Sunteți pe pagina 1din 7

NEIL LEACH ANESTETICA (arhitectura ca anestezic)

Lucrarea de fata a fost pentru prima oara editata in anul 1999 in Anglia (Cambrige) si
reeditata si tradusa la scurt timp la editura Paideia. Ca un compendiu de eseuri de arhitectura,
cartea este structurata in cinci capitole, parti in care autorul pune in discutie o serie de teme
filosofice contemporane perioadei de elaborare a lucrarii. Este meritorie actualitatea cartii prin
actualitatea acestor tematici ce nu si-au pierdut inca impactul stiintific, fiind inca problematizate in
forurile interdisciplinare, unde si arhitectura isi gaseste suportul teoretic. Neal Leach, profund
influentat de autori si curente filosofice ale inceputului de sec. XXI, cum este spre exemplu opera
lui Jean Baudrillard, aduce in discutie si incearca sa extrapoleze in domeniul arhitecturii o serie de
teme filosofice. Concentrate pe notiunea de imagine, ca interfata intre individ/ realitate, societate/
oras/ metropola, mesaj/ sens, etc, aceste teme sunt desprinse din viata cotidiana a mediului urban.
Din tot acest mediu care si-a dobandit anumite performante tehnolgice, autorul extrage urmatoarele
problematici: socul informational, sterilitatea informatiilor interumane, dedublarea realitatii prin
exacerbarea imaginii publicitare, etica praxisului de arhitectura. Societatile contemporane, dupa
cum sustine autorul, sunt supuse, in toate sensurile existentei lor, unui proces de estetizare,
reprezentand concentrarea pe imagine ca forma de atractie/ atragere a privirii, esteticul fiind un
stimul imediat al cointeresarii vizualului.
In paralel cu discutarea problematicilor cotidiene referitoare la viata urbana, autorul
incearca sa faca recurs la anumite concepte filosofice si la teoreticienii care le-au elaborat. Pe tot
parcursul cartii, Neil Leach ofera o serie de indici bibliografici de notorietate, in speta unor autori
celebrii pentru ipostazele lor intelectuale. Dintre ei, autorul face adeseori referire la Jean Baudrillar
si lucrarea sa Simulacre si simulare, ca teoretician al postmodernismului, centrat asupra
notiunilor de hiper-realitate si simulare, intr-o era digitizata, elaborata dupa un intreg corpus
publicitar in care forma publicitara e cea in care toate continuturile singulare se anuleaza in chiar
momentul in care se pot transcrie unele in celelalte (Baudrillard, 2008: 67). O alta referire se face
la opera lui Walter Benjamin, critit pertinent al prezentei mesajului politicului regimurilor
propagandiste (in special al nazismului) in opera de arta, Benjamin predand in lucrarea Opera de
arta in era reproducerii mecanice (1936) pentru o arta clasata dupa valori traditionale si ritualice
si nu dupa practicarea politicului. Un alt teoretician adesea citat este Guy Debord si lucrarea sa

Societatea spectacolului, lucrare transpusa si in film in anii 70, care atrage atentia asupra naturii
raporturilor sociale dintre indivizi, mediatizate prin imagini, in care spectacolul este sensul
praxisului social global, performarile lui sunt o negare vizibila a realitatii si individul ca actor
dezvolta un comportament hipnotic. Alegerea celor trei autori enumerati nu este intamplatoare in
cartea lui Leach, toti acestia avand ca formare intelectuala teoriile marxiste, la care si autorul e
posibil sa adere. Un alt punct comun si cel concludent din punct de vedere stiintific este interesul
autorilor pentru reinterpretarea vietii de zi cu zi, in care aportul esteticului abunda in defavoarea
unor mesaje semnificative, anestetizarea (licenta a autorului Neal Leach) reprezentand un proces
de inhibare a simturilor si a experientei de viata. Un alt autor citat in carte este sociologul german
Georg Simmel, adept al teoriilor structuraliste si al curentului antipositivism, sustinand in lucrarile
sale metoda retelelor sociale, ca o probare fidela a realitatii culturale fiecarui individ, ce face recurs
la istorie, in termeni de forma si continut. Nu intamplator Neal Leach face referire la Simmel in
capitolul cartii sale, intitulat Drogul imaginii. El reaminteste de termenul de blazare initial de
Simmel in lucrarea The Metropolis and Mental life (1903), cercetare de sociologie urbana care
descrie viata intr-o metropola moderna, blazarea fiind o stare de autoaparare individuala dezvoltata
intr-un mediu social ostil, incarcat de stimuli care suprasolicita mintea umana si viata emotionala.
O alta suita de teoreticieni mentionati de Leach vin cu predilectie din directia culturii
postmoderne, cu referiri mai aplicate in domeniul arhitecturii. Cartea Learning from Las Vegas
avandu-i ca autori pe Richard Venturi, Scott Brawn si Steven Izenour, a fost o lucrare cu impact la
vremea sa si totodata controversata pentru ideile legate si de practicarea meseriei de arhitect,
transpusa intr-un gest pur mercantil, in care arta sa devine un produs de serie intr-o societate de
consum. Cam acesta este suportul teoretic general pe care Neal Leach isi fundamenteaza cartea,
destul de concentrata in elaborarea unor idei, cartea lansand mai degraba teme de meditatie
individuala pe marginea unor subiecte care asa cum am mai spus sunt inca de actualitate. Dar iata
cate ceva din continutul capitolelor lucrarii, cu mentiunea ca alegerea denumirii lor s-a dorit sa lase
un anumit efect asupra cititorului, continenta simbolica a mesajului fiind aspectul deficitar din
cadrul comunicarii contemporane pe care autor incearca sa ne-o explice.
Capitolui 1 intitulat Proliferarea imaginii trateaza la modul general lipsa de mesaj a
comunicarii prin vizual, in care imaginea devine hiper-realitate, circulatia ei o accelerare a
intelesului si informatia generatoare de intelesuri. Prin viteza de propagare a informatiei, ne
spune autorul si lipsa perioadei de decelare, marcata de avalansa si concentratia ei, informatia se

autoepuizeaza din punct de vedere semiotic, dizolvandu-si sensul si socialul prin impactul
imediat si efect maxim. Astfel lipsa de continut si mesaj simbolic face ca informatia sa se
autoanuleze si sa se ermetizeze. Trinomul realitate imaginar pseudorealitate este o consecinta a
denaturarii simbolicului mesajelor comunicarii, supraaglomerate in ca.zul existentei Disneylandurilor, ca prototip al culturii de consum, devenita noua religie a sex. XX. In acest capitol autorul
se opreste mai mult asupra termenului de estetizare (Estetizarea lumii), exlicand, prin fenomenul
inlocuirii culturilor locale specifice cu o cultura globala, starea de simulare a noii culturi
hibridizate, in care imaginea este supusa unui proces de fetisizare iar perceptia ei supusa unui
proces fugal de intelegere, care nu permite ca perceptia sa patrunda dincolo de imagine. Aici
trimiterile la scrierile lui Baudrillard sunt evidente odata cu reluarea termenilor de simulacru si
simultan. Estetizarea, care include prezenta celor doi termeni, marcheaza exact momentul depasirii
limitelor vizualului, ale imaginii, estetica trece din domeniul vizualului in sfera socialului, in
politica, sex, cultura, arta printr-un proces de semiologizare a vietii cotidiene. In urma acestui
proces se face distinctia intre opera de arta de nisa si arta maselor, ca produse de serie cu
repetativitate arbitrara. Arta isi pierde mesajul metafizic si se rezuma la decorul estetizat, la care
autorul mentioneaza ca in locul judecatii estetice, gasim fascinatia obscena a excesului. Prin
supraponderalitatea ei piata de arta se suprasatureaza iar mesajul artistic este inlocuit de logica
mercantila a pietei in angrenajul estetizarii intregii masinarii industriale a lumii care conduce la
golirea de semnificatii si umplerea de estetizare. Vorbind de Politica estetizarii, autorul se refera la
mecanisme si strategii de promovare a artei publice cu referire la arta propagandista a carui mesaj
este de factura intentionala, cum este cazul artei marxiste. Intrebarea se pune daca mesajul artistic
cu un continut politic poate genera forma artistica. Problema alegoriei dintre arta si politica implica
urmatorii factori: daca mesajul politic in arta este un mesaj artistic; influenta mediului social in
elaborarea lucrarii de arta; in ce masura arta este un mijloc de influentare politica;
decontextualizarea mesajului politic si revenirea in arta; contextul ca factor determinant in
intelegerea operei de arta. Transpunand aceste idei in arhitectura, Neal Leach incearca sa explice
ca prin tehnicile de reprezentare vizuala, ca instrumente de comunicare profesionala, s-a ajuns la
cunoasterea cat mai fidela a spatiului fizic, problema ramanand insa transformarea acestuia in
spatiu social, trait. Fetisizarea, ne spune autorul, domina si acest demers, facand ca spatiu sa fie cat
mai departe de experientele traite si cat mai aproape de un simplu mijloc de reprezentare a unor
idei de autor. Distanta dintre proiect si utilizatorii sai este cu atat mai mare cu cat prin estetizare

obiectul este indepartat de realitatea sa absoluta, exemplificand cazul arhitecturii brutaliste. A


estetiza un obiect inseamna sa-l <<anesteziezi>>, indepartandu-l de asocieri neplacute, sustine
autorul in incercarea de a explica fenomenologiea procesului de perceptie si decodificare a
mesajelor limbajului arhitectural.
Al doilea capitol, Politicile estetizarii, ridica problema autenticitatii actului artistic,
uzand de termenii filosofici de adevar (Kant) si realitate (Nietzsche), care in mod paradoxal
atrag atentia asupra contextului lecturarii mesajului: ce mai reprezinta arta daca e scoasa din
contextul ei social si politic? Explicarea actului estetic prin filosofie este o posibilitate care vine in
sprijinul autorului. In acest trimiterile la opera filosofica a lui Walter Benjamin sustine insasi ideea
autorului, estetizarea artei prin prezenta mesajului politic nu face dacat sa o trasforme intr-un act
de propaganda. Aici se vorbeste despre arhitectura puterii promovata de Albert Speer in timpul
nazismului si despre metodele de propaganda prin forme si mesaje estetizate. Se mai face referire
la utopistii italieni si la promovarea politicii fasciste pana la afirmatii contrariante care spun ca
razboiul aduce placerea artistica a perceptiei senzoriale alterate de tehnologie (vezi Marinetti).
Ca un nou recurs la arhitectura, autorul descrie ca estetizarea ei reprezinta una dintre mijloacele de
comunicare in masa care poate promova ideile politice ale momentului, autorul aici facand o
comparatie intre efectele celui De-al doile Razboi Mondial si Razboiul din Golf, arhitectura
razboiului cum este supraintitulata de autor, poate modifica sau remodifica structura unui oras in
aceeasi masura in care si razboiul poate decima sub semnul distrugerii zone construite. Din aceeasi
tematia autorul se refera la cazul Sarajevo descris in cartea lui Lebbens Woods. In concluzie,
arhitectura poate deveni un mijloc atat de conditionare subliminara a mesajelor enuntate dar poate
determina si schimbari pe plan politic si social prin functionalitatea ei. De la unitatea de control
spatiala promovata prin arhitectura (vezi Panopticonul lui Bentham) pana la determinarea unui
anumit comportament uman in spatiu, arhitectura poate genera mesaje diverse, care in acest capitol
al cartii ar fi meritat sa fie putin mai dezvoltate.
Al treilea capitol supraintitulat Drogul imaginii, se discuta pe marginea ipotezelor lansare
de Simmel, pe care le-am expus la inceputul prezentarii. Individul supus unor stimuli vizuali cat
mai intensi ajunge la starea de blazare, specifica mediului urban, ca incapacitate de reactie a
sistemului nervos ajuns la o stare de suprasaturare. Pe langa explicatia medicala vine explicatia
filosofica, ideea de drog indica o stare de dependenta fata de anumite socuri vizuale, poate fi si o
stare de sevraj sau de stimulare artistica prin intrarea intr-o stare de transa (vezi cazul

suprarealistilor). Se vorbeste din nou de efectul narcotizant al orasului (W. Benjamin) dezvoltat
odata cu lipsa mitului in cultura urbana. Tot aici Leach face o comparatie intre teoriile lui Simmel
si ale lui Benjamin si anume intre o lume nevrotica si blazata psihic si o lume anesteziata de
socurile continue ale existentei cotidiene. Daca Simmel vorbeste de blazare ca instrument de
supravietuire, Benjamin foloseste termenul de mimesis, referindu-se la supravietuirea prin mimare,
iar prin mimetism fiintele umane au capacitatea de adaptare continua. Astfel prin vocile celor doi
autori, Leach conchide ca lumea contemporana este caracterizata de doua atribute: blazarea si
intoxicarea la care o psihanalizare a societatii ar demonstra capacitatea individuala de rezistenta la
socuri si rezonanta feedback-ului. In ambele cazuri estetica poate avea efect ambivalent, fie de
panaceu, fie de factor disturbant. Autorul, in dorinta de a lamurii conceptele folosite (lamurire pe
care o face totusi incomplet) recurge la etimologia greaca a cuvantului estetic. Aesthesis se refera
asadar la perceptia senzoriala ca o stare de inaltare a simturilor si emotiilor si o trezire a
acestora, definitie detasabila de teoriile abstracte ale frumosului, ca o stare de perceptie nativa si
non-inculturata. In urmatorul citat autorul expliciteaza ca Seductia imaginii actioneaza impotriva
oricarui simt fundamental de angajare sociala, unde se regaseste o parte a interpretarii etimologiei
termenului de estetic insa aici putem contrazice argumentat parerea autorului. Estetizarea este un
proces provenit in urma unui act cultural. Ghidarea senzoriala de care ne vorbeste autorul tine mai
degraba de instinctele biologice nealterate de nivelul de enculturare oferit de cultura specifica a
oricarui individ. Estetizarea reprezinta asadar un proces de elaborare care poate ajunge sa imprime
o serie de mesaje prestabilite fara ca acestea sa mai poata fi decodificate personal. Exemplificand
aportul publicitatii in viata noastra de zi cu zi (aici intalnim cateva dintre ideile lui Marshall
McLuhan referitoare la teoriile media), autorul vorbeste de o estetica a Intoxicarii ca mecanism
subversiv de ghidare senzoriala ce face ca realitatea sa se dedubleze, inlocuita fiind treptat de
hiperrealitate (reclamele transpun consumatorul intr-un univers idilic de mucava in care prin
consumarea acelui produs esti invitat sa visezi la realitati paralele, ca intr-o realitate hipnotica de
tipul filmelor lui Terry Gilliam de tip Brazil).
Penultimul capitol se refera la Imaginea ca bun de larg consum. Aici autorul recurge din
nou la alta parabola a realitatii generata de spectacol si alege foarte bine sa exemplifice cartea
uitata a lui Guy Debord (si in special filmul realizat de acelasi autor pe marginea cartii Societatea
spectacolului). Societatea contemporana profund uneltita de mesajele subliminare ale culturii
imaginii, cedeaza in fata simulacrului propus de rolul capitalismului tarziu, care inglobeaza si

transforma pin cultura sa promotoare mesajul in marfa. Scopul este unul precis si fara echivoc:
instrainarea oamenilor ei insusi, intr-o societate interesata si cazuta in autocontemplarea propriei
imagini exterioare si mai putin de aspectele interioare, legate de spirit si moralitate. Aici putem
aminti si de teoria lui Erwin Gofmann din cartea sa Viata sociala ca spectacol, in care lumea este
o scena de teatru iar fiecare individ isi performeaza rolul sau social, printr-o serie de
comportamente dezvoltate in mediul sau cotidian. Leach ne vorbeste de ritualul consumului legat
de o situatie anume, ca eveniment spatio-temporal al experientei traite direct, deliberata de orice
constrangere. Aici se face trimitere la un alt autor, la Sadie Plant, care ne vorbeste de
situationisti, ca oameni angrenati in mecanismul elaborat al consumismului, indepartati atat de
bunurile pe care le-au creat cat si de practicile sociale care au condus la elaborarea lor. Autorul
pledeaza pentru crearea unor forme care sa exprime momente de viata traite concret, deliberat. O
noua referire la arhitectura apare aici, arhitectura spectacolului ca tema de reflectie postmoderna
odata cu extinderea zonelor comerciale sau de loisir. De la superficialitatea imaginii mentionata de
Guy Debord autorul enunta ideea lui Venturii despre imaginea transformata in marfa. Un intreg
spatiu de dezbatere se poate naste odata cu aducerea in prim plan a subiectului legat de fenomenul
Las Vegas, subiect inepuizabil despre efectul reclamei comerciale ca gest imoral de fetisizare a
imaginii. Asadar reclama abunda de motive ale vietii contemporane pana la forme de abuz:
explorarea imaginii femeii, tema sexualitatii exacerbate, o tendinta patriarhala in abordarea temelor
de advertising, toate mergand pana la un decorativism absolut, regasit cu precadere si in arhitectura
postmoderna, avand ca discipoli pe Venturii. Parasind teritoriul sufocant al butaforiei, autorul se
indreapta catre estetica revolutiei, in care greselile trecutului trebuie sa aiba un rol didactic si sa nu
fie repetate. Se cere promovarea unei estetici radicale, fara interpretari si suspiciuni.
Ultimul capitol venit si ca o concluzie a celor anterioare ne vorbeste de Seductia
imaginii, facandu-se referire din nou la Las Vegas, ca oras al seductie, capitala sociala a
spectacolului si incununarea unei lumi superficiale lipsite de coninut. Seductia inlocuieste astfel
semnificatia, prin exersarea tuturor instrumentelor necesare, ca o strategie a societatii de consum.
Seductia Las Vegas-ului ne spune spre finalul cartii autorul, se centreaza pe o etica a imaginii ca o
banala intalnire intre forma si forma si pe principiul forma creaza functia. Intr-un sens profetic
avem de invatat din esecurile existentei acestui oras, realitatea imediata o confirma. Arhitectii au
ca misiune formarea de gusturi si initierea unei forme de arta in spatiul public cu vocatie
comunitara. Experienta si experimentarea, in special in cazul oraselor nord Americane, in cateva

dintre orasele est Europene si de cativa ani in zonele bogate ale Orientului Mijlociu, a unor
programe de arhitectura atipice contextului cultural in care sunt inserate au demonstrat si inca
demonstreaza suficiente rezultate contradictorii. Succesiuni de imagini dozate in concentratii mari
pavoazeaza inca peretii oraselor. In timpul scurs de la realizarea cartii si pana in momentul prezent
civilizatia contemporana nu a parcurs mari schimbari in sensul imbunatatirii comunicarii in cadrul
vietii urbane. S-au inventat noi forme de comunicare care sa comprime timpul si sa suprime
spatiul.
In finalul prezentarii sustinem actualitatea temelor prezentate de carte si abordarea inter si
transdisciplinara a subiectelor prezentate. Cartea este insotita de cateva ilustratii care sustin textul
si care intaresc prin impactul lor vitual afirmatiile descrise de autor. Neal Leach propune o lectura
interactiva pe teme contemporane ale vietii urbane, extinse la nivel de metropola, in care imaginea
constituie un vector de comunicare intre indivizi, dublata de tehnicile virtuale ale internetului, de
noi spatii imateriale. Arhitectura poate fi un spatiu de recoul intr-o lume descompusa de
semnificatii, un anestezic intr-o societate nevrotica, care a uitat sensul timpului si scopul
spatiului. Cu toate acestea din cand in cand ne mai amntim ca timpul este moral si spatiul afectiv!