Profilul psihologic - notiune de pionierat in sistemul judiciar romanesc

Profilul psihologic trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte ştim, acest
subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către
psihologul criminalist Tudorel Butoi.. Spre deosebire de ţara noastră, în multe state
americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracţiuni a fost
îmbrăţişat ca o metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale, fiind astăzi de un
real şi incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuţi.

De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple,

importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa
specialiştilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler,
ani buni de experienţă în investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie,
criminologie, psihiatrie, medicină legală etc.

In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au

nenumărate surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se
impune ca cei însărcinaţi cu identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze
metodele din mers şi, pe lângă ultimele descoperiri ştiinţifice în materie de
criminalistică, să adopte şi metodele moderne din ţările occidentale, metode ce şi-
au demonstrat pe deplin viabilitatea.

O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în

România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere
procesual-penal, având exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia
comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigaţie majoră fără
a se aplica şi acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în ţară
această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii stricte
de evaluare a specialiştilor pe această linie, specialişti practic inexistenţi.

Ca o dovadă a importanţei acestei metode, încă din anul 1950, la nivelul FBI a fost
creat un centru de cercetare şi dezvoltare a profiling-ului, centru denumit
Investigative Support Unit. De un real ajutor a fost crearea unei vaste baze de date
ce cuprinde informaţii obţinute prin intervievararea infractorilor condamnaţi,
stocându-se astfel, la nivel statistic, aceste comportamente deviante cu toate
trăsăturile de personalitate ce decurg de aici.

Conturarea profilului psihologic al autorului este un proces investigativ, în cadrul

anchetei penale, prin care se încearcă examinarea şi înţelegerea trăsăturilor de
personalitate şi, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica
posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate
fi privită ca un ajutor în cadrul investigaţiei criminale, având rolul de a direcţiona
activităţile către cei mai pretabili suspecţi, de a înlătura suspiciunile privitoare la
suspecţii ce nu au legătură cu cauza şi, ulterior, după identificarea autorilor, de a
explica comportamentele criminale ale acestora.

Deşi există câteva lucrări pe această temă iar resursele de pe Internet sunt multiple
şi accesibile tuturor, este totuşi dificil să înţelegem actele şi comportamentul
infractorilor, din punctul de vedere al psihologiei judiciare. De aceea, nu oricine
poate deveni un bun profiler. Hans Gross spunea în 1924 că un bun investigator
trebuie să dovedească o infinită disponibilitate fizică, un puternic spirit autocritic,
pregătire exemplară, abilităţi speculative precum şi multe, multe altele.
Argumentele în acest sens au continuat în lucrările lui H. Ashton-Wolfe (1930), care
afirma că „deşi cunoştinţele ştiinţifice şi precizia sunt indispensabile în prinderea
infractorilor, acestea nu sunt de ajuns. Accepţiunea modernă a meseriei de detectiv
se bazează pe principiile de bază dar şi pe studiile continue şi metodice ale
detectivului”[1]. Discuţia pe această temă a continuat şi mai târziu, în 1974, odată
cu studiile lui Paul Leland Kirk, studii în care se arăta că „toate investigaţiile
gravitează în jurul oamenilor şi a obiectelor. Doar oamenii comit infracţiuni dar,
invariabil, o fac prin intermediul lucrurilor. De aceea, orice anchetă trebuie sa fie
duală”[2] – este aspectul de la care, credem noi, s-a ajuns la dezvoltarea Principiului
Loccard, principiu ce va fi dezvoltat în secţiunile ulterioare.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că un bun profiler este un neobosit cititor, cu o

mare dragoste pentru cărţi. Ca o consecinţă naturală a acestui fapt, acesta îşi va
dezvolta o bibliotecă de specialitate (şi nu numai) de invidiat, întregul proces
enumerat ducând la o educaţie ştiinţifică solidă.

Întrebarea ce se naşte în mod natural este: ce ajută mai mult în procesul profiling-
ului? Experienţa în investigaţiile criminale sau solidele cunoştinţe teoretice? Cei ce
activează pe tărâmul criminalisticii au, în mod invariabil, o vastă experienţă în
domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigaţii, audieri, studii de caz
etc. Dar, din păcate, puţini sunt profesioniştii care acumulează şi studiile necesare.
De cealaltă parte, teoreticienii, absolvenţii de studii complexe în psihologie, au
rareori ocazia de a participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o
cercetare la faţa locului într-o cauză de omor fiind aproape de domeniul
fantasticului.

Din acest motiv, cunoştinţele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod
natural şi fericit, experienţa dublată de puternice cunoştinţe teoretice fiind ideală.

Putem afirma deci, fără teama de a greşi, că un bun profiler trebuie să fie stăpânit
de o dorinţă entuziastă de cercetare, de a investiga şi de a examina faptele, sub
toate aspectele lor.

In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepţie

oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului
necunoscut al unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi,
credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene
profiling, offender profiling, psychological profiling şi, cea mai recentă, criminal
investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate terminologiile care se
apropie cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal Personality
Profiling şi Criminal Profiling.

Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informaţii

particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracţiune certă.
Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei
infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de
personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura
disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi
denumit profiling.

O definiţie foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: „profilul psihologic este o
încercare elevată de a furniza anchetatorilor informaţii specifice despre un autor
necunoscut ce a comis o infracţiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a
locului faptei, victimologie şi teoriile psihologice cunoscute.”[3]
Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele
putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.

Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus
Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer. Textul
este un ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de
majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru
mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.

După cum am mai arătat, profilingul modern şi-a construit o puternică fundaţie pe
cercetările din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei şi criminalistică.

Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel,
între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că
există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite
trăsături fizice neobişnuite ale indivizilor. Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei
umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care,
în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici
dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi
asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul
Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai
sus şi bărbia slab-pronunţată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate
în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.

O altă teorie depăşită din punct de vedere practic este frenologia, definită ca fiind
pseudoştiinţa conform căreia ar exista o relaţie directă între forma si mărimea
diverselor regiuni ale creierului si craniului si diversele facultăţi psihice ale
individului. Conform acestei teorii, anumite umflături ale craniului indică o slabă
activitate a creierului, cum ar fi, de exemplu, combativitatea. Alte asimetrii ar fi
responsabile cu trăsături psihice ca moralitatea si comportamentul criminal. Insă tot
frenologii au fost aceia care au susţinut că, prin exerciţii psihice susţinute, un
criminal înnăscut poate fi reformat. Reprezentanţii de seamă ai acestui curent au
fost germanul Franz Joseph Gall şi, discipolul acestuia, John Gaspar Spurzheim
(1776-1832). (va urma)