Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea de Stat

Republica Moldova
Facultatea de Limbi i Literaturi Strine
Specialitatea: Limba i Literatura GermanaLimba engleza

Referat cu tema:

Imaginea
realitatii si
Personajul in
literatura
modernista

Student: Jalba Victoria


Gr. 351
Profesor: Emilia Taraburc
Chisinau, 2014
Modernismul presupune doua trasaturi principale. Prima vizeaza circumscrierea sa continutistica,
baza sa filosofica, iar aceasta este depistata in curentul irationalist (irationalist este insa
echivalent cu tot ce nu se inscrie in marxism), conform caruia universul ar fi absurd:
Universul, reflectat de minti in care subconstientul sau impulsurile, spaimele, pornirile tulburi
ale inconstientului nu sunt stapnite de puterea de a rationa, minti in care nu exista echilibrul
organic si hranirea reciproca intre zonele intunecoase si cele lucide ale sufletului omenesc,
universul pare absurd, monstruos, diform, ininteligibil: vezi universul lui Lautramont si Kafka.
Sau de o simplicitate naiva cu momente de mister si spaima: vezi Arabul si leul sau
Fermecatoarea de serpi de Henri Rousseau si restul operei acestuia. Aceeasi atitudine
conceptuala ar fi exprimata si de ideea delirului fals al suprarealismului (ideea de dicteu
automat, emisiune a subconstientului nesupravegheat), de constituire a realitatii cu o enigma
onirica (in literatura lui Kafka), de dizolvarea realismului situatiilor si scenelor din teatrul
absurdului. In spiritul doctrinei realismului critic, Petru Dumitriu infiereaza aceasta conceptie:
Nu, universul nu e absurd. Uneori e chiar de o logica inspaimntatoare. Dar recunosc ca are
colturi ascunse, secrete, care se apara de investigatia cercetarii, fiindca sunt ca acele bacterii care
nu pot trai dect pe intuneric si pe care lumina le ucide. Evident, si stilul tine tot de retorica
perioadei.
A doua trasatura a irationalismului tine de dinamica interioara a reprezentarii estetice, si este
identificata in predilectia pentru folosirea miticului, a parabolicului ca si forme de invesmntare
a ideii (literaturii realiste ii corespunde dorinta de radiografiere a realitatii) in prozele lui Kafka
(parabola procesului, a coloniei penitenciare, a castelului ca spatiu de reclusiune halucinatoriuabsurd etc.), Jnger (apelul la mit in romanul Pe falezele de marmura). Iata si un citat
concludent: Indeosebi, in proza epica, apare actiunea care nu e o reflectare a realitatii prin
constiinta artistului, ci o metafora, o aluzie. Nu avem, de pilda, de-a face cu o revolta de soldati,
ci cu ciocnirea dintre Christos si tatal sau, care dupa Faulkner pare sa fie Diavolul. Nu mai avem
de-a face cu descrierea unui proces ci cu o descriere a strngerii de inima si a spaimei (in

Procesul de Kafka). Ni se spun anumite lucruri ca sa intelegem altele. Uneori direct opuse si
uneori ca sa nu intelegem nimic, sau ca sa intelegem ca nu se poate intelege nimic.
Modernismul si derivatiile sale, de la avangardism si pna la lettrism reprezinta rascrucea
careia ii este opusa, in maniera tendentioasa, drumul realismului socialist. Ar exista astfel trei
etape, fiecare ducnd la exacerbare caracteristicile celei precedente. Din prima etapa fac parte
Lautramont, care cauta si gaseste limitele rationalului si proclama delirul in literatura,
Mallarm din poezia caruia irumpe ermetismul maxim al imaginii si Rimbaud, a carui lirica ar
sonda limite ale sensibilitatii si imaginatiei: Individualisti extremi toti trei, toti trei reprezinta
explorarea propriei lor constiinte izolate si suferind de izolare: Lautramont urnd omul
(capitolul Vieil Ocan este invectiva mizantropica cea mai consecventa a secolului), dar insetat
de o puritate morala conforma unui ideal pe care nu-l are sau nu-i e clar; Mallarm izolat si prin
forma ermetica; Rimbaud cel mai cald si mai uman, dar in cautarea unei realizari supreme pe
care n-o gaseste. Toti trei incearca sa afle limitele omului si sa treaca peste ele, tot asa cum un
Czanne sau un Van Gogh incearca sa treaca peste limitele imaginii vizuale, sa realizeze mai
mult dect reflectarea realitatii, o exprimare a ei ct mai intensa, inct este, de fapt, imposibila in
arta. In acelasi prim val al modernismului se integreaza si Rilke si Kafka, a caror opera ar
exprima un sentiment de presimtire si nu de cunoastere a lumii: Imaginea lumii pe care o
descriu ei este de vis si vis urt la Kafka; vis pur si simplu la Rilka. Totodata, univers strain
omului, nebulos, plin de forte misterioase, de legi amenintatoare, de emotii obscure si mistice la
Rilke, de spaime dar pur morale la Kafka.
Din a doua generatie a modernismului fac parte marii prozatori americani, in centrul operei s-ar
afla omul irational, dominat nu de determinarile sociale care se exprima in etica si in
determinarile morale (), ci de instinctele a-sociale si antisociale, subumane sau de la periferia
umanitatii. Tematica acestor opere este descrisa astfel: La Faulkner (Sanctuary), nuvelele
mai toate violenta e total absurda, irationala, apar personagii care sunt umane numai fizic. (La
fel in East of Eden de Steinbeck). Cretinul devine un personagiu central (The Sound and the
Fury) si adeseori el e si purtatorul violentei, cruzimii si ororii (Of Mice and Men de
Steinbeck). Artistul s-a speriat de ce contine, in unele cazuri, sufletul omenesc, si a descris aceste
cazuri.
Urmatorul prag, si ultimul, este locul disolutiei complete a formulei poetice si narative. Se
exemplifica prin poezia suprarealista si a teatrul absurdului: Deja la Faulkner apare haosul
verbal construit anume si lumea-talmes-balmes vazuta de un cretin. La fel in cazul
suprarealistilor. Teatrul lui Eugen Ionesco si al lui Beckett, proza ultima a lui Joyce compusa din
calambururi continue, cu functiune voita magica, pictura abstracta si suprarealista, reprezinta

folosirea limbajului nu ca mijloc de comunicare adecvata a unei experiente, ci ca mijloc de


anihilare a constiintei si a functiunilor ei specifice. Anti-teatru, anti-piesa spun unii. Altii
marturisesc intentia de a ucide poemul sau romanul. E vizibil ca s-a ajuns la punctul final al unei
cumplite drame. Imaginea universului, imaginea omului, constiinta creatorului ca si constiinta
contemplatorului, totul a devenit strain, necunoscut, straniu.
In raspar cu arta modernista, scriitorul propune si teoretizeaza o asa-zisa arta democratica,
adica o arta adresata intregului popor, maselor. Aceasta ar fi un soi de valoare sociala a unei
epoci, o arta care, alaturi de stiintele sociale sau istorice, ar reprezenta constiinta societatii,
marturia dupa care putem cunoaste societati de mult disparute sau straine, marturia dupa care ne
putem cunoaste propria noastra societate si putem interveni activ in dezvoltarea ei catre forme
superioare. Arta democratica este asadar arta cu A mare, arta capodoperei: opera de arta a
fost un obiect de amuzament. Ea a fost legata de exprimarea principalelor convingeri ale unei
epoci istorice; arhitectura si sculptura monumentala au insotit totdeauna formele de organizare
politica si spirituala, ca si muzica, teatrul si dansul. Statuile faraonilor, Pantenonul ssict,
catedralele gotice, Sfntul Petru din Roma si Sfnta Sofia de la Istanbul, Kremlinul si Palatul
imperial din Pekin, Messa in do minor de Mozart si Messa solemna de Beethoven, Stanzele
lui Rafael la Vatican sau Oratoriile lui Bach, toate acestea si mii de alte opere de arta de
aceeasi valoare si importanta sa nu se supere apologetii Genialitatii n-au fost facute, cum
spune Andre Malraux, ca sa creeze creatorii.
n modernism, personajul camusian prefera s tac, iar cel kafkian ncearc s exprime
inexprimabilul, totui comunicarea se mai poate produce, ulterior limbajul ajunge s se
vorbeasc pe sine, comunicarea este cea care se comunic iar personajul este obligat n
postmodernism s priceap ceva de neneles. Limbajul supune fiina uman, fiind lipsit de
substana vieii limbajul alienat i alienant devine un obiect n sine, extrauman, dobndind, pe
msur ce naintm n postmodernism, autonomie i un grad tot mai mare de libertate.
Postmodernismul inverseaz aporturile dintre om i limbaj, omul fiind o victim a cruzimii
acestuia. Scpat de sub controlul raiunii, limbajul ce un demiurg creeaz n sens negativ o
nou realitate, o nou existen uman alienat, singura posibil, rezultat din ce a mai rmas
dup ce limbajul a izgonit omul din universul su real. n aceast nou realitate, imposibilitatea
de a se face neles precum i imposibilitatea de a nelege pot duce la crim, este cazul
profesorului din Lecia lui Ionescu. Exist i personaje care prefer imposibilitatea de
comunicare. Contiina naturii lor rmne totui, ele doar ntrein iluzia comunicrii, pentru c
ceea ce vor aceste personaje este s vorbeasc singure, s se asculte singure, s fie singure.
Personajul modern capt ntr-o bun zi contiina sinelui propriu printr-o trezire care nu
este altceva dect greaa de orice i de nimic datorat tocmai existenei lipsite de necesitate i

sens. Trezirea i reveleaz personajului modern c existena nseamn fisur, distan de sine,
absen a oricrei finaliti. Eroii se definesc ca nite fiine care triesc nconjurate de imaginile
lor. Fiecare se percepe pe sine cu acea distanare absolut rece i formal, care este simpla
vedere; iar aceasta face ca, n general, pentru orice om semenul nsui s nu poat fi un obiect
ca atare, ci un quasi-obiect.
Personajele absurde sunt indivizi alienai care aspir totui la calitatea de eroi tragici, dar
ajung s constate c exist alte condiii care fac posibil ntrebarea cu privire la sine. Aruncat
n lume, acest erou este incapabil de triri profunde, fiind circumscris unui univers capcan
care i limiteaz i i paralizeaz capacitatea de nelegere i aciune.
Problema identitii personajului are mai multe faete: poate fi doar o problem de
imagine impus eroului de ctre lumea exterioar, dar poate fi i o problem a potenialitilor
multiple din sinele acestui erou care definesc n final propria lui identitate. ntrebarea care va
continua s persiste se refer la incertitudinea personajului asupra imaginii despre sine aa cum i
apare n propria contiin, n orele de veghe, sau, dimpotriv, personajul se poate identifica cu
dorinele slbatice i violente din propriile lui vise. Fiecare fiin, n vis sau nu, este tot ceea ce
reprezint dorinele ei cele mai ascunse n aceeai msur n care este i nveliul de erou
respectabil pe care acesta l prezint lumii exterioare.
Dac pentru moderni eul nu este dect un neant, ceva dincolo de puterea de nelegere i
aciune a individului, atunci pentru postmoderni el nu poate exista dect datorit existenei
celorlali, dar numai ca o reflectare n plan subiectiv, n contiina celorlali, pentru c totul nu
este dect iluzie, lumea fiind un joc de oglinzi n care realul se confund cu iluzia i invers. Eroul
postmodern i pierde identitatea pulverizndu-se n tot felul de acte i fragmente fr
semnificaie. Fiecruia i revine un rol pe care trebuie s l interpreteze pn se identific cu el,
pn cnd viaa sub form de iluzie devine via real pentru el.
De la nivelul realitilor moderne i postmoderne am cobort n trecut, la nivelul realismului,
ncepnd cu cel de al treilea capitol al tezei, Realism. Curentul i definete sfera de influen
prin relaie cu cele dou noiuni cu care este ntotdeauna pus n contact: real i realitate. Primul
termen este neles ca fapt adevrat sau care la un moment dat s-a ntmplat sau este posibil s
se ntmple; este structurat dup un model deja existent, nefiind pe de-a-ntregul imaginat. Cel
de-al doilea termen se refer la mediul n care triesc i se consum indivizi, un cadrul viu,
adevrat. Prin urmare scriitorii reflect n operele lor o trire, un eveniment luat din cotidian
cruia i confer o anumit coloratur, proprie structurii lor interne. Intervine rolul obiectivitii;
scriitorul reuete s nu i fac simit prezena, permind faptelor, personajelor s se explice.

Prin urmare sunt redate conflicte i situaii de via care permit introducerea tipologiilor umane,
reprezentative pentru un anumit mediu. Nu putem afirma c realismul a descoperit tipul literar*
, dar cu siguran putem afirma c i-a dat consisten. Eroii sunt cei care nsumeaz cele mai
multe date despre concepia autorului, iar cele secundare pot fi interpretate ca argumente n
favoarea celor prezentate; ele vin s ilustreze credibil o anumit conexiune ntre diferite caractere
sau fapte. Dispar astfel personajele excepionale, locul fiindu-le luat de tipuri umane
reprezentative pentru viaa societii. Totul se nvrte n jurul i sub bagheta vieii sociale,
individul este vzut ca produs al mediului n care triete. Este scos n eviden ntregul
mecanism social punnd n centru omul simplu care ncearc s-i transforme destinul sau s i-l
neleag. Romanul realist este considerat a oferi cititorul abilitatea de a se identifica voinei ce
pune n micare Istoria, consider R.M. Albrs.