Sunteți pe pagina 1din 15

Curs 1

1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINITIA MEDICINEI LEGALE

Pornind de la necesitatea respectării conceptului de dreptate, având in


vedere ca „nimic nu face pe om mai râu decât nedreptatea” (Topîrceanu) si ca
„destinul lui s-a născut odată cu nevoia de justiţie si de respect individual”
(Hamburger), a apărut si s-a dezvoltat „vocaţia valorificării condiţiei umane cu
ajutorul ştiinţei” (Scripcaru-Terbancea) si anume: medicina legala.
Numita si medicina judiciara, aceasta disciplina preocupata de realitatea
faptica obiectiva oferă posibilitatea unui veritabil „dialog in serviciul
adevărului” (P. H. Muller).
„Medicina legala ar putea fi definita ca: disciplina medicala de sinteza,
situata la graniţa dintre ştiinţele medico – biologice (in general concrete) si cele
socio-juridice (de regula abstracte), ce are drept scop sprijinirea competenta a
justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare
(anumite) precizări cu caracter bio-medical” (aprecieri făcute de Dr. în ştiinţe
medicale Valentin Iftenie în Medicina Legală pentru facultăţile de Drept – Ed.
Stiinţe Medicale).
Prof. vasile Astărăstoaie şi Prof. Ghe. Scripcaru în Medicina Legală
pentru Jurişti, Ed. Polirom 2005 definesc:
Medicina legală este ştiinţa medicală ce îşi pune cunoştinţele în slujba
dreptului şi, prin drept, în slujba ordinii sociale.
„Medicina legală a evoluat, în decursul timpului, în raport cu două
fenomene:
a) In raport cu evoluţia dreptului, reflectată prin trecerea, de exemplu, de
la ordalii şi probe formale către probe ştiinţifice. Dacă în perioada probelor
formale din Evul Mediu probele erau tarifate prin lege în ceea ce priveşte
valoarea lor (de exemplu, recunoaşterea faptei era considerată regina probei şi
pentru a o obţine se recurgea la tortură, motiv pentru care E. Ferri aprecia că
rezistenţa individului la recunoaştere depindea de rezistenţa lui fizică), o data cu
principiile de drept elaborate de C. Beccaria (de altfel, prevăzute încă în dreptul
canonic, când Sf. Pavel spunea că „unde nu e lege, nu este nici încălcare de
lege”, şi în dreptul roman, unde se stipula ca acolo unde nu există lege, nu există
nici pedeapsă), se dă juristului libertatea de a evalua valoarea probelor în raport
cu forţa lor probantă, astfel că, astăzi, apelul la probe, inclusiv ştiinţifice, este
neîngrădit prin lege, totul trebuind să conducă la formarea convingerii intime în
luarea unei decizii judiciare. In acest cadru juridic, proba medico-legală a fost
din ce în ce mai intens solicitată, încât, în prezent, s-a ajuns la constatarea
silogistică potrivit căreia:
1
- justiţia se bazează pe adevăr;
- proba cu coeficientul maxim de adevăr este proba ştiinţifică, deci justiţia
se bazează pe probe ştiinţifice.
Probele ştiinţifice garantează aşadar la maximum adevărul judiciar, de
unde şi apelul nelimitat la acest tip de probe, mai ales în probleme judiciare
privind viaţa şi sănătatea omului, dar şi ori de câte ori omul devine subiect al
unui raport juridic.
b) In raport cu evoluţia ştiinţelor medicale şi a descoperirilor din medicină
care au mers, de exemplu, de la simpla constatare a unei plăgi ca fiind mortală
(dintre cele 22 de plăgi de pe corpul lui Cezar s-a spus că doar una era letală, cea
dintre coastele 1 – 2) până la identificarea absolută a unei persoane prin
stabilirea codului său genetic (amprenta genetică).
Precizia ştiinţifică se extinde astăzi la toate activităţile umane şi prin
excelenţă la justiţie, având în vedere gravitatea socială şi umană a deciziilor sale,
iar acest fapt cuprinde şi progresul ştiinţific în expertologia medico-legală ce
poate oferi probe de certitudine chiar şi prin determinarea dozei elementului
toxic într-un fir de par, a alcoolemiei într-o picătură de sânge, a sexului într-un
rest tisular etc.
In acest proces evolutiv, logica cercetării ştiinţifice (epistemologia)
transformă expertologia medico-legală într-o ştiinţă a adevărului.
Medicina legală trebuie astfel să dovedească ştiinţific orice afirmaţie
(numai criteriologia disciplinează înclinaţia firească de a stabili un lucru pe bază
de intuiţie şi fler), astfel ca valoarea de adevăr a unei aserţiuni să fie
incontestabilă. Din acest punct de vedere nu există experţi celebri sau slabi, ci
experţi care argumentează ştiinţific sau care nu argumentează.
Efortul epistemologic al expertologiei medico-legale este acela de a face
concordante constatările sale ştiinţifice cu modul cum s-a petrecut un lucru, prin
paradigma clasică a lui adequatio rei intellectus (a adecvării intelectului, adică a
raţionamentelor noastre ştiinţifice, la realitatea lucrului petrecut). Pentru aceasta,
ea epuizează criteriile ştiinţifice ce pot dovedi un fapt oarecare. De exemplu,
acuza întreruperii cursului sarcinii printr-un traumatism devine certă dacă se
întrunesc următoarele criterii: existenţa sarcinii, existenţa avortului, realitatea
traumatismului, intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu şi filiaţia de
simptome între lovire şi avort. Tot astfel, în faţa oricărui fapt antisocial nu
trebuie eludat nici unul dintre itemii lui Mărio Bunge, dacă dorim să stabilim
realitatea faptului petrecut. De exemplu, într-o moarte violentă, pentru a face
„cadavrul să vorbească” nu vom pierde din vedere să ne întrebăm ce s-a
întâmplat (prin ce mecanism), cum s-a produs (prin ce obiect), când s-a produs
(data morţii), de ce s-a produs (motivaţia actului), unde s-a produs (evaluarea
eventualelor reacţii supravitale), de către cine s-a produs (autorul faptei) şi,
uneori, şi cine a suferit efectele acestei fapte (identificarea victimei).
In esenţă, proba medico-legală este una ştiinţifică, în majoritatea
cazurilor, de certă concludentă şi pertinenţă dacă:
- sunt utilizate toate mijloacele adecvate scopului(obiectivului expertizei);
- este efectuată în timp util;
2
- concluzia este demonstrată, nu afirmată;
- concluzia este verificată în raport cu circumstanţele faptei analizate;
- s-a ţinut cont de eroarea aleatorie a instrumentelor utilizate în culegerea
datelor;
- s-a dat dovadă de prudenţă atunci când faptele medicale sunt
interpretabile (nu permit afirmaţii certe) sau când ştiinţa nu dispune de o
explicaţie a fenomenului.
In ceea ce priveşte bazele juridice ale expertizei medico-legale, acestea
sunt incluse în Codul de procedură penală şi în Ordonanţa 1/2000 de organizare
a activităţii medico-legale. Constatările şi expertizele medico-legale sunt
mijloace de probă ce permit:
- constatarea unui fapt;
- identificarea unui autor;
- cunoaşterea împrejurărilor unei cauze penale.”
(bibliografie – Gheorghe Scripcaru, Vasile Astarastoae, Calin Scripcaru – Medicina Legala
pentru Jurisri ed. Polirom 2005)

1.2. OBIECTUL MEDICINEI LEGALE

Deoarece in medicina legala „orice diagnostic devine un verdict”


(Scripcaru-Terbancea), se poate afirma ca obiectul medicinei legale se
concretizează in lupta pentru aflarea adevărului – „care nu este întotdeauna
frumos, după cum frumosul nu este întotdeauna adevărat” – tehnic sau ştiinţific,
prin aplicarea atât a noţiunilor specifice medico-legale, cat si a celor generale,
medico-biologice, in cadrul unei activităţi complexe numita generic
expertologie.
In ceea ce priveşte domeniul de activitate al medicinei legale, schematic
se poate vorbi de:
• Tanatologia medico-legala sau patologia medico-legala morfologica
(morfologia medico-legala), care studiază aspectele legate de moarte (felul
morţii, cauzele morţii, semnele morţii etc.); preocuparea esenţiala a acestui
sector este centrata pe examinarea (externa si interna) a cadavrului;
• Clinica medico legala sau patologia medico-legala, clinica ce are ca obiect
de studiu persoana (omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acestuia, in
scopul probării unor violente exercitate asupra sa (examinarea medico-legale
traumatologica), al stabilirii stării psihice (expertiza medico-legala psihiatrica) a
posibilităţii executării pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legala
pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei din motive medicale) etc.;
• Deontologie medicala – acea parte a medicinei-legale care se ocupa cu
îndatoririle corpului medical, cu raporturile medicilor intre ei, fata de
societate, justiţie si fata de pacienţi.

3
1.3. ORGANIZAREA RETELEI DE MEDICINA LEGALA
DIN ROMANIA

Activitatea de medicina legala din România se desfăşoară in conformitate


cu prevederile Legii 459/2001, privind organizarea activităţii si funcţionarea
instituţiilor de medicina legala, publicata de Monitorul oficial nr.
418/27.07.2001.
Din reglementările legii se desprind următoarele elemente ce
caracterizează activitatea practica de medicina legala:
 activitatea de medicina legala se realizează de către medicii legişti
încadraţi in instituţiile de medicina legala;
 activitatea de medicina legala se desfăşoară cu respectarea principiului
teritorialităţii si al competentei;
 activitatea de medicina legala este coordonata de:
- din punct de vedere administrativ de Ministerul Sănătăţii;
- sub raport ştiinţific si metodologic de M.S.F. si de Consiliul
Superior de Medicina Legala, cu sediul in Institutul Naţional de
Medicina Legala „Mina Minovici”.
Consiliul Superior de Medicina Legala este format din:

In România, reţeaua de medicina legala este organizata la nivel naţional si


are o structura piramidala, fiind compusa din următoarele nivele de competenta:

I. Institutul Naţional de Medicina Legala „Mina Minovici” Bucureşti


– unitate cu personalitate juridica în subordinea Ministerului Sănătăţii.

Activitatea de medicina legala este coordonata, sub raport ştiinţific si


metodologic, de Ministerul Sănătăţii si de Consiliul Superior de Medicina
4
Legala, cu sediul la Institutul de Medicina legala „Prof. Dr. Mina Minovici”
Bucureşti

Consiliul Superior de Medicina Legala are următoarea componenta:

a) directorii institutelor de medicina legala;

b) profesorii de medicina legala din tara;

c) seful comisiei de specialitate al Colegiului Medicilor din România;

d) 3 medici legişti din diferite servicii de medicina legala judeţene, numiţi


prin ordin al ministrului sănătăţii;

e) preşedintele comisiei de specialitate a Ministerului Sănătăţii;

f) un reprezentant al Ministerului Sănătăţii, numit prin ordin al ministrului


sănătăţii;

g) un reprezentant al Ministerului Justiţiei, numit prin ordin al ministrului


justiţiei;

h) un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului


justiţiei;

i) un reprezentant al Ministerului de Interne, numit prin ordin al


ministrului de interne.

Directorul General al Institutului de Medicina Legala „Prof. Dr. Mina


Minovici” este, de drept, preşedintele Consiliului Superior de Medicina Legala.
În caz de indisponibilitate, el poate fi înlocuit de unul din directorii institutelor
de medicina legala, desemnat de preşedintele Consiliului superior de medicina
legala.

Directorul General al Institutului de Medicina Legala „Prof. Dr. Mina


Minovici” si directorii institutelor de medicina legala din centrele medicale
universitare sunt numiţi prin ordin al Ministrului Sănătăţii.

Consiliul Superior de Medicina Legala are următoarele atribuţii:

a) coordonează activitatea de medicina legala, din punct de vedere


ştiinţific si metodologic, împreuna cu Ministerul Sănătăţii, în vederea asigurării
unei practici medico-legale unitare pe întreg teritoriul tarii;

b) studiază si interpretează anual, morbiditatea si mortalitatea medico-


legala, si informează despre aceasta Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei,
Ministerul Public si Ministerul de Interne;
5
c) iniţiază studii de criminologie si alte studii interdisciplinare de interes
social si medico-legal, la nivel naţional;

d) sprijină, prin mijloace specifice, activitatea medico-sanitara;

e) propune Ministerului Sănătăţii componenta nominala si modul de


funcţionare ale Comisiei superioare medico-legale si ale comisiilor de avizare si
control al actelor medico-legale;

f) adopta, în termen de 30 de zile de la data constituirii, regulamentul


propriu de organizare si funcţionare.

Consiliul Superior de Medicina Legala se întruneşte semestrial sau ori de


câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin o treime din
numărul membrilor săi.

Institutul Naţional de Medicina Legala „Mina Minovici” Bucureşti


colaborează cu Ministerul de Justiţie, Parchetul General si cu Ministerul de
Interne.

Instanţa ştiinţifica suprema este constituita de Comisia Superioara


Medico-legala (formata din membri de diferite specialităţi – medici legişti,
chirurgi, ortopezi, neurochirurgi, microbiologi etc.)

Comisia Superioara Medico-legala este compusa din următorii membrii


permanenţi:

a) directorul general al Institutului de Medicina Legala "Prof. Dr. Mina


Minovici" Bucureşti;

b) directorul adjunct medical al Institutului de Medicina Legala :Prof. Dr.


Mina Minovici” Bucureşti;

c) directorii institutelor de medicina legala din centrele medicale


universitare;

d) şefii disciplinelor de profil din facultăţile acreditate din cadrul centrelor


medicale universitare;

e) seful disciplinei de morfopatologie a Universitarii de Medicina „Carol


Davila” Bucureşti;

f) 2-4 medici primari legişti, cu experienţa în specialitate, desemnaţi de


directorul general al Institutului de Medicina Legala "Prof. Dr. Mina Minovici.

La lucrările Comisiei superioare pot fi cooptaţi, în funcţie de specificul


lucrărilor, profesori – şefi de disciplina, din diferite specialităţi medicale,
6
precum si specialişti din alte domenii ale ştiinţei, care pot contribui la lămurirea
problemelor a căror rezolvare o cere justiţia în diferite expertize medico-legale.

Directorul General al Institutului de Medicina Legala „Prof. Dr. Mina


Minovici” este Preşedintele Comisiei Superioare Medico-legale.

Comisia superioara medico-legala verifica si avizează, din punct de


vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte
medico-legale si se pronunţa asupra eventualelor concluzii contradictorii ale
expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-
legale.

În cazul in care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate,


Comisia superioara medico-legala recomanda refacerea totala sau parţiala a
lucrărilor la care se refera actele primite pentru verificare si avizare, formulând
propuneri in acest sens sau concluzii proprii.

II. Institute zonale de medicina legala

Sunt unităţi cu personalitate juridica în subordinea administrativa a


Ministerului Sănătăţii care îşi au sediul in centre medicale universitare Cluj, Iaşi,
Timişoara, Târgu-Mureş, Craiova.

Institutul de Medicina legala „Prof. Dr. Mina Minovici” Bucureşti,


precum si celelalte institute de medicina legala, în limitele competentei lor
teritoriale, au următoarele atribuţii principale:

a) controlează din punct de vedere ştiinţific si metodologic un anumit


număr de laboratoare judeţene;

b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penala, a instanţelor


judecătoreşti sau la cererea persoanelor interesate, expertize si constatări,
precum si alte lucrări cu caracter medico-legal;

c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire


penala sau instanţele judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente privind
acordarea asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare
expertize medico-legale psihiatrice;

d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile


de medicina legala judeţene, de organele de urmărire penala, de instanţele
judecătoreşti sau de persoanele interesate;

e) îndeplinesc, pentru judeţele în care îşi au sediul, respectiv pentru


municipiul Bucureşti, atribuţiile ce revin serviciilor de medicina legala judeţene
prevăzute în prezenta ordonanţa;

7
f) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale si pun la
dispoziţie învăţământului universitar si postuniversitar materiale documentare,
precum si alte mijloace necesare procesului de învăţământ;

g) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor


medico-legale din activitatea unitarilor sanitare, la cererea lor, cât si prin analiza
unor probleme constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;

h) propun Consiliului superior de medicina legala masuri corespunzătoare


în vederea asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în
domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul tarii;

i) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care


desfăşoară activităţi de îmbălsămare si alte servicii de estetica mortuara.

In cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale


universitare, precum si în cadrul Institutului de Medicina Legala „Prof. Dr. Mina
Minovici” funcţionează Comisii de avizare si control al actelor medico-legale.

Comisia de avizare si control al actelor medico-legale din cadrul


institutelor de medicina legala din centrele universitare este compusa din:

a) directorul institutului de medicina legala din centrul medical universitar


respectiv;

b) 2-4 medici primari legişti cu experienţa în specialitate, desemnaţi de


directorul institutului de medicina legala.

La lucrările Comisiei de avizare si control al actelor medico-legale pot fi


cooptaţi, în funcţie de specificul lucrărilor, profesori - şefi de disciplina, din
diferite specialităţi medicale.

Directorul institutului de medicina legala din centrul medical universitar


este preşedintele Comisiei de avizare si control al actelor medico-legale.

Componenta nominala si modul de funcţionare ale Comisiei superioare


medico-legale si ale comisiilor de avizare si control al actelor medico-legale se
aproba prin ordin al ministrului sănătăţii, la propunerea Consiliului superior de
medicina legala.

Comisiile de avizare si control al actelor medico-legale din cadrul


institutelor de medicina legala examinează si avizează:

a) actele de constatare sau de expertiza medico-legala, efectuate de


serviciile de medicina legala judeţene, în cazurile în care organele de urmărire
penala sau instanţele judecătoreşti considera necesara avizarea;

8
b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judeţene
înainte de a fi transmise organelor de urmărire penala sau instanţelor
judecătoreşti.

III. Servicii medico-legale judeţene

Funcţionează in oraşele reşedinţa de judeţ fiind subordonate, din punct de


vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publica.

Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale in


localităţile mai importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui
medic de alta specialitate ca medic legist delegat (temporar).

Serviciile de medicina legala judeţene au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează expertize si constatări medico-legale din dispoziţia


organelor de urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, precum si în
cazurile de deficiente în acordarea asistentei ori in cazurile in care, potrivit legii,
sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;

b) efectuează orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul în


care se apreciază ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina
legala;

c) efectuează, cu plata, examinări medico-legale, la cererea persoanelor


interesate, precum si orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intra
în competenta cabinetului de medicina legala;

d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intra în


competenta institutelor de medicina legala;

e) pun la dispoziţie catedrelor de medicina legala din universităţile de


medicina si farmacie, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de
deontologia medicala si de reglementările privind drepturile omului, materiale
documentare, cadavre, ţesuturi si alte produse biologice necesare procesului
didactic;

f) pun la dispoziţia Institutului de Medicina Legala „Prof. Dr. Mina


Minovici” si a institutelor de medicina legala materiale necesare pentru
cercetarea ştiinţifica;

g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistentei medicale din


unităţile sanitare, comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi
deficientele constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;

9
h) participa, la cererea instituţiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din
România, la lucrările comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie,
atunci când diagnosticul este incert, la clarificarea cauzelor care au provocat
vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau decesul bolnavilor.

IV. Cabinetele de medicina legala

Au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează orice expertiza si constatare medico-legala, din dispoziţia


organelor de urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce
intra în atribuţiile serviciilor de medicina legala;

b) asigura, cu plata, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea


persoanelor interesate;

c) asigura, cu plata, efectuarea altor lucrări medico-legale

In prezent exista 11 Cabinete medico-legale subordonate situate in


următoarele oraşe sau municipii nereşedinţa de judeţ: Lugoj, Câmpulung-Argeş,
Comăneşti, Făgăraş, Petroşani, Sighetul Marmaţiei, Mediaş, Câmpulung
Moldovenesc, Rădăuţi, Bârlad, Oneşti.

2. ELEMENTE DE CAUZALITATE IN
ACTIVITATEA PRACTICA MEDICO-LEGALA
2.1. GENERALITATI

Acest Capitol este deosebit de important pentru că îi face pe studenţi să


înţeleagă situaţiile şi numeroasele probleme cu care se vor confrunta pe
parcursul acestei discipline.
Citându-l pe Dr. Valentin Iftenie din manualul de Medicină Legală pentru
Facultatile de Drept, ed. Ştiinţelor Medicale, putem spune că:
„In activitatea practica medico-legala, cauzalitatea exprima relaţia dintre
un eveniment cu valoare de cauza si un eveniment cu valoare de efect, prin
raportare la cei patru esenţiali: victima , agresor, agent vulnerant si locul faptei.
I. Cauza = fenomen/complex de fenomene care precede si produce un alt
fenomen; in lipsa cauzei nu se poate produce efectul chiar daca condiţiile sau
circumstanţele sunt favorabile;
1. In funcţie de natura cauzelor se deosebesc cauze externe (exogene) si
cauze interne (endogene); in lumea vie factorii externi acţionează prin
intermediul celor interni, astfel încât cauzalitatea determinata de agenţii externi
ai organismului uman poate fi:

10
- 0% = imposibil – când factorii interni anulează acţiunea factorilor
externi;
- 100% = cert – când factorii interni sunt reduşi la zero de acţiunea
factorilor externi;
2. In funcţie de durata de timp a acţiunii: cauze permanente si cauze
episodice (temporare);
3. In funcţie de modul de acţiune:
- cauze univoce – care sunt necesare si suficiente realizării efectului;
- cauze neunivoce sau probabile care, la rândul lor, pot fi:
• previzibile;
• imprevizibile sau întâmplătoare.
4. In funcţie de nr. cauzelor:
- cauze unice, ce declanşează un lanţ monocauzal simplu;
- cauze multiple ce declanşează un lanţ complex, policauzal, in care
cauzele pot avea o acţiune:
• convergenta (pozitiva sau negativa)- cauze concuratoare, care se
potentează reciproc;
• divergenta, caz in care efectul este consecinţa cauzei mai puternica
si va fi influenţat de condiţii sau circumstanţe.
Cauza poate acţiona (după Bergsen, citat de V.T. Dragomirescu) prin:
- impulsiune, după modelul bilelor de biliard;
- declanşare, aşa cum scânteia aprinde praful de puşca generând explozia;
- desfăşurare, aşa cum se derulează o melodie după disc.

II. Condiţia = situaţia sau împrejurarea cu acţiune prelungita in timp,


cvasipermanenta de care depinde apariţia efectului.
Condiţia poate influenta atât acţiunea cauzei, in sens pozitiv (stimulator)
sau negativ (drenator), cat si efectul, dar nu poate genera efectul in lipsa cauzei.
a) In funcţie de origine se deosebesc:
- condiţii interne: vârsta, sexul, starea de ebrietate, anemia, diverse boli
preexistente (locale sau generale);
- condiţii externe (care de cele mai multe ori sunt confundate cu cauzele) :
factori de mediu, tratamentul medical aplicat etc.
b) In funcţie de modul in care pot influenta cauza, condiţiile pot fi:
- dominante;
- recesive;
- codominante;
c) In funcţie de intensitate:
- condiţii minime, fără de care efectul nu s-ar fi produs;
- condiţii suficiente;
- condiţii excesive, caz in care efectul este nu numai realizat dar si
întreţinut.
III. Circumstanţele = împrejurările sau conjuncturile cu acţiune
episodica, mai mult sau mai puţin prelungita in timp, care însoţesc un
fenomen/fapt/situaţie si care pot fi favorizate sau inhibitorii.
11
Din acţiunea cauzelor, condiţiilor si circumstanţelor se conturează efectul.
IV. Efectele (reprezentate in medicina legala in principal prin leziuni
traumatice decelate cu ocazia consultului persoanei sau a examinării cadavrului)
pot fi clasificate:
1. in funcţie de natura lor:
- efecte specifice;
- efecte nespecifice.
2. in funcţie de importanta:
- efecte principale;
- efecte secundare.
3. in funcţie de momentul apariţiei:
- efecte imediate;
- efecte tardive.
4. in funcţie de calitate:
- efecte pozitive;
- efecte negative.
5. in funcţie de număr si localizare:
- efecte unice;
- efecte multiple ce pot fi locale sau generale.

Pana in prezent au fost vehiculate 3 teorii care încearcă sa explice


cauzalitatea social-juridica prin prisma cauzalităţii biomedicale, si anume:
- teoria referitoare la „proxima cauza” – dintr-o pluralitate de cauze ce
concura la realizarea unui eveniment, cea mai apropiata este considerata cauza
evenimentului respectiv;
- teoria „echivalentei condiţiilor”: toate circumstanţele, evenimentele,
împrejurările etc. care sunt implicate in realizarea efectului sunt considerate
cauze echivalente;
- teoria „cauzalităţii adecvate”: nu pot fi considerate drept cauze decât
evenimentele care, in desfăşurarea naturala a faptelor, ar putea produce efectul
respectiv.
In medicina legala cauzalitatea presupune folosirea, de regula, a doua
noţiuni (de cele mai multe ori confundate intre ele de către jurişti, cat si de
medicii legişti): legătura de cauzalitate si raportul de cauzalitate.

2.2. LEGATURA DE CAUZALITATE

Este o noţiune ce exprima corelaţia (dependenta) dintre traumatism si


prejudiciul generat (leziune traumatica sau deces); cu alte cuvinte, defineşte
relaţia ce se poate stabili intre acţiunea traumatica si efectul (posttraumatic)
constatat.
Legătura de cauzalitate poate fi:
A. Directa sau primara:

12
• imediata/necondiţionata, calificata ca atare ori de cate ori intre
traumatism si efect nu se interpune nimic (exemplu: aplicarea unei lovituri cu
toporul in cap =>deces.
• mediata/condiţionata, ce se stabileşte atunci când intre traumatism si
consecinţele posttraumatice acţionează / se interpun factori preexistenţi cu rol
favorizant; in lipsa acestor factori preexistenţi elementul traumatic nu ar fi fost
suficient sa genereze efectul.
Rezulta 2 posibilităţi:
 factorii preexistenţi agravează efectele traumatismului (exemplu: o
plaga minora la un pacient hemofilic, urmata de sângerare masiva si deces sau
suprainfecţia unei plăgi minore la un pacient diabetic, urmata de asemenea de
deces);
 traumatismul agravează patologia preexistenta (exemplu: pacient cu
fractura in curs de consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un nou
traumatism, care generează o noua fractura, de aceasta data cu transectie
medulara urmata de paralizie).
B. Indirecta sau secundara
Se considera legătura de cauzalitate indirecta atunci când intre traumatism
si efect se interpune o complicaţie (exemplu: politraumatism rutier =>
spitalizare cu imobilizare in decubit dorsal => brenhopneumonie (cu decubit) =>
deces).
C. Conjugata sau complexa
Acest tip de legătura ar putea fi stabilit atunci când la realizarea efectului
participa atât patologia preexistenta cat si o complicaţie (apăruta posttraumatic)
a cârei etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat in ce măsura tine
de fondul patologic preexistent (spre exemplu diabet zaharat – in evoluţia căruia
o astfel de complicaţie era previzibila) sau de efectele traumatismului in sine.
In concluziile expertizărilor medico-legale este necesar sa se precizeze nu
numai daca exista sau nu legătura de cauzalitate intre traumatism si efectul
constatat, ci si tipul legăturii de cauzalitate respective, pentru a putea oferi
juristului posibilitatea gradării sancţiunii pe care o decide pentru fapta
agresorului in limitele stabilite de codul penal (astfel, spre exemplu, conform art.
174 C.p.: „uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de
ani”).
Legătura de cauzalitate trebuie stabilita indiferent daca efectele
traumatismului sunt locale, loco-regionale ori generale – fata de regiunea
interesata iniţial – sau daca aceste efecte s-au produs imediat sau după un anumit
interval de timp posttraumatic. Pentru a se putea afirma din punct de vedere
medico-legal existenta legăturii de cauzalitate este necesar:
- sa existe o continuitate in timp a tulburărilor morfo-functionale, o
înlănţuire simptomatologica, morfo-patologică si fizio-patologică obiectivabila,
neîntrerupta, intre traumatism si consecinţele lui, de la data traumatismului
incriminat la data examinării persoanei;
- sa existe concordanta de sediu intre traumatism si leziunea constatata
(spre exemplu mici echimoze la nivelul buzelor nu pot constitui argumentul
13
traumatic in etiologia unei fracturi a dinţilor laterali, deci se vor descrie leziuni
dento-alveolare limitate la un teritoriu inaccesibil acţiunii traumatice externe,
fără corespondent lezional aflat in imediata vecinătate);
- sa se poată exclude orice alta cauza posibila a leziunii respective;
- sa se interpreteze corect si obiectiv fondul patologic preexistent, pentru
a se putea face referiri ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Exista legătura de cauzalitate:
- ori de cate ori cauza generează direct efectul (imediat sau mediat);
- ori de acte ori cauza generează tardiv efectul (prin complicaţii)
- când cauza acţionează intr-un complex de condiţii;
- când efectul s-ar fi produs si datorita altor cauze;
- când efectul nu se produce fără existenta unor condiţii;
- când condiţiile modifica acţiunea cauzei producând efecte paradoxale
– disproporţionate.
Nu exista legătura de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate
fi interpretat ca o cauza, condiţie sau circumstanţa. Spre exemplu traumatism de
mica intensitate (obiectivat prin legături traumatice elementare: echimoze sau
excoriaţii puţin întinse in suprafaţa si de mici dimensiuni), la un bolnav de
cancer in ultima faza, cu decesul acestuia la câteva zile posttraumatic.

2.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate este o noţiune ce presupune compararea leziunilor


traumatice decelate si a obiectelor traumatice care le-au generat, pentru
ierarhizarea lor, deci se realizează o discriminare intre cauzele concuratoare
(asociate, de aceeaşi valoare sau adjuvante, neesenţiale); aceasta noţiune are
aplicabilitate in cazul existentei mai multor agresori, pentru a se putea stabili
prin prisma leziunilor traumatice produse victimei gravitatea faptei fiecăruia si
implicit sancţiunea juridica adecvata.
Astfel o plaga perforata a obrazului produsa cu un obiect dur de tip
înţepător conferă o anumita gravitate faptei agresorului, spre deosebire de
lovirea cu pumnul in regiunea mandibulara si fractura dubla de mandibula
consecutiva, de care este învinuit un alt agresor.
Deci, raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea
diferenţiata a faptelor mai multor agresori, in conformitate cu prevederile
codului penal, in funcţie de gravitatea leziunii posttraumatice a cărui
responsabilitate se atribuie fiecăruia in parte.
Am particularizat aceste aspecte ale cauzalităţii deoarece, in prezent,
confuzia celor doua noţiuni generează greutăţi atât in activitatea practica
medico-legala cat si in ceea ce priveşte interpretarea juridica.
Aceste considerente apreciez ca sunt de natura sa dea dreptate d-lui prof.
Univ. Dr. V.T. Dragomirescu, care propune noţiunea de determinism in locul
celei de proces cauzal (rezultat din analiza si inter-relaţia celor doua noţiuni), in
teoria practica medico-legala.”

14
(Elemente de cauzalitate în activitatea practică medico-legală expuse în Medicina Legală pentru
Facultătile de Drept, ed. Ştiinţe Medicale – Dr. Valentin Iftenie).

15