Sunteți pe pagina 1din 33

382 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

Dar, organizaţiile internaţionale au şi o personalitate juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Prin urmare, organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de drept internaţional. Din punct de vedere al dreptului intern, răspunderea juridică a organizaţiei internaţionale poate fi contractuală sau extracontractuală, în funcţie de actele sau faptele acesteia, care sunt sub incidenţa legislaţiei naţionale. Ca toate subiectele dreptului intern, organizaţiile internaţionale au obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au sediul, ori a statelor pe teritoriul cărora îşi desfă­ şoară activitatea, în caz contrar fiind supuse regulilor răspunderii juridice. Este adevărat că organizaţiile internaţionale beneficiază de imunitate de jurisdicţie, dar acest obstacol este numai unul procedural; chiar organizaţia poate renunţa la imunitatea sa sau poate soluţiona litigiul prin negociere sau prin orice alt mijloc convenit de părţi1. In ceea ce priveşte răspunderea organizaţiei internaţionale în dreptul internaţional public, în general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii internaţionale a statelor, cu precizarea că ele funcţionează pe princi­ piul specializării (persoană juridică funcţională). De aici rezultă că şi răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al faptelor organizaţiilor internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la deciziile pe care le iau în realizarea obiectivelor. Ca regulă, un stat nu răspunde pentru actele ilicite săvârşite pe teritoriul lor de către o organizaţie internaţională, dar prin acorduri se poate realiza un transfer de răspundere de la organizaţia internaţională la statul în cauză. Unele dificultăţi rezultă şi din faptul că organizaţia internaţională este, de fapt, alcătuită din state şi se pune problema dacă actul ilicit poate fi imputabil acestora. Rezolvarea poate fi oferită de statutul organizaţiei sau chiar de un alt instrument convenţional special adoptat pentru aceasta. Ca şi statele, organizaţiile internaţionale, fiind persoane morale, nu fac obiectul răspunderii penale, aplicându-se principiul societas delinquere non potest, ceea ce nu exclude răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit infracţiuni internaţionale.

Faptul

există

Secţiunea a 3-a Dreptul internaţional penal

»

şi

o răspundere

internaţională a persoanei

fizice

şi

aceasta este acceptată când persoana acţionează, fie în calitate de agent al statului, când decide sau execută acte care sunt calificate ca infracţiuni internaţionale, fie în calitate de particular, când săvârşeşte fapte incriminate de dreptul internaţional, nu înseamnă că persoana fizică ar fi subiect al dreptului

Dreptul internaţional penal

383

internaţional. Dacă persoanele fizice săvârşesc infracţiuni internaţionale, răspun­ derea penală a acestora este, de fapt, o consecinţă a răspunderii internaţionale a statelor. Prin urmare, persoanele fizice autoare ale infracţiunilor internaţionale sunt judecate în calitate de subiecte de drept intern, nu de drept internaţional. Aceasta este o consecinţă a angajamentelor asumate de state prin tratatele internaţionale, de a incrimina şi sancţiona autorii infracţiunilor internaţionale. De altfel, regula este sancţionarea de către instanţele naţionale, judecarea crimina­ lilor de către instanţe internaţionale fiind numai o excepţie.

Specificul

răspunderii

internaţionale

penale

a

persoanei

fizice

este

ilegalizarea se produce în dreptul internaţional public, iar incriminarea se realizează în ordinea juridică internă, prin legea naţională. în mod excepţional, persoanele fizice pot fi judecate de instanţe internaţionale. Existenţa infracţiunilor internaţionale presupune astfel existenţa răspun­ derii penale a persoanei fizice, instituţie importantă a dreptului internaţional public, normele acesteia constituindu-se într-o ramură distinctă - dreptul interna­ ţional penal.

§1.

Apariţia, definiţia, subiectele şi principiile dreptului interna­ ţional penal

Dreptul internaţional penal este rezultatul concepţiei mai noi, potrivit căreia nu numai statul răspunde pe plan internaţional, ci şi persoana fizică. Hugo Grotius (Hugo de Groot, 1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional public, afirma că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a acestor drepturi constituie o crimă1. în temeiul acestei considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă apare într-o formă embrionară. Esenţa acestei idei consta în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe cei care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor (ratio inter omnes gentes). Primele reguli convenţionale referitoare la răspunderea penală pentru crime internaţionale (crime de război şi crime contra umanităţii) le întâlnim în Tratatul de pace de la Versailles (1919). Importanţa prevederilor Tratatului de la Versailles este deosebită în dreptul internaţional public, pentru că apare pentru prima dată noţiunea de „crimă de război” şi, mai mult, pentru prima dată şeful unui stat era acuzat pentru crime de dreptul ginţilor. Semnificativ este faptul că la originea dreptului internaţional penal este plasat şi marele jurist şi diplomat român, Vespasian V.Pella care, prin opera sa,

1Ph. Malaurie - Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, 1997, p. 99.

384 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

precum şi prin întreaga sa activitate, pleda pentru o justiţie internaţională permanentă şi pentru definirea exactă şi clară a crimelor internaţionale'. în perioada interbelică s-au derulat mai multe programe privind răspun­ derea internaţională a statelor şi a persoanelor autori ai crimelor contra păcii, ajungându-se chiar la proiecte de codificare2. Nu poate fi vorba încă de o răspundere a statelor pentru crima de agresiune, dar încep să apară instrumente convenţionale care condamnă războiul ca instrument al politicii naţionale a statelor. în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, primul document care deschide calea reprimării crimelor de război a fo s t,,Declaraţia de la Saint James Palace”3 din 1942, care viza nu numai pedepsirea crimelor de război, ci şi orice acte de violenţă asupra populaţiei civile. De asemenea, d e c la ra ţia cu privire la atrocităţi”4, adoptată la Moscova în 1943, care stabilea judecarea şi pedepsirea militarilor germani vinovaţi de crime de război. Anul 1945 este aproape exploziv prin adoptarea unor documente care vizau pedepsirea criminalilor de război: Acordurile de la Yalta din 11 februarie; „Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către guvernele SUA, Regatului Unit şi URSS", fundamentată pe Acordurile de la Yalta; Acordurile de la Potsdam din 2 august; A co rd u l privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică" (Acordul de la Londra)5 din 8 august, în baza căruia a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Niimberg; „Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg”6, anexat la Acordul de la Londra. La acestea trebuie să adăugăm şi Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a Comandantului Suprem al Puterilor Aliate (generalul Mc.Arthur), prin care s-a creat Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.

1 Principalele sale opere sunt „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al

viitorului” (1926) şi „Războiul-crimă şi criminalii de război; reflecţii asupra justiţiei penale

internaţionale. Ce este şi ce ar trebui să fie?” (postum, 1946).

2 De exemplu, „Bazele discuţiei” elaborat de Comitetul pregătitor pentru codificarea

dreptului internaţional. Pentru detalii, I. Cloşcă; 1. Suceavă, Dreptul internaţional umanitar,

Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 470. 3 Declaraţia a fost semnată de guvernele statelor ocupate de Germania: Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Olanda şi Polonia.

4 Declaraţia a fost semnată de miniştrii de externe ai Chinei, Angliei, SUA şi URSS.

Textul declaraţiei, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, voi. 2, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976.

armate,

5

Textul

Acordului,

în

Dreptul

internaţional

umanitar

al

conflictelor

documente, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p.358.

Dreptul internaţional penal

385

După cel de-al doilea război mondial, preocupările pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime contra păcii, crime de război şi crime contra umanităţii au cunoscut o amploare deosebită. Ilegalizarea războiului de agresiune prin Carta ONU1, rezoluţiile Adunării Generale a ONU din 19462, care au confirmat princi­ piile de drept internaţional recunoscute în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg, şi din 19733 privind principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi de crime contra umanităţii, lucrările Comisiei de Drept Internaţional pentru elaborarea unui Cod al crimelor contra păcii şi umanităţii, încercările de definire a agresiunii4 duc la concluzia că în dreptul internaţional public s-a conturat precis o ramură distinctă - dreptul internaţional penal. Această concluzie este susţinută şi de alte finalităţi, precum adoptarea instru­ mentelor umanitare în 1949 şi 1977 la Geneva, instrumente care incriminează gravele încălcări ale dreptului umanitar (crimele de război), dar şi convenţii care stabilesc alte crime internaţionale. De asemenea, înfiinţarea unor instanţe penale internaţionale temporare pentru judecarea criminalilor din Iugoslavia sau Rwanda şi adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale Permanente prin Tratatul de la Roma din 17 iulie 1998 duc la aceeaşi concluzie. Apariţia dreptului internaţional penal ca ramură distinctă a dreptului internaţional public a fost determinată iniţial de necesitatea sancţionării crimina­ lilor de război, pentru ca apoi să evolueze şi spre incriminarea altor fapte din categoria infracţiunilor internaţionale.

Definiţia dreptului internaţional penal Una dintre cele mai vechi definiţii, formulată de Vespasian V. Pella, arată că dreptul internaţional penal este „totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de reprimare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare” şi că dreptul internaţional penal trebuie să aibă ca obiect „reglementarea modului de exercitare a reprimării acţiunilor ilicite care pot fi comise de state în raporturile

reciproce"5.

O altă definiţie este aceea potrivit căreia, dreptul internaţional reprezintă „ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale) stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitoare la represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional public”6.

1Art. 2 pct. 4.

2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3 (I) şi 95(1) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946.

3 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3074(XXVIII) din 3 decembrie 1973.

4 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314(XXIX) din 14 decembrie 1974.

5 V. V. Pella, La criminalite collective des Etats et le droit penal de l’avenir, ed. a Il-a,

Bucureşti, 1926, p. 168, apud I. Poenaru, O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Ed. Lumina, Bucureşti, 1993, p. 48.

6 Gr. Geamănu, op. cit., p. 536.

386 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

Dicţionarul de drept internaţional public defineşte dreptul internaţional penal ca „ansamblu de norme cu forţă obligatorie, stabilite şi acceptate de către state, prin care se definesc principiile şi modalităţile răspunderii penale şi repri­ marea infracţiunilor internaţionale săvârşite cu încălcarea dreptului interna­ ţional co n tem p o ra n . Subiectele dreptului internaţional penal Acestea sunt statele. Ele au creat dreptul internaţional penal şi sunt părţi la raporturile juridice reglementate de acesta, chiar dacă statelor nu li se pot aplica sancţiuni penale. Persoanele fizice, fie ca funcţionari ai statului, fie ca particulari, apar mai mult ca obiect al raporturilor penale internaţionale, decât ca subiect direct al lor2. Statele se obligă prin tratate să introducă în ordinea juridică internă normele pe baza cărora să tragă la răspundere penală pe autorii crimelor internaţionale şi, ca regulă, instanţele de judecată naţionale sunt competente să judece. Sancţionarea prin instanţe penale internaţionale reprezintă excepţia, chiar şi în reglementarea noului Statut al Curţii Penale Internaţionale {principiul complementarităţii). Rezultă că persoana fizică autoare a infracţiunilor interna­ ţionale are calitatea de subiect de drept în ordinea juridică internă şi numai în mod excepţional în cea internaţională. Dreptul internaţional nu creează obligaţii direct în sarcina persoanei fizice, ci prin intermediul statului care se angajează ratificând tratatele internaţionale. Principiile dreptului internaţional penal Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, consacrat în dreptul intern ca un principiu de bază al dreptului penal, reprezintă un principiu şi în dreptul internaţional penal. Potrivit acestuia, nicio faptă nu este infracţiune dacă nu este incriminată astfel de lege (nullum crimen sine lege) şi nicio pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu este prevăzută de lege (nulla poena sine lege). Specific pentru dreptul internaţional penal, convenţiile care stabilesc infracţiuni internaţionale, nu precizează şi pedepsele care se aplică. în mod excepţional, unele documente internaţionale prevăd şi pedepsele aplicabile, dar într-o formulare foarte generală, cum ar fi Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg3, Statutul Curţii Penale Internaţionale din 19984 sau tribunalele penale care funcţionează în prezent la Haga şi Arusha (Tanzania) pentru crimele din spaţiul Iugoslaviei, respectiv Rwandei. De aceea, statele sunt obligate să preia în legislaţiile lor naţionale prevederile convenţiilor şi să stabilească sancţiunile penale aplicabile. Trebuie precizat că principiul legalităţii vizează, în acelaşi

' Dicţionar de drept internaţional public, op. cit., p. 123.

2 M.I. Niciu, op. cit., p. 133.

3 Statutul prevedea în art. 27 că Tribunalul va putea să pronunţe împotriva acuzaţilor

pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o vor considera justă.

4 Statutul prevede în art. 77 că pedeapsa poate fi închisoarea cu durata de cel mult 30

de ani sau închisoarea pe viaţă.

Dreptul internaţional penal

387

timp, şi legalitatea judecăţii (nullum judicio sine lege), precum şi legalitatea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (nulla poena sine judicio). Principiul represiunii universale stabileşte că statul care descoperă pe teritoriul său autorul infracţiunii internaţionale este competent să o judece, indiferent de locul unde a săvârşit infracţiunea (ubi te invenero, ibi te judicabo). Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998 preia acest principiu sub denumirea de „principiul de complementaritate”, spre deosebire de tribunalele penale temporare care aplică, prin excepţie, „principiul primordialităţii”. Infracţiunea internaţională ca unic temei al răspunderii internaţionale penale este un principiu în temeiul căruia o persoană poate fi judecată şi condam­ nată numai dacă a săvârşit o infracţiune internaţională. Prin urmare, numai dacă o instanţă competentă a stabilit legătura dintre persoană şi fapta internaţională penală se declanşează raportul juridic de răspundere penală, până atunci persoana beneficiind de prezumţia de nevinovăţie. Principiul răspunderii penale individuale şi personale, consacrat în numeroase instrumente internaţionale, este exprimat prin aceea că numai omul, ca individ, poate răspunde penal, colectivitatea neavând un asemenea atribut. Nu se admite nici răspunderea colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia. Principiul imprescriptibilităţii crimelor internaţionale este aplicabil numai pentru o parte a infracţiunilor internaţionale, respectiv pentru crimele de război şi crimele contra umanităţii. Principiul a fost consacrat prin Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii, adoptată în sistemul ONU, în anul 19681. Principiul neretroactivităţii, cu excepţia legii penale mai favorabile, este consacrat în mai multe documente internaţionale şi este socotit ca făcând parte din aşa numitul „nucleu dur” al drepturilor omului.

§2. Infracţiunile internaţionale

Până în prezent nu s-a elaborat o definiţie convenţională a infracţiunii internaţionale. Potrivit Dicţionarului de drept internaţional public, infracţiunea internaţională este fapta contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare şi atrage răspunderea internaţională a celui vinovat1. Elementele constitutive ale infracţiunii internaţionale sunt3:

elementul material, ca act material voluntar şi fizic comis numai de persoane fizice (pentru că numai persoanele fizice răspund penal chiar

1

Rezoluţia

Adunării

Generale

a

ONU

nr. 2391 (XXIII),

din

28

noiembrie

Convenţia a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970.

1968.

2 Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

3 M.I. Niciu, op. cit., p. 133.

388 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

când autor este statul), fie sub forma unei acţiuni (delicta comissiva), fie sub forma unei omisiuni (delicta omissiva)-, elementul ilicit, ca element fundamental exprimat prin faptul că acţiunea (inacţiunea) este contrară dreptului internaţional public; elementul subiectiv care exprimă raportul cauzal dintre autor şi faptă, respectiv atât voinţa de a acţiona (volitiv) cât şi conştienţa (intelectiv) despre caracterul ilicit al faptei. Ceea ce scapă definiţiei prezentate mai sus este faptul că nu se precizează aspectul incriminării acestor fapte în virtutea principiului legalităţii (nullum crimen sine lege). O faptă, pentru a fi infracţiune internaţională, trebuie să fie calificată ca atare pe cale convenţională. De asemenea, definiţia trebuie să surprindă şi aspectul dual al infracţiunii internaţionale, în funcţie de periculozitatea ei pentru valorile ocrotite. Astfel, unele infracţiuni internaţionale sunt crime prin gradul mare de periculozitate pe care-1 prezintă, pentru că atentează la valori fundamentale şi esenţiale pentru comunitatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, suverani­ tatea statelor, existenţa grupurilor umane etc. Altele sunt calificate ca delicte sau simple infracţiuni, prezentând un pericol mai redus decât crimele internaţionale. In sfârşit, trebuie precizat că nu întotdeauna tratatele internaţionale fac şi aplicaţia principiului legalităţii pedepselor (nulla poena sine lege). Prin urmare, infracţiunea internaţională este o faptă comisivă sau omisivă, ilicită din punct de vedere internaţional, cu caracter criminal sau delictuos, periculoasă pentru valorile fundamentale ale comunităţii internaţionale şi săvârşită cu voinţă şi conştienţă, incriminată ca atare prin tratate internaţionale, faptă care atrage după sine aplicarea unor sancţiuni penale potrivit acestor tratate sau a legilor naţionale.

2.1. Clasificarea infracţiunilor internaţionale

Cel mai important criteriu de clasificare a infracţiunilor este cel al valorilor ocrotite, respectiv norma de drept şi obligaţia corespunzătoare acesteia care au fost încălcate. Din acest punct de vedere, infracţiunea internaţională suportă o divizare dihotomică1:

crime internaţionale şi delicte internaţionale (delicta juris gentium).

' Cu privire la necesitatea împărţirii bipartite a infracţiunilor şi în dreptul penal românesc, a se vedea C. Butiuc, Implicaţii ale împărţirii bipartite a infracţiunilor, în revista Dreptul, nr. 3/2005. Din păcate, proiectul de Cod penal elaborat de Ministerul Justiţiei la sfârşitul anului 2006 renunţă la această modalitate de clasificare (adoptată de un proiect anterior şi, de neînţeles, renunţă chiar la denumirea de crime contra umanităţii şi crime de război, denumiri tradiţionale ale dreptului internaţional şi ale tuturor legislaţiilor penale europene, înlocuindu-le cu expresiile infracţiuni contra umanităţii şi infracţiuni de război. Pentru detalii, a se vedea şi 5. Scăunaş, Studii de drept internaţional, op. cit., studiul „Noul cod penal al României şi crimele internaţionale” şi studiul „Imperfecţiunile noului Cod Penal în domeniul crimelor internaţionale cu o privire specială asupra crimelor de război”.

Dreptul internaţional penal

2.1.1. Crimele internaţionale

389

Crimele internaţionale, prin gravitatea lor, reprezintă cea mai importantă categorie a infracţiunilor internaţionale. Aducând atingere celor mai importante valori ocrotite de dreptul internaţional public, crimele internaţionale sunt fapte calificate ca atare prin tratate, cu dreptul întregii comunităţi internaţionale de a acţiona împotriva lor. Stabilite prin norme de ju s cogens, cu valoare universală, crimele interna­ ţionale se deosebesc de celelalte infracţiuni atât prin valorile ocrotite, prin subiectul infracţiunii, cât şi prin faptul că obligaţiile rezultate din aceste reglementări intră în categoria obligaţiilor „erga omnes”. Prin urmare, reacţia la încălcarea unei asemenea obligaţii este un drept care nu aparţine numai statului (statelor) victimă, ci întregii comunităţi internaţionale1. Noţiunea de crimă internaţională a fost utilizată pentru prima dată în perioada interbelică pentru a desemna, în mod deosebit, periculozitatea şi ilegalitatea războiului de agresiune. Astfel, „Protocolul privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale", adoptat la Geneva în anul 1924', califică războiul de agresiune drept o crimă internaţională. în anul 1927, Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat o rezoluţie prin care, de asemenea, războiul constituie o crimă de agresiune. După cel de-al doilea război mondial, primul document care a utilizat noţiunea de crimă internaţională într-un sens extins în raport cu perioada anterioară a fost Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg3, care nu a definit crimele internaţionale, ci numai a consacrat trihotomia crime contra păcii - crime de război - crime contra umanităţii. Ulterior, noţiunea de crimă internaţională apare în mai multe documente internaţionale, fie pentru a condamna războiul de agresiune, fie pentru desem­ narea infracţiunilor internaţionale deosebit de grave pentru comunitatea interna­ ţională. Dicţionarul de drept internaţional public defineşte crima internaţională (în formularea crimă de drept internaţional) ca fiind „acele infracţiuni care prezintă un pericol social prin faptul că ating bazele coexistenţei naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnică"4. Intr-o altă definiţie, se precizează că prin crime internaţionale se încalcă obligaţii internaţionale esenţiale pentru garantarea intereselorfundamentale ale comunităţii internaţionale, aceste infracţiuni fiin d calificate drept crime interna­ ţionale de către dreptul internaţional public5.

1M.l. Niciu, op. cit., p. 132.

2 Protocolul de la Geneva nu a intrat în vigoare, fiind respins de Anglia şi de alte state. Pentru detalii, a se vedea Dicţionar de drept internaţional public, op.cit., p. 245.

3 Art. 6.

4 Dicţionar de drept internaţional public, op. cit., p. 98.

390 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

O definiţie cvasi convenţională este redactată în „Proiectul de articole

privind răspunderea statelor”, elaborat de Comisia de Drept Internaţional a ONU1.

Potrivit acestuia, constituie crimă internaţională „un fapt ilicit internaţional care rezultă dintr-o încălcare a unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru

protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale,

încât încăl­

carea ei este recunoscută de către acea comunitate în întregul ei ca fiind o crimă"7. în continuare, Proiectul enumeră patru categorii de fapte care, ipotetic,

constituie crime internaţionale3:

a) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, cum este aceea care interzice agresiunea;

b) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea dreptului la autodeterminarea popoarelor, cum ar fi aceea care interzice stabilirea sau menţinerea cu forţa a dominaţiei coloniale;

c) o violare gravă şi pe scară largă a unor obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea fiinţei umane, cum ar fiacelea care interzic sclavia, genocidul şi apartheid-ul;

d) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea şi prezervarea mediului natural, cum ar fi aceea care interzice poluarea masivă a atmosferei sau a mărilor.

Clasificarea crimelor internaţionale.

O primă clasificare a crimelor internaţionale, devenită tradiţională, este

aceea stabilită de Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg, în

art. 6, respectiv:

1.

Crimele contra păcii [Ut. a)].

2.

Crimele de război [Ut. b)].

3.

Crimele contra umanităţii /lit. c)].

Cel mai recent document, Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 19984, afirmând că „cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale nu vor rămâne nepedepsite şi că represiunea lor trebuie să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin

întărirea cooperării internaţionale”5, oferă următoarea clasificare, limitând

1 Draft articles on State responsibility, adopted by the Commission on the Work in 1996, General Assembly, doc. A/51/10. A se vedea www.un.org. 2 Art. 19 parag. 2.

3 Ibidem, parag. 3.

4 Adoptat

de

Conferinţa

diplomatică

a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite,

pentru

crearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente.

5 Statut de Rome de la Cour Penale Internationale, Nations Unies, Doc. A/Conf. 183/9,

17 juillet 1998, preambule.

Dreptul internaţional penal

391

competenţa Curţii la cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii

internaţionale1:

a) Crima de genocid;

b) Crimele contra umanităţii;

c) Crimele de război;

d) Crima de agresiune.

Există încercări mai recente de a identifica o nouă categorie de crime internaţionale, respectiv crimele împotriva Naţiunilor Unite şi a personalului asociat. Dacă analizăm Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, vom constata că, din punct de vedere convenţional, aceste crime sunt incluse în

categoria crimelor de război, grupa „alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate internaţionale în cadrul stabilit de dreptul internaţionar2, respectiv în grupa „alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate fără caracter internaţionar7,. Crimele contra păcii (crima de agresiune) Primul document care condamnă crima de agresiune este Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg. Acesta defineşte crimele contra păcii în următoarea formulare: „plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a graniţelor sau acordurilor internaţionale”4. Este considerată tot o crimă contra păcii şi „participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia din actele menţionate mai sus”5. Ulterior, la aceste crime contra păcii s-a adăugat şi propaganda de război, consacrată ca atare în mai multe documente internaţionale6. Reluând preocupările de incriminare a agresiunii, Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale enumeră printre crimele date în competenţa Curţii şi crima de agresiune7, cu următoarea precizare: „Curtea va exercita competenţa sa

cu privire la crima de

) pentru a

defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei Curţii cu privire la aceasta. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile

agresiune când o dispoziţie va f i adoptată (

pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite”1.

1 Art. 5 parag. 1.

2 Statut de Rome de la CPI, doc. cit., art. 8 parag. 2, alin. (b) pct. iii.

3 Idem, alin. (e) pct. iii.

4 Art. 6 lit. a).

5 Ibidem.

1947; Declaraţia Adunării

Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de

cooperare între state, conform Cartei Naţiunilor Unite din 1970; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului din 1976; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, 1975.

6 Rezoluţia

Adunării

Generale

a ONU,

nr. 111(11) din

7 Statut de Rome de la CPI, doc. cit., art. 5 parag. 1 alin. (d).

392 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

Soluţia adoptată de Statutul de la Roma este firească, având în vedere că până în prezent nu s-a adoptat o definiţie convenţională a agresiunii.

Crimele contra umanităţii Crimele contra umanităţii pot fi comise atât în timp de pace cât şi în timp de război, în acest din urmă caz fiind foarte dificilă, sub anumite aspecte, o diferenţiere clară între acestea şi crimele de război. Crimele contra umanităţii au fost definite pentru prima dată în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg, enumerându-se următoarele acte: „asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva oricăror populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, sau chiar persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă aceste acte sau persecuţii au constituit sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în care ele au fo st comise ca urmare a oricărei crime intrând în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă. Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan sau la un complot pentru a comite una din crimele mai sus definite sunt responsabili de toate actele săvârşite de toate persoanele în executarea acestui plan Crima de apartheid? este o altă crimă contra umanităţii consacrată ca atare la începutul deceniului opt. Ea constă în negarea drepturilor fundamentale ale membrilor unui grup rasial, prin aplicarea de măsuri de segregare rasială bazate pe acţiuni represive inumane3. Ea a fost definită şi condamnată pentru prima dată prin „Convenţia asupra eliminării şi reprimării cimei de apartheid ’, din 30 noiembrie 19734. în prezent, apartheidul este incriminat şi de Statutul Curţii Penale Internaţionale5, care îl defineşte în termenii următori: „acte inumane analoage cu cele vizate de paragraful 1 (crime contra umanităţii, n.n.), comise în cadrul unui regim instituţionalizat de opresiune sistematică şi de dominaţie de către un grup rasial asupra unui alt grup rasial sau tuturor celorlalte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim"6. în preocupările Comisiei de Drept Internaţional a ONU de a elabora Proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, a fost inclus ca o crimă contra umanităţii şi colonialismul sau dominaţia străină, precizându-se că „orice individ care, în calitate de conducător sau organizator, stabileşte sau

1Art. 6 lit. c).

2 Termenul a fost utilizat iniţial pentru a desemna politica de segregaţie rasială practi­ cată de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populaţiei de culoare.

3 Pentru detalii, a se vedea M.I. Niciu, op. cit., p. 138.

4 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 3068

(XXVIII).

A

se vedea Drepturile

omului în sistemul Naţiunilor Unite, voi. 1, Ed. Modus P.H., Reşiţa, 1997, p. 129 şi urm.

5 Statut de Rome, doc. cit., art. 7 parag. 1 alin. (j).

Dreptul internaţional penal

393

menţine prin forţă dominaţia colonială sau orice alteform e de dominaţie străină, violând dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, aşa cum este consacrat în Carta Naţiunilor Unite, va fi recunoscut culpabil de acest act şi condamnat Din punct de vedere al jus cogens, această dispoziţie rămâne şi în prezent un deziderat în reglementare chiar dacă în realitatea relaţiilor internaţionale, colonialismul a fost eradicat. O altă crimă contra umanităţii, sclavia, este şi cea mai veche ca preocupări de incriminare. Ea a fost declarată ca delictum juris gentium încă de la începutul sec. al XlX-lea, prin Declaraţia de la Viena din 1815. Prima calificare a sclaviei drept crimă internaţională, din categoria celor contra umanităţii, apare în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg. Ulterior, ea a fost incriminată şi prin alte instrumente2. Dispoziţii asemănătoare asupra crimelor contra umanităţii sunt stabilite şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Haga pentru crimele din Iugoslavia şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Arusha pentru crimele din Rwanda. Mult mai laborios, cel mai nou document internaţional, de referinţă pentru stabilirea crimelor contra umanităţii, este Statutul de la Roma al Curţii Penale

Internaţionale, care le defineşte ca fiind „unul din următoarele acte comise în cadrul unui atac generalizat şi sistematic lansat contra unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac

a) omorul;

b) exterminarea;

c) reducerea la sclavie;

d) deportarea şi transferul forţat de populaţie;

e) întemniţarea sau alte forme de privare gravă de libertate fizică cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;

f) tortura;

g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterili­ zarea forţată şi oricare altă formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă;

h) persecuţia întregului grup sau a întregii colectivităţi identitare pentru motive de ordine politică, rasială, naţională, etnică, culturală, religioasă sau sexuală, sau în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelaţie cu toate actele vizate în prezentul paragraf sau cu toate crimele care ţin de competenţa Curţii;

i) dispariţia forţată;

1Draft code o f crimes (

), doc. cit., art. 18.

2 Convenţia Naţiunilor Unite pentru desfiinţarea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a instituţiilor sau practicilor similare sclavajului, 1956; Statutele tribunalelor internaţionale

penale de la Haga şi Arusha; Statutul Curţii Penale Internaţionale.

394 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

j) apartheid-ul;

k) alte acte inumane cu caracter analog care cauzează intenţionat mari suferinţe sau atentate grave la integritatea fizică sau la sănătatea fizică sau mentală”1.

Crima de genocid Considerată unanim ca fiind cea mai gravă crimă contra umanităţii, docu­ mentele internaţionale cele mai recente o reglementează distinct de celelalte crime contra umanităţii, ca semn al atenţiei deosebite pe care i-o acordă comuni­ tatea internaţională. Primul document juridic internaţional care incriminează genocidul este „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ’, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 9 decembrie 19482. De altfel, Adunarea Generală a ONU stabilise încă din 1946 că genocidul este o crimă la adresa dreptului ginţilor3. Convenţia defineşte genocidul precizând că acesta se referă la „oricare

dintre actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum arfir.

a) omorârea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;

c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antre­ nează distrugerea fizică totală sau parţială;

d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul4.

Convenţia mai precizează că vor fi pedepsite atât genocidul cât şi înţele­ gerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid şi complicitatea la genocid5. Mai mult, se arată că persoanele care au comis genocidul sau unele din actele enumerate vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari. Genocidul a fost incriminat separat de crimele contra umanităţii şi de crimele de război atât în Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia6 şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda1, cât şi în Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale8, reluând identic formularea Convenţiei.

1 Statut de Rome de la CPI, op. cit., art. 7 parag. 1.

2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 260 A(I1I). A intrat în vigoare în

1951.

Textul, în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit., p. 365 şi urm.

3 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 96(1) din 11 decembrie 1946.

4 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, doc. cit., art. 2.

5 Ibidem, art. 3.

6 Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavia, art. 4.

7 Statutul Tribunalului Internaţional pentru Rwanda, art. 2.

Dreptul internaţional penal

Crimele de război

395

Unul dintre cele mai importante documente pentru desemnarea crimelor de

război este „ Convenţia Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de

război şi a crimelor contra umanităţii”, adoptată la 26 noiembrie 19681. Convenţia recunoaşte crimele de război ca fiind imprescriptibile „aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg, din 8 august 1945, şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a ONU 3(1) şi 95(1)

din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946 şi în special infracţiunile grave enumerate în Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război"2. Infracţiunile grave prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 sunt calificate drept crime de război şi prin dispoziţiile Protocolului adiţional I la aceste Convenţii adoptat la Geneva în 1977, potrivit căruia „sub rezerva aplicării convenţiilor (de la Geneva din 1949, n.n.) şi a prezentului Protocol, încălcările grave ale acestor instrumente sunt considerate drept crime de război"*. Deşi Protocolul al II-lea la Convenţiile de la Geneva din 1949, privind

protecţia victimelor în conflictele armate fară caracter internaţional, adoptat la Geneva în 19774, nu face nici o referire la crimele de război, mai recent, atât Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda5 cât şi Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale6 fac trimitere la numeroase acte care, săvârşite în conflictele armate interne, sunt crime de război. Prin urmare, sistematizând pentru determinarea - definirea crimelor de război, trebuie să ne raportăm la următoarele instrumente juridice internaţionale:

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg din 8 august

1945;

Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;

Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din

12 august

1949;

Statutul

Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia, 1993;

Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda; Statutul Curţii Penale Internaţionale, Roma, 17 iulie 1998.

1 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 2391 (XXIII) din 26 noiembrie 1968. A se

vedea, Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit., p. 368 şi urm.

2 Art. 1 lit. a).

3 Art. 85 parag. 5. A se vedea Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit., p. 281 şi urm.

4 A se vedea ibidem, p. 338 şi urm.

5 Art. 4.

6 Art. 8 parag. 2 alin. (c) - (f).

396 Răspunderea

internaţională. Dreptul internaţional penal

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg A stabilit următoarele crimele de război, fară a avea caracter limitativ, ca fiind „violări ale legilor şi obiceiurilor r ă z b o iu lu i:

asasinatul; relele tratamente sau deportarea pentru munci forţate sau pentru orice alt scop a populaţiilor civile din teritoriile ocupate; asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostaticilor; jefuirea bunurilor publice sau private; distrugerea fară motiv a oraşelor şi a satelor sau devastarea nejustificată de necesităţile militare. Trebuie precizat că un tribunal similar cu cel de la Niimberg a fost creat la Tokio, actele incriminate drept crime de război de către statutulacestuia fiind identice cu cele prevăzute în Statutul Tribunalului de la Niimberg. Tratatele umanitare Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi Protocolul adiţional I la aceste Convenţii din 8 iunie 1977 au extins considerabil sfera crimelor de război. Acestea sunt:

omuciderea intenţionată; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice; faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii; distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi arbitrar; faptul de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în forţele armate ale puterii inamice; faptul de a lipsi prizonierul de dreptul său de a fi judecat în mod regulat şi imparţial potrivit prevederilor Convenţiei; deportarea sau transferurile ilegale; deţinerea ilegală; faptul de a lipsi persoana protejată de dreptul său de a fi judecată de tribunale imparţiale şi în mod imparţial, conform prevederilor Convenţiei; luarea de ostatici; actul medical nemotivat de starea sănătăţii şi care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute, pe care partea responsabilă de actul respectiv nu l-ar aplica, în circumstanţe analoage, propriilor resortisanţi aflaţi în libertate2.

1 Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg, doc. cit., art. 6 lit. b). 2 Art. 11.

Dreptul internaţional penal

397

acte comise cu intenţie, cu violarea dispoziţiilor Protocolului I şi când produc moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică sau sănătatea, precum1:

supunerea populaţiei civile sau a persoanelor civile unui atac; lansarea unui atac nediferenţiat atingând populaţia civilă sau bunuri cu caracter civil, cunoscând că acest atac va cauza pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt excesive2; atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate; atacarea unei persoane, cunoscând că această persoană este scoasă din luptă; utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau a altor semne protectoare recu­ noscute de către Convenţii sau de Protocol; practicile de apartheid şi celelalte practici inumane sau degradante, bazate pe discriminare rasială, care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale etc.

Statutele tribunalelor internaţionale penale Atât Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie, cât şi Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda, precum şi Statutul Curţii Penale Internaţionale, stabilind crimele de război, confirmă, în principiu, prevederile tratatelor umanitare. Totuşi, aceste documente califică drept crime de război şi unele fapte săvârşite în conflictele fără caracter internaţional. De exemplu, Statutul Curţii Penale Internaţionale califică astfel fapte precum:

atentatele la viaţa şi integritatea corporală mai ales omorul sub toate formele, mutilările, tratamentele crude şi tortura; atentatele la demnitatea persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante; luarea de ostatici; condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fară o judecată preala­ bilă, pronunţată de către un tribunal legal constituit, cu asigurarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;

1Art. 85 parag. 3. 2 Excesive potrivit art. 57 parag. 2 alin. (a) pct. iii, în sensul că cei care decid sau pregătesc un atac trebuie „să se abţină de la lansarea unui atac de la care se poate aştepta că va cauza, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube în bunuri cu caracter civil sau combinaţia acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat”.

398 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile în general sau contra civililor care nu iau parte direct la ostilităţi; jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar dacă este luată cu asalt; violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterili­ zarea forţată sau oricare altă formă de violenţă sexuală care constituie infracţiune gravă potrivit Convenţiilor de la Geneva; recrutarea sau înrolarea copiilor mai mici de 15 ani în forţele armate sau folosirea lor activă la ostilităţi; a declara că nimeni nu va fi cruţat etc.

2.1.2. Alte infracţiuni internaţionale (delictele internaţionale)

Delictele internaţionale (delicta juris gentium), spre deosebire de crimele internaţionale, sunt infracţiuni internaţionale mai puţin grave. Orice infracţiune internaţională care nu este calificată de tratate ca o crimă internaţională intră în categoria delictelor internaţionale, denumite deseori şi „alte infracţiuni interna­ ţionale". Prin aceste infracţiuni sunt afectate valori universale care sunt importante dar nu sunt esenţiale pentru comunitatea internaţională. Statele au obligaţia de a le incrimina prin propria legislaţie, de a le reprima şi de a coopera pe plan internaţional în materie penală, mai ales sub aspectul urmăririi şi a extrădării autorilor. Ca urmare a imperfecţiunilor codificării acestei materii, asistăm astăzi la situaţii în care fapte internaţionale deosebit de grave nu sunt calificate drept crime internaţionale, ci doar ca simple infracţiuni. Este şi cazul terorismului internaţional. Faptele considerate în prezent ca infracţiuni internaţionale, fară a intra în categoria crimelor internaţionale sunt:

terorismul internaţional; traficul cu stupefiante; traficul cufiinţe umane; falsificarea de monedă; pirateria maritimă; distrugerea cablurilor submarine; difuzarea de publicaţii pornografice.

Terorismul internaţional

din SUA au dus la apogeu şirul de acte

teroriste de o deosebită gravitate din ultimul deceniu. Comunitatea internaţională în ansamblul ei, şocată de pericolul extrem pe care l-au materializat autorii acestor acte, a reacţionat prompt la chemarea la luptă contra terorismului. Din nefericire, la nivelul codificării regulilor internaţionale, care să

incrimineze aceste grave crime, nu s-au făcut nici până astăzi paşi categorici, rămânându-se, mai degrabă, la nivelul discursului. Terorismul internaţional rămâne şi acum în textele convenţionale doar ca o altă infracţiune internaţională.

Atentatele

din

11 septembrie

Dreptul internaţional penal

399

Proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, în ultima sa variantă, califică terorismul ca o crimă internaţională, dar numai în situaţii de conflict armat ca o crimă de război1. Statutul Curţii Penale Internaţionale adoptat la Roma în anul 19982, care a reunit practic cele două proiecte, al Codului crimelor contra păcii şi securităţii omenirii şi al Statutului Curţii Criminale Internaţionale, şi a devenit un veritabil cod penal şi de procedură penală internaţională, nu a reţinut crimele de terorism nici măcar în forma prevăzută de proiectul amintit. Este adevărat că terorismul internaţional poate fi asimilat cu multe din actele incriminate de Statutul Curţii Penale Internaţionale, fie în categoria crimelor contra umanităţii, fie în categoria crimelor de război. Rămâne însă ca o mare imperfecţiune a dreptului internaţional public actual faptul că terorismul internaţional nu este calificat şi sancţionat expres ca o crimă internaţională distinctă, extrem de periculoasă în contextul realităţilor din ultimii ani. De ce o asemenea imperfecţiune? Ca şi agresiunea, nici terorismul internaţional nu este definit astăzi pe cale convenţională şi, într-o mare măsură, de aici decurge dificultatea incriminării. Deşi este un fenomen care a însoţit întreaga existenţă a statelor, comunitatea internaţională nu a reuşit să adopte un tratat universal care să condamne terorismul internaţional în general şi să califice actele corespunzătoare acestuia drept crime internaţionale. Terorismul poate fi privit atât ca atitudine, cât şi ca un instrument, dar şi ca o metodă prin care autorii, folosind teroarea, urmăresc realizarea unor scopuri diverse. După cum scopurile sunt private sau politice, terorismul poate fi doar o infracţiune de drept comun, prin care autorul urmăreşte obţinerea unor avantaje personale, materiale sau de altă natură, şi poate fi terorism politic, când are obiective politice. Când actele se comit pe teritoriul unui singur stat, terorismul capătă forma terorismului intern, ca infracţiune de drept comun sau ca terorism politic. Când actele se comit cu transgresarea frontierelor naţionale, avem de-a face cu terorismul internaţional, fie ca formă a criminalităţii transfrontaliere, fie ca formă a terorismului politic, acesta din urmă prezentând un pericol extrem pentru relaţiile internaţionale, pentru pacea şi securitatea internaţională, mai ales când actele sunt comise cu sprijinul sau chiar numai cu încuviinţarea statelor - terorismul de stat. Există multe încercări doctrinare de definire a terorismului3. în esenţă, este vorba despre acte de o extremă violenţă prin care, provocând teroarea cât mai

the

10/A51/10/1996, art. 20 lit. i) pct. 4. (textul întreg de regăseşte pe site-ul web al ONU). 2 Doc. cit. 3 De văzut, I.M. Anghel şi V.I. Anghel, op. cit., p. 147 şi urm; M.I. Niciu, Drept internaţional public, op. cit., ed. 2001, p. 143 şi urm.; M. Pivniceru, Răspunderea penală în dreptul internaţional, Ed. Polirom, laşi, 1999, p. 120 şi urm; Revista română de drept umanitar

1

Draft

code

o f

crimes

against

peace

and

security

o f

mankind.

Doc.

400 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

larg posibil şi utilizând metode şi mijloace barbare, deosebit de periculoase, se urmăresc scopuri diverse, precum schimbarea unor regimuri politice, lichidarea unor lideri politici, revendicări etnice sau de altă natură, obţinerea unor avantaje, chiar numai simpla răzbunare sau doar un avertisment.

în planul reglementărilor juridice

internaţionale

a

existat

o

singură

încercare de a se adopta un tratat general care să condamne terorismul interna­ ţional în integralitatea lui. Este vorba despre Convenţia pentru prevenirea şi combaterea terorismului, adoptată la Geneva, sub egida Societăţii Naţiunilor, în anul 1937, împreună cu Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale. Din păcate, ambele Convenţii au rămas în faza dezideratului, nefiind ratificate de state. Ulterior, preocupările din cadrul Naţiunilor Unite s-au materializat în crearea de către Adunarea Generală a unui comitet special, cu scopul principal de a defini terorismul internaţional, dar nu a reuşit, şi în adoptarea mai multor tratate internaţionale care condamnă anumite forme ale terorismului internaţional. Acestea sunt1:

Convenţia privind infracţiunile şi alte acte comise la bordul aero­ navelor, Tokio, 14 septembrie 1963; Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, Haga, 16 decembrie 19702; Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securi­ tăţii aviaţiei civile, Montreal, 23 septembrie 1971, completată cu un protocol în 19883; Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, 14 decembrie 1973; Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare, Viena, 26 octombrie, 1979*; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979 5; Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra secu­ rităţii navigaţiei maritime, Roma, 10 martie 1988, însoţită de un

protocol1;

nr. 3/2001 (conţine mai multe studii interesante cu privire la acest fenomen. De exemplu, I. Cloşcă, Războiul terorist, p. 1-4, dar şi articolele semnate de profesorii C. Vlad şi C. Poenaru); revista Historia, nr. 1 din 14 noiembrie 2001. 1Pentru consultarea textelor tratatelor, a se vedea www.un.org. 2 Ratificată de România prin Decretul nr. 143 din 1972 (B. Of. nr. 49 din 9 mai 1972).

3 Protocol pentru reprimarea actelor ilicite de violenţă în aeroporturi servind aviaţia

civilă internaţională, 24 februarie 1988. Ratificată de România prin Legea nr. 133 din 1998

(M. Of. nr. 252 din 7 iulie 1998).

4 Ratificată de România prin Legea nr. 78 din 1993 (M. Of. 265 din 15 noiembrie 1993).

Dreptul internaţional penal

401

Convenţia privind marcajul explozibililor plastici şi în folie în scopul detectării, Montreal, 1 martie 19912; Convenţia internaţională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibil, 15 decembrie 1997 3; Convenţia internaţională pentru reprimarea finanţării terorismului, 9 decembrie 19994;

Convenţia

nuclear, 13 aprilie 20055.

Şi în plan regional au fost preocupări de adoptare a unor convenţii pentru reprimarea terorismului internaţional. Acestea sunt6:

internaţională

pentru

represiunea

actelor

de

terorism

Convenţia

Organizaţiei

Statelor

Americane

pentru

prevenirea

şi

reprimarea

actelor

de

terorism

care

delictelor

contra

persoanelor şi care februarie, 1971;

au

repercusiuni

iau form a internaţionale,

Washington,

2

Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 19777; Convenţia Asociaţiei Sud-Asiatice de Cooperare Regională asupra terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977;

Convenţia

arabă

asupra

reprimării

terorismului,

Cairo,

22

aprilie

1998;

Tratatul cu privire la cooperarea statelor membre ale Comunităţii

în lupta contra terorismului, Minsk, 4 iunie

Statelor Independente

1999;

Convenţia Organizaţiei Conferinţei Islamice asupra luptei contra terorismului internaţional, Ouagadougou, 1 iulie 1999; Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane asupra prevenirii şi luptei contra terorismului, Alger, 14 iulie 1999. Protocolul care amendează Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, 15 mai 20038; Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului, 16 mai

20059.

în ultimul timp, Adunarea Generală, Secretarul General şi Consiliul de Securitate al ONU au intensificat acţiunile de adoptare a unor măsuri mai

1Protocol pentru reprimarea actelor ilicite contra securităţii platformelor fixe situate pe platoul continental.

2 Ratificată de România prin Legea nr. 139 din 1998 (M. Of. nr. 249 din 6 iulie 1998).

3 Ratificată de România la 29 iulie 2004.

4 Ratificată de România la 9 ianuarie 2003.

5 Ratificată de România la 27 ianuarie 2007.

6 Textele integrale de găsesc pe paginile web ale organizaţiilor care le-au adoptat.

7 România a aderat prin Legea nr. 19 din 1997 (M. Of. nr. 34 din 4 martie 1997).

8 Ratificat de România la 29 noiembrie 2004.

402 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

concrete de combatere a terorismului internaţional. Numeroasele rezoluţii adoptate referitoare atât la actele teroriste din 11 septembrie 2001, cât şi la acţiunile de luptă împotriva terorismului derulate pe teritoriul Afganistanului duc la concluzia că este inevitabilă adoptarea unor instrumente juridice generale care să definească şi să califice terorismul internaţional ca o crimă internaţională. Menţionăm faptul că, la 28 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al ONU a creat Comitetul contra te ro rism u lu icu sarcina de a stabili măsurile în acest scop, printr-o largă colaborare cu statele.

Traficul ilicit cu stupefiante Ca şi terorismul internaţional, traficul ilicit cu stupefiante nu este calificat astăzi decât ca o infracţiune internaţională, chiar dacă, în una din variantele proiectului de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii2 se intenţionase o calificare a acestuia ca o crimă internaţională. Traficul ilicit cu stupefiante este infracţiune internaţională atunci când faptele care constituie conţinutul acesteia sunt săvârşite cu transgresarea frontierelor naţionale, obiectul ei fiind strâns legat de dreptul fundamental al omului la sănătate. Primele reglementări internaţionale sunt relativ timpurii. Astfel, în anul 1912, la Haga, se adoptă prima Convenţie asupra stupefiantelor, urmată de numeroase alte convenţii, adoptate fie în cadrul Societăţii Naţiunilor, fie al ONU, care au încercat să condamne traficul ilicit cu stupefiante3. Cele mai semnificative tratate internaţionale în acest domeniu sunt:

Convenţia unică asupra stupefiantelor, adoptată sub egida ONU, la 30 martie 19614, amendată în anul 1972 printr-un protocol. Convenţia preia multe din reglementările anterioare, pe care le dezvoltă, inclusiv cu privire la controlul plantelor din care se extrag substanţe stupefiante. Ea obligă statele să coopereze pentru aplicarea Convenţiei şi să ia măsuri legislative şi administrative pentru limitarea stupefiantelor la scopuri exclusiv ştiinţifice şi medicale, precum şi să desfăşoare acţiuni preventive şi de reprimare a traficului ilicit cu stupefiante, colaborând între ele şi cu organizaţiile internaţionale.

1 Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1373 din 2001, Doc. S/RES/1373/2001. Comitetul este alcătuit din toţi cei 15 membri ai Consiliului de Securitate. Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi sunt aleşi de membrii Consiliului. 2 Lucrările Comisiei de Drept Internaţional din anul 1991. 3 De exemplu, Convenţia internaţională asupra opiumului (Geneva, 1925); Convenţia pentru eliminarea fabricării şi reglementarea distribuirii drogurilor (1933); Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit cu droguri periculoase (1939) etc. în cadrul Societăţii Naţiunilor s-a creat chiar o Comisie permanentă pentru stupefiante. 4 A intrat în vigoare la 13 decembrie 1964. România a aderat la convenţie prin Decretul nr. 626 din 1973 (B. Of. nr. 213 din 31 decembrie 1973).

Dreptul internaţional penal

403

Convenţia asupra substanţelor psihotrope, adoptată în anul 1971, la Viena, care completează Convenţia din 1961, prin adaptarea acesteia la noile realităţi1. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope2, adoptată la Viena, în anul 1988, care interzice cultura plantelor producătoare de droguri, extracţia şi fabricarea ilegală în laboratoare, transportul, vânzarea, operaţiunile financiare legate de acestea, când faptele sunt ilicite.

Traficul cufiinţe umane Este considerat tot o infracţiune internaţională, fiind incriminată încă din anul 1904 când, la Paris, s-a încheiat un Aranjament internaţional care condamna traficul cu came vie, mai precis traficul cu femei şi copii cu vârsta mai mică de 20 de ani. Prima Convenţie internaţională pentru reprimarea traficului cu carne vie a fost adoptată tot la Paris, în anul 1910, care condamna inclusiv recrutarea femeilor pentru a se prostitua, chiar cu consimţământul lor. Societatea Naţiunilor a materializat preocupările în acest domeniu prin adop­ tarea la Geneva, în anul 1921, a Convenţiei pentru reprimarea comerţului cufemei şi copii şi, în anul 1933, a Convenţiei pentru reprimarea traficului cu femei majore. Preocupările de condamnare a traficului cu femei şi copii a continuat şi în cadrul ONU. Astfel, în anul 1950, a fost adoptată Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia, completată în acelaşi an cu un protocol3. Noutatea pe care o aduc aceste reglementări constă în incriminarea traficului, chiar consimţit, cu orice fiinţă umană indiferent de sex, rasă, vârstă sau alte deosebiri. Mai recent, ţinând seama de amploarea pe care au luat-o aceste fapte în ultimii ani, la 15 noiembrie 2000, s-a adoptat Convenţia Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizate, completată cu Protocolul adiţional vizând prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în particular afemeilor şi copiilor4. Şi în plan regional s-au amplificat preocupările de cooperare penală în acest domeniu. De exemplu, Consiliul Europei a adoptat la 16 mai 2005 Convenţia pentru lupta contra traficului cufiinţe umane5.

Falsificarea de monedă Cu implicaţii negative majore asupra stabilităţii sistemelor financiare şi a dreptului de proprietate, în general, falsificarea de monedă reprezintă acţiunea de contrafacere a oricărui semn monetar, în mod ilicit.

1 România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 118 din 1992 (M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992).

2 Ibidem.

3 Pentru textele integrale, a se vedea www.un.org.

4 Ibidem. Ratificate de România la 4 decembrie 2002.

404 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

Primele acţiuni de reprimare pe plan internaţional s-au consacrat prin Convenţia internaţională pentru reprimarea falsificării de monedă, adoptată la Geneva, în anul 1929, însoţită de un protocol facultativ. Sunt incriminate nu numai actele de contrafacere a monedelor, ci şi punerea lor în circulaţie ştiind că sunt false, producerea sau procurarea de instrumente destinate producerii de monedă falsă, inclusiv tentativa şi participarea la asemenea fapte.

Pirateria maritimă Este infracţiunea internaţională concretizată prin actele ilicite săvârşite pe mare de particulari sau de nave de stat, cu scopul de a jefui alte nave, inclusiv de a le scufunda. Această infracţiune a fost consacrată prin mai multe documente internaţionale, precum Tratatul de la Nyon, din anul 1937, Convenţia cu privire la marea liberă, de la Geneva, din anul 1958 şi Convenţia asupra dreptului mării, de la Montego-Bay, din anul 1982. De menţionat că, potrivit acestor tratate, navele militare şi cele destinate serviciului public ale oricărui stat au dreptul să urmărească şi să captureze navele pirat, cu dreptul statului respectiv de a judeca pe autorii faptei şi de a decide soarta navei pirat.

Distrugerea de cabluri submarine Este calificată ca infracţiune internaţională de Convenţia asupra mării libere, adoptată la Geneva în anul 1958. Convenţia asupra dreptului mării de la Montego-Bay confirmă această calificare şi aduce ca noutate obligaţia de despăgubire a proprietarului navei care a fost prejudiciat pentru că a evitat să deterioreze un cablu sau conductă submarină.

§3.

Justiţia penală internaţională

Ideea de justiţie penală internaţională nu este nouă. Prima încercare practică, deşi nu poate fi vorba încă despre existenţa unei justiţii internaţionale veritabile, este aceea a procesului intentat în anul 1474 lui Peter von Hagenbach1.

1 Faptele s-au petrecut în legătură cu cetatea Breisach, pe Rhinul de Sus, la conducerea

căreia a fost numit Hagenbach, de către Charles le Temeraire, Ducele Burgundiei (1433-1477). Mult prea zelos şi urmând instrucţiunile Ducelui, Peter von Hagenbach a introdus în cetate un regim de teroare şi brutalitate. Crimele, violurile, taxele ilegale şi confiscarea proprietăţii au devenit practici generalizate. în urma asediului cetăţii Breisach şi a revoltei locuitorilor acesteia, Hagenbach a fost înfrânt şi capturat iar Arhiducele de Austria a ordonat judecarea acestuia. Hagenbach a fost judecat de un tribunal ad-hoc, alcătuit din 28 de judecători din statele şi oraşele coaliţiei. Analizând starea Europei de la acea vreme, putem spune că tribunalul care l-a judecat pe Hagenbach reprezenta o veritabilă curte penală internaţională. Ca şi mai târziu, la Niirnberg, apărarea lui Hagenbach a mizat foarte mult pe ordinele superiorului şi pe faptul că el nu recunoştea ca judecător şi stăpân decât pe Ducele de Burgundia, ale cărui ordine nu putea să le încalce. Curtea l-a găsit vinovat, l-a decăzut din rangul de cavaler, i s-au ridicat toate privilegiile, deoarece a comis crime pe care trebuia le prevină, şi a fost executat în conformitate cu decizia Curţii. Pentru detalii, a se vedea S. Scăunaş, Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar,

Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002.

Dreptul internaţional penal

405

Câteva secole după acest eveniment, istoria nu mai consemnează niciun moment semnificativ1. Abia după primul război mondial, Tratatul de pace de la Versailles stabilea înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea fostului împărat german, dar nici acesta nu a funcţionat. Din punct de vedere al dreptului internaţional penal, Tratatul de pace de la Versailles prezintă importanţă din două perspective. Mai întâi, pentru prima dată apare conceptul de crimă de război. în al doilea rând, stabilea înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea ex-împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzolem. Mai mult, chiar înainte de adoptarea tratatului, o Comisie internaţională, creată după armistiţiul din 11 noiembrie 1918, a întocmit un Raport asupra răspunderii criminalilor de război, prin care propunea înfiinţarea unui tribunal internaţional şi stabilea o listă considerabilă de acte sancţionabile2. Din păcate, evenimentele ulterioare au împiedicat punerea în aplicare a acestor prevederi3. Chiar dacă rezultatele obţinute au fost neglijabile, Tratatul de la Versailles rămâne un moment de referinţă în dreptul internaţional penal. Este semnificativ, mai ales, că un şef de stat era făcut răspunzător, pentru prima dată, de violarea convenţiilor internaţionale şi că prevederile tratatului anticipau crimele contra păcii, care urmau să apară conceptual şi instituţional abia după cel de-al doilea război mondial. Perioada interbelică este remarcabilă nu numai prin încercările de ilegali- zare a războiului de agresiune, ci şi prin preocupările doctrinare şi de codificare privind instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale. Societatea Naţiunilor şi numeroase alte societăţi internaţionale ale juriştilor, printre care şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal, s-au înscris într-un asemenea demers. Este notabil Proiectul de înfiinţare a unei Curţi de Justiţie Internaţionale, distinctă de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a Societăţii Naţiunilor, care ar fi avut competenţa să judece infracţiunile interna­ ţionale, proiect care nu a fost finalizat. în cadrul preocupărilor din această perioadă, se detaşează activitatea juristului român Vespasian V. Pella, care propunea în decembrie 1934 crearea unei Curţi Penale Internaţionale, pentru ca în aprilie 1935 să redacteze chiar un

1 Menţionăm totuşi încercarea lui Gustave Moynier de a redacta în anul 1872 proiectul

unei convenţii

vedea

S. Scăunaş, op. cit. 2 Raportul conţinea 2 categorii de fapte: prima cuprindea violările regulilor referitoare la legile şi obiceiurile războiului, reguli codificate în mare parte prin Convenţiile de la Haga din 1907; a doua categorie stabilea crimele care lezau mai multe state sau resortisanţi ai acestora. 3 Ex-împăratul Wilhelm al II-lea se refugiază în Olanda şi guvernul acesteia refuză extrădarea sa. Germania, deşi a recunoscut drepturile aliaţilor de a judeca ceilalţi criminali de război, refuză extrădarea acestora. în cele din urmă, dintr-o listă care cuprindea aproape 900 de persoane, doar şase au fost judecate.

reprime

pentru crearea unei

la

Convenţia

instanţe judiciare

de

la

Geneva

din

internaţionale care să prevină şi

1964.

Pentru

detalii,

a

se

infracţiunile

406 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

prim text al Statutului acesteia. Proiectul de Statut era inclus într-un proiect de Cod represiv mondial şi ideea a fost aceea de a se crea o Cameră criminală în cadrul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Aceste propuneri sunt preluate de Societatea Naţiunilor, care organizează o Conferinţă internaţională la Geneva, în perioada 1937-1938, cu scopul de a adopta o Convenţie pentru prevenirea actelor teroriste şi pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale. Secretarul general al acestei Conferinţe a fost V.V. Pella. Este remarcabil că s-a adoptat, cu această ocazie, atât Convenţia asupra prevenirii şi reprimării terorismului, cât şi Convenţia pentru crearea Curţii Penale Internaţionale. 27 de state au semnat aceste convenţii, dar, din nefericire, nu au intrat în vigoare datorită declanşării celui de-al doilea război mondial. Cel de-al doilea război mondial a întrecut cu mult efectele criminale ale celui dintâi. Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii săvârşite cu acest prilej au schimbat radical atitudinea comunităţii internaţionale cu privire la justiţia penală internaţională. Chiar dacă, în repeziciunea evenimentelor, s-a recurs la soluţia instanţelor penale ad-hoc, soluţie care este aplicată şi astăzi în unele situaţii, comunitatea internaţională a înţeles raţiunea unei justiţii penale universale permanente. Preocupările pentru pedepsirea criminalilor de război din cel de-al doilea război mondial s-au manifestat chiar în timpul desfăşurării acestuia. încă din 1942, apare un prim document, „Declaraţia de la Saint James Palace”, semnat la Londra de guvernele statelor ocupate de Germania1. La acest document se adaugă şi altele2, care culminează cu A co rd u l de la Londra privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică"1, semnat la 8 august 1945 de către Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS, în baza căruia s-a creat Tribunalul Militar Internaţional de la Niirnberg.

3.1. Tribunalele militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio

Tribunalul Militar Internaţional de la Niirnberg Statutul acestuia4 stabilea încă din art. 1 că această instanţă va fi creată

în mod cuvenit şi fără întârziere, pe marii

criminali de război din ţările europene ale Axei". Prin urmare, ratione personae5, tribunalul a fost competent să judece şi să pedepsească toate persoanele care,

„pentru

a judeca

şi a pedepsi,

1Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Olanda şi Polonia.

2 Declaraţia cu privire la atrocităţi, Moscova, 1943; Acordurile de la Yalta, 1945;

Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franţa şi de către guvernele SUA, Regatului Unit şi URSS,

1945; Acordurile de la Potsdam, 1945.

3 A se vedea textul în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit.,

p.

358-359.

4

A se vedea textul în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, op. cit.,

p.

359-365.

Dreptul internaţional penal

407

acţionând în contul ţărilor europene ale Axei, au comis, individual sau cu titlu de membri de organizaţii, crimele stabilite în Statut. în plus, în timpul unui proces intentat contra oricărui membru al unui grup sau al unei organizaţii oarecare, Tribunalul putea să declare că grupul sau organizaţia căreia aparţine este o organizaţie criminală1. Mai mult, în toate cazurile în care Tribunalul proclamă caracterul criminal al unui grup sau ale unei organizaţii, autorităţile competente ale fiecărui semnatar al acordului vor avea dreptul de a trimite orice individ în faţa tribunalelor naţionale militare sau de ocupaţie, pe motivul afilierii la acel grup sau organizaţie, ipoteză în care caracterul criminal al acestora va fi considerat stabilit şi nu va putea fi contestat. Din analiza Statutului Tribunalului Militar Internaţional, rezultă că această instanţă a fost una de excepţie, creată de statele învingătoare pentru a judeca numai crimele săvârşite de persoanele aparţinând statelor învinse2. Mai mult, Tribunalul de !a Niimberg era denumit „internaţional” pentru că a fost creat printr-un acord internaţional, semnat de câteva state, cele învingă­ toare. în realitate, el nu avea acest caracter, judecătorii fiind desemnaţi numai de către statele semnatare, lipsind consimţământul celeilalte părţi. Se încălcau astfel principii universal admise precum cele ale justiţiei (independenţă, imparţialitate, neutralitate) şi principiul echităţii. Totuşi, Tribunalul Militar Internaţional de la Niimberg constituie un moment de maximă importanţă. Prin crearea lui şi prin ceea ce a hotărât s-a demonstrat că o justiţie penală internaţională, chiar cu imperfecţiunile specifice acelor timpuri deosebit de tulburi, este necesară şi că a sosit vremea ca cei cu adevărat vinovaţi de fapte criminale să răspundă penal. Activitatea Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg, desfăşurată în perioada 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, a presupus un efort uriaş3. Prin sentinţele finale au fost achitate 3 persoane4 şi au fost condamnate 19 persoane: 12 la pedeapsa capitală5; 3 la muncă silnică pe viaţă6; 4 la închisoare între 10 şi 20 de ani7. Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea partidului nazist au fost declarate organizaţii criminale.

1 Ibidem, art. 9.

2 /. Cloşcă, I. Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, op. cit., p. 472.

3 218 zile de dezbateri, un proces-verbal al şedinţelor însumând 16.000 de pagini, peste

20 de tone de hârtie folosită la multiplicarea documentelor, 780.000 de fotografii, 25 de km de

Pentru

detalii, a se ved ea/ Heydecker, J. Leeb, Procesul de la Niimberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1983.

bandă de magnetofon, 7.000 de discuri, 550 de birouri, 22.000 de creioane tocite (

).

4 Hans Fritzsche, Franz von Papen, Hjalmar Schacht.

5 Hermann Goring, Joachim von Ribbentrop, Emst Kaltenbrunner, Alfred Rosenberg,

Hans Frank, Julius Streicher, Wilhelm Frick, Wilhelm Keitel, Fritz Sauckel, Alfred Jodl. Arthur Seyss-Inquart, Martin Borman (în contumacie). Pedepsele au fost executate la 16

octombrie 1946.

6 Walther Funk, Erich Raeder, Rudolf Hess.

408 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio A fost abilitat să judece şi să pedepsească pe marii criminali de război ai puterilor europene ale Axei. Trebuia întreprins ceva şi împotriva marilor criminali de război din Extremul Orient. Japonia a capitulat necondiţionat prin acceptarea Declaraţiei de la Postdam din 26 iulie 19451 şi semnarea Actului de capitulare după aproximativ o lună. în decembrie 1945 a avut loc o conferinţă la Moscova, care a hotărât înfiinţarea Comisiei pentru Extremul Orient, abilitată să urmărească, să judece şi să pedepsească pe criminalii de război japonezi. Generalul Mc.Arthur, Comandantul Suprem al Puterilor Aliate, căruia i se subordonau autorităţile japoneze, în baza acestor documente a creat la Tokio, prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946, Tribunalul Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokio era asemănător cu cel al Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg, cu următoarele deosebiri mai semnificative: ratione personae, era competent să judece numai indivizi, nu şi organizaţii; ratione materiae, nu era competent să judece crime contra umani­ tăţii; hotărârile puteau fi atacate cu recurs; preşedintele tribunalului, judecătorii şi procurorul general au fost numiţi de Comandantul Suprem al Puterilor Aliate, dintre candidaţii desemnaţi de statele învingătoare. Tribunalul a hotărât pedeapsa cu moartea pentru 7 persoane2, închisoarea pe viaţă pentru 11 persoane şi închi­ soarea pe diferite termene pentru 7 persoane3. Preocupările pentru crearea unei jurisdicţii penale internaţionale au continuat după cel de-al doilea război mondial, mai ales în cadrul ONU, dar pentru o lungă perioadă numai în plan teoretic. Din păcate, începutul deceniului 9 al sec. al XX-lea a fost marcat de conflicte interne şi internaţionale caracterizate prin atrocitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii săvârşite fară ca ONU să finalizeze ideea permanentizării justiţiei penale internaţionale. Iată de ce, practica instanţelor penale ad-hoc a continuat, cu toate riscurile pe care le pre­ zintă aceasta pentru o justiţie veritabilă. Este vorba despre tribunalele penale internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda.

3.2. Tribunalele penale internaţionale pentru

fosta

Iugoslavia

şi

Rwanda

Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavia Conflictul din Iugoslavia de la începutul anilor ’90 a intrat în atenţia ONU, mai ale’ din perspectiva respectării drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar, pornind, evident, de la premisa că o soluţionare globală a conflictului este preferabilă din punct de vedere al menţinerii păcii şi securităţii

1Declaraţia, în fapt o proclamaţie, a fost semnată de China, Marea Britanie şi SUA. 2 Hideki Tojo şi Koko Hirota, foşti premieri, şi generalii Seishiro Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura, conform I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 476. 3 Ibidem.

Dreptul internaţional penal

409

internaţionale. Numeroase rezoluţii ale Consiliului de Securitate din perioada 1992-19931vizau obligaţia părţilor de a respecta dreptul internaţional umanitar şi condamnau încălcările grave ale drepturilor omului. Cu toate acestea, compor­ tamentul autorităţilor şi al combatanţilor a devenit intolerabil, născându-se astfel ideea înfiinţării unei instanţe penale internaţionale pentru sancţionarea autorilor de crime de război şi crime contra umanităţii. Soluţia a venit din partea Consiliului de Securitate, prin Rezoluţia nr. 808 din 22 februarie 1993, prin care decidea ca un Tribunal internaţional să stabilească persoanele responsabile de violări ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul ex-Iugoslaviei, după anul 1991. Practic, Consiliul de Securitate constată că situaţia din ex-Iugoslavia reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi a securităţii internaţionale şi, printr-o interpretare extensivă, se prevalează de prevederile art. 392, art. 493 şi, mai ales, art. 294 din Carta ONU. Tribunalul care urma să fie creat reprezenta astfel o aplicare originală a prevederilor Cartei ONU privind măsurile provizorii ce pot fi luate de Consiliul de Securitate în baza art. 415, măsuri a căror listă nu este limitativă, prin coroborare cu prevederile art. 29 care permit acestuia să constituie organe subsidiare, dar cărora nu li se stabileşte natura de către Cartă. Rezoluţia amintită împuternicea pe Secretarul General al ONU să prezinte Consiliului de Securitate, în termen de 60 de zile, un raport privind crearea Tribunalului Internaţional. Raportul a fost prezentat la data de 3 mai 1993 şi a fost aprobat prin Rezoluţia nr. 827 a Consiliului de Securitate din 25 mai 1993

1 Rezoluţia nr. 764 din 13 iulie 1992 privind obligaţia părţilor aflate în conflict de a

respecta Convenţiile umanitare de la Geneva din 22 august 1949; Rezoluţia nr. 771 din 13 august 1992 privind violarea dreptului umanitar şi definind purificarea etnică; Rezoluţia nr. 780 din 6 octombrie 1992, prin care a fost împuternicit Secretarul General al ONU să stabilească o Comisie de experţi pentru examinarea informaţiilor primite din ex-Iugoslavia; Rezoluţia nr. 820 din 17 aprilie 1993 care condamnă încă o dată violările dreptului internaţional umanitar, practica „purificărilor etnice”, detenţia şi violările masive practicate

sistematic împotriva femeilor. 2 Carta ONU, art. 39: „Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări

împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art. 41 şi art. 42, pentru menţinerea păcii sau restabilirea păcii şi a securităţii internaţionale”.

3 Ibidem, art. 49: „Membrii Naţiunilor Unite se vor asocia spre a-şi acorda reciproc

asistenţa la executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate”.

4 Ibidem, art. 29: „Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare (s.n.) pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”.

5 Ibidem, art. 41: „Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu împiedică

folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere Membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor

diplomatice”.

410 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

care decidea crearea unui Tribunal Internaţional „pentru judecarea persoanelor presupuse a fi responsabile de violări grave ale dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul ex-Iugoslaviei, între 1 ianuarie 1991 şi o dată pe care Consiliul de Securitate o va determina după restabilirea păcii şi pentru a adopta Statutul Tribunalului Internaţional anexat la raportul menţionat”. Ca structură, Tribunalul este alcătuit din 11 judecători aleşi de Adunarea Generală a ONU, pentru un mandat de 4 ani, repartizaţi în 2 camere de primă instanţă formate din câte 3 judecători şi o cameră de apel formată din 5 judecători. Tribunalul dispune de un organ propriu de instrucţie şi urmărire, respectiv un Procuror numit de Consiliul de Securitate, la propunerea Secretarului General al ONU, cu un mandat de 4 ani. El poate, din oficiu, să întocmească o informare pe baza informaţiilor primite (de la state, organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvemamentale, ori plângeri individuale din partea victimelor) şi decide asupra oportunităţii de a declanşa urmărirea penală. Instrucţia se finalizează cu actul de acuzare, care este înaintat Camerei de primă instanţă a Tribunalului. Ratione personae, Tribunalul1 este competent să urmărească, să judece şi să pedepsească persoanele fizice care au comis, au instigat, au planificat, ordonat sau încurajat comiterea crimelor incluse în competenţa sa materială. Ratione materiae, Tribunalul2 este competent să judece infracţiunile grave comise împotriva Convenţiilor de la Geneva, încălcările legilor şi ale obiceiurilor războiului, genocidul şi crimele împotriva umanităţii3. Ratione loci, competenţa Tribunalului acoperă teritoriul ex-Iugoslaviei, iar ratione temporis, vizează perioada care începe cu 1 ianuarie 1991, fară a se preciza o dată limită.

Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda Conflictul din Rwanda rămâne, poate, cel mai sângeros conflict din perioada postbelică, prin efectele sale pe termen scurt. Practic, în câteva luni a făcut aproape un milion de morţi. Această situaţie a determinat Consiliul de Securitate, ca şi în cazul Iugoslaviei, să adopte mai multe decizii pentru soluţio­ narea situaţiei din Rwanda, printre care cea mai importantă este Rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994, prin care decide constituirea Tribunalului Internaţional pentru pedepsirea crimelor din Rwanda şi cooperarea tuturor statelor cu acest tribunal. Anterior, prin Rezoluţia nr. 935 din 1 iulie 1994, Consiliul de Securitate a cerut Secretarului General al ONU să constituie de urgenţă o Comisie de experţi, care să cerceteze probele privind încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei, inclusiv cele privitoare la genocid, cerând statelor şi organizaţiilor umanitare să coopereze cu această Comisie.

1 Statut, art. 6, art. 7.

2 Ibidem, art. 2-5.

Dreptul internaţional penal

411

Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda1stabileşte, încă de la început, că Tribunalul este instituit de Consiliul de Securitate în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei ONU. Originalitatea aplicării prevederilor Cartei ONU de către Consiliul de Securitate este similară cu situaţia creării Tribunalului Internaţional Penal pentru ex-Iugoslavia şi, prin urmare, concluziile sunt aceleaşi. Statutul, de altfel, este foarte asemănător cu cel al Tribunalului pentru ex-Iugoslavia. Ratione materiae, Tribunalul pentru Rwanda este competent să judece genocidul2, crimele împotriva umanităţii3 şi violările art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale celui de-al doilea Protocol adiţional al acestora din anul 19774. Ratione personae, Tribunalul este competent să urmărească, să judece şi să pedepsească persoanele fizice5 răspunzătoare de violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul Rwandei şi pe cetăţenii rwandezi răspunzători de astfel de violări săvârşite pe teritoriul statelor vecine6. Ratione loci, competenţa Tribunalului se extinde pe teritoriul Rwandei, precum şi pe teritoriul statelor învecinate în ceea ce priveşte violările grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite de cetăţenii rwandezi7. Ratione temporis, jurisdicţia Tribunalului se întinde asupra crimelor săvârşite în perioada 1 ianuarie 1994-31 decembrie 19948. Sediul Tribunalului Internaţional pentru Rwanda este la Arusha, în Tanzania, iar Biroul Procurorului se află la Kigali, capitala Rwandei. Cele două instanţe penale internaţionale ad-hoc funcţionează şi rezultatele sunt în mare parte notabile, chiar dacă imperfecţiunile constituirii lor sunt evidente în raport cu principiile generale ale justiţiei.

3.3. Curtea Penală Internaţională

Aproape imediat după crearea sa, ONU a militat pentru realizarea unei jurisdicţii penale internaţionale permanente. Preocupările s-au concentrat pe două direcţii: pe de o parte, consolidarea codificării crimelor internaţionale prin adoptarea unui Cod universal şi, pe de altă parte, instituirea unei jurisdicţii competente să judece aceste crime în plan universal, indiferent de autorul, locul şi timpul săvârşirii lor, pe baza principiilor justiţiei general recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională.

1Textul Statutului, în RRDU nr. 4(14)/1994.

2 Ibidem, art. 2.

3 Ibidem, art. 3.

4 Ibidem, art. 4.

5 Statut (

6 Ibidem, art. 1.

7 Ibidem, art. 7.

8 Ibidem.

),

doc. cit., art. 5.

412 Răspunderea internaţională.Dreptul internaţional penal

încercări de punere în aplicare a ideii de a se crea o Curte Penală Interna­ ţională permanentă debutează în anul 1946, prin adoptarea câtorva rezoluţii de către Adunarea Generală a ONU, declanşând un proces care va fi finalizat după mai bine de 50 de ani. Deşi, aşa cum vom vedea, Adunarea Generală a confirmat principiile de drept internaţional recunoscute de Statutul Tribunalului de la Niimberg, filosofia care domina era aceea de a se consolida o justiţie permanentă, fundamentată pe un tratat universal, ceea ce-i va conferi legitimitate şi recunoaştere din partea tuturor statelor. în anul 1946, Adunarea Generală a ONU adoptă Rezoluţia1 prin care confirmă principiile de drept internaţional recunoscute de Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg şi prin sentinţa acestui tribunal şi însărcinează Comisia de Drept Internaţional să elaboreze un proiect de Cod penal internaţional care să formuleze crimele împotriva păcii şi securităţii omenirii. Comisia de Drept Internaţional nu era creată încă, dar se prefigura deja existenţa ei, cu scopul de a pune în aplicare funcţia Adunării Generale de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui2. Un moment important în materializarea ideii de a se crea o instanţă penală permanentă intervine doi ani mai târziu, când Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia nr. 260(111) din 9 decembrie 1949, cere Comisiei de Drept Internaţional să se pronunţe asupra posibilităţii de a înfiinţa un organ judiciar internaţional pentru judecarea crimelor prevăzute de convenţiile internaţionale, în special dacă este posibilă înfiinţarea unei secţii penale la Curtea Internaţională de Justiţie. După câteva luni, Comisia de Drept Internaţional redactează un prim proiect al Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii şi dă un aviz favorabil creării unei Curţi Penale Internaţionale, respingând ideea înfiinţării unei secţii în cadrul Curţii Internaţionale de Justiţie. Pornind de la acest aviz, se desemnează un Comitet3 care, în anul 1951, redactează un proiect de Statut al unei Curţi Penale Internaţionale, proiect care este trimis statelor pentru eventuale observaţii. în anul 1953, un al doilea Comitet4 studiază implicaţiile creării Curţii Penale Internaţionale şi prezintă, în anul următor, un nou proiect de statut în Adunarea Generală. Paradoxal, Adunarea Generală a ONU hotărăşte abandonarea acestei idei. Realmente, situaţia precară existentă în relaţiile internaţionale, dominate de efectele războiului rece, a făcut ca preocupările pentru adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale să fie suspendare sine die. Aceste preocupări vor fi reluate după două decenii, dar fară efecte practice până în anii ’90, chiar dacă între timp se adoptase o definiţie a agresiunii printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU5.

1 Rezoluţia nr. 95(1) din 11 decembrie 1946.

2 Carta ONU, art. 13 parag. 1 alin. a).

3 Comitetul de la Geneva, Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 469(V) din 1950.

4 Comitetul 1953, Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 687(VII) din 1953.

Dreptul internaţional penal

413

încheierea războiului rece, schimbările majore de la sfârşitul anilor ’80 şi

începutul anilor ’90, căderea lagărului comunist şi deschiderea mai largă spre cooperare în relaţiile internaţionale, dar şi gravele evenimente din zona Balcanilor, au determinat abordări noi şi mai durabile în planul realizării unei instanţe penale internaţionale veritabile. în aceste condiţii, Comisia de Drept Internaţional a ONU a elaborat în anul

1991 un proiect de Cod al Crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii, care a

fost reelaborat în anul 1996 şi trimis Adunării Generale a ONU1. în ceea ce priveşte crearea Curţii Penale Internaţionale, încă din anul 1990, Adunarea Generală a ONU a solicitat Comisiei de Drept Internaţional2 să reia activitatea de elaborare a proiectului de Statut. Comitetul creat de Comisia de Drept Internaţional în acest scop a prezentat Adunării Generale un proiect de Statut3, redactat pe baza observaţiilor statelor. în final, proiectul a încorporat şi crimele internaţionale care ţin de competenţa Curţii şi a fost supus dezbaterilor Conferinţei diplomatice a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite de la Roma, care s-a soldat la 17 iulie 1998 cu adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale. Practic, cele două proiecte tergiversate atâta vreme de ONU, unul pentru codificarea crimelor păcii şi securităţii omenirii şi celălalt pentru crearea unei instanţe penale permanente, s-au finalizat într-un document unic - Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, un veritabil „cod penal şi de procedură penală la scară mondială"4. Adoptarea Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale reprezintă unul dintre cele câteva momente de excepţie care au marcat evoluţia relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional public în ultima jumătate de secol. Deschis statelor, el a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, în conformitate cu prevederile sale, adică „în prima zi din lună după cea de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau

aderare la Secretarul General al O N U '5.

Statutului

porneşte de la ideea că statele sunt datoare să-şi exercite jurisdicţia penală asupra acelora care sunt responsabili de crime internaţionale, Curtea Penală Internaţională completând competenţele penale naţionale6. Aceasta înseamnă aplicarea „princi­ piului complementarităţii", ceea ce deosebeşte radical Curtea de instanţele penale ad-hoc ale căror statute consacrau „primordialitatea" lor. Prin urmare, numai atunci când mecanismele jurisdicţionale interne nu vor funcţiona, sau vor funcţiona

Deosebit

de

important

este

faptul

întreaga

construcţie

a

' Draft Code of crimes against the peace and security of mankind, doc. cit. 2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 41 (XLV) din 28 noiembrie 1990. 3- ’ÎJrahitatlîfe% r,HhTntfOT?i!fUlpJi^minaLQyuîc,texîul.m .IM 4n% he],, V.L.Anfţhel,

op. cit., p. 297-334.

4 D. Diaconu, Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate, Ed. AII Beck, 1999, p. 35.

5 Statut de Rome de la Cour Penale Internationale, Rome,

17 juillet 1998, art. 126.

România l-a ratificat la 11 aprilie 2002.

414 Răspunderea internaţională. Dreptul internaţional penal

defectuos, Curtea Penală Internaţională îşi va exercita competenţa. Acest mecanism se aseamănă mult cu cele promovate de sistemele de protecţie a drepturilor omului, de exemplu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care nu se poate apela decât atunci când s-au epuizat căile jurisdicţionale interne, ceea ce ne face să credem că această filozofie va predomina în viitor şi pentru alte situaţii. Prin urmare, statele rămân responsabile să judece pe autorii crimelor internaţionale, chiar dacă nu sunt naţionali ai lor, dar se găsesc pe teritoriul lor, situaţie cunoscută în dreptul internaţional sub denumirea de „competenţă universală". Curtea Penală Internaţională creată prin Statutul de la Roma este o instituţie permanentă care va avea capacitatea de a-şi exercita jurisdicţia asupra persoanelor autoare ale celor mai grave crime de care este preocupată comunitatea internaţională, cu aplicarea principiului complementarităţii, adică venind în completarea jurisdicţiilor penale naţionale1. Curtea va avea personalitate juridică internaţională şi o capacitate necesară exercitării funcţiilor şi realizării scopurilor sale pe teritoriul oricărui Stat Parte la Statut şi chiar pe teritoriul altor state, dar numai în baza unui acord special. Astfel, Curtea se înscrie în rândul subiectelor de drept internaţional, dar un subiect derivat din voinţa statelor care au creat-o şi limitat la competenţele stabilite prin Statut2. Statul gazdă a Curţii este Olanda, sediul acesteia fiind la Haga. Ratione materiae, competenţa Curţii se limitează la cele mai grave crime, respectiv3: genocidul; crimele împotriva umanităţii; crimele de război; crima de agresiune. Pentru că încă nu a fost dată o definiţie convenţională a agresiunii, Statutul precizează că exercitarea competenţei Curţii asupra crimelor de agresiune va fi posi­ bilă numai atunci când o asemenea dispoziţie va fi adoptată în conformitate cu Carta ONU şi care va stabili inclusiv condiţiile în care Curtea va judeca aceste crime4. Ratione temporis, Curtea are competenţa de a judeca crimele săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului5, ca un efect firesc al aplicării principiului neretroactivităţii. Ratione personae şi ratione loci, competenţa Curţii este limitată doar de calitatea statelor ca părţi la Statut sau ca acceptante ale competenţei Curţii. Prin urmare, Curtea este competentă să judece persoanele care au săvârşit crime, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui asemenea stat sau la bordul unui vas ori avion care sunt înregistrate în acel stat, precum şi persoanele cetăţeni ai unui asemenea stat, indiferent de locul unde au săvârşit crimele6.

1Ibidem, art. 1

2 Ibidem, art. 4.

3 Ibidem, art. 5 parag. 1.

4 Ibidem, parag. 2.

5 Statut de Rome, doc. cit., art. 11, parag. 1.