta.
Pe parcursul lucrarii publicate de Gh. Curinschi Vorona, intitulata Centre istorice ale
oraselor, autorul considera legitime interventiile in sit istoric, acele actiuni menite sa amelioreze
problemele cu care se confrunta aceste tipuri de zone in perioada contemporana si anume:
traficul vehiculelor impropriu cu trama stadala, suprapopularea si lipsa de confort, de salubritate,
degradarea expresivitatii centrelor istorice prin acumularea de multe constructii parazitare, fara
valoare arhitecturala, sau istorica, dezvoltarea unor activitati improprii in unele cladiri pentru
eficienta economica, care duce la degradarea inevitabila a acestora, alterarea spatiilor urbane sau
a obiectelor de arhitectura clasate drept monumente, prin refacerea necorespunzatoare a acestora
pe parcursul timpului.
Pe de alta parta identificam si similitudini in cele doua definitii discutate mai sus, in sensul ca
centrul istoric intradevar concentreaza cele mai importante valori cu caracter memorativ,
foarte importanta pentru prezentul societatii contemporane.
Pierre Merlin si Francoise Choay, in lucrarea Dictionnaire de lurbanism et de
lamenagement de territoire descriu centrele istorice drept fiind spatii adesea
recognoscibile prin structura strazilor si parcelarului, care pun urbanismului actual

probleme de circulatie si igiena. Ele se gasesc in nucleul problematicii patrimoniului


arhitectural si urban si al conservarii integrate.
Este necesar ca centrul istoric sa poata fi delimitat, deci trebuie trasat un contur, care se
poate stabili pe baza unor repere, care pot fi de natura arheologica(in urma studiului arheologic
se stabileste conturul) arhitecturala(acestea pot fi: strazi, limite de proprietate, cladiri existente)
etc.
Astfel centrul istoric este caracterizat de trasaturi arhitecturale si urbanistice aparte:
vechimea cladirilor, modul de ocupare al terenului, tipul, forma parcelarului, modul de acces pe
parcela (ganguri, pasaje), structura strazilor. Dar pentru a determina caracterul istoric este
obligatoriu intreprinderea unor cercetari in acest scop.
CLASIFICAREA CENTRELOR ISTORICE
Acestea sunt de o mare varietate, iar masurile ce trebuiesc luate in momentul interventiei
sunt strans legate de caracteristicile lor. Astfel este necesara o clasificare a centrelor istorice
urmarind cateva criterii importante sugerate de Gh.Curinschi Vorona in Centre istorice ale
oraselor.
-Originea asezarilor, conditiile in care au aparut si s-au dezvoltat.
-Gradul de conservare a centrului istoric.
-Functiunile actuale ale centrului istoric.
-Profilul social-economic actual al asezarilor.

STABILIREA CARACTERULUI CENTRAL AL UNUI TERITORIU URBAN


Ideea de centralitate a fost asociata, din cele mai vechi timpuri cu originea si nucleul
primordial al tuturor lucrurilor. Mitul creatiei universale, precum si o serie de alte mituri, confera
ideii de centru semnificatii tot mai adanci.
Centrul urban reprezinta primul germene al asezarii, in jurul caruia orasul se extinde
treptat, concentric, precum trunchiul unui copac, vatra, acel loc sacru inzestrat cu toate calitatile
necesare dezvoltarii urbane.

Concentrarea unor functiuni dintre cele mai diferita, diversitatea mare a cladirilor,
localizarea unor functiuni reprezentative pentru oras si pentru societate (administrative, publice,
culturale, sociale) reprezinta doar cateva trasaturi determinante ale caracterului central al unui
oras. Un exemplu elocvent in acest sens il reprezinta orasul medieval, unde centrul era destinat
procesiunilor religioase, schimburilor comerciale sau evenimentelor publice, iar zona de locuire
propriu-zisa se intindea in jurul acestui punct de interes.
Formele neregulate ale pietelor sau spatiilor publice din centrele istorice indica in mod
sugestiv interesul permanent pentru a ocupa un loc adiacent pietei.
Situatia nu difera mult nici in zilele noastre. In centrul istoric avem un nivel de
atractivitate ridicat prin ponderea crescuta a vizitatorilor din afara zonei limitrofe, dar in special
daca centrul acopera anumite arii functionale cum ar fi comercial, cultural, educational, loisir. Un
exemplu in acest sens il ofera strazile Smardan, Stavropoleos, Lipscani, care in ultimii ani au
avut parte de interventii arhitecturale care au avut drept urmare repopularea zonei

Strada Smardan 2005

Strada Smardan - 2009

PATRIMONIUL URBAN
SCURT ISTORIC ASUPRA NOTIUNII DE PATRIMONIU URBAN
Interesul pentru pastrarea cladirilor vechi s-a manifestat inca din antichitate odata cu preocuparea
imparatilor Augustus si Hadrian pentru pastrarea monumentelor antichitatii grecesti si cu seria de
edicte ale imparatilor Constantin cel Mare si Teodosius si din Evul Mediu timpuriu (Teodoric

catre Argolius) - () toate constructiile ruinate din Roma sa fie reparate. In Roma,
binecuvantata intre orasele lumii nu trebuie sa se gaseasca nimic sordid sau mediocru.
Dar aceste intentii primare nu au constituit decat inceputul unui indelungat proces de
transformare si perfectionare ale bazelor teoretice si practice in vederea conservarii trecutului
arhitectural, proces care se afla inca in desfasurare.
Orientarea individului catre cultura va da nastere practicilor de cercetare in vederea
protejarii patrimoniului in special in perioada Renasterii italiene incepand cu prima jumatate a
secolului al XV-lea. In aceasta perioada, monumentele antichitatii sunt privite drept model de
catre arhitectii renascentisti (cei italieni in special), datorita valorii pe care acestea o poarta, dar
nu se impun legi in sensul protejaii acestora.
Renasterea italiana este si perioada de debut a contradictiei intre conservare si dezvoltare,
contradictie care a dominat epoci de-a randul, pana in secolul XX. In afara interesului cultural
pentru obiectele de arta sau arhitectura ale perioadei Antichitatii, motivul pentru care majoritatea
artistilor si carturarilor renascentisti au adoptat aceasta preocupare conservationista l-a
reprezentat disparitia vestigiilor antice. Astfel Francoise Choay in lucrarea Alegoria
patrimoniului prezinta modul in care au fost vandalizate capodoperele arhitecturii antice.
Coloane, capiteluri, statui, frize, sunt preluate de la constructii ce faceau gloria oraselor antice si
inserate in constructii noi pentru infrumusetare. Incepand cu secolul VI Roma devine cea mai
importanta mina de materiale prestigioase, devine un mare exportator de parti valoroase de
constructie.
Cum era de asteptat, tot la Roma se iau masuri pentru estomparea degradarii si demolarii
vestigiilor roamane, chiar si de catre papalitate.
Primele initiative de protectie a monumentelor apar in anul 1462 cand se introduce
amenda pentru aruncarea gunoiului peste edificiile antice din Piata Navona si se interzice
demolarea constructiilor antice de la Roma sau din imprejurimi. Aceste interdictii si penalitati
apar odata cu Edictul dat de Papa Pius al II-lea in anul 1462.
Daca Roma renascentista ramane initiatoarea practicilor de protejare a cladirilor antice,
Franta si Anglia sunt exemplificatoare pentru modul in care conservarea patrimoniului a evoluat
in epocile urmatoare.
Termenul de patrimoniu provine din limba franceza si in primele faze ale constituirii
sale desemna depozitarul memoriei, el fiind marturie pentru trecutul Frantei si sustinand
conceptul de suprapunere intre ideea nationala si ideea existentei unui patrimoniu cultural.
Incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea, legat de evenimentele Revolutiei Franceze
de la 1789, miscarea impotriva regalitatii, anticlericala, are consecinte asupra Patrimoniului.

Astfel perioada Revolutiei trateaza Patrimoniul prin doua tipuri de masuri, ambele
daunatoare acestuia. Prima o reprezinta distrugerea constructiilor regalitatii, nobilimii si bisericii,
pentru a sublinia eradicarea regimului totalitar iar cladirile care au scapat de demolare au fost
nationalizate.
Termenul de Patrimoniu devine sinonim si simbol al libertatii, iar Patrimoniul national
va insoti toate statele ce isi vor desavarsi procesul de eliberare si unificare nationala.
In anul 1790 ia nastere Comisia Monumentelorfiind primul organism de gestiune al
Patrimoniului, dar este dizolvata in 1793 facandu-se vinovata de incivism, fiind inlocuita de
Comisia Temporara a Artelor, care reuseste sa salveze capodopere ale Patrimoniului francez.
Pentru a se putea realiza reguli de gestiune a aparut nevoia intocmirii inventarului mostenirii.
Astfel monumentele vor fi clasate si se va stabili regimul juridic si administrativ al acestora.
Aceasta perioada de inventariere si clasare cuprinsa intre 1796 si 1830 este responsabila
cu inceperea recunoasterii valorii artistice a monumentelor trecutului in perioada care va urma,
incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea. Intre anii 1820 si 1960 se constituie un
interval cronologic in care apar primele doctrine de restaurare.
In spiritul acestor doctrine restauratoare apar in aceeasi perioada doua demersuri teoretice
antagonice, Doctrina interventionista a unitatii de stil si Doctrina Antiinterventionista. Prima
doctrina este formulata de francezul Eugene Emmanuel Viollet le Duc si introduce practica
restaurarii in spirit modern in analiza constructiilor si folosirea materialelor. Desi era un
sustinator al idee de conservare, el a fost adeptul intervenirii intr-un mod creator, chiar agresiv in
vederea reconditionarii. Prin practica sa E. E. Viollet le Duc compromite statutul de monument
istoric, chiar si notiunea de restaurare, deoarece lucrarile asupra caroro el intervine isi pierd din
autenticitate, caracteristica esentiala pentru un monument istoric. Doctrina Antiinterventionista
apare in Anglia si este formulata de John Ruskin. El este primul teoretician care a extins
conceptul de monument istoric de la o singura cladire pana la ansamblurile urbane. Orasul
constituie in sine un monument. In opina lui Ruskin distrugerea oraselor preindustriale
reprezinta un sacrilegiu si este de parere ca salvarea monumentelor se face prin interventii
invizibile. (The seven lamps of architecture-John Ruskin, 1849.)
Este lesne de inteles ca in Europa, care se afla in plina dezvoltare prin Revolutia
Industriala, doctrina enuntata de Viollet le Duc a avut mai mult succes. In ultimul sfert al
secolului al XIX-lea cele doua doctrine sunt zdruncinate de demersul lui Camillo Boito (18361914), demers superior celor doua enuntate mai sus prin sintetizarea elementelor principale, prin
crearea unui echilibru.

FORMAREA SI DEFINIREA NOTIUNII DE PATRIMONIU

Pana in secolul XX, datorita procesului complex de formare a constiintei colective


privind identitatea orasului, a unui tesut urban, orasul istoric era privit ca o aglomerare de
monumente, creatii individuale situate oarecum independent fata de context.
Inainte de cele doua razboaie mondiale, monumentele arhitecturale istorice erau putine la
numar, cuprinzand in primul rand edificii religioase din Evul Mediu, ruine din antichitate si
cateva castele.
In ceea ce priveste notiunea de monument istoric, marele istoric de arta vienez Alois Riegl
(1858-1905) a avut o contributie majora in privinta atitudinilor si conduitelor legate de aceaste
notiune. Acesta formuleaza diferntierea clara intre monument si monument istoric si totodata
stabileste doua categorii de valori ale monumentului, cea de rememorare si cea de
contemporaneitate.
Teoriile lui Camillo Boito vor fi perfectionate de catre Gustavo Giovannoni (1873-1947),
care are o contributie foarte importanta in definirea termenului de patrimoniu urban. Acesta
mentioneaza in lucrarea sa Vecchie citta ed edilizia nuova aparuta in 1932 stransa relatie,
simbioza intre orasul istoric si monumente, transferand valoarea istorica la intregul tesut, orasul
vechi devenind el insusi un monument istoric in sine.
Abordarea lui Giovannoni este mult mai conplexa decat a predecesorilor sai, el
intelegand pentru prima data dinamica tesutului urban. Pentru el orasul reprezinta un monument,
dar in acelasi timp si un tesut viu care evolueaza in permanenta.
in gestiunea acestei dinamici conflictuale, Giovannoni recunoaste si confera tesutului
urban vechi, valoare de actualitate pe care Ruskin si Morris le-o desemnasera, fara a
ajunge sa se instaleze in istoricitate: locuitorul si locuinta sa sunt plasati in punctul focal
de unde porneste privirea spre viitor din Vecchie citta ed edilizia nuova
(Francoise Choay, Alegoria patrimoniului)
Giovannoni face si o inventariere, o clasara a monumentelor istorice, astfel el imparte
patrimoniul urban in doua categorii: opere majore si opere modeste, asa zisa arhitectura minora.
Operele majore reprezinta constructii sau ansambluri de constructii prestigioase ale arhitecturii
savante, iar cele modeste sunt constructiile ce formeaza arhitectura cotidianului, destinata in
mare parte locuirii, putand fi si vernaculara.
Termenul de patrimoniu urban se afla in stransa legatura cu termenul de urbanism.
Urbanismul, disciplina relativ nou formata, pune un accent tot mai mare pe sistematizarea
spatiilor, functiunii si pierde treptat din vedere valoarea istorica a unui oras, ajungand sa propuna
interventii radicale fara a tine cont de contextul istoric existent, situatie binecunoscuta in intreaga
lume in ziua de astazi.

DOCUMENTE INTERNATIONALE CU CARACTER NORMATIV


Aceste documente constituie cadrul normativ privind interventiile contemporane intr-un
cadru istoric sau zona istorica. De aici deriva cadrul legislativ specific fiecarei tari in parte.
Prima conferinta internationala cu privire la monumentele istorice are loc in anul 1931, la
Atena si este prilejuita cu incheierea lucrarilor de anastiloza la Acropola Atenei, efectuate de
inginerul Nicolaos Balanos.
Dupa doi ani Congresul International de Arhitectura Moderna elaboreaza Carta de la
Atena. Aici se pune in discutie problema echilibrului intre dezvoltare si conservare (zonele care
trebuie protejate) si promoveaza o conceptie statica asupra conservarii patrimoniului.
Carta de la Atena este primul document cu caracter normativ in domeniul restaurarii. Aici
se defineste monumentul istoric si se afirma principiul protectiei patrimoniului, iar capitolul
Patrimoniul Istoric al Oraselor afirma nevoia protejarii atat a monumentelor izolate cat si
ansamblurilor si apare ideea conservarii nu doar a monumentului ci si a ambientului in care
acesta se afla.
Respectul pentru monument trebuie insotit de acela pentru ambientul sau , prin refuzul
alterarii acestuia, prin efecte de masa, culoare sau stil ce ar putea conduce la subordonarea
monumentului cadrului nou construit.
Carta de la Atena; CIAM 1931; Norme propuse 6;
Carta de la Atena propune urmatoarele principi:
-Recomanda o actiune continua de ingrijire a monumentelor pentru evitarea restaurarilor.
-Atunci cand restaurarea in totto este de neevitat, este recomandata pastrarea influientelor tuturor
perioadelor istorice si stilistice.
-Recunoaste proeminenta dreptului comunitatii in fata dreptului privat asupra conservarii
monumentelor istorice.
-Releva rolul compensarii restrangerii dreptului de proprietate atunci cand acesta se refera la un
monument istoric.
-Folosirea anastilozei cu marcarea evidenta a completarilot.
-Respectarea caracterului ambientului monumentelor istorice n lucrrile din apropierea acestora
(construcii noi, reclame, structuri edilitare sau plantaii).

-Recomanda folosirea tehnicii moderne de consolidare (betonul armat, n special) avnd grija de
pastrarea elementelor originale decorative i datatoare de caracter.
-Recomanda cooperarea ntre restauratori si cercetatorii stiintifici implicati n metode fizice,
chimice sau biologice de conservare, urmare a cresterii gradului de deteriorare a monumentelor
datorate factorilor de microclimat ostili.
-Intarirea cooperarii internationale n domeniul protectiei monumentelor ca bunuri ale intregii
omeniri.
-Cresterea rolului educatiei publicului n domeniul protectiei monumentelor.
-Recomanda intocmirea n fiecare tara a unor inventare complete ale patrimoniului.

In perioada 25-31 mai 1964, la Venetia este adoptata Carta de la Venetia la cel de-al
doilea Congres International al arhitectilor si tehnicienilor monumentelor istorice.
Documentul expune principii contemporane ale conservarii si restaurarii monumentelor
istorice. Referitor la problematica lucrarii de diploma Articolul 2 enunta principiul referitor la
interventiile intr-un cadru vechi. Nici o constructie noua care ar altera relatiile de masa si
culoare nu trebuie permisa. Acest principui conduce la instituirea zonelor de protectie si la
obligativitatea obtinerii unui aviz emis de o institutie competenta pentru orice interventie in
cadrul acestora.
Documentul cuprinde 16 Articole care stau la baza lucrarilor de restaurare si conservare
si din ziua de azi.
In urmatorii ani au avut loc diverse completari doctrinare. Una dintre acestea fiind Carta
oraselor istorice da la Tolede din 1987 si Washington 1987. Aceste completari se refera la orase,
centre sau cartiere istorice impreuna cu ambientul lor natural si artificial. Sunt enuntate principii
si obiective care au ca scop conservarea zonelor istorice. Se stabilesc calitatile care trebuie
conservate, calitati care include caracterul istoric al orasului sau zonei urbane.
Important pentru solutionarea problemei ridicate de lucrarea de diploma este Articolul 10
din Carta de la Washington adoptata in octombrie 1987, care face referire la interventiile
contemporane in astfel de situri. Astfel se prevede ca atunci cand este necesara construirea unei
cladiri noi sau de a le adapta pe cele existente, specificul zonei trebuie respectat,in special in
termeni de scara si de lot. Intriducerea elementelor contemporane in armonie cu vecinatatile nu
trebuie descurajata din moment ce acest lucru poate constribui la imbogatirea spatiului.

SISTEMUL LEGISLATIV DIN ROMANIA

In Romania primele manifestari ale unui interes oficial pentru monumentele istorice
apare prima data in 1874, dar abia in 1892 se infiinteaza dupa modelul francez Comisia
Monumentelor Istorice, care eleboreaza si prima lege in acest sens.
Comisia, de-a lungul existentei sale are meritul de a impune perceptia
conservationismului din Romania pana in momentul desfiintarii ei in 1948. In perioada
urmatoare continua lucrarile teoretice si practice de mare anvergura incepute in prima jumatate a
secolului XX. Cincinat Sfintescu si Gheorghe Curinschi Vorona sunt doar doi dintre specialistii
in domeniu, care au sustinut dezvoltarea in domeniul conservarii patrimoniului.
Dar toata truda organismelor insarcinate cu protectia patrimoniului este zdruncinata de
dogmele impuse de comunism in anii 80, iar ideologia socialista ajunge sa produca distrugeri
importante si iremediabile.
Cadrul legislativ in domeniul conservarii patrimoniului din Romania este relativ nou in
comparatie cu alte tari Europene si dateaza de dupa Revolutia din 1989. Cu toate acestea in
legislatie se gasesc articole constituite in baza documentelor cu caracter normativ precedente
rezultate in urma evolutiei istorice a perceptiei patrimoniului si metodelor de protejare initiate in
a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Cadrul legislativ general al protejarii patrimoniului arhitectural si urbanistic este dat in
principal de prevederile urmatoarelor acte:
-Constitutia Romaniei (regimul exercitarii dreptului de proprietare, regimul proprietatii,
identitatea si dreptul la cultura)
-Codul Penal (pedepsirea distrugerii bunurilor culturale, art. 217 si art. 360).
-Legea nr.215/2001 , legea administratiei publice locale (atributiile in domeniul protejarii
patrimoniului).
-Legea 50/1991 privind autorizarea executarii constructiilor i unele masuri pentru realizarea
locuintelor, obligativitatea emiterii de avize si acorduri de la organele de specialitate pentru
lucrarile de interventie asupra monumentelor istorice si asupra imobilelor din zonele protejate.
-Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului.
-Legea nr. 5/2000 privind aprobarea PATN Zone preotejate.
-Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii.
-Legea nr. 114/1996 Legea locuintelor cu privire la inchirierea locuintelor, dezvoltarea
constructiei de locuinte, administrarea cladirilor de locuit.

-Ordonanta Guvernului nr.63/2001 privind infiintarea Inspectoratului de Stat in Constructii


I.S.C.
-Ordinul comun nr. 34/N/M.30/3422/4221 din 1995 al MLPAT, MapN, MI si SRI pentru
aprobarea precizarilor privind avizarea documentatiilor de urbanism si de amenajare a
teritoriului, precum si a documentatiilor tehnice pentru autorizatea executarii constructiilor.
-Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor.
-Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.
-Legea exproprierii pe cauza de utilitate publica. Posibilitatea exproprierii de imobile pentru
protejarea monumentelor istorice.
-Legea impozitelor si taxelor locale. Exceptie de plata a impozitului pe terenuri si cladiri, a
spatiilor cu destinatie necormeciala din monumentele istorice.
Cadrul normativ specific al protejarii patrimoniului arhitectural este constituit din acte
normative care acopera un spectru larg de situatii, de la reglementari organice pana la prescriptii
tehnice. Principalele acte normative in acest sens sunt:
-Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice.
-Ordinul nr. 2682 privind aprobarea normelor metodologice de clasare si evidenta a
monumentelor istorice si a Fisei minimale de evidenta a monumentelor istorice publicat in
Monitorul Oficial, ParteaI, nr. 448 din 24 iunie 2003.
-Legea de ratificare a Conventiei UNESCO privitoare la protectia patrimoniului cultural in caz
de conflict armat (Haga, 1954), a Conventiei UNESCO referitoare la mijloacele de interzicere a
transferului, importului si exportului ilicit de bunuri culturale (Paris 1970), a Conventiei
UNESCO referitoare la protectia patrimoniului cultural si natural mondial (Paris 1972);
-Legea privind ratificarea Conventiei pentru protectia patrimoniului arhitectural al Europei
(aderare la Conventia de la Granada a Consiliului Europei);
-Conventia europeana privind peisajul. Romania a ratificat conventia in 07/11/2002, care a intrat
in viguare la 01/03.2004, practic odata cu intrarea in viguare stabilita de consiliul Europei la
01/03/2004.

DESPRE INTERVENTIE IN SIT ISTORIC

Practica arhitecturala permite diferitelor etape din evolutia societatii sa-si lase amprenta
asupra cadrului urban. De-a lungul timpului inserarea unei noi construtii intr-un ansamblu cu
vechime era privita drept un lucru firesc, natural, ceva ce nu ridica semne de intrebare, iar
cladirile din epoci diferite si stiluri diferite, reuseau sa coexiste intr-un mod armonios, in lipsa
existentei unui cadru legislativ care sa ingradeasca sau sa conditioneze procesul de edificare din
aceste zone. In zilele noastre, odata cu dezvoltarea interesului pentru conservarea cladirilor
vechi, care sunt clasate drept monumente istorice, orice interventie de acesct gen este atent
supreveghetata, limitata, ridicand multe semne de intrebare.
Cauzele interventiei au fost aceleasi din totdeauna. Astfel o cladire (sau ansamblu de
cladiri) sau un spatiu public, care din diferite motive a fost abandonat (societatea si-a pierdut
interesul pentru acea zona), trebuie readus la viata, iar aici intervine arhitectul, care este
responsabil cu revitalizarea spatiului si integrarea lui in contextul locului si timpului.
Putem lua drept exemplu cazul orasului spaniol Murcia, care pentru dinamica si
revitalizarea zonei centrale ale orasului, arhitectul Jose Rafael Moneo propune construirea unei
cladiri de factura moderna anexate primariei intre anii 1991-1998. Aceasta se afla chiar in centrul
vechi al orasului, in Piata Cardenall Belluga langa catedrala din secolul al XVI-lea si Palatul
Episcopal ridicat in 1768.
Problema proiectului anexei Primariei din Murcia este obisnuita pentru o interventie in sit
istoric si a constituit-o crearea unui edificiu cu arhitectura moderna intr-un cadru vechi si
totodata construirea unei fatade care sa compuna un dialog cu piata. Proiectul contine un mixaj
de functiuni, birouri, magazine, cafenele, si spatii publice care se intind pe mai mult de jumatate
din sit.
O cladire noua intr-un tesut urban constituit nu trebuie sa-si imite vecinii, ci sa descopere
si sa accepte conditiile care fac sa primeze coerenta ansamblului asupra afirmarii individualitatii.
Interventia va incerca sa urmareasca legatura intre tipologia de tesut, tipologia cladirilor si modul
de viata.
In urma unei gresite sau incorecte identificari ale potentialului de dezvoltare a unei zone
prin solutia de a nu se interveni, se poate condamna la uitare zona respectiva ce se putea
revigora. Remodelarea spatiilor istorice se supune unui alt set de cerinte, vis a vis de
problematica redarii sau pastrarii unei imagini care sa imbrace o functie noua, necesara, impusa
de context.

TEORII DESPRE INTERVENTIE


Interventiile in sit istoric au mai multe cauze pe marginea carora am mai discutat pe
parcursul lucrarii, dar in general acestea reprezinta un set de actiuni, masuri care se iau in

privinta ameliorareii fondului construit istoric si adaptarea acestuia in conformitate cu cerintele


actuale.
In linii mari vom expune modul in care arhitectul Gheorghe Curinschi-Vorona, detaliaza
in lucrarea sa Centre istorice ale oraselor, gama de interventii posibile in situri istorice, in
special in situatia in care se doreste inserarea unui nou obiect arhitectural in cadrul unui cartier
istoric. Aceasta gama este structurata in mai multe sensuri, in mai multe directii.
Reconstruirea vechiului reprezinta o metoda istoricista. In cazul in care pe locul unde a
existat un fond construit valoros, disparut in momentul de fata, se doreste construirea unei noi
cladiri, care reprezinta o copie fidela a vechiului edificiu disparut (procesul de reconstruire),
conceptia contemporana considera acest procedeu drept unul depasit, pastisa fiind dur
contestata de numeroase organisme specializate si insarcinate cu protejarea patrimoniului
arhitectural si urbanistic (acesta nu va avea valoare comemoratoare sau istorica si lipsindu-i
elementele de autenticitate si originalitate).
Pastisa este considerata si situatia in care edificiul este reconstruit doar la nivelul
anvelopei, sau al fatadelor, iar interiorul fiind structurat intr-o maniera moderna, deci si acest este
nerecomandat.
Aceasta din urma situatie nu trebuie confundata cu reconversia, care conserva un edificiu
istoric al carui exterior reprezinta o marturie clara a perioadei istorice in care a fost construit si
prin schimbarea functiunii atribuite initial, interiorul sa capete un aspect modern.
Un alt caz il reprezinta situatia in care pe locul unde a existat un edificiu valoros din
punct de vedere arhitectural, sau istoric, se doreste construirea unei cladiri, al carei volum, in
linii mari si scara sa aminteasca de obiectul arhitectural disparut, fiind caracterizata de o
arhitectura moderna in cazul tratarii fatadelor si a planurilor si prin folosirea de mijloace de
constructie moderne. De mentionat ca aceastaarhitectura moderna este dictata de o serie de reguli
indicate de PUZ-ul zonei, spre exemplu de raportul de plin/gol al fatadei noului edificiu.
Aceasta metoda de construire este acceptata daca noua constructie nu va agresa nici prin
volumetrie si nici prin cromatica fatadelor, iar materialele si tehnicile de construire sunt cele
dictate de normele dictate de legislatia nationala si internationala in acest domeniu.
De la tratarea neutra sau moderna a noului edificiu construit pe locul in care candva se
afla un obiect de arhitectura valoros, se poate ajunge intr-o situatie extrema, in care noua
constructie, desi se afla intr-un sit protejat nu tine seama de arhitectura constructiei careia ii ia
locul, iar intre aceasta si mediul ambient apare un contrast puternic.
Dar atata timp cat aceasta interventie contrastanta nu este agresiva, adica din punct de
vedere urbanistic este corecta si nu determina anularea sau diminuarea calitatilor si valorilor
sitului istoric, profesorul Gh. Curinschi Vorona nu contrazice neaparat aceasta practica. Se

limiteaza in a-si spune opinia in legatura cu doua cladiri de la Venetia (cladirea BauerGrunwoldsi cea a societatii Italia Lloyd Triestino Adriatica) care dupa parerea sa creeaza
contraste nefavorabile cu mediul ambient.
(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)
Tot in lucrarea Centre istorice ale oraselor, Curinschi Vorona comenteaza posibilele
cazuri in care un obiect de arhitectura se poate insera in textura unui centru istoric, fara a implica
inlocuirea unei cladiri vechi si nici intentia de a construi peste amplasamentul unui fost
monument istoric, azi disparut. Astfel el indica urmatoarele tipuri de rezolvare arhitectural
urbanistica.
Un prim caz luat in calcul il reprezinta construirea unui volum nou, realizat in asemenea
maniera stilistica incat sa imite arhitectura cladirilor invecinate, ale ansamblului istoric, procedeu
de edificare dezaprobat de autor, datorita faptului ca aceste cladiri pot induce in eroare, existand
posibilitatea de a fi confundate cu monumente istorice veritabile.
(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)
Intradevar, in cazul prezentat mai sus, pentru a evita confuzia, inducerea in eroare prin
construirea unei cladiri folosind o arhitectura specifica altei perioade istorice si implicit a elimina
riscul sporit de a realiza o lucrare cu o valoare cel putin indoielnica, care determina efecte
defavorabile asupra sitului , se recomanda o interventie cu o arhitectura proprie momentului
construirii, avand trasaturi care o diferentiaza net de fondul construit existent (scara obiectului si
plastica sa nu copieze existentul). Acesta poate sa preia pe fatada, de exemplu, ritmul de plin/gol,
sau sa continuie/sugereze continuarea cornisei cladirilor invecinate. Un alt aspect important il
reprezinta tehnica de constructie. Aceasta trebuie sa adopte materiale diferite, care sa contureze
clar delimitarea dintre noua cladire construita si cele din jur.
Cladirea noua ca volum, ca scara si ca plastica, tinde sa se armonizeze cu celelalte
componente ale ansamblului (strada, piata)
(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)
Aceasta perspectiva asupra procesului de edificare intr-un sit istoric imi pare cea mai
favorabila, deoarece noua cladire nu reprezinta un element contrastant, ci se integreaza, devenind
complementara zonei existente si totodata contribuie la punerea in valoare a zonei respective.
In conditiile in care noul volum, prin scara si modul in care este tratat, stabileste o
imagine contrastanta prin alaturarea lui la fondul construit istoric, efectul rezultat este unul
riscant, care va da nastere multor dezbateri pro sau contra.
Pe langa destule insertii contrastante care pot servi drept exemplu negativ, practica
arhitecturala scoate la iveala si exemple favorabile in cadrul spatiului arhitectural romanesc si

anume Hotelul Aro din Brasov. Aici arhitectul Horia Creanga insereaza in tesutul medieval
brasovean, o constructie net diferita din punct de vedere al volumului, a scarii obiectului si
tratatii arhitecturale, dar care este privita unanim drept o interventie menita sa valorifice zona
respectiva.

Astfel concluzionam ca orice interventie intr-un sit istoric, indiferent de scara, de


elemente stilistice sau de tehnica folosita la construire, trebuie sa se realizeze cu o grija deosebita
pentru a elimina riscul de alterare a valorilor sitului istoric si din potriva, insertia respectiva
trebuie sa contribuie la evidentierea valorilor culturale, artistice si educationale ale cadrului
istoric.

NECESITATEA INTERVENTIEI
In principiu, obiectivul interventiei poate fi structurat pe trei directii principale de actiune
propuse de catre Donald Appleyard si reluate de arhitectul Sergiu Nistor in lucrarea sa de
doctorat intitulata Operatiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al zonelor si
centrelor istorice Prima directio o reprezinta operatiuni al caror obiect principal este
reabilitarea economica a centrului istoric, cea de-a doua, operatiuni in care reabilitarea sociala
a centrului istoric este primordiala si operatiunile conservationiste.
Sergiu Nistor Operatiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al
zonelor si centrelor istorice, pag 111
In cadrul oricarei situatii urbane exista spatii diferite intre ele. Acest fapt le confera
spatiilor particularitate, le scoate din anonimat, redand spatiului urban dinamicitatea.

Plecand de la premiza conform careia locul, spatiul este golit de semnificatii, de


simboluri, daca elementele din acel loc sunt dispersate, distruse, anulate, atuci acestea vor
conduce la fragmentarea spatiului care le integreaza. Aici intervine rolul arhitectului modern,
care are obligatia de a revaloriza spatiul, de a pune in lumina calitatile zonei respective prin
metodele dictate de practica arhitecturala, rezultand intregirea formei urbane.
Forma urbana se afla intr-o continua transformare, intr-o continua desavarsire. De la
primele sale cristalizari, ea trece prin serii intregi de transformari care, la un moment dat au
finalitate. Incepand cu acest punct de finalitate, de desavarsire, pot sa reinceapa procese noi de
transformare, transformare care se realizeaza sub presiunea diversilor factori care ii impun acest
lucru.
Diferentierea spatiala reprezinta principiul de baza care ne indreptateste sa intervenim cu
elemente de natura noua in cadrul unui spatiu urban de tip istoric, spatiu care a cunoscut
finalitatea, dar doar de moment, la sfarsitul secolului al XIX-lea sau in perioada interbelica,
deoarece chiar daca acel spatiu este desavarsit el trebuie adaptat la viata contemporana; desigur
prin respectarea regulilor de interventie pentru acea zona.
In primul rand, trebuie tinut cont de faptul ca spatiul sau obiectul de arhitectura asupra
caruia trebuie intervenit in scopul reabilitarii sale trebuie protejat. Un procedeu important de
conservare il reprezinta metoda selectiei topice, sau care mai este numita si legea evolutiei prin
selectie.
Ansamblu istoric este produsul unei astfel de selectii topice, deoarece forma in care ni se
releva el astazi este o rezultanta a proceselor care au survenit asupra sa in diverse etape istorice,
iar aceste procese au ca scop desavarsirea spatiului.
Luam spre exemple Piata San Marco din Venetia, care in forma sa actuala este o
rezultanta a procesului descris mai sus. Constructiile care compun piata nu apartin aceluiasi
moment istoric, dupa cum nu toate constructiile care s-au realizat pe parcursul timpului in acel
spatiu exista si astazi. Acest ansamblu s-a format in aproximativ 800 de ani prin alaturare
armonioasa de constructii cu stiluri diferite. Vincenzzo Scamozzi, Mauro Coducci, Antonio
Pizzo, Giovanni si Bartolomeo Buon sunt arhitectii ce intervin prin cladiri care poarta am prenta
proprie stilului fiecaruia. Practic in urma procesului de selectie topica s-a realizat acest
ansamblu, astazi recunoscut unanim pentru valorile sale.
Selectia topica este cea care ne indreptateste sa intervenim in ansamblurile istorice, cu
conditia de a-i reda unitate spatiului. Aceasta are loc numai in urma existentei unor goluri care
afecteaza in mod negativ spatiul sau in cazul inlocuirii unor cladiri fara valoare, parazitare, care
de asemenea nu participa la unitatea ansamblului, dimpotriva o elimina.

Procesul de demolare are de asemenea un rol important in realizarea unitatii spatiale intrun ansamblu istoric, deoarece cu timpul, pe langa constructiile cu o valoare incontestabila si-au
facut aparitia si cladiri parazitare, de o valoare discutabiala.
Motivele care determina interventia prin demolare sunt numeroase: inutilitatea,
invechirea, disfunctionalitatea, neadaptarea, incomodarea , lipsa de confort, dorinta de
modernizare, lipsa respunsurilor la noile cerinte, etc.
Demolarea s-a exercitat pe tot parcursul istoriei, iar modul in care aceasta s-a produs a
facut sa fie vazuta ca cealalta fata a construirii, drept opusul construirii, desi termenii a
demolasi a pastra sunt bine relationati si reprezinta parti esentiale ale procesului de edificare.
Relatia demolare-conservare. Demolarea este o practica la care recurge orice societate.
Este o forma de adaptare, de supravietuire, dar si de pastrare, de conservare deoarece punerea in
valoare a unui edificiu valoros si semnificativ pentru o anumita perioada istorica prin demolarea
constructiilor sale invecinate care se afla intr-o avansata stare de degradare (doar cladirile
nevalorease). Avem al indemana exemplele configuratiilor oraselor vechi in care locuitorii lor au
stiut sa continuie orasul generatiilor anterioare, prin inlocuirea unor straturi cu unele noi.

EFECTE REZULTATE. IMPACTUL INTERVENTIEI.


Arhitectura are puterea de a schimba societatea. O forma construita este o urma
permanenta in mediul inconjurator, de aceea este importanta analiza felului in care ea intra in
relatie si dialogheaza cu datele sitului si cu rezidentii ce il ocupa si activeaza, cu modul lor de
perceptie.
Astfel edificarea uniu nou obiect arhitectural influienteaza zona in care este implementat,
creeaza un impact puternic in fond aceasta este si motivatia unui demers in acest sens.
In functie de intentia arhitectului, experienta acestuia si nivelul studiului zonei respective,
noul obiect arhitectural inserat intra intr-o anumita relatie cu mediul, relatie care poate varia intre
neutralitate, indiferenta, complementaritate, sau contrast (agresiune).
Privitor la relatiile de neutralitate si indiferenta daca nu sunt percepute drept ostile sitului
in care se afla, dar si datorita calitatilor estetice, nu putem afirma ca sunt neaparat corecte,
deoarece ele nu isi indeplinesc rolul pentru care au fost concepute si anume de a valorifica zona.
Acestea doar inlocuiesc golul, nu neaparat il si umplu.
Principiul insertiei contemporane neutre este depasit () este de preferat o
insertie cu personalitate, cu o relatie corecta cu situl, care va intari valoarea
culturala a grupului .
Hanna Derer.

Complementaritatea pare a se constitui drept procedeul optim, chiar daca de cele mai
multe ori se realizeaza prin contrast. Acest concept de interventie, in contrast, implica o serie
de riscuri prin alterarea spatiului care urmeaza a fi revalorificat. Cand ai un spatiu gol si il
umpli, nu inseamna ca ai eliminat acel gol. Poti umple spatiul si crea mai mult gol decat ar fi
avut neconstruind deloc. (Daniel Libeskind).

INTERVENTIA IN SIT PROTEJAT IN BUCURESTI


Luand nastere intr-un moment prielnic, intr-un spatiu propice dezvoltarii, Bucurestiul
ajunge astazi o metropola plina de contradictii. Evolutia sa are loc prin acumulare de straturi
reprezentative pentru fiecare generatie. Inserarea de noi constructii in cadrul construit vechi era
una dintre cele mai frecvente cerinte adresate mediului arhitectural in prerioada timpurie de
inflorire a orasului. In aceaste perioada de inceput nu existau reguli sau constrangeri, notiuni de
relatie intre vechi si nou, ci doar dorinta de acumulare, de dezvoltare a intregului.
In Bucurestiul actual problematica interventiilor in spatii protejate este complexa. Istoria
tulbure a acestui oras a produs de-a lungul timpului transformari dezastroase si abateri majore de
la evolutia naturala a fondului construit. Perioada comunista prin interventiile aberante si
megalomanice a curmat dezvoltarea fireasca si a produs efecte negative majore.
Chiar daca in ziua de azi avem numeroase legi, reguli, supraveghere atenta, punere sub
control a interventiilor in situri protejate, totusi nu trebuie neglijata natura umana, deoarece
cladirile sunt concepute pentru a devervi nevoilor umane. O prea stricta limitare a modului de
edificare, duce la scaderea interesului pentru investitiile facute in zone protejate, deoarece ceea
ce urmareste in primul rand beneficiarul il reprezinta profitul.
Astfel, ideal este realizarea unui echilibru intre dezvoltarea economica, dar si protejarea
si conservarea arhitecturala a zonei respective.
Pentru a putea interveni este esential sa intelegem evolutia orasului pe parcursul istoriei,
sa cunoastem modul in care a aparut nevoia de a proteja aceste spatii.

CONTEXTUL EUROPEAN IN PRIVINTA INTERVENTIEI


Interventia in sit istoric protejat reprezinta o practica des intalnita in Europa de inceput
de secol XXI si are ca scop ameliorarea calitatii vietii, fapt ce implica si ameliorarea fondului
construit. Ca si extensie a termenului de insertie, este necesara aparitia in discursul nostru a
termenului de reabilitare.

Acest termen descrie la modul general orice interventie care are drept efect restabilirea
functionalitatii fondului construit existent si reintegrarea lui in viata sociala, prin adaptarea sa in
conformitate cu noile cerinte.
Astfel putem afirma ca reabilitarea nu reprezinta neaparat doar o interventie, o actiune in
sine, ci mai degraba o atitudine in raport cu patrimoniul. Reabilitarea trebuie sa reprezinte o
interventie minima asupra unui obiect arhitectural istoric si este necesara pentru a-l pune in
valoare, pentru a-i restabili prestigiul stirbit odata cu trecerea timpului.
In Europa, fenomenul de reabilitare si interventia in centre istorice a cunoscut o
dezvoltare puternica in cea de-a doua jumatate a secolului XX, ca urmare a distrugerilor cauzate
de cele doua razboaie mondiale.
In aceasta perioada se urmareste eficientizarea economica maxima a fondului construit,
implicit si a fondului construit istoric, asupra caruia se intreprind actiuni menite reabilitarii sale:
restaurare, reconversie, etc. si acest lucru se datoreaza simplului fapt ca este mai usor si mai
ieftin sa se reconditioneze o cladire existenta decat sa se construiasca de la zero.
Concomitent cu aceasta perspectiva economica, creste atentia acordata monumentelor
istorice, prin extinderea de la protectia singulara, a unui singur obiect de arhitectura considerat
valoros, la intreaga lor relatie cu mediul ambient construit sau neconstruit.

TIPURI DE INTERVENTIE
Termenii care vor fi explicati si comentati in randurile care urmeaza (renovare,
reabilitare, conversie, etc.), teoretic apartin aceleiasi familii lexicale si fac referire la acea
practica arhitecturala prin care se reda o noua utilitate, prin diverse mijloace, dar prin pastrarea
unui echilibru intre gradul de interventie si conservarea caracterului istoric, expresiei si
personalitatii cladirii si/sau spatiului respectiv.
Renovarea - Ansamblu de lucrari tehnice, partiale sau generale, executate la un sistem
tehnic existent fara a-i schimba in esenta destinatia, pentru a-l ameliora din punct de vedere al
confortului, al folosirii, al igienei sau al esteticii.
Reabilitarea - reprezinta o actiune ce consta in lucrari de modificare ale interiorului si/sau
exteriorului unei cladiri existente, cu sau fara modificarea volumului acesteia, conformarea cu
norme de confort (izolare fonica, termica, echiparea cu ascensor, instlatii, sisteme de securitate,
etc. ).
Acest termen descrie la modul general orice interventie care are drept efect restabilirea
functionalitatii fondului construit existent si reintegrarea lui in viata sociala prin adaptarea sa in
conformitate cu noile cerinte.

In urma procesului de reabilitare anumite parti ale constructiei pot suferi modificari.
Aceasta este o actiune cu un caracter mai creator, mai interventionist in raport cu restaurarea, dar
mai limitata decat renovarea, care poate presupune chiar distrugerea anumitor parti, ca apoi
acestea sa fie construite intr-o maniera diferita.
Acest proces proces mai poate fi definit drept o procedura care vizeaza repunerea in
drepturi a unui obiect de patrimoniu arhitectural sau urbanistic, care mult timp a fost
desconsiderat.
Restructurare urbana reprezinta un ansamblu de lucrari ale caror finalitate consta in
reorganizarea sau reamenajarea unui amsamblu devenit neadaptat. In general, restructurarea
urbana se efectueaza printr-o succesiune de operatii locale, la scara de ansamblu, de cartier.
Revitalizarea actiunie ce consta in rezolvarea unor probleme aflate in zone urbane
sensibile, care se confrunta cu dificultati speciale. Presupune atragerea de activitati economice,
culturale, educationale, etc., constituirea unor dotari sociale de interes public precum si echiparea
edilitara corespunzatoare.
Reconstructia se refera la actiunea de a construi din nou, pe baze noi sau vechi, intr-o
maniera contemporana sau specifica vremii construirii initiale a obiectului de arhitectura ce se
doreste reedificat.
Conversia reprezinta schimbarea funciunii in cazul unei constructii existente, in vederea
adoptarii acesteia la nevoile societatii actuale, pastrand vechea carcasa spatiala. Introducerea
unei noi functiuni intr-o cladire veche.
Desi conversia se plaseaza intr-o zona conceptuala controversata, datorita rezultatelor
neobisnuite (fabrici si hangare care devin muzee, biserici sunt transformate in restaurante sau in
locuinte), numeroase procese de conversia considerate un succes ne arata ca formele si
materialele utilizate in trecut sunt valabile si astazi in conditiile in care sunt adaptate
corespunzator functiunilor din prezent.
Restaurarea urbanistica este definita de Gh. Curinschi Vorona drept fiind disciplina de
granita intre restaurarea monumentelor si sistematizare, ramura a stiintei restaurarilor si caz
particular al renovarii urbane, atunci cand obiect al acesteia devin centre, cartiere sau orase
istorice si a aparut ca un raspuns, o atitudine a omenirii in fata distrugerilor aduse patrimoniului
istoric de cele doua razboaie mondiale.
Curinschi Vorona, Gheorghe Restaurare Urbanistica, Arhitectura, nr 4, 1976, pag 10-12.

BIBLIOGRAFIE
1) Cantacuzinino, Serban, Re-architecture: old buildings, new uses, New York, Abbeville
Press, 1989.
2) Choay, Francoise, Alegoria patrimoniului, Bucuresti, Simetria, 1998.
3) Curinschi-Vorona, Gheorghe, Centre istorice ale oraselor, Bucuresti, Editura Tehnica, 1967.
4) Curinschi-Vorona, Gheorghe, Raportul dintre vechi si nou. Tema majora a arhitecturii
contemporane, Bucuresti, Arhitectura, nr. 4/1976.
5) Merlin, Pierre / Choay, Francoise, Dictionnaire de lurbanism et de lamenagement de
territoire
5) Curinschi-Vorona, Gheorghe Arhitectura Urbanism Restaurare, Bucuresti, Editura Tehnica.
6) Nistor, Sergiu,Protectia si conservarea monumentelor istorice- note curs, Bucuresti,
U.A.U.I.M.
6) Simons Henri, Recommandations pour les projets darchitecture dans le centre historique,
Bruxelles, 1999.