Sunteți pe pagina 1din 250

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog şi psihiatru

elveţian. Născut la Keliwil (cantonul Thurgau), a făcut C. G. JUNG


studii de medicină generală şi psihiatrie la Basel, a
fost profesor la Facultatea de Medicină din Zurich şi
medic-şef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli.
S-a consacrat însă precumpănitor psihoterapiei clinice
şi, concomitent, cercetării experimentale şi teoretice.
în 1904 întemeiază la Zurich un laborator de
psihopatologie experimentală, valorificind observaţii

TIPURI
personale şi descoperiri în domeniul asociaţiilor
verbale normale şi patologice, al demenţei precoce şi
al complexelor, între 1907 şi 1912 colaborează intens
cu Freud, atras în special de cercetările acestuia

PSIHOLOGICE
legate de isterie şi de vise. Ruptura cu Freud,
provocată mai cu seamă de rigiditatea concepţiei
acestuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe
un drum propriu. Ea îl va duce la elaborarea unui
sistem autonom de gîndire, axat pe reintroducerea
spiritului ca dimensiune fundamentală a fiinţei şi pe un
ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei
Traducere din germană
îndelungate şi vaste experienţe clinice. Inconştient de VIORICA NIŞCOV
colectiv, arhetip, individuale, anima, animus, umbră,
persona etc. au lărgit cîmpul cunoaşterii şi au
revoluţionat disciplina, orientînd-o către o înţelegere
infinit mai nuanţată şi mai aproape de totalitate a
psihicului uman. între 1921 şi 1938 întreprinde
călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la
indienii pueblo din Arizona, în Kenya, Uganda şi India.
în 1935 este ales preşedinte al proaspăt întemeiatei
„Societăţi elveţiene pentru psihologie şi domeniile
conexe". în 1944 i se creează la Basel o catedră de
„psihologie medicală", în 1948 se înfiinţează la Zurich
Institutul C. G. Jung, iar în 1958, inspirată de
cercetările sale, „Societatea internaţională de psiholo-
gie analitică". Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la
Bollingen, lingă Zurich, locuind în faimosul turn, unde
îşi redactează şi parţial îşi dictează memoriile.

Opera sa imensă va rămîne un monument al secolului prin influ-


enţa exercitată. Din ea se cuvin menţionate cel puţin: Ober die
Psychologie der Dementia praecox (1907), Wandlungen und Sym-bole der
Libido (1912), Psychologische Typen (1921), Psychologie und Eniehung (1926),
Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (1928),
Psychologie und Religion (1940), Ober die Psychologie des Unbewufiten
(1943), Psychologie und Alchimie (1944), Die Psychologie der Ubertragung
(1946), Symbolik des Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952),
Synchronizităt als ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (1952),
Von den Wurzeln des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein
mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni după moartea lui îi apar me -
moriile, Erinnerungen, Traume, Gedanken, consemnate şi editate de
Aniela Jaffe.

HUMANITAS
Editura Humanitas foloseşte INTRODUCERE

calculatoare

Z E N IT H O
DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta Platon şi Aristotel! Ei nu sînt doar cele


două sisteme, ci şi tipurile a două naturi
IOANA DRAGOMIRESCU umane diferite ce se opun, mai mult sau
MARDARE mai puţin vrăjmaş, sub toate hainele, din
timpuri imemoriale. Tot lungul Evului
Mediu, mai cu seamă, şi pînă astăzi, ele s-
C. G. JUNG au luptat astfel, iar această luptă este
PSYCHOLOGISCHE
principalul conţinut al istoriei Bisericii
TYPEN
creştine. Se vorbeşte mereu de Platon şi
Walter-Verlag
de Aristotel, chiar dacă sub alte nume.
Olten und Freiburg im
Breisgau Ediţia Naturile exaltate, mistice, platonice
a noua, dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile
revizuită creştine şi simbolurile corespunzătoare.
Naturile practice, ordonatoare,
© Walter-Verlag AG, Olten, 1971 © aristotelice construiesc din aceste idei şi
HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune simboluri un sistem solid, o dogmatică şi
românească un cult. Biserica îmbrăţişează in cele din
urmă ambele naturi, din care unii se
ISBN 973-28-0662-1 ascund de cele mai multe ori in rindul
clerului, iar ceilalţi in viaţa monahală,
continuind să se războiască însă
neîntrerupt.
H. Heine, Deutschland, I.

1.în cursul practicii medicale cu bolnavii de nervi


ni-a izbit
încă de mult faptul că, pe lingă
numeroase diferenţe individuale
de psihologie umană, există şi deosebiri
tipice, şi anume m-au
izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am
numit tipul introvertit
şi, respectiv, extravertit.
2.Examinînd cursul vieţii oamenilor,
observăm că destinele
unora sînt mai degrabă determinate de
obiectele intereselor lor,
în vreme ce ale altora, mai degrabă de
fiinţa lor lăuntrică, de
subiectul lor. Şi deoarece noi toţi
înclinăm fie într-o parte, fie
în alta, ne simţim, fireşte, îndemnaţi să
înţelegem de fiecare dată
totul în sensul propriului nostru tip.
3.Amintesc această împrejurare încă de
aici, pentru a pre-
întîmpina posibile neînţelegeri. Fireşte
că ea îngreunează con
siderabil încercarea de a înfăptui o
descriere generală a tipurilor,
TIPURI PSIHOLOGIC E

produsul unei idilic-netulburate activităţi în


cabinetul de studiu. Mă îndoiesc însă că atare
ignoranţă califică în vederea unui exerciţiu critic
competent.

Septembrie 1937
C.G. JUNG

PREFAŢĂ

Această carte este rodul unei munci de aproape


douăzeci de ani în domeniul psihologiei practice.
Proiectul ei s-a închegat treptat, mai întîi din
nenumăratele impresii şi experienţe legate de
practica psihiatrică şi neuropatică, precum şi din
contacte cu oameni aparţinînd tuturor straturilor
sociale, apoi din confruntările mele personale cu
prieteni şi adversari, în fine, din critica
particularităţilor psihologice care îmi sînt proprii. Mi-
am propus să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în
schimb am ţinut să integrez, atît istoric, cît şi
terminologic, fondului de cunoştinţe deja existent,
ideile extrase din experienţă. Am întreprins această
operaţie mai puţin din raţiuni de echitate istorică şi
mai mult cu intenţia de a scoate experienţele
specialistului în medicină din domeniul său
profesional îngust şi de a le situa într-o serie de
raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie şi
profanului cultivat să beneficieze de experienţele
unei discipline anume. N-aş fi cutezat să procedez
în acest mod, care ar putea fi lesne interpretat
greşit ca intervenţie în alte sfere de preocupări,
dacă nu aş fi convins că punctele de vedere
psihologice înfăţişate aici au semnificaţie şi
aplicabilitate generală şi că deci ele pot fi mai bine
tratate într-un context general, decît sub forma unei ipoteze
ţinînd de un domeniu ştiinţific particular. Potrivit
scopului urmărit, m-am limitat la confruntarea cu
ideile acelor autori care au studiat problema de
faţă şi am renunţat să menţionez tot ceea ce s-a
spus în legătură cu această chestiune. Abstracţie
făcînd de faptul că a atinge fie şi numai o
completitudine aproximativă
8 TIPURI PSIHOLOGICE

în elaborarea unui registru corespunzător de


materiale şi de opinii mi-ar întrece cu mult puterile,
o asemenea colecţie nu ar contribui cu nimic serios
la lămurirea şi lărgirea problemei în discuţie. Am
lăsat de aceea fără părere de rău la o parte multe
lucruri pe care le adunasem de-a lungul anilor şi
m-am limitat, pe cît posibil, la esenţial. Acestei
renunţări i-a căzut victimă şi un document preţios, CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A ŞAPTEA
ce mi-a fost de marc folos. Este vorba de o
corespondenţă întinsă cu prietenul meu, domnul dr.
med. H. Schmidt din Basci, corespondenţă legată de Această nouă ediţie apare neschimbată, ceea ce
problema tipurilor. Datorez acestui schimb de nu vrea să însemne că lucrarea nu ar mai avea
opinii o sumă importantă de clarificări care au
nevoie de completări, de îmbunătăţiri şi de
trecut în cartea mea într-o formă, fireşte, modifi-
adaosuri. în special, descrierile cam scurte ale
cată şi de repetate ori prelucrată. în esenţă,
tipurilor ar putea fi substanţial lărgite. De dorit ar
această corespondenţă ţine de lucrările preliminare
fi şi o luare în considerare a lucrărilor tipologice
a căror publicare ar crea mai multă confuzie decît
publicate de psihologi după apariţia primei ediţii.
claritate. Sînt însă dator să aduc aici cuvenitele
Dar în forma ei actuală, cartea este deja atît de
mulţumiri strădaniilor prietenului meu.
voluminoasă, îneît doar o necesitate stringentă m-ar
putea determina să o lărgesc. în plus, nu ar avea
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
practic-nici un rost să se complice problematica
C.G.JUNG
tipologică, atîta timp cît nici măcar elementele ei nu
sint cu adevărat înţelese. Critica face adesea
greşeala de a presupune că tipurile sînt, ca să spun
aşa, deliberat inventate şi întrucîtva impuse
materialului experimental. împotriva acestei
presupuneri mă simt obligat să subliniez faptul că
tipologia mea este rezultatul unei experienţe
practice de ani de zile, al unei experienţe oricum pe
deplin inaccesibile psihologului de catedră. Eu sînt
in primul rînd medic şi psihoterapeut practician şi
toate formulările mele psihologice izvorăsc din ex-
perienţele unei profesiuni dificile, exercitată zi de
zi. Ceea ce afirm, prin urmare, în această carte
este, propoziţie cu propoziţie, verificat de sute de
ori prin terapia practică şi este iniţial izvorît din ea.
Aceste experienţe medicale sînt, fireşte, accesibile
şi inteligibile doar celui obligat să se ocupe in linie
profesională de tratarea complicaţiilor psihologice.
De aceea nu este de luat în nume de rău
neprofesionistului dacă unele constatări ii par
stranii sau dacă îşi închipuie chiar că tipologia mea
ar fi
10 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 11

în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect cunoscătorului de oameni, cît şi reflecţia scormonitoare a
înţeles, trebuie să presupun o marc bunăvoinţă din gîndi-torului, sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei unui
partea cititorului meu. Ar fi relativ simplu, dacă fiecare Goethe sub forma principiului larg cuprinzător al sistolei
cititor ar şti cărei categorii îi aparţine. Este insă adesea şi diastolei. Numele şi noţiunile sub care a fost sesizat
destul de dificil de hotărît dacă cineva ţine de un tip sau mecanismul introversiei şi al extraversiei sînt foarte
de altul, mai ales cînd c vorba de propria persoană. diferite, adaptate de fiecare dată punctului de vedere
Judecata privind personalitatea proprie este întotdeauna extraor- individual al observatorului. în ciuda deosebirilor în
dinar de nesigură. Aceste nesiguranţe de judecată formulare, iese mereu în evidenţă ceea ce este comun
cunosc o răs-pîndirc atît de mare deoarece în fiecare în privinţa concepţiei fundamentale, anume o mişcare a
tip declarat sălăşluieşte o anumită tendinţă către interesului în direcţia obiectului, într-un caz, o mişcare
compensarea propriei unilateralităli, tendinţă oportună a interesului de la obiect către subiect şi către propriile
din punct de vedere biologic, căci slujeşte păstrării procese psihologice, în celălalt caz. în primul caz,
echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere obiectul acţionează ca un magnet asupra tendinţelor
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de subiectului, îl atrage şi îl condiţionează în mare
greu descifrabilă, alît de greu, îneît te simţi îndemnat să măsură, îl înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi schimbă
negi existenţa în genere a tipurilor şi să o mai accepţi calităţile în sensul unei armonizări cu obiectul, într-atît
doar pe aceea a diferenţelor individuale. îneît s-ar zice că obiectul ar avea pentru subiect o
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, importanţă superioară, în ultimă instanţă decisivă, şi că
pentru a justifica o anume particularitate a expunerii ce faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta
urmează: s-ar zice că drumul cel mai simplu ar fi acela vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului.
de a descrie şi analiza în paralel două cazuri concrete. în cel de al doilea caz, subiectul este şi ră-mîne in
Fiecare om posedă insă ambele mecanisme, atît pe cel centrul tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este
al extraversici, cit şi pe cel al introversici, şi doar relativa ca şi cum, în ultimă instanţă, întreaga energie a
predominanţă a unuia sau a altuia determină tipul. subiectului s-ar cheltui pe căutarea neîntreruptă a unor
Pentru a conferi imaginii relieful necesar, ar trebui modalităţi de a împiedica obiectul să capete o influenţă
procedat la o rcluşare energică, ceea ce ar însemna de covîrşitoare asupra sa. Este ca şi cum energia
fapt o înşelăciune mai mult sau mai puţin pioasă. Se obiectului s-ar scurge, ca şi cum subiectul ar fi
adaugă faptul că reacţia psihologică a oamenilor este magnetul care ar atrage obiectul către sine.
atît de complicată, incit capacitatea mea de expunere 5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi
abia dacă ar fi în măsură să-i traseze in mod absolut exact limpede, acest comportament contradictoriu faţă de
imaginea. Sînt, de aceea, sil it să mă limitez la înfăţişarea obiect şi există riscul serios de a recurge la formulări
principiilor pe care le-am extras din mulţimea de fapte absolut paradoxale care ar stîrni mai degrabă confuzie
individuale observate. Nu este vorba aici, aşa cum decît claritate. Foarte general, punctul de vedere
eventual ar putea să pară, de o deductio a priori, ci de introvertit ar putea fi socotit acela care în toate împrejurările caută
expunerea deductivă a unor puncte de vedere formate pe să supraordoneze eul şi procesele psihologice subiective
calc empirică. Aceste puncte de vedere sînt, după cum obiectului şi procesului obiectiv, sau cel puţin să le afir-
nădăjduiesc, o contribuţie clarificatoare la o dilemă me în raport de acestea. Atare atitudine conferă de
care a dus şi continuă să ducă nu doar in domeniul aceea subiectului o valoare mai mare decît obiectului.
psihologiei analitice, ci şi în acela al altor ştiinţe, şi Corespunzător, obiectul se află întotdeauna situat la un
mai ales în raporturile interumane, la neînţelegere şi nivel valoric mai co-borît, el are o importanţă
discordie. Se înţelege astfel de ce existenţa a două secundară, ba chiar ocazional funcţionează ca semn
tipuri diferite este un fapt de mult cunoscut, care, într- exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de pildă ca
un fel sau altul, a izbit atît observaţia încorporare a unei idei, împrejurare în care esenţială
12 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 13

rămîne ideea; sau este materia unui sentiment, în care dualităţi psihologice. Dar această împărţire este atît de
principală rămîne trăirea sentimentului şi nu superficială şi de generală, îneît ea nu îngăduie decît
individualitatea reală a obiectului. Punctul de vedere diferenţieri la fel de generale. O cercetare amănunţită a
extravertit, în schimb, subordonează subiectul psihologiilor individuale care cad intr-o grupă sau în alta
obiectului, atribuind acestuia din urmă valoarea preemi- arată de îndată că există diferenţe mari între indivizii ce
nentă. Subiectul are întotdeauna, în acest caz, aparţin aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare, să facem
importanţă secundară; procesul subiectiv apare uneori un pas mai departe, spre a preciza în ce constau
ca anexă supărătoare şi inutilă a unor fapte obiective. deosebirile dintre indivizii aparţinînd aceleiaşi grupe.
Este limpede că psihologia care ia naştere pe baza Potrivit experienţei mele, pot spune că, în mod foarte
acestor puncte de vedere opuse se bifurcă, în mod general, indivizii se deosebesc nu numai după diferenţa
necesar, în două orientări absolut diferite. Una din universală dintre extraversie şi introversie, ci şi după
acestea priveşte totul din unghiul concepţiei sale, diferitele funcţii psihologice fundamentale. Acestea,
cealaltă din unghiul faptului obiectiv. respectiv funcţiile care se deosebesc atît genuin, cît şi
6.Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, nimic altceva decît esenţial de alte funcţii sînt — după experienţa mea — a
me gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui. Dacă predomină
canisme opuse: o ieşire diastolică înspre obiect şi o comportamental una din aceste funcţii, apare tipul
luare în po corespunzător. Motiv pentru care deosebesc: tipul
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare sistolică şi o gîndire, tipul simţire, tipul senzaţie şi tipul intuiţie.
des Fiecare din aceste tipuri poate fi pe deasupra introvertit sau
prindere a energici de la obiectul luat in posesie, extravertit, potrivit cu atitudinea sa faţă de obiect, aşa cum am
de cealaltă arătat mai sus. în cadrul a două comunicări consacrate
parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca tipurilor psihologice, nu am dezvoltat aceste distincţii, ci
expresie a rit am identificat tipul gîndire cu cel introvertit, iar tipul
1
mului său de viaţă normal, nu întîmplător desemnat simţire cu cel extravertit.
de Goethe Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o
prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea elaborare mai temeinică a problemei. Pentru a evita
cardiacă. neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe cititor să reţină
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate distincţiile de mai sus. Spre a asigura claritatea absolut
psihică ar necesară în lucruri atît de complicate, am consacrat ultimul
trebui să corespundă cursului normal al vieţii. Dar capitol al acestei cărţi definirii noţiunilor psihologice cu
condiţiile ex care am operat.
terioare complicate in care trăim, ca şi condiţiile,
poate şi mai
complicate, ale dispoziţiei noastre psihice individuale
îngăduie
rareori o desfăşurare pe deplin netulburată a
activităţii vieţii psi
hice, împrejurări exterioare şi dispoziţii interioare
favorizează 1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der unbewufiten
foarte adesea unul din mecanisme şi îl limitează sau îl Prozesse, p. 58 (reeditare în Ober die Psyclwlogie des Unbewujlten, în Gesam-melte
împiedică Werke, VII).
pe celălalt să funcţioneze. Fireşte, efectul este
predominanţa
unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se
cronicizează într-un
fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine
compor
tamentală în care unul dintre mecanisme
predomină constant,
fireşte însă fără a-1 putea suprima complet pe
celălalt, căci şi
acesta ţine neapărat de activitatea vieţii psihice.
De aceea nu
poate să apară niciodată un tip pur, care să posede
exclusiv un
singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O
atitudine
tipică înseamnă întotdeauna doar predominanţa
relativă a unuia
dintre mecanisme.
7.Constatarea existenţei introversiei şi a extraversiei
a per
mis mai întîi să se distingă între două grupuri mari
de indivi-
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia Antichităţii. Tertullian


şi Origene

8. Psihologie a existat dintotdeauna, de cînd


există şi lumea a cărei istorie o cunoaştem, dar o
psihologie obiectivă există doar de puţină vreme
încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era
valabilă propoziţia după care: conţinutul de
psihologie subiectivă creşte în absenţa psihologiei
obiective. De aceea operele anticilor sînt, ce-i drept,
pline de psihologie, dar prea puţin poate fi socotit
obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat, într-o
măsură deloc neglijabilă, de particularitatea rapor-
turilor interumane din Antichitate şi din Evul Mediu.
Antichitatea cunoştea o evaluare aproape exclusiv
biologică, dacă se poate spune aşa, a omului de
către semenul său, după cum reiese din obiceiurile
şi raporturile juridice ale acelor timpuri. în măsura
în care a exprimat în genere o judecată de valoare,
Evul Mediu a cultivat o evaluare metafizică a
aproapelui, cu punctul de pornire în ideea valorii
eterne a sufletului uman. Această evaluare
compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru
estimarea personală — unică bază posibilă a unei
psihologii obiective — la fel de nefavorabilă ca şi
evaluarea biologică. Există, desigur, nu puţini
specialişti care sînt de părere că o psihologie se
poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însă, cei mai mulţi
sînt convinşi că o psihologie obiectivă trebuie să se
sprijine în primul rînd pe observaţie şi pe experienţă.
Această bază ar fi ideală, dacă ar fi posibilă. Dar
idealul şi scopul ştiinţei nu stau în descripţia pe cît
mai exact cu putinţă a faptelor — ştiinţa nu poate
concura cu înregistrările cinematice şi fonografice
—, ci în descoperirea legii, care nu e altceva decît expresia
abreviată a unor procese variate, dar concepute
cumva unitar. Graţie interpretării, scopul
ştiinţei depăşeşte experimentul pur, dar ră-
16 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 17
mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii ei generale, dreapta apreciere ştiinţifică a unui psihic, diferit de
probate, un produs al constelaţiei psihologice subiective acela al subiectului care observă. Această condiţie este
a cercetătorului. în constituirea teoriilor şi a noţiunilor
îndeplinită doar atunci cînd observatorul este suficient
ştiinţifice hazardul personal joacă un rol important.
de bine informat în legătură cu dimensiunea şi natura
Există şi o ecuaţie psihologică personală, nu doar una
propriei personalităţi. Or, el poate să fie îndeajuns de
psiho-fizică. Noi vedem culori, dar nu şi lungimi de
undă. De această bine cunoscută constatare trebuie să bine informat doar dacă se eliberează într-o măsură
se ţină seama în psihologie mai mult ca oriunde. importantă de influenţele compensatoare ale judecăţilor
Eficacitatea ecuaţiei personale începe o dată cu colective şi ajunge astfel la o concepţie clară asupra
observaţia. Vedem ceea ce sintem capabili să vedem cel mai propriei sale individualităţi.
bine prin noi înşine. Astfel, vedem în primul rînd paiul din 9. Cu cît ne întoarcem mai mult în istorie, cu atît
ochiul fratelui nostru. Fără îndoială, paiul este acolo, dar vedem că personalitatea dispare sub stratul colectivităţii.
bîrna c în ochiul nostru — şi ar trebui să ne împiedice, în Iar dacă mergem mai jos către psihologia primitivă,
oarecare măsură, vederea. Nu am încredere în principiul descoperim că acolo noţiunea de individ nici nu există.
„observaţiei pure", în aşa-numita psihologie obiectivă, în loc de individualitate, găsim doar o raportare
decît dacă ea se limitează la ochelarii cronoscopului, ai colectivă sau o participation inysliqueK Atitudinea colectivă
ta-histoscopului sau ai altor aparate „psihologice". în felul acesta ne împiedică însă cunoaşterea şi aprecierea unei psihologii
ferim şi de o recoltă prea bogată de fapte psihologice diferite de a subiectului, prin faptul că spiritul branşat
experimentale. Ecuaţia personală se pune şi mai mult in pe colectiv este tocmai incapabil să gîndcască şi să
valoare o dată cu prezentarea sau comunicarea datelor
simtă altminteri dccît proiectind. Ceea ce se înţelege prin
observate, pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi
noţiunea de „individ" reprezintă o cucerire relativ tîrzie a
abstractizarea materialului experimental! Nicăieri nu este
istoriei spiritului uman şi a istoriei culturii. De aceea nu
mai indispensabilă dccîl în psihologie exigenţa
fundamentală ca observatorul şi cercetătorul să co- este de mirare că atitudinea colectivă, puternică în
respundă obiectului, adică să fie în stare să vadă nu doar vremurile vechi, a împiedicat cu totul aprecierea
într-un singur fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el să psihologică obiectivă a diferenţelor individuale, ca şi, în
vadă doar obiect i v nici nu ar trebui ridicată, căci aşa ceva genere, orice obiectivare ştiinţifică a proceselor
e cu neputinţă. Ar trebui să fim mulţumiţi dacă nu psihologice individuale. Tocmai din cauza acestei lipse
vedem prea subiectiv. Faptul că observaţia şi interpretarea de gîndire psihologică, cunoaşterea a fost
subiectivă coincid cu datele obiective ale obiectului „psihologizată", respectiv umplută cu psihologie pro-
psihologic este probant pentru interpretare doar în măsura în iectată. Exemple izbitoare oferă în acest sens începuturile
care aceasta nu pretinde să fie generală, ci îşi propune să interpretării filozofice a lumii. Dcpsihologizarca ştiinţei
fie valabilă numai pentru domeniul luat în considerare al obiective merge mină în mînă cu dezvoltarea
obiectului. în această măsură, bîrna din propriul ochi ne individualităţii şi a diferenţierii psihologice condiţionate
îndreptăţeşte tocmai să găsim paiul din ochiul fratelui a oamenilor. Ceea ce explică de ce scrierile transmise de
nostru. în acest caz, bîrna din ochiul propriu nu Antichitate sînt atît de firave în materie de psihologie obiectivă.
demonstrează, cum am spus, că fratele nostru nu are
Distincţia dintre cele patru temperamente, pe care am
nici un pai în ochi. Dar stînjenirca vederii ar putea lesne
preluat-o din Antichitate, abia dacă mai poate fi
prilejui o teorie generală despre faptul că toate paiele
considerată o tipizare psihologică, temperamentele
sînt bîrne. Recunoaşterea şi luarea în considerare a
condiţionării subiective a cunoştinţelor în genere, şi mai nefiind aproape nimic altceva decît complexiuni psiho-
ales a cunoştinţelor psihologice, sînt o condiţie fiziologice. Lip-
fundamentală pentru
1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis Ies socie'te's infe'rieures.
18 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 19

sa de informaţii nu vrea să însemne însă că în vorba de Tertullian şi de Origene, aproximativ


istoria de idei a Antichităţii nu există urme ale contemporani, la finele veacului al doilea. Schultz scrie
acţiunii contrariilor psihologice în discuţie. despre ei: „Un organism oarecare este capabil să
10.Astfel, filozofia gnostică a stabilit existenţa a absoarbă hrana aproape complet şi să o asimileze
trei tipuri, potrivit constituţiei sale, în vreme ce altul o evacuează
corespunzînd poate celor trei funcţii psihologice tot atît de complet prin violente simptome
fundamentale: reactive. La fel de contradictoriu s-au comportat
gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea ar unul în raport cu celălalt Origene şi Tertullian.
corespunde pneumaticii Reacţia lor la gnoză nu le defineşte doar
lor, simţirea — psihicilor, senzaţia — hilicilor. caracterele şi concepţiile de viaţă, ci este totodată
Preţuirea mai de o însemnătate fundamentală pentru locul
mică acordată psihicilor corespunde spiritului ocupat de gnoză în viaţa spirituală şi în curentele
2
gnozei care, spre religioase ale vremii."
deosebire de creştinism, insista asupra valoni 12. Tertullian s-a născut la Cartagina în jurul
cunoaşterii. Prin anului 160. A fost păgîn, dedat vieţii de luxură a
cipiile creştine ale iubirii şi credinţei erau însă cetăţii sale pînă spre vîrsta de 35 de ani, cînd s-a
nefavorabile cu creştinat. A devenit autorul a nenumărate scrieri
noaşterii, în interiorul gîndirii creştine, ce-i oglindesc inconfundabil caracterul, împrejurare
pneumaticul ar fi fost care ne interesează în mod special în cadrul de
deci depreciat în măsura în care se distingea faţă. Se recunosc desluşit mai cu seamă zelul său
doar prin faptul că nobil, fără precedent, înflăcărarea, temperamentul
era posesorul gnozei, al cunoaşterii. pătimaş şi interioritatea adîncă a concepţiei
11.Trebuie să ne gîndim la diferenţa dintre religioase. Fanatic, cultivînd o unilateralitate
tipuri şi atunci genială de dragul unui adevăr recunoscut,
cînd examinăm lupta îndelungată şi nu lipsită intolerant, natură de luptător fără pereche,
de primejdii pe combatant necrţtor ce se consideră victorios doar
care Biserica a dus-o încă de la primele ei cînd adversarul îi e total anihilat, el mînuieşte cu
începuturi împotriva feroce măiestrie o limbă strălucitoare ca o spadă. E
gnosticismului. Faţă de neîndoielnica orientare creatorul latinei bisericeşti, ce avea să dureze mai
precumpănitor bine de o mie de ani, şi cel care a fixat terminologia
practică a creştinismului timpuriu şi în măsura tinerei Biserici: „De îndată ce înşfăca un punct de
în care nu se vedere, trebuia — biciuit parcă de o oaste a iadului
pierdea, urniîndu-şi instinctul de luptă, în — să-1 dezvolte pînă la ultimele consecinţe, chiar
polemică apologetică, şi atunci cînd dreptatea nu mai era de mult de
intelectualul nu izbutea să o scoată la capăt. partea lui, iar orice ordine raţională îi zăcea
3
Regula fidei era zdrenţuită la picioare." Modul pătimaş de a gîndi îi
prea strimtă şi nu îngăduia nici un fel de mişcări era atît de necruţător, îneît se înstrăina tot mai
independente, mult exact de acel lucru pentru care, de fapt, şi-ar fi
în plus, era săracă în cunoaştere pozitivă. dat viaţa. La fel îi era şi etica, plină de o aspră
Cuprindea puţine idei, severitate. Cerea stăruitor să se caute martirajul, nu
ce-i drept de imensă valoare practică, dar care să se fugă de el, nu admitea o a doua căsătorie şi
zăvorau gîndirea. pretindea ca persoanele de sex femeiesc să poarte
Intelectualul era lovit într-o măsură mult mai întotdeauna văl. Gnoza, care e tocmai o patimă a
mare decit sensi gîndirii şi a cunoaşterii, filozofia şi
bilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin
urmare 2Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
3Loc. cit., p. XXV.
de înţeles de ce conţinuturile precumpănitor
cognitive ale gno
zei, care în lumina dezvoltării de azi a gîndirii nu
numai că nu
şi-au pierdut din valoare, dar şi-au şi sporit-o
substanţial, trebuie
să fi exercitat o mare putere de atracţie asupra
intelectualului
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci,
ispita
lumii. în special docetismul a dat de furcă Bisericii,
susţinînd
că Cristos a avut doar un trup aparent şi că
întreaga sa viaţă
pămîntească, precum şi suferinţele îndurate de
el nu au fost de-
cît aparenţă. în această afirmaţie gîndul pur trece
pe primul plan,
opunîndu-se simţirii omeneşti. Lupta cu gnoza
ne întîmpină în
chipul cel mai desluşit în două figuri care au fost
nu doar Părinţi
ai Bisericii, ci şi personalităţi de covîrşitoare
importanţă. Este
20 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 21

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, erau combătute de simplu şi neinstruit, neajutorat şi neexperimentat, aşa
el cu fanatică intoleranţă. Lui i se atribuie mărturisirea cum te afli la cei care nu te au decît pe tine, aşa cum vii
sublimă: credo quia absurdum est (cred pentru că este din uliţă, din colţul străzii, din atelier. Tocmai de
5
absurd). Ceea ce nu corespunde întru totul adevărului neştiinţa ta am nevoie."
istoric, căci el spusese doar: „Et mortuus est dei filius, îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o Tertullian prin
prorsus credibile est, quia ineptum est. Et sepultus sacrificium intellectus 1-a condus către recunoaşterea fără
4
resurrexit; certum est, quia impossibile est." rezerve a realităţii interioare iraţionale, a temeliei reale
13.Avînd o minte ascuţită, şi-a dat seama de starea a credinţei sale. A rezumat necesitatea procesului
jalnică religios, pe care îl simţea în sine, în formula
a cunoştinţelor filozofice şi gnostice şi Ie-a respins incomparabilă anima naturaliter christiana. O dată cu sa-
cu dispreţ. crificium intellectus, filozofia şi ştiinţa, consecutiv şi
în schimb, s-a raportat la mărturia propriei lumi gnoza şi-au pierdut pentru el orice importanţă.
interioare, la 16.în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai sus i s-au
propriile realităţi lăuntrice care erau una cu accen
credinţa pe care o tuat. Cînd Biserica s-a văzut constrînsă din ce în ce
îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă, devenind mai mult
astfel creatorul să încheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat şi
raporturilor conceptuale ce astăzi încă stau la temelia a devenit
sistemului discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care
catolic. Realitatea lăuntrică iraţională era pentru el susţinea prin
de natură
cipiul absolutei negări a lumii şi al spiritualizării
esenţialmente dinamică, era principiul şi
totale. în pam
fundamentul pe care îl
flete violente, Tertullian a atacat politica papei
opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei general valabile sau
Calixtus I, ajun-
raţionale,
gînd astfel, împreună cu montanismul, mai mult sau
îi citez cuvintele:
mai puţin
14.„Chem un nou martor, sau mai degrabă un
extra ecclesiam. După o relatare a lui Augustin,
martor care
ulterior ar fi
este mai cunoscut decît orice monument literar,
intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi întemeiat o
mai dezbătut
sectă pro
decît orice sistem de învăţătură, mai răspîndit decît
prie.
orice înştiin
17.S-ar putea spune că Tertullian este un
ţare publică, mai mare decît toată făptura
omenească, chem anu reprezentant clasic
me ceea ce constituie omul în integralitatea lui. al gîndirii introvertite. Intelectul său apreciabil,
Aşadar, înfăţi- extrem de as
şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti dumnezeiesc şi cuţit, este flancat de o evidentă senzualitate. Procesul
veşnic, precum psihologic
cred unii filozofi — vei minţi atunci cu atît mai al dezvoltării, pe care îl numim creştin, 1-a împins la
puţin —, ori jertfă, la
deloc dumnezeiesc, căci muritor, precum fireşte amputarea celui mai preţios organ — idee mitică de
crede singur asemenea
Epicur — se va cuveni să minţi atunci cu atît mai conţinută în simbolul grandios şi exemplar al
puţin —, fie sacrificiului fiului
că vii din cer sau că te naşti pe pămînt, fie că eşti lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ al său era tocmai
alcătuit din intelectul
numere sau din atomi, fie că îţi începi existenţa o şi cunoaşterea clară mijlocită de el. Sacrificium
dată cu trupul intellectus i-a
ori că eşti mai apoi introdus în trup, indiferent care închis calea către o dezvoltare pur raţională,
îţi este obîr- obligîndu-1 să iden
şia şi în ce fel faci din om ceea ce este el, anume o tifice în dinamica iraţională din adîncul sufletului
fiinţă raţio său temelia
nală, capabilă să. perceapă şi să cunoască. Dar nu propriei fiinţe. Logica gnozei, felul specific intelectual
pe tine, sufle în care
te, te chem, care, dresat în şcoli, umblat prin aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul sufletului, îi era
biblioteci, hrănit în chip necesar detestabilă, căci ea reprezenta
şi îndestulat în academii şi sub porticuri atice, tocmai calea pe
propovăduieşti care o părăsise spre a îmbrăţişa principiul simţirii.
înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau să-ţi vorbesc,
ţie, care eşti 5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV ş. urm.

4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea ce e pe deplin credibil, căci


e absurd. Şi a înviat din mormînt; ceea ce e sigur, căci e cu
neputinţă" (Tertullian, De carne Christi, 5).
22 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 23

18. în Origene aflăm polul absolut opus al lui le e st e în e g a lă m ă su ră n e ce sa r ă ş i u n or a şi a lto ra :


Tertullian. Ori-gene s-a născut în jurul anului 185, cre d in cio ş ii îş i ia u d in e a fa p te le ş i co m a nd a m en te le
în Alexandria. Tatăl său a fost martir creştin. El d e ca re a u n e v o ie , iaştiutor rii îi d escifre ază id e ile şi
însuşi a crescut în acea foarte particulară atmosferă îşi e xtra g d in e a fo rţe le care că îi lău ze s c sp re
spirituală în care se amestecau ideile Orientului cu co n te m p lare a ş i iu b ire a d e D u m ne z e u — a st fe l în e ît
cele ale Occidentului. Cu mare sete de învăţătură, tot ce ea ce e m a te r ia l ap are p rin inte rpr e ta re
şi-a însuşit tot ceea ce era demn de ştiut în acele re lig io a s ă (e x e g e z ă a le go r ică , he rm e n e ut ică ) ca
vremuri, asimilînd întreaga bogăţie de idei din re to p it s pr e a for m a u n co s m o s d e id e i, ba în ce le
epoca alexandrină ce i se oferea sub formă de d in u rm ă to tu l es t e b iru it p rin as ce s iu
n n e ş i de p ă ş it
bunuri creştine, iudaice, elenistice şi egiptene. S-a ca tr ea p tă ş i r ăm în e s in g u ră , o d ih n in d u -se cită, fer i
remarcat ca profesor la o şcoală de catiheţi. do ar le gătu ra d in tre s p ir itu l izv orît d in Du m nez e u a l
Filozoful păgîn Porphyrios, elev al lui Plotin, spunea făp tur ii ş i D u m n e z e u în s u ş(a i m or et v isio ). "
despre el că ducea o viaţă de creştin, dar 19.Teo logia lui, spre d eoseb ire de aceea a lu i Tertullian , este
potrivnică legii; în privinţa opiniei pe care o nutrea e s en ţia lm en te filo z o fică , m u lîn d u -s e p e rfe ct p e
despre lucruri şi despre dumnezeire, el elcniza şi tip ar u l u n e i fi
6
substituia reprezentările greceşti miturilor străine. lo z o fii n e o p la t o n ic e . în O r ig e n e s e în tr e p ă tr u n d
Autocastrarea la care s-a supus şi ale cărei motive în c h ip p a ş n ic
particulare pot fi ghicite, dar nu sînt istoric ş i arm o nio s s fere le filo zo fiei g rece şt i şi a le g noz e i,
atestate, s-a produs încă înainte de 211. Exercita o p e d e -o p ar
mare influenţă asupra celor din jurul său şi avea un te , a le id e ilo r cre ştin e , p e d e alta . R e zu lt a tu l
discurs convingător. Era întotdeauna înconjurat de a ce st e i în g ăd u in ţ e
elevi şi de o armată întreagă de stenografi care ş i e ch ită ţ i la rg co m p re h e ns iv e a fos t că ş i
prindeau vorbele de preţ ce cădeau de pe buzele O rig e n e a av u t de st i
învăţătorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de n u l ce lo r co n d a m na ţ i de B is e r ică . O ricu m ,
fecund, dez-voltînd totodată şi o impunătoare co n d am n ar e a d e fin i
activitate didactică. în Antio-hia a ţinut prelegeri de t iv ă s - a p r o d u s a b i a p o s t u m , d u p ă c e O r ig e n e ,
teologie chiar pentru împărăteasa mamă, Mamaea. b ă t r î n , f u s ese
La Cezareea, conducea o şcoală. îşi întrerupea m ar tiriza t în tim p u l p rig o a n e i îm p o triva
adesea activitatea didactică din pricina călătoriilor cre şt in ilo r , s u b D cciu s ,
întinse pe care le întreprindea. Era de o extraordinară ş i m u rise la s cu rt ă v re m e în ur m a to rtu rilo r. în
erudiţie şi dispunea de o uimitoare capacitate de a 39 9, p a pa A n a s
cerceta cu grijă lucrurile. A descoperit manuscrise tasie I a p ro n u n ţa t co n d a m n a re a , ia r în 5 43 u n
vechi ale Bibliei şi a dobîndit merite speciale în cri- s in o d c o n v o ca t
tica de texte. „A fost un mare învăţat, în fapt, d e Iustinian a ana te m izat er ezia ; a n atem a s-a
singurul învăţat adevărat pe care 1-a avut vechea m e n ţin ut şi înver
Biserică", spunea Harnack. Spre deosebire de d ictele conciliilor ulterioare.
Tertullian, Origene nu s-a refuzat influenţei 2 0.O rig en e este un rep rez en tan t clasic al tip ulu i ex trav ertit.
gnosticismului, dimpotrivă, 1-a adus pe acesta sub O rien tare a sa fu nd am e nta lă m e rg e în d ire cţia
o formă atenuată în sînul Bisericii sau cel puţin a ob ie ct ului, ce ea ce
dorit să o facă. El însuşi este, într-adevăr, judecînd s e v e de d in a ten ţia co n ştiin cio a s ă cu ca re e l
după gîndirea şi după concepţiile fundamentale ce îi e xa m in e a z ă fap te le
sînt proprii, un gnostic creştin. Poziţia lui faţă de ob ie ct ive şi co nd iţio năr ile lo r şi d in fo rm u lare a
credinţă şi ştiinţă este descrisă de Harnack prin a ce lu i pr in cipiu
următoarele cuvinte, semnificative din punct de vedere su p rem a l luia m o r et visio D ei.Pro ce s u l cr e ş tin d e
psihologic: „Biblia d e z v o lta r e
a î n t î l n it î n O r i g e n e u n t i p c a r e s e î n t e m e i a z ă
6 Loc. cit., p. XXII. pe relaţia cu
ob ie ct ul, rela ţie care s-a e x prim at d in totde a una
s im b o lic pr in se
x ualitate, m o tiv pne tru ca re a n u m it e teo rii re d u c
toa te fu n cţiile
d e ba z ă a le su fle tu lu i to cm a i la s e xu a lita te . D e
a ce e a ca st ra r e a
este e x pre s ia a decva tă a sacrificiu lu i celei m ai
pr eţioase fu ncţii.
Este a bs olut caracter istic faptu l că Tertu llia n
săv îrş eştesa crifi-
ciu m in tellectus,iar O rig en esa crificiu m ph a lli,că ci v ia ţa
cre ş
tină p retin d e su spe nda rea tota lă a le gă tu rii
se nzu a le cu ob ie ctu l,
m a i e x a ct: s a cr ific a r e a a ce le i fu n c ţii ca re e s te
s o co t ită a fi c e a
24 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 25

mai preţioasă, a bunului celui mai de preţ, a el, cel mai pătimaş dintre toţi gînditorii, a fost la un
instinctului celui mai puternic. Din punct de pas de a respinge cunoaşterea în genere şi de a
vedere biologic, sacrificiul este pus în slujba extinde la întreaga gîndire umană lupta împotriva
7
domesticirii, din punct de vedere psihologic însă el gnozei."
urmăreşte, prin desfacerea vechilor legături, să 21.Vedem aici cum, de fapt, în cadrul procesului
ofere spiritului posibilităţi noi de evoluţie. Tertullian creştin ti
şi-a jertfit intelectul, căci intelectul era acela care îl pul originar s-a inversat. Tertullian, gînditorul penetrant,
lega cel mai puternic de realitate. Combătea gnoza, devine
deoarece pentru el ca reprezenta calea ocolită de a un om al sentimentului; Origene, la rîndu-i,
ajunge la intelectualitate, condiţie totodată a devine învăţat şi se
senzualităţii. Corespunzător acestui fapt, pierde în logică. E uşor, fireşte, să inversăm
gnosticismul se împarte într-adevăr în două direcţii: raţionamentul şi să
una tinde către o spiritualizare depăşind orice spunem că Tertullian a fost dintotdeauna un om
măsură, cealaltă se pierde în anomism etic, într-un al sentimentu
libertinism absolut, care nu se dă înapoi din faţa nici lui, iar Origene un intelectual. Dar, lăsînd la o
unui viciu, a nici unei perversităţi, a nici unei parte faptul că
impudori oricît de respingătoare. Se deosebeau în felul acesta diferenţa tipologică nu se suprimă,
astfel encratiţii (abstinenţi) de antitacţi sau ci continuă să
antinomişti (adversari ai ordinii şi ai legii), care dăinuie, modul răsturnat de a privi lucrurile nu
păcătuiau din principiu, de-dîndu-se deliberat, explică de ce
potrivit cu anume precepte, la desfrînări fără limite. Tertullian şi-a văzut în gîndire adversarul cel
Acestora din urmă le aparţineau şi nicolaiţii, mai primejdios,
arhonticii etc, ca şi cei numiţi, foarte potrivit, în vreme ce Origene 1-a văzut în sexualitate. S-ar
borboricni. Cît de apropiate erau aparentele putea răspunde
contrarii se vede din exemplul arhonticilor care s- că amîndoi s-au înşelat, iar ca argument s-ar
au împărţit într-o direcţie encratică şi una putea aduce dez-
antinomistă, păs-trîndu-şi fiecare logica şi nodămîntul fatal al existenţelor ambilor. în acest
consecvenţa proprie. Cine vrea să ştie ce înseamnă caz, ar trebui
din punct de vedere etic un intelectualism îndrăzneţ să presupunem însă că amîndoi au sacrificat
şi generos cultivat să cerceteze istoria eticii ceea ce în ochii lor
gnostice. Va înţelege pe deplin sacrificium intellectus. Acei avea o valoare mai mică şi că deci ei ar fi „tras
oameni erau consecvenţi şi din punct de vedere pe sfoară" des
practic, trăindu-şi ideile pînă la absurd. Ori-gene tinul. Este şi acesta un punct de vedere al cărui
însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat legătura senzuală principiu are o
cu lumea. Pentru el, evident, nu intelectul reprezenta valabilitate recunoscută. Există doar şi printre
o primejdie specială, ci mai degrabă simţirea şi primitivi astfel de
senzaţia ce leagă de obiect. Prin castrare, el s-a şmecheri care apar în faţa fetişului lor cu o
eliberat de senzualitatea împerecheată cu gnosti- găină neagră sub
cismul şi a putut astfel să se lase fără teamă în braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc un porc negru
voia bogăţiei de gîndire a acestuia din urmă, în şi frumos." în
vreme ce Tertullian, prin sacrificiul său intelectual, ce mă priveşte, cred că, în ciuda sentimentului
s-a zăvorit în faţa gnozei, ajungînd însă, tocmai pe evident de uşura
această cale, la o profunzime a sentimentului re pe care omul obişnuit îl trăieşte atunci cînd
religios pe care Origene n-a atins-o niciodată. „Ceea asistă la demo
ce îl deosebeşte de Origene", scrie Schultz, „este larea a ceva grandios, explicaţia devalorizantă
faptul că a trăit în adîncul sufletului fiecare cuvînt, nu este în orice
că nu raţiunea 1-a înflăcărat, ca pe acesta, ci împrejurare corectă, cu toată aparenţa ei foarte
inima. în schimb, a rămas în urma lui Origene prin „biologică". în
faptul că măsura în care ştim cîte ceva de natură
personală despre aceste
două personalităţi de anvergură din istoria
gîndirii, trebuie să
recunoaştem că întreaga lor atitudine este atît de
gravă, îneît răs
turnarea pe care au trăit-o sub influenţa
creştinismului nu a fost
nici viclenie, nici înşelăciune, ci realitate şi
adevăr.
22.Nu ne pierdem pe căi lăturalnice, dacă ne
reamintim cu
această ocazie ce înseamnă din punct de vedere
psihologic de
turnarea instinctului de pe orbita lui firească,
deturnare ce pare
a constitui procesul (sacrificial) creştin: rezultă
anume din cele
de mai sus că răsturnarea semnifică totodată
trecerea către o altă

7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.


26 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 27

atitudine. Se înţelege astfel limpede care este cauza tot ceea ce se petrecuse nî trecu tul îndepărtat şi din care
răsturnării şi în ce măsură Tertullian are dreptate atunci rezu ltaseră m ai ap oi stări n efaste p en tru u m an itate.
cînd concepe sufletul ca naturaliter christiana: direcţia 23.Sacrificiul pe care l-au făcut Tertullian şi Origene e
firească a instinctului urmează, precum toate în natură, dras
principiul minimului efort. Or, un om este înzestrat mai tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el corespunde spiritului
mult pe o direcţie, altul pe alta. Sau, adaptarea la primul em i nam e n te c o nc r eti st a l vr e m i i. A c e sta e st e s piri tul în ca r e
mediu al copilăriei pretinde, după felul de a fi al gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur reale sau cel
părinţilor şi după împrejurări, ceva mai multă reţinere şi puţin ca re-
reflecţie, ori mai multă participare afectivă. Se formează ferindu -se n em ijlocit la real şi în care Tertullian şi-a
astfel automat anumite atitudini preferenţiale, din care consid erat
rezultă diferite tipuri. în măsura în care fiecare om realitatea sim ţirii ca obiec tiv valabilă. Gnosticism ul a
posedă, în calitate de fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile proiectat
psihologice de bază, ar fi necesar din punct de vedere percepţia interioară subiectivă a proc esului de
psihologic, în vederea adaptării sale perfecte, ca el să le schim b are a ati
şi utilizeze pe acestea în mod egal. Căci trebuie să tudinii sub form a unui sistem cosm og onic şi a crezu t
existe un motiv pentru care dispunem de diferite în realita
modalităţi de adaptare psihologică: probabil că o tea figurilor sale psih ologice.
singură cale e insuficientă; doar gîndit sau doar simţit, 24.în cartea meaW andlungen und Symbole der Libido* am
obiectul nu pare să fie decît parţial sesizat. Atitudinea lăsat deschisă problem a originii orientării propriu-zise
(„tipică") unilaterală lasă un deficit în capacitatea a libidou-
psihologică de adaptare, care, acumulîndu-sc in cursul vieţii, lui în procesul creştin. Am vorbit atunci de scindarea
duce mai devreme sau mai tîrziu la tulburări de libidoului
adaptare ce împing subiectul către o compensaţie. în d ouă jum ătăţi orientate op ozitiv. Exp lic aţia ac estu i
Compensaţia însă nu poate fi obţinută decit printr-o fap t re
amputare (sacrificiu) a atitudinii unilaterale de pînă atunci. în zultă din unilateralitatea atitudinii psihologice care
felul acesta, apare o stază temporară a energiei şi o devenise atît
debordare a ei în canalele neutilizate încă pe cale de m arcată, încît com pensaţia încerca să irum pă din
conştientă, dar pregătite în inconştient. Deficitul în adap- inconştient.
tare care este causa efficiens a procesului de răsturnare se Este tocm ai mişcarea gnostică din prim ele veacuri ale
manifestă subiectiv sub forma unui sentiment de creştinis
nelămurită nemulţumire. Aceasta era atmosfera care m u lu i c are a ra tă în ch ip u l c el m ai d eslu şit cu m în
domina momentul de răscruce de la începutul erei m om en te le
noastre. O extraordinară şi uimitoare nevoie de mîntuire de c om p en s are c onţin u tu rile in c on ştien te izb u cn e sc
pusese stăpînire pe oameni, ducînd la acea înflorire în a fară .
nemaivăzută de culte posibile şi imposibile din Roma Creştinismul însuşi a însem nat prăbuşirea şi
antică. Nu lipseau nici reprezentanţii teoriei vieţii trăite sacrificarea valori
din plin care operau nu cu „biologie", ci cu lor culturii, deci ale atitudinii an tice. Astăzi e aproape
argumentele ştiinţei de atunci. De asemenea, nu mai inutil să
conteneau speculaţiile asupra motivelor pentru care rem arcăm că a vorbi d espre vrem urile n oastre sau
oamenii o duceau atît de rău; doar că în acele vremuri desp re vre
cauzalismul nu era atît de limitat pe cît este acela al m u rile d e a c um d ouă m ii d e ani este t otu n a.
ştiinţei noastre; se făceau raportări nu doar la vîrsta
copilăriei, ci şi la cosmogonie, inventîndu-se nenumărate
sisteme care demonstrau 2. Controversele teologice ale Bisericii vechi

25. Nu este improbabil să întîlnim opoziţia tipurilor în


istoria schismelor şi a ereziilor, de altminteri atît de
bogată în controverse, a Bisericii creştine din primele
veacuri. Ebioniţii sau iudeii botezaţi, identici probabil cu
primii creştini, credeau în umanitatea exclusivă a lui
Cristos, socotit de ei fiul Măriei şi al lui Iosif, care abia
ulterior ar fi primit consacrarea prin Duhul Sfînt. Astfel,
faţă de docetişti, ebioniţii se situau în această ches-

8 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).


28 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN ISTORIA DE IDEI 29

tiune la polul opus. Opoziţia s-a perpetuat vreme se n z aţ ie u m a n ă pro ie ctată ; a d ou a o ar ă , a fir m a ţia că
îndelungată, într-o formă schimbată, mai tăioasă, din v a lo ar e a fu n d am e n ta lă se a flă d e p a rt e a a b s tra cţ iu n ii ş i
unghiul politicii clericale, dar mai moderată din unghiul a e xtr a um a nu lu i, a l că ro r su b ie ct e ste fu n cţia , a d ică :
conţinutului, ea a reapărut în jurul anului 320 în erezia lui p ro ce s u l o b ie ctiv a l n atu rii ca r e s e d e s fă ş o a ră în c a d r u l
Arie. Arie respingea formula propusă de Biserica ortodoxă xrâ u n e i le g it ă ţi im p e rs o n a le , d in co lo d e se n z a ţ ia u m a n ă
natpi ouooiknoc, (asemenea Tatălui). Examinînd mai că r e ia îi slu je ş te c h ia r d e te m e lie . Pr impuul n ct d e
îndeaproape istoria marii controverse arianice legată de v e d e re n u ţin e s ea m a d e fu n cţie , în fav o ar e a co m xuplu
lei
homoousie şi de homoiousie (identitatea şi asemănarea fu n cţ io n a l care e om u l; u lt im u l p u n ct d e ve d ere n u ţin e
fiinţei lui Cristos cu Dumnezeu), observăm că lio-moiousia se am a d e om , ca su port ind is pe n sab il, în favoa rea
pune accentul pe senzual şi pe simţirea umană, în vreme fu ncţiei. Amb e le pu ncte de v ed e re îşi n eag ă re cip ro c
ce homoousia reprezintă un punct de vedere pur logic şi v alo are a fu nda m enta lă . Cu cît repre zent anţii lor se
abstract. Tot astfel, s-ar zice să revolta monofiziţilor id e ntifică m a i h otăr ît cu teze le pr prii,
o cu a tît ei în cear că
(care susţineau unitatea absolută a naturii lui Cristos) m ai m u lt, poa te cu cele m ai b u ne inte nţii, să ş i le im pu nă
împotriva formulei diofizite a sinodului de la Calcedon u nii ce lo rla lţi, v io len tîndu -ş i a stfe l ciprero c val oa rea
(care admitea natura dublă, indivizibilă a lui Cristos, fu n d a m e nta lă .
respectiv natura omenească şi dumnezeiască într-una) 27.O a lt ă fa ţ ă a o p o z iţ ie i t ip u r ilo r p a re s ă s e
valorifică, din nou, punctul de vedere abstract şi non- m a n ife s te în
reprezentabil faţă de cel natural şi senzual al formulei co n tr o v e r s a p e la g ia n ă d e la în c e p u tu l v e a c u lu i a l V -
diofizite. 26. Se impune totodată evidenţei faptul că atît le a . E x p e
în mişcarea lui Arie, cit şi în controversa monofizită, rie n ţa a d în c tră ită d e Te rtu llia n , p o triv it că re ia om u l
problema dogmatică subtilă era esenţială doar pentru n ici d u pă
acele spirite care o iniţiaseră, iar nu şi pentru marea b o t e z n u p o a t e e v it a p ă c a t u l, ae vden it la A u g u stin , în
masă care pusese stăpînire, în mod partizan, pe disputa m u lte
dogmatică. Pentru ea, o astfel de chestiune subtilă nu pr iv in ţe a se m ăn ă to r lu i T ert u llia n , do ct rin a p e s im is t ă
avea, în acele vremuri, nici un fel de motivaţie; ceea ce ş i a tît d e
o frămînta erau problemele şi revendicările puterii c a r a c t e r is t ic ă a p ă c a tu lu i s tr ă m o ş e s c , d o c tr in ă a
politice, fără nici o legătură cu diferendele teologice. c ă r e i e s e n ţă
9
Dacă diferenţa tipurilor va fi avut aici în genere o c o n s tă în id e e a d eco n c u p isc en tia m o ş t e n ită d e la
importanţă oarecare, ea va fi stat în faptul că se A d u n i. în
ofereau pe această cale formulele prin care instinctele v iz iu n e a lu i A u gu st in , pă ca tu lu i or inig
ar i se op une h arul
grosolane ale masei erau măgulitor etichetate. Ceea ce m în -
nu vrea să însemne că pentru cei care declanşaseră tu ito r a l lu i D um ne zeu cu in stituţia crea tă de el:
controversa, homoousia şi homoiousia erau chestiuni mai B is erica , a dm i
puţin grave. Căci dincolo de ele se ascundeau, atît istoric, nistra toar e a m ijlo ace lo r de salvare . în ace astă
cît şi psihologic, crezul ebionit în umanitatea pură a lui co n cepţ ie , va lo a
Cristos unită cu dumnezeirea lui relativă („aparentă") re a o m u lu i e ste foa rte s că z u tă . E l n u m a i e d e fa p t
şi crezul docetist în dumnezeirea pură a lui Cristos d e cît o b ia tă
unită cu materialitatea lui doar aparentă. Iar sub acest cre a tu ră , co nd a m na tă , că z u tă ne co n d iţio na t în
strat găsim din nou marea schismă psihologică. O dată, p ute re a d ia v o lu
afirmaţia că valoarea şi importanţa fundamentală se lu i, d a c ă n u s e îm p ă rt ă ş e ş t e d e h a r u l d iv in p rin
află de partea perceptibilului senzorial, al cărui subiect in t e rm e d ie r e a
este dacă nu întotdeauna o senzaţie umană personală, B is e ricii a to t m în tu it o a r e . D is p a r m a i m u lt s a u m a i
în schimb, întotdeauna o p u ţ in a s tfe l
n u d o a r v a lo a r e a , c i ş i li b e r t a t e a m o r a l ă ş i
a u t o d e t e r m in a r e a
om ulu i, cresc, în sch im b , cu atît m ai m ult va loare a şi
im portan ţa
id eii d e B is e rică , în co n co rd a n ţă cu p rog ram u l form u la t
de Au
g us tin în C ivita s D ei.
28.U n e i co n c e p ţ ii a t ît d e a p ă s ă to a r e i s -a îm p o t r iv it
m e re u
s e n t im e n tu l lib e rtă ţii ş i a l v a lo r ii m o ra le a o m u lu i, p e
ca r e n ic i
o re fle cţie , o ricît d e pro fun d ă, ş i n ici o lo g ică , o ricît d e
ascu ţită,

9 Lăcomie, am spune: libido nestăpînit, care, ca Einapnâvri,


constringere aştrilor şi a destinului, îl duce pe om la greşeală şi la
pierzanie.
30 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 31

nu au izbutit pînă la urmă să-1 suprime. Legitimitatea şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei extreme
sentimentului de valoare umană şi-a aflat apărătorul concretizări a unui simbol a cutezat să ridice unele obiecţii
în persoana lui Pe- lagius, călugăr britanic, şi în Ratramnus, călugăr în aceeaşi mînăstire în care
aceea a elevului său, Caelestius. Doctrina lor s-a Radbertus era stareţ. Un adversar hotărît a găsit
întemeiat pe libertatea morală a omului, ca rea-litat Radbertus în Scotus Eriugena, filozof important şi
dată. Este semnificativ pentru înrudirea dintre punctul gînditor plin de cutezanţă care a trăit în Evul Mediu
de vedere pelagian şi concepţia diofizită faptul că timpuriu şi care se afla atît de sus şi atît de departe în
pelagienii, urmăriţi de adversarii lor, au găsit refugiu la raport cu contemporanii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns abia
Nestorie, mitropolitul Constantinopolului. Nestorie cîteva secole mai tîrziu, duă cum scrie Hase in istoria sa
10
sublinia separarea celor două naturi ale lui Cristos, bisericească . Stareţ fiind la Malmesbury, a fost ucis în
opunîndu-se învăţăturii lui Ciril despre (pixjiKf) EVGXTIC,, jurul anului 889 de către propriii săi călugări. Scotus
unitatea fizică a lui Cristos ca om-Dumnezeu. Nestorie Eriugena, pentru care filozofia adevărată era totodată
ţinea de asemenea să se considere că Măria era nu cea religie adevărată, nu era un adept orb al autorităţii şi al
care îl născuse pe Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl ideilor primite, căci, spre deosebire de majoritatea
născuse doar pe Cristos, XpioxoTOKoc, . Numea păgînă contemporanilor săi, el ştia să gîndească pe cont propriu.
ideea după care Măria ar fi fost mama lui Dumnezeu. El Scotus Eriugena aşeza raţiunea deasupra autorităţii,
este acela care a declanşat disputa nestoriană, poate total în răspăr cu spiritul vremii, dar îndatorînd cert
încheiată în cele din urmă cu schisma Bisericii care îi veacurile ce aveau să vină. Chiar acelor eminenţi Părinţi
poartă numele. ai Bisericii, aliaţi deasupra oricărei discuţii, el le admitea
autoritatea doar în măsura în care scrierile lor închideau
comori de inteligenţă. După el, euharistia nu era nimic
3. Problema transsubstanţierii altceva dccît amintirea cinei celei din urmă, celebrate
de Isus cu ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede orice om
29.O dată cu marile răsturnări politice, cu prăbuşirea rezonabil din orice timp. Dar oricît de clar, de simplu şi
impe de omenesc gin-dea, şi oricît de puţin înclinat era să
riului rom an şi cu declinul civilizaţiei antice, şi aceste micşoreze cu ceva sensul şi valoarea ceremoniei sacre,
contro Scotus Eriugena nu era pătruns de spiritul vremii în care
verse au luat sfîrşit. Dar după instalarea, la cîteva trăia şi nici de dorinţele celor din jur, ceea ce se poate
sute de ani, vedea şi din împrejurarea uciderii sale de către propriii
a unei anumite stabilităţi, diferenţele psihologice au săi soţi monahali. Scotus Eriugena ştia să gîndească
început din raţional şi logic, fără ca prin aceasta să se bucure de
nou să se manifeste, în modul lor caracteristic, mai succes. De succes a avut însă parte Radbertus, care nu
întîi timid, ştia să gîndească, în schimb, pătruns cum era de
apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot mai intens. E spiritul veacului ce pretindea concretizarea fenomenelor
drept că religioase, s-a priceput să „transsubstan-ţieze"
nu mai erau acele aşi probleme care tulburaseră vechea simbolicul şi plenaritatea de sens, proiectîndu-le
Biserică, grosolan la nivelul perceptibilului.
ci apăruseră forme noi, dar psihologia ascunsă în 31. Se recunosc fără dificultate în această
spatele lor era controversă elementele fundamentale pe care le-am
aceeaşi. întîlnit şi în disputele mai sus înfăţişate, anume punctul
de vedere abstract, care respinge
30.Pe la mijlocul veacului al IX-lea, stareţul Paschasius
Rad- 10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere despre
euharistie, în care
reprezenta doctrina transsubstanţierii, respectiv ideea
că vinul şi
hostia se transformă încomuniune în sîngeleadevărat şi în
car
nea adevărată a lui Cristos. Această concepţie a
devenit, cum
se ştie, dogma după care metamorfozarea se produce vere,
rea-
liter, substantialiter; deşi „accidentele", respectiv
piinea şi vi
nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele sînt totuşi în
substanţă carnea
32 TIPURI PSIHOLOGICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN ISTO R IA D E ID EI 33

orice amestec cu obiectul concret, şi punctul de vedere că a spus ceva potrivnic modului general de a gîndi al
concre-tizant, aplecat asupra obiectului. Departe de noi oamenilor, dar că a dedus, cu o logică sigură a
ideea de a formula, dintr-un unghi de vedere sentimentului, concluzia cea mai adecvată aşteptărilor
intelectual, o judecată unilaterală, depreciatoare la acelor vremi, fapt care ar pleda în favoarea tipului
adresa lui Radbertus şi a prestaţiei sale. Tocmai fiindcă extravertit. Din motive de cunoaştere insuficientă,
această dogmă pare absurdă pentru spiritul modern, nu trebuie să ne suspendăm însă judecata, căci, mai cu
trebuie să ne simţim îndemnaţi a o declara lipsită istori- seamă în cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea să stea şi
ceşte de valoare. Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de lux altminteri. Este tot atît de posibil ca el să fi fost un
pentru orice colecţie de erori umane, dar lipsa ei de introvertit care, avînd o inteligenţă limitată, nu a depăşit
valoare nu rezultă eo ipso, căci, mai înainte de a o în nici un fel concepţiile mediului său, iar logica lui, total
condamna, ar trebui să cercetăm amănunţit cum a lipsită de originalitate, a mers doar pînă la deducerea
acţionat ea în viaţa religioasă a acelor veacuri şi ce îi unei concluzii la îndemînă din premisele puse la
datorează indirect epoca noastră. Nu trebuie trecut cu dispoziţie de Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi invers,
vederea că tocmai credinţa în realitatea acestui miracol Scotus Eriugena ar fi putut să fie un extravertit, dacă
pretinde o desprindere a procesului psihic de s-ar dovedi că era susţinut de un mediu caracterizat
perceptibilul pur, desprindere care nu poate rămîne oricum de common sense şi care consideră că exprimarea
fără urmări asupra naturii înseşi a acestui proces. Procesul corespunzătoare a acestuia din urmă era oportună şi
gîndirii orientate devine absolut imposibil atunci cînd binevenită — ceea ce însă, tocmai pentru Scotus
perceptibilul posedă o valoare de prag prea ridicată. Ca Eriugena, nu este defel atestat. Pe de altă parte, ştim
urmare a unei valori prea ridicate, el pătrunde continuu şi cît de mare era nostalgia acelei epoci după realitatea
în psihic, destramă şi distruge funcţia gîndirii orientate, miracolului religios. Din unghiul de vedere al acestei
bazată tocmai pe excluderea nonadecvării. Din această particularităţi a spiritului vremii, opinia lui Scotus
simplă reflecţie rezultă, fără doar şi poate, sensul Eriugena trebuia să pară rece şi distrugătoare, în vreme
practic al unor astfel de rituri şi dogme care tocmai din ce afirmaţia lui Radbertus trebuia să fie resimţită ca
acest punct de vedere rezistă şi unui mod de examinare vitalizantă, căci ea concretiza ceea ce îşi dorea fiecare.
pur oportunist, biologic, fără a mai vorbi de efectele
directe, specific religioase, exercitate asupra individului
de credinţa în atare dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe 4. Nominalism şi realism
Scotus Eriugena, pe atît de puţin ne este îngăduit să
depreciem prestaţia lui Radbertus. Pe marginea acestui 33. Disputa euharistică din secolul al IX-lea nu a fost
caz, se cuvine să învăţăm însă că gîndirea introvertitului decît începutul unei controverse cu mult mai ample care
nu este măsurabilă prin aceea a extravertitului, căci a despărţit spiritele veacuri de-a rîndul şi care a închis
cele două forme de gîndire sînt, în raport cu în sine urmări imprevizibile. Este vorba de opoziţia dintre
determinările lor, complet şi fundamental diferite. S-ar nominalism şi realism. Prin nominalism se înţelege acea
putea, eventual, spune că: gîndirea introvertitului este orientare care susţinea că aşa-numitele universalia, adică
raţională, cea a extravertitului însă e programatică. noţiunile generale sau categoriale, precum, de exemplu,
32. Prin aceste observaţii, vreau să subliniez explicit, frumuseţea, binele, animalul, omul etc, nu ar fi altceva
nu am urmărit nici într-un caz epuizarea psihologiei decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate batjocoritor şi prin
individuale a celor doi autori. Ceea ce ştim despre flatus vocis. Anatole France afirma: „Et qu'est-ce que penser? Et
Scotus Eriugena personal — destul de puţin — nu este comment pense-t-on? Nous pensons avec des mots — songes-y, un
suficient pentru a-i diagnostica precis tipul. Ceea ce ştim metaphysicien n'a, pour consti-
despre el pledează în favoarea tipului introvertit.
Despre Radbertus nu ştim aproape nimic. Ştim atîta
doar
34 TIPURI P SIH O LO G ICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 35
tuer le systeme du monde, que le cri perfectionne des singesdes et percepţia simţurilor, simbolizată din vechime de falus, îi
chiens."* Acesta este nom inalism ul extrem , împărtăşit şi mai stătea încă la inimă; nu doar lui, ci, după cum se
de Nietzsche, care conc ep e raţiunea ca p e o „m etafizică ştie, întregii şcoli cinice, al cărei laitmotiv era: înapoi la
a lim bii". natură! Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut împinge în
34. Invers, realismul susţine existenţa universaliilor ante prim-plan simţirea şi senzaţia concretă au fost nu puţine:
rem, mai întîi, el era un proletar care făcea din invidie o
respectiv faptul c ă noţiunile g enerale îşi au existen ţa virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec pursînge. El venea de
p entru si la periferie; şi tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi ţinea
n e, în felul ideilor platonice. în ciud a clericalităţii lui, prelegerile şi se străduia să aibă un comportament
n om ina proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga
ă existen ţa sp ec ifică,
lism ul este un curent sceptic care contest şcoală era alcătuită din proletari, sau cel puţin din
particulară a abstracţiunii. El reprezintă un fel de persoane „periferice", cărora le era proprie critica
scepticism şti nimicitoare a valorilor transmise. După Antistene, unul
inţific în in teriorul d ogm atic ii rigid e. N oţiu n ea lui d e din reprezentanţii cei mai de vază ai şcolii a fost
realitate Diogene, care îşi ataşase cognomenul Kyon, cîine, şi al
coin cide în m od n ecesar cu realitatea percep tibilă a cărui monument funerar era chiar împodobit cu un cîine
lucru rilor, cioplit în marmură de Păros. Pe cît de caldă era
a căror individu alitate reprezintă realul faţă de ideea dragostea ce o purta acesta semenilor săi şi pe cît de
abstractă. uman înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît de necruţătoare
Realismul strict aşază, în schimb, accentul realităţii pe era demolarea a tot ceea ce era sfînt în ochii
abstract, contemporanilor săi. îşi bătea joc de groaza care îi
pe idee, pe universal, situatante rem (înaintea lucrului). cuprindea pe spectatori, urmărind la teatru ospăţul lui
11
Tieste sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, căci,
a) Problem a universaliilor în A ntichitate spunea el, antropofagia n-ar fi ceva atît de rău, de
35. După cum se ved e din referin ţa la teoria platonică a vreme ce carnea omului n-ar putea revendica o condiţie
id ei de excepţie faţă de alte feluri de carne, iar neşansa unui
lor, este vorba în acest caz de un conflict mult m ai vechi. incest nu ar fi vreo nenorocire specială, aşa cum se vede
Cîteva din pilda de învăţăminte pe care ne-o oferă animalele
observaţii veninoase la Platon în legătură cu „m oşnegii noastre domestice. înrudită în multe privinţe cu cinicii era
întîrziaţi şcoala megarică. Megara doar era nefericita rivală a
la învăţătu ră" şi „săracii c u d uh ul" se referă la Atenei! După un început promiţător, în care Megara se
rep rezentan ţii a distinsese prin întemeierea Bizanţului şi a Megarei
d ou ă şc oli filozofice înrud ite, c are se îm p ăcau g reu cu Hiblaia din Sicilia, au izbucnit curînd tulburări interne
sp iritul care au împins cetatea într-o stare de vegetare vecină cu
p laton ic , an um e lacinici şi la megarici. Reprezentantul prim ei prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a fi depăşită în toate
şcoli, An tistene, deşi ap ropiat atm osferei spirituale privinţele de Atena. Anecdote rurale neghioabe erau
socratice şi numite la Atena „glume megarice". Invidia celui inferior,
prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil lum ii frum oase suptă o dată cu laptele mamei, ar putea să explice nu
a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare polemică puţine din elementele caracteristice filozofiei megarice.
îndreptată Atît aceasta, cît şi
îm p otriva lui Platon , în care nu m ele ac estuia ap ărea
n ecuviin 11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masă, în urma
unei lupte cu fratele său pentru moştenirea regatului, carnea
cios schimbat în locfkov. XâOcov înseamnă băiat sau propriilor săi copii.
bărbat, dar
sub aspect sexual — căci oâOcov vine de laaăOri. penis
— fapt
prin care Antis tene sugera delicat, p e calea bine cun oscută
n ouă
a p roiecţiei, a cui c auză intenţion a să o ap ere îm potriva
lui Pla
ton . P en tru creştinu l Orig ene, această şi-cau ză p rim ă
era, cu m
am văzut, tocm ai dem onul p e care a înc erc at să-1
răp un ă au to-
castrîndu-se, după care a trecut nestingh erit în lum ea bogat
îm
podobită a ideilor. Antistene însă era un păgîn precreştin,
căruia

* „Şi ce este gîndirea? Şi cum gîndim? Gîndim cu ajutorul


cuvintelor — reflectaţi la faptul că un metafizician nu are la
îndemînă, pentru a constitui sistemul lumii, decît strigătul
perfecţionat al maimuţelor şi al clinilor" (n. f.).
36 TIPURI PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST OR IA D E ID E I 37
filozofia cinică erau em inam ente nom inaliste, în opoziţie „căldură" şi de „răceală", operaţie în care intră
strictă cu realism ul ideilor lui Platon. nemijlocit, respectiv este gîndit, şi un ce de natură
36.U n rep rezen tan t ilu stru al ac estei d irec ţii a fost concretă. Astfel, „căldura" şi „răceala" sînt pentru noi
S tilp on ceva real, în virtutea ecoului pe care îl are percepţia la
din Megara, d espre care se povesteşte urm ătoarea nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul greu să
anecdotă ca
suprimăm concretul din abstracţiune, prin faptul că el se
rac teristică: venind od ată la Atena, el a văzut pe
leagă, firesc, de orice abstracţiune prin originea însăşi
Acropole sta
a acesteia, în acest sens, concreteţea predicatului este,
tu ia su p erbă a lu i Fid ia s, rep re ze n t în d -o p e Aten a. în
de fapt, apriorică. Dacă e să trecem acum la noţiunea
c el m ai
pur stil m eg aric, a ţinu t să observe că statuia nu este generică imediat superioară de „temperatură", vom
a fiicei lui simţi şi aici, fără dificultate, concretul, care însă nu şi-a
Zeus, ci a lui Fidias. în această glum ă se exprim ă pierdut, evident, precizia senzorială. Dar şi capacitatea
întreg spiritul de reprezentare continuă să fie strins legată de per-
gîndirii m egarice, deoarece Stilpon îşi învăţa discipolii cepţia senzorială. Dacă urcăm la o noţiune generică şi
că noţiu mai înaltă, şi anume la aceea de energie, vom observa
n ile gen erice nu au realitate şi valabilitate g en erală că aici dispare, ce-i drept, caracterul concret şi, într-o
şi c ă cin e anumită măsură, calitatea de reprezentabilitate; dar se
vorb eşte d esp re om nu vorbeşte d esp re n im eni, căci deschide astfel conflictul legat de „natura" energiei, şi
om nu d e anume întrebarea dacă aceasta este doar logic abstractă
semnează o\)X£ -tovSu ouxe TOV£E (nici pe acesta, nici pe acela). Plu- sau este ceva „real". Fireşte, învăţatul nominalist din
tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov uf) zilele noastre este convins că „energie" e un simplu
Kcn;rryopeîa9«i, potri nume şi „jeton" al calculului nostru intelectual; dar el nu
vit c ăreia c eva nu p oate sp un e nim ic d esp re altc eva. se poate opune uzului curent al limbii care manipulează
An tistene „energia" ca pe ceva absolut concret, stîrnind continuu
p rop ovăd uia lucru ri asem ăn ătoare. Cel m ai vech i în minţile oamenilor o maximă confuzie gnoseologică.
rep rezentan t 38. Concreteţea logicului pur, care se insinuează atît
al acestui m od d e judec ată p are să fi fost An tifon din de firesc în procesul nostru de abstractizare, determinînd
Rh am nu s, „realitatea" predicatului sau a ideii abstracte, nu este un
sofist şi contem poran cu Socrate. 1 se atribuie prin produs artificial şi nici ipostazierea arbitrară a unei
tradiţie pro
noţiuni, ci un ce specific, necesar, de ordin natural. Prin urmare,
p oziţia: „Lungim ea nu este nici văzută cu ochii, nici
nu este vorba de faptul că gîndul abstract ar fi arbitrar
recun oscu
ipostaziat şi transferat într-o lume de dincolo de obîrşie,
tă în spirit d e ac ela care iden tifică anum ite obiecte
la fel de artificială, ci de faptul că procesul istoric real este
lungi." Din
această propoziţie reiese, fără doar şi poate, negarea tocmai invers. Anume, la primitiv, imaginea {imago), respectiv
substanţia ecoul psihic al senzaţiei, este atît de puternică şi de
lităţii noţiunilor generice. Acest m od particular de evident colorată senzorial, îneît, cînd este reprodusă,
judecată sub adică atunci cînd apare ca imagine spontan
m i n ea ză în or i c e c a z t e m e li a id e il o r p l at o n ic e , c ă c i rememorată, poate ocazional asuma chiar calitatea de
p e n t ru halucinaţie. Atunci cînd, de pildă, un primitiv îşi
P laton tocm ai id eile au o valabilitate şi o d urată reaminteşte imaginea mamei sale defuncte, el vede şi
veşn ică şi n e aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi doar „ne gîndim"
schimbătoare, iar „realitatea" şi „multitudinea", doar o
strălucire
e fe m e ră. C rit icism u l cin ico -m eg aric , în sch im b,
d es co m p u ne
din punctul de ved ere al realului acele noţiuni
g enerice în num e
(nomina) pu r c azuistice şi d esc rip tive, fără nici un fel
d e sub
stanţialitate. Acc en tul c ad e p e luc rul in divid u al.
37.Această opoziţie evidentă şi fundam entală,
12
Gom perz a
sintetizat-o clar sub form a problem ei inerentei şi a predicatei.
Cîn d vorbim , de pild ă, d esp re „c ald " şi „rece", avem
în ved ere
lucru ri „cald e" şi „rec i", în care „cald" şi „rece" sîn t
atribu te,
respectiv predicate sau enunţu ri. Enun ţul se referă la
ceva per
c ep u t şi e xist en t în ch ip re al, an um e la u n co rp cald
sau rec e.
Dintr-o m u ltitu dine de astfel d e c azuri ab strag em
n oţiu n ea de

12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.


38 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 39

la morţi, primitivul îi percepe, tocmai datorită că, dacă gîndesc, trebuie să şi acţioneze. Cît de uşor
senzorialităţii extraordinare a imaginilor sale spirituale. reapare realitatea originară a imaginii psihice ne arată
De aici vine credinţa primitivă în spirite. Spiritele sînt visul în cazul omului normal şi halucinaţia în cazul
ceea ce noi numim, simplu, gîn-duri. Cînd primitivul pierderii echilibrului mintal. Practica mistică se străduie
„gîndeşte", el are de fapt viziuni, a căror realitate este chiar să refacă realitatea imaginii prin introversie
atît de credibilă, încît el confundă continuu psihicul cu artificială, spre a apleca talerul balanţei în defavoarea
realul. Powell afirmă: „But the confusion of the confu- extraversiei. Un exemplu concludent îl oferă iniţierea
sions is that universal habit of savagery — the confusion of the misticului mahomedan Tewekkul-Beg de către Mollâ-
15
13
objective with the subjective." Spencer şi Gillcn spun: „What Shâh . Tewekkul-Beg istoriseşte:
a sa vage expcriences during a dream is just as real to him as what „După aceste cuvinte, în timp ce simţurile îmi erau
14
he sees when he is awake." Ceea ce am constatat eu însumi în ca ameţite, mi-a spus să mă aşez în faţa lui (a lui Mollâ-
Shâh), şi mi-a poruncit să produc propria lui imagine
legătură cu psihologia negrilor confirmă aceste refe-
înăuntrul meu şi, după ce m-a legat la ochi, mi-a cerut
rinţe. Pe atare fapt fundamental al realismului psihic,
să-mi concentrez toate puterile sufletului asupra inimii.
respectiv pe autonomia imaginii faţă de autonomia
Am ascultat şi, pe loc, prin harul lui Dumnezeu şi cu
receptării prin simţuri, se bazează credinţa în spirite, şi
ajutorul spiritual al şeicului, mi s-a deschis inima. Am
nu pe o necesitate explicativă oarecare a primitivului,
văzut că în interiorul meu era ceva care semăna cu un
atribuită fantezist acestuia doar de către europeni. Gîndul pahar răsturnat; cînd acest obiect a fost aşezat drept,
are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv şi de aceea un sim-ţămînt de nemărginită fericire a pus stăpînire pe
revelator. Motiv pentru care vrăjitorul, adică vizionarul, fiinţa mea. I-am spus maestrului: «Văd în sufletul meu o
este întotdeauna şi gînditorul tribului care mijloceşte re- imagine întocmai a acestei chilii în care stau în faţa ta, ca şi
velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de aici vine şi acţiunea cum un alt Tewekkul-Beg ar sta în faţa unui alt Mollâ-
magică a gîndului, căci fiind real, el are aceeaşi Shâh.»"
eficienţă ca fapta; la fel şi cuvîntul, ca haină exterioară a Maestrul îl lămureşte că aceasta e prima viziune a
gîndului, căci cuvîntul stîr-neşte imagini rememorate iniţierii sale. Curînd urmează într-adevăr şi alte apariţii,
„reale", are deci efect „real". Ne uimesc superstiţiile o dată ce drumul către realitatea imaginii primitive
primitive doar pentru că noi am izbutit să de- fusese deschis.
senzorializăm profund imaginea psihică, adică noi am 40. Realitatea predicatului este dată apriori, căci ea a
învăţat să gîndim „abstract", fireşte cu rezervele mai existat dintotdeauna în spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras
sus amintite. abstracţiei caracterul real. încă din vremea lui Platon,
39. Oricum, cine se ocupă de psihologia analitică e credinţa în realitatea magică a noţiunii era atît de mare,
nevoit să le amintească şi europenilor „cultivaţi" care îi încît filozofii considerau rentabil să inventeze concluzii-
sînt pacienţi că „a gîndi" nu înseamnă „a face", şi capcană sau concluzii false pentru a forţa, prin
anume, unora pentru că îşi închipuie că e suficient dacă intermediul unei semnificaţii absolute, un răspuns
gîndesc ceva, altora deoarece cred absurd. Un exemplu simplu îl constituie concluzia falsă,
numită enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides din Megara.
13Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. 20. [„Dar lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti
confuzia confuziilor este acea caracteristică universală a pe acest om cu faţa acoperită? Nu. Te contrazici. Căci
primitivului — con
acest om acoperit e tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n. t.]
14The Northern Tribes of Central Australia. [„Ceea ce un primitiv expe poţi să-ţi recunoşti
rimentează în timpul visului este pentru el la fel de real ca şi
ceea ce vede în 15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 ş. urm.
stare de veghe" — n. /.]
40 TIPUR I PSIHOLOGICE PR O BLEM A T IP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 41

tatăl." înşelăciunea stă în aceea că cel chestionat 41.Potrivit principiului inerentei, susţinut de
presupune în mod naiv că verbul „a recunoaşte" se Antistene, de
referă mereu la una şi aceeaşi stare de fapt, cînd în spre un subiect nu numai că nu pot fi enunţate mai
realitate valabilitatea lui e limitată la anumite cazuri. multe pre
Pe acelaşi principiu se bazează şi keratines dicate, dar nu poate fi enunţat nici un predicat diferit
(încornoratul), care sună astfel: „Ceea ce nu ai pierdut, de el.
continui să ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Şi Antistene a considerat valabile doar enunţurile
aici, înşelăciunea constă în naivitatea celui întrebat care identice cu su
presupune o anumită stare de fapt dată în premisă. în biectul. Lăsînd la o parte faptul că astfel de propoziţii
felul acesta era atacată şi realitatea noţiunii generice de iden
care, sub forma ideii platonice, avea chiar existenţă metafizică titate (precum „dulcele este dulce") nu spun
şi valabilitate exclusivă. Gomperz afirmă: „Oamenii nu absolut nimic şi
aveau acea neîncredere în limbă pe care o nutrim noi şi sînt de aceea absurde, slăbiciunea principiului
care ne face adesea să recunoaştem în cuvinte o inerentei stă în
expresie atît de puţin adecvată realităţii lor. Domina pe faptul că şi o judecată de identitate nu are nimic de
atunci mai degrabă credinţa naivă potrivit căreia sfera a face cu
noţiunii şi sfera de utilizare a cuvîntului corespunzător lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine, nimic de a face
trebuiau să se acopere în mare de fiecare dată."
16
cu lucrul
Faţă de concepţia privind sensul absolut, magic al „iarbă". Principiul inerentei suferă în mare măsură
cuvîntului, care presupune că prin el este întotdeauna de vechea
dat şi conţinutul obiectiv al lucrului, critica sofiştilor e fetişizare a cuvîntului care presupunea naiv
pe de-a-ntregul întemeiată. Ea demonstrează izbitor coincidenţa dintre
neputinţa limbii. în măsura în care ideile sînt simple cuvînt şi lucru. De aceea, dacă nominalistul îi spune
nume — ipoteză ce ar trebui demonstrată —, atacul la realistului:
adresa lui Platon este justificat. Noţiunile generice însă „Visezi, crezi că ai de a face cu lucruri, cînd, de fapt,
încetează să fie simple nume, atunci cînd desemnează te războ-
asemănări sau conformităţi între lucruri. Se pune în ieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate şi realistul
replica
acest caz întrebarea dacă aceste conformităţi sînt
nominalistului, căci nici acesta nu manevrează
obiective sau nu. într-adevăr, ele există, de unde şi
lucruri, ci cuvin
faptul că noţiunile generice corespund unei realităţi. Ele
te pe care le pune drept lucruri. Chiar şi dacă pune
cuprind tot atît real cît cuprinde descrierea exactă a
pentru fie
unui lucru. Deosebirea stă în aceea că noţiunea
care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai de cuvinte e vor
generică este o descriere sau o desemnare a
ba şi nu de lucruri în sine.
conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea se află nu în
42.Iată însă că ideea de „energie", deşi simplu
noţiune sau în idee, ci în expresia lingvistică a
concept re
acestora, care, evident, nu redă nicicînd adecvat lucrul cunoscut ca atare, este atît de extraordinar de reală,
sau conformitatea lucrurilor. Atacul nominalist la adresa teoriei încît socie
ideilor este în principiu un abuz nejustificat. Reacţia tatea pe acţiuni a unei uzine electrice plăteşte pe
iritată de apărare a lui Platon a fost de aceea pe baza ei divi
deplin întemeiată. dende. Consiliul de administraţie nu s-ar lăsa defel
convins de
16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
irealitatea şi metafizica energiei. „Energie"
desemnează tocmai
conformitatea fenomenelor energetice, care nu
poate fi negată
şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în modul cel mai
izbitor, exis
tenţa, în măsura în care lucrul este real, iar un
cuvînt îl desem
nează în chip convenţional, şi cuvîntului îi revine
„semnificaţie
reală". în măsura în care conformitatea lucrurilor
este reală, se
atribuie „semnificaţie reală" şi noţiunii generice care
o desem
nează ca atare, şi anume o semnificaţie care nu
este nici mai
mică, nici mai mare decît aceea a cuvîntului care
numeşte lucrul
individual. Mutarea accentului valoric de pe o latură
pe alta ţine
de poziţia individuală şi de psihologia momentului
istoric res
pectiv. Este ceea ce Gomperz a identificat şi la
Antistene, în
legătură cu care a subliniat următoarele: „Minte
robustă, repul
sie faţă de orice formă de exaltare, poate şi forţă a
sentimentului
individual pentru care personalitatea particulară şi
deci şi fiinţa
42 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 43
17
individuală trec drept tipul deplinei realităţi." este, fireşte, altceva decît o noţiune generică de
Adăugăm şi invidia celui care nu e cetăţean cel mai înalt ordin, o noţiune care îmbrăţişează
pursînge, a proletarului, a omului pe care destinul existentul în sine şi care contrazice totodată orice
1-a dăruit cu prea puţină frumuseţe şi care vrea să evidenţă într-o măsură mult mai mare decît ideile
ajungă pe culme, fie şi prin demolarea valorii platonice. Euclid a oferit astfel o compensaţie
altora. Acest lucru e caracteristic în mod special pentru disoluţia critică a judecăţii constructive în
pentru cinic, care caută mereu altora nod în simple cuvinte-lucruri. Această atotcuprinzătoare
papură, pentru care nimic nu este sfint din ceea ce unitate este atît de îndepărtată şi de vagă, îneît nu
aparţine altuia şi care nu se dă în lături nici să mai exprimă conformitatea lucrurilor, ea nu este
spargă liniştea unei case, doar spre a avea prilejul un tip, ci structura unei dorinţe de unitate, care
să-şi ofere sfaturile cuiva. îmbrăţişează mulţimea dezordonată a lucrurilor
43. Acestei orientări esenţialmente critice i se individuale. O astfel de dorinţă se impune tuturor
opune lumea de idei a lui Platon în esenţialitatea ei acelora care, apărînd un nominalism extrem,
veşnică. Este limpede că psihologia aceluia care a încearcă să-şi depăşească atitudinea critic
creat o astfel de lume este diametral opusă negativă. Descoperim nu rareori la acest fel de
judecăţii critic destructive mai sus descrise. oameni o noţiune generică unitară, de o
extraordinară neverosimilitate şi arbitrarietate. Căci
Gîndirea lui Platon abstrage din multitudinea
este imposibil să te întemeiezi exclusiv pe principiul
lucrurilor şi creează noţiuni sintetic-constructive
inerentei. Gomperz afirmă pertinent în această
care desemnează şi exprimă conformităţilc
ordine de idei: „O astfel de încercare este de
generale ale lucrurilor ca fiind existentul propriu-zis.
presupus că va eşua în toate timpurile. Absolut
Indivizibilitatea şi supraumanitatea lor este exact
exclusă era izbînda ei într-o lume în care
opusul concretismului propriu principiului inerentei
înţelegerea istorică era absentă, iar o psihologie
care urmăreşte să reducă substanţa gîndirii la unic,
aprofundată lipsea aproape cu desăvîrşire. Pericolul,
individual, concret. Această întreprindere este la
nu numai ameninţător, ci şi inevitabil, era aici ca
fel de imposibilă ca şi valabilitatea exclusivă a avantajele cele mai evidente şi mai clare, dar mai
principiului predicaţiei care urmăreşte să ridice puţin însemnate să le împingă în fundal pe cele
enunţarea unei multitudini de lucruri individuale la ascunse, dar în realitate mai importante. Luîndu-se
nivelul substanţei eterne, cxistînd dincolo de orice drept model lumea animală şi omul primitiv, se
caducitate. Ambele moduri de judecată sînt legi- retezau excrescenţele culturii, atcntîndu-se astfel la
time, după cum ambele sînt proprii, în mod firesc, multe din roadele unei dezvoltări de miriade de
fiecărui om. După opinia mea, lucrul acesta se vede ani, în mare, suitoare."
19

cel mai bine în faptul că tocmai întemeietorul şcolii 44. Judecata constructivă, care în opoziţie cu
megarice, Euclid din Megara, a conceput o unitate inerenta vizează conformitatea lucrurilor, a produs idei
universală inaccesibilă, situată nemăsurat de sus în generale ce se numără printre cele mai nobile bunuri
raport de individual şi de cazuistic. El a îmbinat ale culturii. Chiar dacă aceste idei sînt acum
18
principiul eleat al „existentului" cu „binele", în aşa fel neînsufleţite, ne leagă de ele încă fire de
îneît „existentul" era identic cu „binele". Acestora le indestructibilă tărie, aşa cum spune Gomperz. Şi el
făcea opoziţie doar „răul nonexistent". O astfel de continuă: „Asemenea corpului lipsit de viaţă, şi
atotcuprinzătoare unitate optimistă nu ceea ce e neînsufleţit poate să revendice pe
această cale cruţare, cinstire şi dăruire devotată;
17Loc. cit., p. 148.
să ne gîndim la statuile, la mormintele şi la
18Şcoala eleată în filozofie a fost întemeiată de Xenofon din Elea,
în jurul drapelele soldaţilor. Dar dacă mă silesc să sfîşii
anului 500 a. Chr. Sîmburele doctrinei sale stă în ideea această ţesătură, iar strădania mea izbîn-deşte,
după care unitatea şi atunci decad în sălbăticie şi sufăr pierderi grele, pierd
imuabilitatea existenţei reprezintă singura realitate, iar toa-
lumea fenomenală în
multitudinea ei, doar simplă aparenţă. Xenofon considera
19 Griechische Denker, II, p. 137.
că toate încercările
de explicare a lumii sînt absurde.
44 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 45

te acele senzaţii care par să îmbrace solul dur cît mai mult cu putinţă în procesul spiritual pe
de stîncă al realităţii cu un înveliş bogat de care îl iposta-ziază.
viaţă înfloritoare. Pe valoarea înaltă acordată 46. Şi aici trebuie să ne punem în treacăt
acestei luxuriante, pe preţuirea a tot ceea ce s-ar întrebarea dacă psihologia teoriei platonice a ideilor
putea numi valori dobîndite, se sprijină orice rafinament, ne îndreptăţeşte să presupunem că Platon însuşi
orice podoabă şi graţie a vieţii, orice înnobilare a aparţine tipului introvertit şi dacă psihologia cinicilor
instinctelor animale, tot la fel ca şi orice exerciţiu şi a megaricilor ne îngăduie să-i atribuim pe Antistene,
artistic şi orice desfătare legată de artă — tocmai pe Diogene şi pe Stilpon tipului extravertit? Un
acelea pe care cinicii se străduiau fără scrupul şi răspuns la această întrebare e absolut imposibil de
cruţare să le nimicească. Fireşte — dar asta nu dat. Pe baza unei extrem de minuţioase cercetări a
trebuie să li se recunoască de bunăvoie lor şi nici scrierilor autentice ale lui Platon, ca „documents
puţinilor lor discipoli moderni —, există o graniţă humains", s-ar putea eventual deduce tipul căruia el
dincolo de care nu putem să dăm ascultare guvernării personal îi aparţine. Eu însumi nu îndrăznesc să
principiului asociativ, fără a fi acuzaţi de nebunie, formulez în această privinţă o judecată pozitivă.
sau chiar de superstiţia ce se altoieşte pe Dacă cineva ar face dovada că Platon aparţine
guvernarea fără limite a acestui principiu."
20 tipului extravertit nu m-ar mira. în ce-i priveşte pe
45. Ne-am ocupat atît de amănunţit de problema ceilalţi, tradiţia este atît de lacunară, îneît o decizie
inerentei şi a predicaţiei nu doar pentru că ea este, după părerea mea, cu neputinţă de luat. Atîta
reapare în nominalismul şi realismul scolastic, ci şi timp cît cele două moduri de gîndire provin din deplasarea
pentru că în legătură cu ea nu s-a ajuns încă, şi nu accentului valoric, este fireşte la fel de posibil ca în cazul
se va ajunge vreodată, la împăcare şi la echilibru. unui introvertit senzaţia personală să fie împinsă din
Căci e vorba şi aici, din nou, de opoziţia tipică anumite motive în prim-plan şi să fie supraordonată
dintre punctul de vedere abstract, în care valoarea gîndirii, în aşa fel incit gîndirea să devină critic
determinantă coincide cu însuşi procesul de negativă. în ce-1 priveşte pe extravertit, accentul
gîndire, şi punctul de vedere în care orientarea valoric este la el situat pe relaţia cu obiectul, dar nu
gîndirii şi a simţirii este (conştient sau inconştient) în mod necesar pe relaţia personală cu acesta. Dacă
guvernată de obiectul senzorial. în ultimul caz, relaţia cu obiectul se află în prim-plan, atunci procesul
procesul spiritual este mijlocul ce ţinteşte punerea spiritual este deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are
în valoare a personalităţii. Nu e de mirare că tocmai caracter destructiv dacă interesul i se îndreaptă
filozofia proletară a fost aceea care a adoptat doar către natura obiectului şi ţine la distanţă
principiul inerentei. Oriunde există suficiente implicarea senzaţiei personale. Avem de a face aici cu
motive de a se pune accentul pe simţirea conflictul special între principiul inerentei şi acela al
individuală, gîndirea şi simţirea vor deveni critic predicaţiei, ca un caz particular ce îşi va găsi în
negative, prin carenţă de energie pozitiv-creatoare cursul cercetării de faţă o tratare mai adîncită.
(care este anume orientată către ţelurile Particularitatea cazului stă în implicarea pozitivă şi
personale), vor analiza şi reduce totul la detaliul negativă a senzaţiei personale. Acolo unde tipul
concret. Acumularea, astfel rezultată, de lucruri individuale (noţiunea generică) reprimă lucrul individual pînă la
în dezordine va fi în cel mai bun caz subordonată unei vagi a face din el o umbră, tipul, ideea, capătă realitate.
unităţi atotcuprinzătoare, al cărei caracter de Acolo unde valoarea lucrului individual suspendă
deziderat este mai mult sau mai puţin transparent. tipul (noţiunea generică), lucrează dezintegrarea
Acolo însă unde ponderea cade pe procesul anarhică.
spiritual, rezultatul creaţiei spirituale va fi 47. Ambele poziţii sînt extreme şi inechitabile, dar
supraordonat multitudinii ca idee. Ideea este ele creează o imagine a contrariilor care, în ce
cît se poate de depersonalizată; senzaţia priveşte claritatea, nu lasă nimic de dorit şi care
personală însă se transformă tocmai prin exagerare subliniază acele trăsături
care, într-o formă mai estompată şi mai puţin
20 Loc. cit., II, p. 138. manifestă,
46 TIPUR I PSIHOLOGICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN ISTO R IA D E ID EI 47

ap a rţ in at ît e s e n ţe i t ip u lu i in tro ve rtit, cît ş i a ce lu i fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el


ex tra v e rt it, ch ia r da că e vorb a de pe rs ona lităţi la ca re să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cît de
21
senz a ţia p erson a lă n ue ste îm p in s ă p e pr im u l p la n . Că ci mică ştirbire."
e o m a re d e o se b ir e d e e s e nţ ă d a că , d e p ild ă , s p ir itu a lu l 50. Teoriei platonice i s-a opus, după cum am văzut,
e s tă p în sa u e ste s lu g ă . St ă p în u l gdîneşte
- şi sim te a ltfe l ipoteza critică, potrivit căreia noţiunile generice sînt
de cît slu g a. Nici m ă ca r o a bstra ctiza re asa van
tă a simple cuvinte. în acest caz realul este prius, idealul este
elem e n telor p erson aleîn favoarea v alo rii g enerale nu po t ea posterins. Această opinie este desemnată prin formula
e lim in a c u to tu l in g e r in ţe le d e o r d in p e r s o n a l. Ş i în universalia post rem.
m ă s u r a în care a cestea e xistă , g în d ire a şi sim ţirea si. între aceste două concepţii se situează aceea
cu p rind acele ten dinţed e s tru ctiv e ca re p ro v in d in mai moderată şi mai realistă a lui Aristotel, care poate fi
au toa fir m are a p e rs o an e i fa ţă d e racteru
ca l n efa vora b il a l desemnată prin formula universalia in re, care presupune
co n diţiilor socia le . Am fa ce însă o m agre r e ş e a lă d a că , că forma (eîSoq) şi substanţa coexistă. Punctul de
d in c a u z a e x is te n ţe i te n d in ţe lo r p e r s o n a le , vre
a m a să vedere al lui Aristotel este o încercare concretistă de
re d u ce m ş i va lor ile ge n e ra le la cu re nţi p e rs o n a li s-u bt e mediere, în perfect acord cu felul de a fi al lui Aristotel.
ra n i. A ce a s ta a r fi o p se u d o p s ih o lo g ie . D a r e x is t ă ş i Faţă de transcendentalismul învăţătorului său Platon, a
a c e a s ta . cărui şcoală a căzut mai apoi pradă unui misticism
pitagoreic, Aristotel a fost un om al realităţii, al
b ) Pr o b le m a u n iv e r s a liilo r în s c o la s tică
realităţii vremurilor antice, trebuie spus, care cuprindea
48. P r o b le m a c e lo r d o u ă m o d u r i d e ju d e ca t ă a r ă m a s multe elemente de gîndirc concretă, pe care epocile
nere ulterioare le-au trecut în inventarul spiritului uman.
zo lv a tă , că ci —tertiu m no n d atu r.A stfel a tran sm is- o P orphy - Soluţia lui corespunde concretismului acelui common sense
rio s E v u lu i M ed iu : „ M ox d e g en e rib u s e t s p e c ie b u s illu d q u i- antic.
d em s iv e su b sista nt siv e in n ud is in tellectib u s p o sita sin t, siv e 52. Aceste trei forme de gîndire oferă şi criteriile de
sub sisten tia co rpo ralia sin t an in co rp o ralia, et utru m sep ara ta a împărţire a punctelor de vedere în marea controversă
sen sibilib u s an in sen sibilib u s posita et circa h aec co n sisten tia, medievală a universaliilor, care a constituit, de fapt, şi
d ice re re cu sabo " („ în ce ea ce priv eşte noţiun ile d e ge n ş i esenţa scolasticii. Nu stă în intenţia mea — fie şi din
spe cie ,
pricina unei competenţe insuficiente — să intru în
p ro b le m a e s t e d a că e le s în t s u b s ta n ţ ia le s a u
detaliile acestei dispute. Mă voi mulţumi doar să
in t e le c t u a le , d a c ă
formulez cîteva sugestii orientative. Controversa s-a
sînt m ateria le sau im ate ria le , d a că sînt sep a rate de
lu cr urile se n iscat o dată cu opiniile lui Johannes Roscellinus, către
sibile sa u sîn t în e le , o ri în juru l lor.") Pro b le m a a fost , în finele veacului al Xl-lea. Potrivit acestuia, universaliile erau
a ceas doar nomina re rum, nume de lucruri, sau, după cum spune
tă form ă, pr eluată de E v ul Me d iu . Se d istin ge pun ctu l de tradiţia, flatus voci. Pentru el nu existau decît lucruri
ve de re individuale, indivizi. El era, după cum remarcă potrivit
22
p lato n ic, u n ive rsa lia a n te re mg, en e ra lu l sau id ee a, ca m od e l Taylor, „strongly held by the reality of indivi-duals" .
sa u p a ra d ig m ă a t utu ro r lu cru r ilo r in d iv id u a le , ex is tîn d Concluzia imediat următoare era aceea de a-1 gîndi şi
(în sp a pe Dumnezeu doar ca individ şi de a dezmembra
ţiul ceresc) total d esprins de ele âv ov pavicp xoiua, d upă trinitatea în trei persoane, ceea ce 1-a făcut pe
cum spu Roscellinus să ajungă de fapt
n e în ţe le a p tă D io tim a într -o co n v o rb ire d e s p re „ fru m o s "
cu S o - 21Banchetul, 211 a, b. [Traducere de Cezar Papacostea, revizuită
crate: de Con
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U., Bucureşti, 1968 - n. t.\
49. „F rum o s ce n u se -n fă ţişe a z ă cu faţă , cu bra ţe sa u 22H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p. 340; [ţinut energic de
cu a lte rea
în tru ch ip ă ri tru pe ş t i, fru m o s ce n u -i cu ta re g în d , cu ta re litatea individualului" — n. t.]
ş tiin ţă ,
ce n u s ă lă ş lu ie şte în a ltă fiin ţ ă d e cît s in e ; n u r e z id ă în tr -
u n v ie
ţu ito r , în p ă m în t , în ce r , s a u o r iu n d e a iu re a ; fr u m o s ce
ră m în e
e l în s u ş i în tr u s in e , p u r u r e a id e n t ic s ie ş i c a fiin d d e u n
s in g u r
c h ip ; fr u m o s d in ca r e s e îm p ă r tă ş e ş te t o t ce -i p e lu m e
fru m o s ,
48 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 49
PSIHOLOGICE

la un triteism. Predominant în epocă, realismul nu anume de oameni, cît şi anumite grupuri de oameni
putea îngădui aşa ceva; în 1092, la sinodul din puneau accentul valoric, corespunzător curentului
Soissons, opiniile lui Roscel-linus au fost vremii lor, pe idee, în aşa fel îneît pentru ei aceasta
condamnate. De cealaltă parte se afla Guillaume de reprezenta o valoare reală, respectiv o valoare de
Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist extrem, dar de nuanţă viaţă mai mare decît realitatea lucrurilor individuale.
aristotelică. Potrivit cu opiniile maestrului său, el pro- De aceea lor le era pur şi simplu imposibil să accepte
povăduia că unul şi acelaşi lucru poate să existe presupunerea că ceea ce în ochii lor avea cel mai mare
concomitent în totalitatea sa în diferite lucruri preţ şi cea mai mare însemnătate nu exista şi în chip
individuale. între lucrurile individuale nu ar fi nici un fel real. Ei deţineau dovada cea mai izbitoare a eficienţei
de diferenţă esenţială, ci doar o varietate de punctului lor de vedere în faptul că îşi orientau manifest
„accidente". Această din urmă noţiune caracterizează viaţa, gîndirea şi simţirea pe direcţia lui. Faţă de
diferenţele reale dintre lucruri ca fiind întîmplătoare, tot extraordinara eficientă a ideii, care este tocmai o realitate,
aşa după cum in dogma transsubstanţierii, piinea şi vinul invizibilitatea ei nu îi aducea nici un prejudiciu. Ei aveau o
ca atare sînt „accidente". noţiune ideală şi nu senzualistică a realităţii.
53. De partea realismului se afla şi Anselm din 54. Un adversar al lui Anselm, contemporan cu el,
Canterbury, părintele scolasticii. La el, universaliile sînt anume Gaunilo, obiecta deja că reprezentarea frecventă
situate, pur platonician, în logosul divin. Din perspectiva a unei insule fericite şi perfecte (un fel de ţară a
acestui punct de vedere trebuie înţeleasă şi dovada, feacilor) nu demonstra în chip necesar şi existenţa
importantă psihologic, adusă de ci, a existentei lui Dumnezeu, reală a acesteia. Obiecţie, evident rezonabilă. Astfel de
dovadă denumită ontologică. Această dovadă probează obiecţii şi altele similare au fost adesea ridicate în
existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii de Dumnezeu. J.H. cursul secolelor, ceea ce însă nu a împiedicat argumen-
Fichte a formulat pe scurt acest argument astfel: tul ontologic să fiinţeze pînă în vremea din urmă,
„Existenţa ideii unui nedeterminat în conştiinţa noastră reprezentat fiind în veacul al XlX-lea de Hegel, Fichte şi
demonstrează existenţa reală a acestui nedeterminat."
23 Lotze. Astfel de contradicţii nu sînt de atribuit unei lipse
Potrivit opiniei lui Anselm, noţiunea de fiinţă supremă considerabile de logică sau unei şi mai mari orbiri, de o
parte ori de alta. A proceda astfel ar fi absurd. Mai
existentă în intelect include şi calitatea existenţei
degrabă este vorba de diferenţe psihologice profunde
acesteia („non potest esse in intel-lectu solo"*). Şi de
care se cer identificate şi reţinute. Presupunerea că ar
aici deduce că: „Sic ergo vere est aliquid quo maius cogitari
exista doar o singură psihologie, sau doar un singur principiu
non potest, ut nec cogitari possit non esse: et hoc es tu, Domine
24 psihologic fundamental, reprezintă o insuportabilă
Deus noster." Slăbiciunea logică a argumentului ontologic
tiranie exercitată de prejudecăţile pseudoştiinţifice
este atît de evidentă, îneît sînt necesare explicaţii
privitoare la insul normal. Se vorbeşte întruna de om şi
psihologice în legătură cu motivele care au determinat un
de „psihologia" lui, dar aceasta este întotdeauna redusă
spirit ca Anselm să construiască o astfel de
la formula „nu e nimic altceva decît". Tot aşa se vorbeşte
argumentaţie. Motivul cel mai la îndemînă trebuie mereu de realitate, ca şi cum ar exista una singură. Realitate
căutat în dispoziţia psihologică generală a realismului, este ceea ce acţionează asupra sufletului omenesc,
respectiv în faptul că atît o clasă şi nu ceea ce unii oameni presupun că acţionează şi
ceea ce ei generalizează în chip tendenţios. Oricît de
23 Psychologie, voi. II, p. 120.
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n. f.) ştiinţific s-ar proceda în astfel de cazuri, nu
24 Proslogion seu Alloquium de Dei existentia, p. 110. [„Există într-adevăr trebuie uitat că ştiinţa nu este „summa" vieţii şi că
ceva în comparaţie cu care nu ne putem reprezenta nimic mai ea nu reprezintă decît una din atitudinile psihologice
mare şi acela posibile, decît una din numeroasele forme de gîndire umană.
eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru" — n. t.\
50 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 51

55.Arg u m en tu l on to log ic n u este u n a rg um en t şi nu argumentului ontologic vine din aceea că el urmăreşte o


este o demonstraţie logică acolo unde este vorba de cu mult
d ovad ă, ci c on statarea psih olog ică a fap tului c ă mai mult decît atîta; anume, de o realitate psihologică
există o c lasă a cărei apariţie şi eficienţă sînt atît de copleşitor de
d e oam eni p en tru care o anum ită id ee are eficien ţă şi evidente, încît nu mai au nevoie de nici un fel de
realitate, argumentare. Consensus gentium dovedeşte că Anselm
o realitate c are atinge, ca să spun aşa, lim ita lum ii avea dreptate atunci cînd constata că Dumnezeu este,
perc eptibile. pentru că este gîndit. Aici e un adevăr evident, ba chiar
Sen zu alistul se prevalează de c ertitu dinea „realităţii" nimic altceva decît o propoziţie de identitate.
sale, după
Demonstraţia „logică" este inutilă şi în plus este fatală,
cum om ul ideii stăruie asupra propriei realităţi
în măsura în care Anselm ţine să demonstreze
psihologice. Psi
realitatea concretă a ideii sale de Dumnezeu. El afirmă:
h ologia trebu ie să se d escu rce c u existen ţa acestor
„Existit ergo procul dubio aliquid, quo maius cogitari
d ouă (sau a 25
m ai m ultor) tipuri, trebuie să evite, în orice condiţii, să non valet, et in intellectu, et in re" (Există deci, fără îndoială,
conceapă ceva, dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai mare, nici în
un ul din tipu ri d rep t o n eîn ţeleg ere ven in d din p artea intelect, nici în lucru [concreteţe, „realitate"]).
celuilalt Noţiunea de „res" se afla situată în viziunea scolasticii
şi nu trebuie niciod ată să încerce în m od serios să la aceeaşi înălţime ca noţiunea de gînd. Astfel, Dionisie
reducă un tip Areopagitul, ale cărui scrieri au exercitat o influenţă
la altul, c a şi cum orice entitate diferită nu ar fi decît importantă asupra filozofiei Evului Mediu timpuriu,
funcţie de distingea entia rationalia, intellectualia, sensibi-lia, simpliciter
un ce c unosc u t. Ceea ce n u vrea să în sem n e existentia (entităţi raţionale, intelectuale, perceptibile, pur
su sp en darea prin şi simplu existînde). Toma din Aquino numeşte „res",
cipiului ştiinţific, incon testab il, potrivit căr uia „principia „quod est in anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi
expli- „quod est extra animam" („ceea ce este în afara sufletului").
candi praeter necessitatem non sunt multiplicanda."* Această remarcabilă apropiere lasă să se întrevadă, în
Căci nece concepţia proprie acelor vremuri, urmele concreteţei
sitatea unei m ul titudini de prin cipi i psi hologice e xplicati ve („realităţii") primitive a gîn-dului. Din perspectiva
există. Ab stracţie făcînd d e c ele spu se aic i în acestei stări de spirit se înţelege uşor şi psihologia
favoarea acestei argumentului ontologic. Ipostazierea ideii nu reprezenta
ip oteze, s-ar cuveni să se lăm u reasc ă orice prin deloc un pas esenţial înainte, ci era pur şi simplu un
fap tul, vred nic ecou al senzorialităţii primitive a gîndului. Argumentul
d e a fi rem arcat, că, în ciud a lic hid ării ap aren t contrar al lui Gaunilo nu este din punct de vedere
d efinitive a ar
psihologic suficient, prin faptul că şi ideea unei insule
gu m en tului on tologic d e c ătre K ant, n u pu ţin i au fost
fericite apare frecvent, aşa cum dovedeşte consensus
filozofii
gentium, ea fiind însă, cert, mai puţin eficientă decît
p ostkan tien i care l-au preluat din nou . Iar astăzi
ideea de Dumnezeu, căreia îi revine, drept urmare, o
sîn tem tot atît
„valoare de realitate" mai înaltă.
d e d ep arte, sau c hiar m ult m ai d ep arte, d e a înţelege
p erech ile
d e c on trarii — id ealism -realism , spiritualism -
m aterialism , in
clusiv problemele secundare —-, decît a fost Evul Mediu timpu
riu, care cel puţin dispunea d e o con cepţie unitară
desp re lum e.
56.în favoarea dovezii ontologice nu există nici un
argum ent
log ic c are să corespun d ă in telec tului m od ern .
Argum en tu l on
tologic nu are în sine nim ic de a face cu logica, el este, în forma
în c are n i 1 -a l ăsat An selm în isto rie , rea o li ta te
p sih olo g ic ă,
ulterior intelec tualizat sau raţionalizat, c eea ce, fireşte,
fără pe-
titio principiisau fără alte sofism e nu s-ar fi putu t
înfăptui. Dar
tocm ai în ac easta se vădeşte valabilitatea de
nezd runcin at a ar
g u m en tu lu i, în fap tu l că el e xi st ă, şi că un
c ons ensus
ge ntiu m
îl p rob ea ză ca p e o rea li ta te g en eral ad m isă. De lu at
în c alc u l
este realitatea, şi nu sofism u l argum en tării ei,
în tru cît eroare a

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. t.). 25 Loc. cit., p. 109.
52 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 53

57.Toţi cei care au preluat ulterior argumentul ontologic au minţi şi-au dat seama de acest lucru nu a fost nici pe departe în
c ăzu t, c el pu ţin în princ ip iu , în eroarea lu i An selm . măsură să stîrpească din toate capetele ideea
Argu m en superstiţioasă de forţă inerentă noţiunii formulate.
26
tarea lu i K an t ar trebu i socotită d efin itivă. N e vom Evident, este în această superstiţie „instinctivă" ceva
referi d e care nu vrea să fie stîrpit, pentru că prezintă o
aceea, p e scurt, la ea. După Kant, „conceptul unei legitimitate existenţială, căreia însă pînă acum nu i s-a
fiinţe ab solut acordat suficientă atenţie. Paralogismul (concluzia
n ecesare este u n concept p ur al raţiunii, ad ică o eronată) se introduce în acelaşi fel în argumentul
sim plă id ee a ontologic, adică printr-o iluzie, explicată de Kant după
cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită cum urmează: el vorbeşte mai întîi despre afirmaţia
prin faptul privitoare la „subiecte absolut necesare", de al căror
c ă raţ iu ne a a re n e vo ie d e ea ." concept este intim legat conceptul de existenţă pur şi
58.D ar „n ec esitat ea n ec on d iţi on a tă a ju d ecă ţilor n u simplu şi care deci nu pot fi suprimate fără contradicţie
este o internă. Acest concept ar fi acela al „fiinţei infinit reale".
necesitate absolu tă a lucru rilor. Căci n ecesitatea „Această fiinţă, spuneţi voi, are toată realitatea şi voi
ab solută a ju sînteţi îndreptăţiţi să admiteţi ca posibilă o astfel de
d ecăţii este doar o n ecesitate con diţionată a luc rului fiinţă [...]. însă în realitatea totală este cuprinsă şi
existenţa, deci existenţa este inclusă în conceptul de
sau a pre
posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat, este suprimată şi
dicatului în jud ec ată."
posibilitatea internă a lucrului, ceea ce este contra-
59.Pu ţin m ai în ain te, K an t m enţion ase ca exem p lu de
dictoriu. Răspund: voi aţi şi comis o contradicţie cînd aţi
ju de
strecurat în conceptul unui lucru pe care aţi voit să-1
cată n ecesară faptul că un triunghi are trei unghiuri.
gîndiţi numai în ce priveşte posibilitatea lui, conceptul
La această
existenţei lui, indiferent sub ce nume ascuns. Dacă vă
propoziţie se referă atunci cînd continuă: „Judecata
îngăduim acest lucru, voi aţi cîştigat în aparenţă, dar în
precedentă realitate n-aţi spus nimic; căci voi aţi comis o simplă
nu afirm a că trei unghiuri sînt absolut necesare, ci că, tautologie."
27

dacă este 60. „A fi nu este, evident, un predicat real, adică un


dată condiţia c ă un triungh i există (este dat), atunci în concept despre ceva care s-ar putea adăuga conceptului
m od ne unui lucru. Ci este numai poziţia unui lucru sau a unor
cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu toate aces tea, anumite determinări în sine. în folosirea logică, acest
necesitatea verb este numai copula unei judecăţi. Judecata: Dumnezeu
log i că a d ov ed i t o at ît d e m are p u tere d e ilu zi e, în cît este atotputernic conţine două concepte care îşi au
după ce obiectele lor. Dumnezeu şi atotputernicia; micul cuvînt
ne-am format despre un lucru un concept a priori astfel încît, este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune predicatul în
d u p ă p ărerea n oastră, existen ţ a să fie c up rin s ă în relaţie cu subiectul. Dacă însă iau subiectul (Dumnezeu)
sfera lui, d e cu toate predicatele lui (dintre care face parte şi atotputernicia)
aic i s-a crezut c ă se poate con chide cu certitudin e că, şi zic: Dumnezeu este sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou
deoarece predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun numai subiectul în
existen ţa este atrib uită în m od necesar obiectu lu i sine cu toate predicatele lui, şi anume obiec-
ac estui con
cept, adică în condiţia că eu pun acest obiect ca dat 27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478 - n. t.}
(ca existînd),
a t u n ci şi e x is te n ţ a l ui e st e p u s ă în m o d n e c e sa r
(d u p ă re g u l a
iden tităţii) şi că, în c onsecinţă, această fiinţă este ea
însăşi ab
solut n ec esară, fiin dc ă existen ţa ei este g îndită în
ac elaşi tim p
într-un con cept arbitrar adm is şi cu condiţia că eu pun
obiectul
lui." Pu tere a iluziei, la care Ka nt fac e aluzie aici , nu e nim ic
altceva decîtputerea prim itivă, m agică a cuvîntului,
proprie în
chip tainic şi noţiunii. A fost n ecesară o lungă evoluţie
pînă c e
oam enii au înţeles tem einic căjlatus voc i,cuvîn tul, nu
înseam nă
şi nu p rod u c e d e fiec are d at ă realit at e. Da r fa p tu l c ă
an u m ite

26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru citatele care urmează din
această lucrare v. ediţia românească Critica raţiunii pure. Traducere de
Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1969, pp. 475, 476-477 - n. t.]
54 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN ISTORIA DE IDEI 55

tu l, în rela ţie cuconcep tu l m eu . A m be le treb u ie să con ţină po s tu la t a l ra ţiu n ii p ra ct ice , care re z u ltă d in res p e ctu l
e xact a ce la ş i lu cru , ş i d e a ce e a la co n ce p t u l ca re cu no s cu t a prio ri „ p en tru le g e a m o ra lă ca m ob il n e ces a r ,
e x p r im ă n u m a i psoib ilitat e a n u s e po a te ad ă u ga n im ic v iz în d b u n u l s u p re m şi ca p rem is ă d e cu rg în d d e a ici a
29
m a i m u lt pr in fa pt u l că e u g în d e s c o b ie ctu l lu i ca ab s o lut re a lităţ ii o b ie ctive aaceleiaşi".
d a t (p rin ex p r es ia : e l es te ). Şast i fe l, re a lu l n u con ţine 64. „ E s s e in a n im a " e s t e o s t a r e d e fa p t p s ih o lo g ic ă ,
n im ic m ai m u lt de cît sim plul po s ib il.sută O de taleri rea li în le
nu conţin nim ic m a i m ult de cît o sută d e taleri p osib ili." g ă tu r ă c u c a re s e ce re d o a r p r e c iz a t d a că a p a re o d a tă ,
61.„ D a r la a v e r e a m e a , o s u tă d e t a le ri re a li în s e a m n ă de mai
mai m u lte o r i s a u în c h ip u n iv e r s a l în p s ih o lo g ia u m a n ă .
m u lt d e c ît s im p lu l c o n c e p t d e s p re o s u tă d e t a le r i S ta r e a d e
(a d ic ă a p o fa pt n u m ită D u m ne z e u ş i form u lată dre pt „b u n u l su p re m "
s ib ilit ăţii lor)." se m
62.„O ricare ar fi de ci co n ţin ut u l ş i s fecon ra cep tulu i n ostru n ifică , a şa cu m in d ică şi ter m en ii, va lo a re a su fle tea s că
d e sp re u n obiect, to tu şi treb uie să ie ş im din e l pe ntru ce a m a i
a-i atribu i în a lt ă sa u , cu a lte cu v in te , re pr e z e n tare a că r e ia i se
e x iste nţa . L a o b ie ct e le s im ţ urilo r se re a liz e az ă co n fer ă s a u
a ce as ta p rin le îi re v in e e fec tiv im p o r t a n ţa ce a m a i m a re ş i g e n e ra lă în
r a p o rt
g ă t u r a c u v r e u n a d in p e r c e p ţ iile m e le d u p ă le g i
cu dete rm inare a acţiu nii şi g în d irii no as tre . în lim b a ju l
e m p ir ic e , d a r
p sih o lo
p e n tr u o b ie c t e le g în d ir ii p u r e n u e x isab t ăso lu t n ici u n
g ie i a n a litice , n oţ iu n e a d e D u m n e ze u co in cid e cu a ce l
m ijlo c
co m p le x
d e a c u n o a ş t e e x is t e n ţ a lo r , d e o a r e c e e a a r t r e b u i
d e r e p r e z e n t ă ri ca r e , c o re s p u n z ă to r d e fin iţ ie i d e m a i
cuno scută
sus, con
co m p let a prio ri; în să co n ş tiin ţa n o a st ră d es p r e o r ice ce ntr ea z ă nî sine cea m ai m are can titate d e lib ido (en erg ie psi
e x iste nţă h ic ă ). D r e p t u r m a r e , n o ţ iu n e a d e D u m n e z e u a s u fle t u lu i
(fie n e m ijlo cit p r in p e rc e p ţ ie , fie p rin ra ţ io n a m e n te a r fi
c a r e le a g ă e fectiv dife rită în fun cţie de in d iv id , cee a ce core sp un d e,
c e v a c u p e r c e p ţ i a ) a p a r ţ in e c u t o t u l u n i t ă ţ ii d e alt
e x p e r ie n ţ e i ; ş i o fe l, e x p e r ie n ţe i. D u m n e z e u n u e s t e n ic i m ă ca r în id e e o
e x iste nţă în a fara a ce s tu i cîm p nu p o a t e fi d e cla ra tă , fiin ţ ă
d e s ig ur, în sta b ilă , cu a tît m at pu ţin în realitate . Că ci cea m a i în a ltă
m o d a b s o lu t c a im p o s ib ilă , e a în să e s t e o s u p o z iţ ie v alo are
p e ca r e n u a ct iv ă a s u fle t u lu i u m a n e s t e , d u p ă c u m s e ş t ie , fo a rt e
28
o pu tem ju stifica prin n im ic." d ife r it
63.A ce as tă lu n g ă r em e m o ra re a an a liz e i fu n da m en t a le lo ca lizată . Ex istă u nii, uv 6 8eo q f] Ko iW r a , a l căror
a lu i Du m ne ze u
Ka nt m i s -a p ăru t n e ces a ră , t o cm a i d eo a re ce g ăs im este p în tecu l{ Ep is to la S f. A p os to l Pa ve l că tr e F ilip e3, n i,
a ici ce a m a i 19 ),
p u ră d is t in c ţ ie în t r ee sse in in te lle c tuş i es se in re.H e g el i- banu l, ştiin ţa , pu tere a, se x ua litatea etc. Ps iho lo g ia
a in d iv id u lu i se
re pro şa t lu i Ka n t că n oţiu n e a d e D u m n e z e u n u p oa te d ep la se az ă , ce l p u ţin in ce p riv e şte trăs ă tu r ile e i
fi co m pa fu n d a m e nta le ,
rat ă cu o s u tă d e ta ler i im a g ina r i. D a r , d up ă cum în fu n cţie d e lo ca liz are a b u n u lu i su p re m , în a ş a fe l în e ît o
s p u ne p e b u nă „te o
d r e pt ate Ka n t, lo g ica fa ce a bs tr a cţie d e or ice rie p s ih o lo gică ", înte m e iată e xclu siv p e un instin ct
co n ţin ut , că ci a lt fu ndam ental
m in t e r i, d a c ă a r p r e v a la u n c o n ţ in u t o a r e c a r e , e a a r o a re ca r e , d e e x e m p lu , p e lă co m ia d e p u te r e s a u p e
în c e t a s ă s e x u a lita t e ,
m a i fie log ică . între varian te le sau -sa u ale un e i a p lica tă u n u i in d iv id d e altă o rien tar e nu va p u tea
a lter native, a d ică n icio d ată e x
d in p u n ctu l d e v ed e re a l lo g ic ii, ca în to td e aunnua ,e x is tă o a p lic a a d e cv a t d e c ît tră s ă t u ri d e im p o r ta n ţă s e c u n d a ră .
tre ia po s ib ilit a te . D a r într e „ in te lle ctu s " ş i „ re s " e x ist ă
ş i „a n i c) în c erc are a d e u n ifica re a lu i A b ela rd
m a", iar ac es t „ ess e in an im a " fac e în trea g a arg u m e n tare o n to 65. N u e st e l ip si t d ei n t e r e s s ă s e e x a m in e z e fe lu l în
lo g ică in u tilă . K a n t în s uş i a în tre p r in sKîn ritik d er care
p ra ktisch en s co la s t ic a a în c e r c a t s ă s t in g ă c o n tr o v e r s a
V ernunftîn ce rca rea g ene roa să de a-1 on o ra pr in u n iv e rs a liilo r ş i s ă
re flecţie filo zo c r e e z e u n e c h ilib r u în tr e o p o z iţ iile t ip o lo g ic e ,
fic ă p e „ e s s e in a n im a " . E l îl in t ro d u ce a co lo p e d e s p ă r ţ it e p r in
D u m n e ze u c a te rtiu m no n da tu r.A c e a s tă în ce r ca r e d e e c h ilib r a re e s te
o p e ra
28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp. 480, 481 - n. t.]
lu i A b e la rd , a a ce lu i brbăat n efericit care, ars d e iub ire p en tru

29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III, p. 159.


56 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 57

Heloîse, a trebuit să-şi plătească pasiunea cu pierderea De la realism, împrumută adevărul după care „genurile"
virilităţii. Cine cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce şi „speciile" sînt îmbinări de factori individuali şi de
măsură propriul său suflet adăpostea acele perechi de lucruri individuale, în temeiul asemănărilor lor
contrarii a căror reconciliere filozofică îi stătea atît de incontestabile. Punctul de vedere mediator este pentru el
30
mult la inimă. Remusat îl caracterizează pe Abelard drept conceptualismul, care se cuvine înţeles ca o funcţie ce
un eclectic care, deşi a criticat şi a respins toate teoriile conferă inteligibilitate obiectelor individual percepute,
formulate pe seama universaliilor, a preluat totuşi „din care le clasifică pe acestea în baza asemănării dintre
ele tot ceea ce era adevărat şi rezistent". Scrierile lui ele în genuri şi specii şi care le aduce astfel de la
Abelard sînt, în segmentul în care se referă la universalii, greu multitudinea lor absolută la o relativă unitate. Pe cît de
accesibile şi confuze, căci autorul lor cîntăreşte indubitabile sînt multitudinea şi varietatea lucrurilor
continuu toate argumentele şi toate aspectele; şi tocmai individuale, pe atîta este şi existenţa similitudinilor care
faptul că nu a dat întî-ietate nici unui punct de vedere face posibilă reunirea lor în concept. Pentru acela care,
declarat, ci a încercat să înţeleagă şi să împace psihologic vorbind, este precumpănitor axat pe
contrariile, a făcut ca nici discipolii săi să nu îl înţeleagă perceperea asemănării dintre lucruri, noţiunea colectivă
corect. Unii l-au interpretat ca fiind nominalist, alţii ca este, ca să spun aşa, dată, adică se impune expres, cu
fiind realist. Această neînţelegere este caracteristică, evidenţa de nedezminţit a percepţiei senzoriale. Aceluia
deoarece e mult mai uşor să gîndeşti corespunzător cu însă care este psihologic orientat pe perceperea mai cu
un anume tip, rămînînd logic şi consecvent în interiorul seamă a diferenţei dintre lucruri, asemănarea acestora
lui, decît să gîndeşti corespunzător ambelor tipuri, în nu îi este intuitiv dată, ci doar diversitatea lor care i se
absenţa unei poziţii intermediare. impune cu aceeaşi evidenţă cu care i se impune
celuilalt asemănarea. S-ar zice că empatia (Einfuhlung) cu
Atît curentul nominalist, cît şi curentul realist
obiectul este acel proces psihologic care pune într-o
conduc, fiecare în parte, la rigoare, claritate şi unitate.
lumină deosebit de puternică tocmai deosebirea dintre
încercarea de a cîn-tări şi echilibra opoziţiile duce însă
un obiect şi altul, iar abstragerea din obiect este acel proces
la confuzie şi la o concluzie care în raport cu sensul
destinat în mod special să treacă peste deosebirea reală
tipurilor este nesatisfăcătoarc, deoarece nu poate
dintre obiectele individuale, în favoarea asemănării
mulţumi pe deplin nici pe unul, nici pe celălalt.
generale dintre ele, care este temelia însăşi a ideii.
Remusat a extras din scrierile lui Abelard o întreagă
Empatia şi abstragerea reunite dau acea funcţie care
serie de afirmaţii contradictorii în legătură cu subiectul
stă la baza noţiunii de conceptualism. Acesta se
de faţă. El exclamă: „Faut-il admettre, en effet, ce sprijină pe funcţia psihologică, singura posibilitate reală
vaste et incoherent ensemble de doctrines dans la tete d'un de anulare a divergenţei dintre nominalism şi realism şi
31
seul homme, et la philosophie d'Abelard est-elle le chaos?" de readucere a lor într-o singură matcă.
66. De la nominalism, Abelard preia adevărul potrivit 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună cuvinte mari despre
căruia universaliile sînt „cuvinte", în sensul de convenţii suflet, nu dispunea de nici un fel de psihologie, aceasta
spirituale exprimate prin limbă; preia mai departe fiind, în genere, una din cele mai noi ştiinţe. Dacă ar fi
adevărul după care un lucru nu este în realitate nimic existat pe atunci psihologia, Abelard ar fi ridicat pe
general, ci întotdeauna ceva particular, iar substanţa „esse in anima" la rangul unei formule mediatoare. Ceea
nu e niciodată universală, ci individuală. ce Remusat a înţeles perfect: „Dans la logique pure, Ies
universaux ne sont que Ies termes d'un lan-gage de convention. Dans
30Charles de Remusat, Atâlard.
la physique, qui est pour lui plus transcendante qu'experimentale, qui
31Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de admis acest ansamblu
vast şi est sa veritable ontologie, Ies genres et Ies especes se fondent sur la
incoerent de doctrine în mintea unui singur om, şi să fie oare maniere dont Ies etres
filozofia lui Abe
lard acest haos?" — n. t.\
58 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 59
sont reellement produits et constitues. Enfin, entre la logique 69. Pentru acela ca re trece cu ved erea existenţa
pure et la physique, ii y a un milieu et comme une science mi- tipu rilor psi
toyenne, qu'on peut appeler une psychologie, ou Abelard re- hologic e, ia r prin ac ea sta , faptul că ad evă rul unuia
cherche comment s'engendrent nos concepts, et retrace toute dintre tipuri
cette genealogie intellectuelle des etres, tableau ou symbole de reprezint ă ero area c eluila lt, s tră d an ia lu i Ab ela rd n u
32
leur hierarchie et de leur existence reelle." înseam nă
68. Chiar dacă şi-au lepădat haina scolastică şi au m ai m u lt decît o a rg uţie sco la stică în p lu s. D a r da că
apărut într-o nouă travestire, universalia ante rem şi recu no a ş
post rem au rămas obiect de controversă pentru tem existenţa am belor tipuri, încercarea lui Abelard
toate secolele care au urmat. în esenţă era vorba cap ătă pen
de aceeaşi veche problemă. De-a lungul timpului, tru noi o im portanţă considerabilă. Abelard caută
încercările de soluţionare a ci au făcut să se aplece punctul de ve
balanţa cînd de partea realismului, cînd de cea a dere interm ediar însermo, prin care înţelege nu atît
nominalismului. Scientismul veacului al XlX-lea a „discursul",
împins din nou problema în direcţia nominalistă, c ît p ro p o zi ţia fo rm a t ă , a lc ă tu it ă în v ed er ea u n u i
după ce filozofia de la începutul aceluiaşi veac s en s a n u m e,
dăduse în cel mai înalt grad satisfacţie realismului. deci o definiţie care uzează, în scopul fixării sensului
Dar opoziţiile nu mai sînt acum atît de acuzate ca
ei, de m ai
pe vremea lui Abelard. Dispunem de o psihologie,
m u lte c u v in te. El n u v o rb eşt e d esp verb re um , că c i în
de o ştiinţă mediatoare, capabilă să îmbine în mod
a c c ep ţia
unic ideea şi obiectul, fără a Ic forţa în nici un fel.
nom inalismului acesta nu este decît vox, flatus voci.Or, m area
Această posibilitate ţine de esenţa psihologiei, dar
p res ta ţie p siho lo gică a n o m ina lism ului a ntic , c a şi a
nimeni nu poate să afirme că pînă acum psihologia
c elui m e
şi-ar fi îndeplinit această misiune. în acest sens,
diev al, to cm ai în a ceasta rez id ă , în fa p tu l d e a fi
trebuie să dăm dreptate afirmaţiei lui Remusat
după care: „Abelard a donc triomphe; car, malgre Ies graves d e za rticu la t
restrictions qu'une critique clairvoyante decouvre dans le tem einic identitatea prim itivă, m agică sau m istică
nominalisme ou le conceptualisme qu'on lui impute, son esprit dintre cuvînt
est bien l'esprit moderne â son origine. II l'annonce, ii le şi realita tea obiectiv ă, prea tem einic pentru tipul
devance, ii le promet. La lumiere qui blanchit au matin um an care îşi
l'horizon est deja celle de l'astre encore invisible qui doit are rădăcinile nu în obiecte, ci în abstragerea ideii
eclairer le monde."
33 despre obiec
te. Abelard era un sp irit prea larg spre a fi putut trece cu
32Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură universaliile nu sînt decît vederea
termenii valo area nom inalism u lu i. Oricum , pe ntru el, cuvîntu l vox era,
unui limbaj convenţional. în fizică — pentru el, mai degrabă în s c h im b , p ro p o ziţia , în lim b a ju l lu seirmo , în sem n a
transcendentă c u m u lt
decît experimentală —, adevărata lui ontologie, genurile şi m a i m u lt, c ă ci a d u c ea c u s in e u n s en s c o n s titu it,
speciile se înteme
iază pe felul în care flintele sînt într-adevăr produse şi
d e s c ria el e
constituite. în fine, între m e n te le c o m u n e , id e a le , g î n d i te , p e r c e p u t e p ri n g în d ir e a l e
logica pură şi fizică, există un punct la jumătatea drumului şi obiectelor. însermo, şi numai acolo, trăia universalul. Din
oarecum o ştiinţă acest
mediană, care poate fi numită psihologie, şi în care Abelard m otiv u şor de înţeles, Ab ela rd a fost soc otit şi
cercetează felul în nom inalist, evi
care iau naştere conceptele noastre şi trasează toată această
dent, pe nedrept, căci pentru el, universalul av ea o
genealogie intelec
tuală a fiinţelor, tablou sau simbol al ierarhiei şi al existenţei realitate m ai
IOT reale" — n. t.) m are d ecît cuv în tul.
33Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare, Abelard a triumfat; căci 70. E x p rim area co nc ep tu alism ului îl va fi co stat sc um p p e
în ciuda Ab elard, c ăc i d oc trin a s e a g reg a se în m o d nec esa r
gravelor restricţii pe care critica lucidă le descoperă în din c on tra
nominalismul sau con-
dicţii. U n ep itaf la adresa lui, păstrat într-un
m anuscris din O x
ford, ne dă, cred, o idee perfectă despr e caracteru l
parad oxal al
în văţă turii sale:
Hic docuit voces cum rebus significare,
Et docuit voces res significando notare;

ceptualismul ce i se impută, spiritul său este tocmai spiritul


modern la obîrşia sa. El îl anunţă, îl anticipează, îl făgăduieşte.
Lumina care albeşte orizontul în zori este deja aceea a astrului
încă invizibil care trebuie să lumineze lumea" - n . t.\
TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 61

Errores generum correxit, ita specierum. zut în cazul lui Tertullian, într-un om al sentimentu lui, ale
Hic genus et species in sola voce locavit, cărui simţiri rămîn însă în orbita ideilor sale. Cel
Et genus et species sermones esse notavit. transformat princompensare în logician rămîne însă cu
lumea sa de idei în orbitaobiectelor.
Sic animal nullumque animal genus esse probatur, 72. Cu aceste observaţii ajungem la partea slabă a
Sic et homo et nullus homo species vocitatur.
34
gîndirii lui
Abelard. Soluţia sa este unilaterală. Dacă în cazul
71. Opoziţia abia dacă se poate sintetiza opoziţiei din
altminteri decît prin paradox, în măsura în care se tre n om in alism şi realism ar fi vorba doar d e o
tinde către o expresie care să se sprijine, în confruntare lo-
principiu, pe unul din cele două puncte de vedere, gico-intelectuală, arunci s-ar putea pune întrebarea
în cazul de faţă pe punctul de vedere intelectual. de ce în final
Nu trebuie să uităm că diferenţa fundamentală nu ar fi p osibilă şi o altă form ulare în afară d e cea
dintre nominalism şi realism este nu doar de paradoxală.
natură logică intelectuală, ci şi psihologică, aceasta Pentru că este vorba însă de o opoziţie psihologică,
din urmă reductibilă în cele din urmă la o deosebire atunci orice
tipică de atitudine psihologică, atit faţă de obiect, form ulare unilaterală, logic-intelectuală trebuie să
cit şi faţă de idee. Acela a cărui atitudine este se sfirşească
ideală va sesiza totul şi va reacţiona la tot din în paradox. „Sic et homo et nullus hom o species vocitatur." Ex
unghiul de vedere al ideii. Acela care este însă presia logic intelectuală este absolut incapabilă, fie
orientat pe direcţia obiectului va sesiza şi va şi ca sermo,
reacţiona din unghiul de vedere al senzaţiilor sale. să ne ofere acea formulă m ediană capabilă să dea
Abstracţia îl interesează abia în al doilea rînd, seam a, în m od
motiv pentru care tot ceea ce trebuie să fie gîndit egal, de esenţa celor două poziţii psihologice opuse,
pe marginea obiectelor i se pare mai puţin căci ea vine
important, şi invers, celuilalt. Insul branşat pe în întregim e d in direcţia ab stractă şi ign oră cu
obiect este, fireşte, nominalist — „numele e vorbă desăvîrşire rea
goală şi fum" —, în măsura în care nu s-a deprins litatea concretă.
încă să-şi compenseze atitudinea orientată pe 73. Oric e form u lare logic-intelectu ală — oric ît d e
direcţia obiectului. El se transformă, dacă are p erfectă
abilitatea necesară, într-un logician riguros care nu — deposedează im presia pe c are o lasă obiectul de
îşi află perechea în exactitate, metodă şi ariditate. vivacitatea
Cel orientat ideal este, fireşte, logic, motiv pentru şi im ediatitatea ce îi sînt proprii. Ea trebuie să
care, de fapt, el nu poate înţelege şi aprecia manualul de procedeze astfel,
logică. Dezvoltarea compensatorie transformă acest spre a se putea constitui ca atare. Dar în felul acesta se pierde
tip, aşa cum am vă- tocm ai ceea ce, pentru punctul de vedere extravertit, este esen
ţial, anum e rap ortarea la obiec tul real. N u există d e
34 Acesta ne-a învăţat că, doar împreună cu lucrurile, aceea nici
cuvintele au sens; Şi ne-a învăţat că semnificînd, o p osib ilitate d e a găsi în direc ţia uneia sau a alteia
cuvintele desemnează lucruri; A corectat erorile de gen, dintre ati
la fel pe cele de specie. Acesta a aşezat genul şi specia tudini o form ulă unificatoare, întrucîtva
într-un singur cuvînt Şi a observat că gen şi specie sînt
un fel de a spune m ulţum itoare. Şi totu şi
om u l nu p oate — chiar dac ă sp iritul său p oate — să
Aşa se dovedeşte că fiinţă şi nici o fiinţă stăruie în
constituie un gen Aşa şi om şi nici un om se o problem ă de filozofie
acest conflict care nu este doar
numeşte specie.
îndepăr
tată, ci una a raporturilor repetate, de zi cu zi,
ale omului cu
sin e în su şi şi cu lu m e a din ju r . Şi pe ntr u că de ,
fapt, despre
această problemăeste vorba, conflictul nici nu poate fi
rezolvat
printr-o discuţie argumentată nominalist sau
realist. Este nevoie
de soluţia unui al treilea punct de vedere
mediator. Luiesse in
intellectu îi lipseşte realitatea palpabilului, lui esse
in re îi lip
seşte spiritul. Ideea şi lucrul se întîlnesc însă în
psihicul omului,
care ţine cumpăna între ele. Ce este în definitiv
ideea, dacă psi
hicul nu îi m ijloce şte o valoare vie? Şi ce este
lucrul obiectiv,
dacă psihicul îi retrage forţa ce condiţionează
impresia senzo-
62 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIPU R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 63

rială? Ce este realitatea, dacă ea nu există în noi înşine, ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în comun cu visul,
dacă nu esse in animal Realitatea vie nu este dată în chip care însă este într-o măsură şi mai mare involuntar şi
exclusiv nici prin atitudinea obiectivă, reală a straniu.
lucrurilor, nici prin formula ideii, ci doar prin îmbinarea 75. Raportul omului cu fantezia este în bună parte
amîndurora în procesul psihologic viu, prin esse in anima. Doar determinat de raportul său cu inconştientul în genere.
prin activitatea vitală, particulară a psihicului, La rîndu-i, această din urmă relaţie este determinată de
percepţia senzorială atinge acea adîncime a impresiei, spiritul vremii. După gradul de predominanţă a
iar ideea acea forţă eficientă care sînt, amîndouă, părţi raţionalismului, individul va fi mai mult sau mai puţin
componente indispensabile ale unei realităţi vii. înclinat să se lase în voia inconştientului şi a produselor
Această activitate proprie psihicului, care nu se poate explica acestuia. Creştinismul manifestă tendinţa certă, de
nici ca reacţie reflexă la stimuli senzoriali, nici ca organ altfel ca orice formă închisă de religie, de a reprima pe
executiv al ideilor eterne, este, ca orice proces vital, un cît posibil inconştientul individului şi de a-i paraliza
act creator neîntrerupt. Nu pot denumi această astfel fantezia. în locul lor, el oferă viziuni simbolice cu
activitate altminteri decît prin termenul de fantezie. relief solid, destinate să înlocuiască total inconştientul
Fantezia este tot atît de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît individului. Reprezentările simbolice ale tuturor religiilor
de mult intuiţie pe cît este senzaţie. Nu există nici o sînt figurări de procese inconştiente în forme tipice,
funcţie a psihicului care să nu se lege indistinct prin ea general obligatorii. învăţătura religioasă oferă informaţii
de celelalte funcţii psihice. Ea ne apare cînd drept aşa zicînd definitive despre „lucrurile" ultime, despre
ceva primordial, cînd drept produsul ultim şi cel mai spaţiul situat dincolo de conştiinţa umană. De cîte ori
cutezător al sintezei tuturor facultăţilor. De aceea avem posibilitatea să urmărim apariţia unei religii,
fantezia îmi pare a fi expresia cea mai limpede a observăm că figurile doctrinei îi apar chiar
activităţii psihice. Ea este înainte de toate activitatea întemeietorului ei drept revelaţii, deci concretizări ale
creatoare din care izvorăsc răspunsurile la toate fanteziei sale inconştiente. Formele izvorîte din
întrebările rezolvabile, ea este mama tuturor inconştientul acestuia sînt declarate general valabile şi
posibilităţilor în care sînt viu îmbinate, asemenea înlocuiesc astfel fanteziile individuale ale altora. Evanghelia după
tuturor contrariilor psihologice, lumea dinăuntru şi cea Matei ne-a păstrat un fragment privind acest proces din
din afară. Fantezia a fost şi este întotdeauna puntea de viaţa lui Cristos: în relatarea ispitirii, vedem cum ideea
legătură între revendicările ireconciliabile ale de regalitate se ridică din inconştientul lui Cristos sub
obiectului şi ale subiectului, ale extraversiei şi ale forma vedeniei diavolului care îi oferă puterea peste
introversiei. Doar în fantezie sînt reunite ambele mecanisme. împărăţiile lumii. Dacă Cristos ar fi înţeles greşit,
74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la cunoaşterea concretistic, această fantezie, interpretînd-o în sens
deosebirii psihologice dintre cele două puncte de propriu, am fi avut un nebun în plus pe lume. Dar el şi-a
vedere, el ar fi trebuit să se refere la fantezie în vederea respins concretismul fanteziei şi şi-a făcut intrarea în
formulării expresiei unificatoare. Dar în imperiul ştiinţei, lume ca un rege peste împărăţiile cerului. Nu a fost un
fantezia este tabu, la fel şi sentimentul. Dacă vom paranoic, cum de altfel s-a văzut din chiar succesul său.
identifica însă natura psihologică a opoziţiei funda- Opiniile exprimate ocazional în acest sens din direcţie
mentale, psihologia se va vedea silită să recunoască psihiatrică nu sînt decît ridicole palavre raţionaliste,
nu doar punctul de vedere al sentimentului, ci şi pe străine de înţelegerea unor astfel de fenomene din
acela al fanteziei mediatoare. Aici însă intervine marea istoria omenirii. Forma sub care Cristos a înfăţişat lumii
dificultate: în cea mai mare măsură fantezia este un conţinutul inconştientului său a fost preluată şi
produs al inconştientului. Ea cuprinde, fireşte, declarată universal obligatorie. Toate fanteziile
componente conştiente, dar este în esenţă involuntară şi individuale şi-au pierdut astfel valabilitatea şi valoarea,
se opune, de fapt, ca o prezenţă străină, conţinutului devenind chiar obiect de persecuţie, aşa cum o
conştiin- dovedesc destinul mişcării gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 65

al ereticilor de mai tîrziu. întocmai spune şi profetul 77.„Există răstimpuri în care nu vedem pe nim eni şi
35
Ieremia (23: 16, 25-28) : totuşi
„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu ascultaţi de cuvintele auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti, şi e ca şi cum
proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu- cineva ar
vă închipuirile inimii lor [subl. lui C.G. Jung] şi nimic din cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte răstimpuri e ca
cele ale Domnului.»" şi cum am
„Am auzit ce zic prooroci care profeţesc minciuni în auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi cum o fiinţă vie i-
numele Meu. Ei zic: «Am visat, am văzut în vis.»" ar repeta
„Pînă cînd proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe care le-am auzi,
vesti înşelătoria inimii lor?" dacă cineva
„Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a întîmplat chiar ca ei
altuia, să facă uitat poporului Meu, numele Meu, aşa (diavolii)
cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal?" să ne sm ulgă de la rugăciunea de seară şi să ne
„Proorocul care a văzut vis, povestească-1 ca vis, iar îm pingă să ne
cel ce are cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se cu chipuri
adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele asemănătoare
de grîu curat, zice Domnul?" călugărilor sau acelora care jelesc (adică pustnicilor).
76. Tot aşa, vedem cum în Evul Mediu, episcopii se Şi se apro
străduiau cu zel să stîrpească efectele inconştientului pie de noi, ca şi cum ar veni de departe, şi încep să
individual al călugărilor. Informaţii deosebit de spună cu
preţioase ne oferă în această privinţă arhiepiscopul vinte potrivite a scădea înţelegerea celor slabi de
36
Atanasie din Alexandria în biografia Sfîn-tului Anton. Aici el înger: «Este
descrie, spre a fi de învăţătură călugărilor săi, apariţiile acum a o lege asupra întregii făpturi ca să iubim
şi vedeniile, primejdiile sufletului, care îl asaltează pe cel pustiirea, dar
care se roagă şi posteşte în singurătate. El îi învaţă cît noi n-am fost în stare, prin voinţa lui Dum nezeu, să
de abil se travesteşte diavolul pentru a-i prinde pe sfinţi intrăm în
în capcană. Diavolul este, fireşte, glasul propriului ca s e le n o a s tre, cîn d a m a j u ns l a el e, ş i s ă fa cem
inconştient al anahoretului care se revoltă împotriva ce ea ce e
reprimării violente a naturii individuale. Citez mai jos drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi impună astfel
cîteva pasaje din această carte greu accesibilă. Ele voinţa, renunţă
arată limpede felul sistematic în care inconştientul a la această înşelăciune şi se slujesc de alta, zicînd:
fost înăbuşit şi devalorizat: «Cum poţi tu
să trăieşti? C ăci ai păcătuit şi ai săvîrşit în m ulte
35Citatele provin din Biblia sau Sf. Scriptură. [Tipărită cu privinţe ne
aprobarea dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a dezvăluit ce-ai făcut,
Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La aceeaşi ediţie trimit şi sau crezi
celelalte citate bi că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De aceea, dacă
blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu excepţia acelor cazuri în
un frate cu
care ara repro
dus — şi menţionat ca atare — versiunea lui Vasile Radu şi Gala
mintea sim plă crede astfel de lucruri şi simte
Galaction înlăuntrul său că
(1938), mai apropiată episodic de varianta germană a lui Luther, într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a spus Cel Rău, şi
respectiv la dacă ci nu
tină, utilizată de Jung - n. t.\ are habar de viclenia demonului, atunci duhul lui se va tulbura,
36Life of St. Antony in The Book of Paradise by Palladius, Hieronymus va deznădăjdui şi va suferi o cădere. Iubiţii mei, nu
etc. Editor, E.A. Wallis Budge.
trebuie să
ne înspăimînte toate acestea, dar să ne tem em
atunci cînd dia
volii încep să vorbească m ai mult despre lucruri
adevărate şi
să-i mustram apoi necruţător [...]. De aceea, să ne
păzim , ca să
nu ne plecăm urechile la vorbele lor, chiar dacă
vorbele pe care
le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar fi o ruşine
pentru noi să
ne fie învăţători aceia care s-au ridicat împotriva lui
Dumnezeu.
Să ne îm brăcăm , fraţi ai mei, în platoşa dreptăţii şi
să ne aco
perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa luptei să slobozim
din cu
getul credinţei, ca dintr-un arc întins, săgeţi
duhovniceşti. Căci
ei (diavolii) nu sînt nim ic, şi chiar dacă ar fi ceva,
puterea lor
nu ar avea nimic într-însa care i-ar îngădui să se
împotrivească
forţei crucii."
78.Anton povesteşte: „Odată mi-a apărut un diavol
avînd o
purtare cu deosebire trufaşă şi fără ruşine, şi mi-a
apărut în faţă
66 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 67
cu larma tumultuoasă a unei mulţimi de norod şi a face că spui acum adevărul, deşi te-ai obişnuit să
cutezat să-mi spună: «Eu şi tocmai eu sînt puterea lui minţi? Este adevărat că atunci cînd a venit Cristos
Dumnezeu; eu şi tocmai eu sînt domnul lumilor." Şi mi-a pe lume, ai fost aruncat în străfundurilecele m ai adineişi
spus mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi dau? Cere şi vei că rădăcinile g reşelii tale au fo s t st îrp ite din pă m în t?» C înd
primi!» Atunci am suflat asupra lui şi l-am respins în Satana a au zit pom enindu-se m nue le lu i C ristos , s -a fă cu t
numele lui Cristos [...]. în altă împrejurare, cînd n e v ă zu t ş i vo rb e le lu i s-a u is p ră v it."
posteam, mi-a apărut Vicleanul, sub chipul unui frate care adu- 80.A ce s te p as a je ar ată fe lu l în ca re in co nş tie n tu l
cea pîine şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd: «Ridică-te in d iv id u lu i
şi po-toleşte-ţi inima cu pîine şi apă şi odihneşte-te un a fo st re pu d iat cu ajutoru l cre dinţe i g e ner al
pic după truda ta nemăsurată, doar eşti om şi oricît de îm părtăş ite , cu toa te
sus ai fi, nu eşti inveş-mîntat decît cu trup muritor şi ar c ă e l s p u n e a în m o d t ra n s p a r e n t a d e v ă r u l. F a p t u l c ă
trebui să te temi de boli şi de mîhnire.» l-am ascultat a fo s t r e
vorbele, mi-am păstrat liniştea şi m-am ferit să-i pu d iat îş i are cauz ele sa le spe ciale în istoria gînd irii.
răspund. Am îngenuncheat în linişte şi rugîndu-mă m-
Nu n e in te
am căit, zicînd: «O, Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai
r e s e a z ă s ă le lă m u r i m p e a c e s t e a a i c i . N e m u lţ u m im
obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi de cum am spus
doar cu
aceste vorbe, s-a isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea
o b s e r v a ţia c ă in c o n ş t ie n tu l a fo s t re p r im a t . A ce a st ă
şi a ieşit pe uşa mea ca fumul.
re p r im a r e
79. Şi odată, într-o noapte, Satana s-a apropiat de
co n stă — ps ihoogic l vorb ind — în retrag erea lib idou lui, a en er
casa mea şi a bătut la uşă, iar cu am ieşit să văd cine
g ie i p s ih ic e . L ib id o u l a s t fe l r e c u p e r a t a s lu jit la
bate şi mi-am ridicat ochii şi am văzut un bărbat deosebit
de mare şi de puternic la înfăţişare, care mi-a spus: «Sînt co n s tru ire a ş i
Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce cauţi?» A răspuns, d e z v o lt a r e a a t it u d in ii c o n ş t ie n t e p e b a z a c ă r e ia s - a
zicîndu-mi: «De ce mă ponegresc călugării şi pustnicii şi p lă m ă d it
ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc necontenit blesteme tr e pt a t o n o uă con ce p ţie d e s p re v ia ţă . Av a n ta je le
asupra mea?» Mi-am luat capul în mîini, minunat de sminteala lui ne în d o ie ln ice
şi i-am zis: «De ce îi chinuieşti?» La care răspunse, care au decu rsd e aici au în tărit, ev id en t, acea stă
zicînd: «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se chinuie atitu d in e. A şa
singuri, căci mi s-a întîmplat să văd într-o împrejurare d a r n u e s t e d e m ir a r e c ă p s ih o lo g ia n o a s tr ă s e
oarecare, petrecută aievea, că dacă nu le-aş fi strigat c a r a c t e r iz e a z ă
că eu sînt duşmanul, s-ar fi omorît de tot între ei. De pre cum p ăn ito r printr-o at itu d in e d e res p in ger e a
aceea, n-am nici un loc unde aş putea să stau, nici in co n ştie ntu lu i.
sabie lucitoare şi nici măcar oameni care să-mi fie cu 81.N u e st e d o a r d e în ţe le s , c i e s te ş i a b s o lu t n e c e s a r
adevărat supuşi, căci cei care mă slujesc mă dispreţuiesc fa p tu l
de tot şi, apoi, trebuie să-i leg în lanţuri căci ei nu ţin la că ş tiinţe le ex clu d atît pu n ctu l d e ve d e re a l
mine, socotind că e drept să se poarte aşa, şi sînt se n tim e n t u lu i, cît şi
gata în tot ceasul să fugă de la mine, folosindu-se de p e ce l a l fa n t e z ie i. T o cm a i d e a c e e a s în t ş t iin ţe . C a r e
orice împrejurare. Creştinii au umplut toată lumea şi, e s t e în s ă
iată, pînă şi pustiul e plin de mînăstirile şi lăcaşurile s it u aţ ia ps ih o lo g ie i? în m ă su ra în care s e co n s id e ră
lor. Să se păzească, atunci cînd îngrămădesc ştiin ţă , tr e
blesteme asupra mea.» La care i-am răspuns, b u ie s ă fa că ş i e a a ce la ş i lu c ru . D a r v a p u t e a
lăudînd îndurarea Domnului nostru: «Cum se face că p s ih o lo g ia să d e a
tu, care în toate celelalte împrejurări ai minţit, spui se a m ă în a ce st e con d iţii d e o b ie ctu l e i? F ie care ştiin ţă
acum adevărul? Şi cum se ca u tă , in
ce le d in u r m ă , s ă - ş i fo rm u le z e ş i s ă - ş i e x p rim e
m a te r ia în a b s
tra cţii, d eci şi p siho log ia ar putea şi poa te să trad ucă în
ab stracţii
intelectua le proces ele lega te de se ntim en t, d e se n za ţie
şi d e fan
te z ie . A ce a s tă tra t a r e a s ig u ră d re p t u l p u n ct u lu i d e
v e d e re in t e
le ctua l ab stract , n u în să şi pe ace la al ce lo rla lte pu n cte
de vede re
psiho log icp osibile . A c es tea din u rm ă p ot fi d o ar
m en ţion a teîn
cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar ele n
u pot
ap ărea caprin
cipii auto nom e, proprii unei ştiinţe. Ş tiinţa e ste în
toate îm p re
jurările o chestiun ea intelectului, iaracestuia îi sînt
subordonate
celelalte funcţii psiho logice ca o biecte. Intelectul
este suveranul
do m eniului ş tiinţific . A lta e îns ă situ aţia în
co n diţiile în ca re
ştiinţa îşi găseşte o aplicare practică. Intelectul,
pînă de curînd
rege, devine acum sim plu m ijlo c auxiliar,
instrum ent ştiinţific
68 TIPUR I PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST O R IA D E ID E I 69

rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă, nu scop în sine, ci talitate a vieţii, deci a propriului psihic, capabilă să
simplă condiţie. Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se află unească simţirea şi gîndirea într-un al treilea ce superior.
aici în slujba puterii şi a intenţiei creatoare. Este şi Acest al treilea ce mai înalt poate fi, aşa cum am sugerat
aceasta „psihologie", nu însă ştiinţă; este o psihologie deja, atît un ţel practic, cît şi fantezia care zămisleşte
în sensul mai larg al cuvîntului, o activitate psihologică totul. Acest ţel al totalităţii nu poate fi recunoscut nici de
de natură creatoare, în cadrul căreia primatul îi revine ştiinţă, care îşi este propriul ţel, şi nici de simţire,
fanteziei productive. în loc să se vorbească de fantezie căreia îi lipseşte viziunea gîndirii. Ştiinţa şi simţirea
productivă, s-ar putea tot atît de bine spune că într-o trebuie să-şi slujească reciproc de mijloc auxiliar, dar
psihologie practică de acest gen, viaţa însăşi preia rolul contrastul dintre ele este atît de mare, îneît avem
conducător; căci, pe de-o parte, fantezia care concepe nevoie de o punte de legătură. Aceasta ne este dată de
şi creează este cea care se slujeşte de ştiinţă ca de un fantezia creatoare, care nu e nici ştiinţă, nici simţire,
mijloc; pe de altă parte însă, nenumărate sînt căci e maica amîndurora — mai mult chiar, ea poartă la
exigenţele realităţii exterioare care stimulează sîn pruncul, ţelul care uneşte contrariile.
activitatea fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în sine 83. Dacă psihologia rămîne doar o ştiinţă, nu mai
este, fireşte, un ideal înalt, dar înfăptuirea lui ajungem la viaţă, ci slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea
consecventă produce atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi ne conduce, desigur, la cunoaşterea faptelor, dar se
arte există; ceea ce duce la o mare diferenţiere şi opune oricărui alt scop, afară de acela care îi este
specializare a funcţiilor luate de fiecare dată în propriu. Intelectul rămîne captivul lui însuşi, atîta timp cît
considerare, dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de nu îşi jertfeşte de bunăvoie primatul şi nu recunoaşte
lume şi de viaţă şi, în plus, la acumularea de domenii demnitatea altor scopuri. El se teme să facă pasul
speciale care îşi pierd treptat orice legătură unele cu capabil să-1 ducă dincolo de sine şi se teme să-şi nege
celelalte. Se pun astfel bazele unei sărăciri şi goliri nu propria valabilitate universală, căci orice altceva afară
doar la nivelul domeniului special, ci şi la acela al de sine nu este pentru el decît fantezie. Dar ce lucru grandios
psihicului celui care s-a specializat prin diferenţiere a existat vreodată care să nu fi fost mai înainte
progresivă sau a regresat. fantezist? Şi iată cum intelectul, anchilozat în calitate de
82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească însă valoarea scop al ştiinţei, ajunge să-şi suprime izvorul de viaţă.
vitală prin aptitudinea de a fi nu numai stăpînă, ci şi Pentru el, fantezia nu e decît dorinţa proiectată în vis,
slujitoare. Ea nu se dezonorează nicidecum astfel. Deşi prin care ştiinţa îşi exprimă orice formă de subestimare,
ştiinţa ne-a mijlocit cunoaşterea dizarmoniilor şi care îi este atît plăcută, cît şi necesară. Ca scop în sine,
tulburărilor psihicului şi deşi intelectul care stă la baza ei ştiinţa este indispensabilă atîta vreme cît în joc e propria
merită toată preţuirea noastră, ar fi o mare greşeală să i ei dezvoltare, ceea ce încetează să mai fie valabil,
se atribuie ştiinţei din acest motiv un scop în sine, devenind un rău, de îndată ce este vorba de viaţa
care să o împiedice să funcţioneze ca simplu însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de ce reprimarea
instrument. Dacă pătrundem însă cu intelectul şi cu fanteziei în cadrul culturii creştine a fost o necesitate
ştiinţa lui în viaţa reală, ne dăm de îndată seama că istorică, după cum tot o necesitate istorică a fost
sîntem închişi în limite care ne zăvorăsc accesul la alte reprimarea ei, din alt unghi de vedere, în epoca noastră,
domenii ale vieţii, la fel de importante. Sîntem de a ştiinţelor naturii. Nu trebuie uitat nici că fantezia
aceea obligaţi să interpretăm universalitatea idealului creatoare poate degenera, dacă nu i se pun hotare ferme,
nostru ca pe o limitare şi să ne căutăm un spiritus rector în proliferînd în mod funest. Dar aceste hotare nu pot fi niciodată
măsură să ofere, faţă de revendicările unei vieţi constituite de limitele artificiale puse de intelect sau de
depline, o mai mare garanţie de universalitate sentimentul raţional, ci ele sînt date de necesitate şi de
psihologică decît oferă intelectul. Cînd Faust exclamă realitatea incontestabilă. Obiectivele diferă în funcţie de
„sentimentul este totul", el se opune intelectului, epoca istorică şi abia ulterior se poate recunoaşte cu
afirmînd cealaltă latură opusă acestuia, dar nicidecum certitudine
acea to-
70 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 71

ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar fi trebuit să fie. dar într-un fel care celui ce se ocupă de psihologia eului
Prezentul este dominat de fiecare dată de conflictul îi apare ca negativul propriei sale teorii. De unde faptul
dintre convingeri, căci „războiul este părintele tuturor că „pulsiunile* eului", chiar dacă apar ocazional la
37
lucrurilor" . Doar istoria decide. Adevărul nu este veşnic, el Freud, au o prezenţă în genere palidă. La Adler,
este un program. Cu cît este „mai etern", cu atît un dimpotrivă, sexualitatea apare aproape ca un vehicul
adevăr este mai lipsit de viaţă şi de valoare, căci fiind care slujeşte într-un fel ori în altul intenţiilor elementare
evident, el nu ne mai spune nimic. de putere. Principiul lui Adler constă în garantarea forţei
84. Felul în care psihologia, în calitate de ştiinţă, personale, care se suprapune pulsiunii. La Freud, pulsiunea este
evaluează fantezia ne este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui aceea care îşi supune eul, în aşa fel îneît eul se
Freud şi Adler. Interpretarea lui Freud reduce fantezia la procesele in- înfăţişează doar ca o funcţie a pulsiunii.
stinctive elementare cărora le atribuie rol cauzal. 85. La ambii autori se manifestă tendinţa ştiinţifică de
Concepţia lui Adler, în schimb, o reduce la intenţiile a reduce totul la propriul principiu şi apoi de a deduce iarăşi
finale elementare ale eului. Prima este o psihologie a totul din acesta. Atare operaţie se aplică deosebit de
instinctului, ultima o psihologic a eului. Instinctul este un fenomen uşor fanteziilor, prin faptul că ele nu se adaptează la
biologic impersonal. O psihologie bazată pe el va neglija, realitate precum funcţiile conştiinţei care au caracter
fireşte, eul, „căci eul îşi datorează existenţa principium-u\u\ orientat obiectiv, ci sînt pur şi simplu conforme cu
individuationis, diferenţierii individuale care, din cauza pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi din unghiul
caracterului său sporadic, nu este un fenomen biologic pulsiunii va găsi uşor în ele „satisfacerea dorinţei",
general. Deşi forţe biologice instinctive generale fac „dorinţa infantilă", „sexualitatea refulată", cel care le va
posibilă formarea personalităţii, nu e mai puţin adevărat examina din unghiul eului va descoperi la fel de uşor
că tocmai individualul diferă esenţialmentc de instinctul intenţiile elementare privind garantarea şi diferenţierea
general, fiind chiar în strictă opoziţie cu acesta, tot aşa eului, căci fanteziile sînt produse mediatoare între cu şi
după cum individul ca personalitate se deosebeşte pulsiunea generală. Corespunzător, ele cuprind
întotdeauna de colectivitate. Esenţa psihologiei eului stă elemente aparţinînd ambelor părţi. Interpretarea exclu-
tocmai în această deosebire. Orice psihologic a eului siv dintr-o direcţie sau din alta este întotdeauna un act
trebuie să excludă şi să ignore tocmai elementul silnic şi arbitrar, prin faptul că se suprimă astfel cînd un
colectiv din psihologia instinctului, scopul ei fiind de- caracter, cînd altul. în mare însă, iese totuşi şi pe
scrierea procesului prin care eul se diferenţiază de această cale la iveală un adevăr demonstrabil, parţial,
instinctul colectiv. Animozitatea caracteristică ce există ce-i drept, care nu poate pretinde valabilitate generală.
între reprezentanţii celor două puncte de vedere vine Valabilitatea lui nu trece dincolo de întinderea principiului
din faptul că în mod consecvent acestea îşi semnifică lui. în domeniul celuilalt principiu, ea încetează să mai fie
reciproc devalorizarea şi discreditarea. Atîta timp cît operantă. Psihologia lui Freud este caracterizată de
deosebirea dintre psihologia instinctului şi psihologia noţiunea centrală de refulare a dorinţelor incompatibile.
eului nu este recunoscută, fiecare din ele îşi consideră, O-mul apare ca un fasciscol de dorinţe care sînt doar
firesc, propria teorie ca general valabilă. Ceea ce nu parţial adaptabile obiectului. Tulburările sale nevrotice
vrea să însemne că, de pildă, psihologia instinctului nu ar constau în aceea că influenţa mediului, educaţia şi
putea construi şi o teorie a proceselor eului. Ea poate condiţiile obiective împiedică
face acest lucru,

37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88, frag. * Spre deosebire de instinct (v. mai sus), pulsiune echivalează accepţia în
53. care Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la care Jung se referă aici şi în
paragrafele următoare (n. t.).
II TIPURI PSIHOLOGICO PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 73

parţial cheltuirea pulsiunilor. De la tată şi de la revine de fiecare dată preponderenţei prealabil


mamă provin pe de-o parte influenţele existente. Acest mod de analiză întăreşte, prin
moralmente agravante, pe de alta legă turile urmare, doar tipul dat, fără să contribuie la
infantile care compromit ulterior existenţa. înţelegerea sau medierea între tipuri. Dimpotrivă,
Dispoziţia pul-s ionalâ iniţială este ceva definitiv dat, prăpastia dintre ele, atît cea exterioară, cît şi
care suferă modificărisupărătoare datorate mai cu cea interioară, selărgeşte şi mai mult. în plus, se
scamă influenţelor obiectelor; de aceea s-ar zice că produce şi o disociere interioarăprin faptul că
mijlocul terapeutic necesar stă în cheltuirea pe cit parcelele celeilalte funcţii care apar în fanteziile
posibil mai netulburată a pulsiunilor pe scama unor inconştiente (vise etc.) sînt depreciate de fiecare
obiecte convenabil alese. Invers, psihologia lui Adlcr este dată şi refulate din nou. De aceea, un anume critic avea
caracterizată de noţiunea centrală desuperioritate a întrucîtva dreptate afirmînd că teoria lui Freud este
eului. Omul apare în primul rînd ca un punct al cului care sub nevrotică, abstracţie făcînd de faptul că fiind
nici un motiv nu arc voie, nu trebuie să fie inferior răuvoitor, termenul urmăreşteexclusiv sustrager ea
obiectului. în timp ce la Frcuddorinţa de a avea un de la obligaţia unei examinări serioase a
obiect, legătura cu obiectul şi modurile imposibile în problemelor ridicate. Punctul de vedere al lui
raport de obiect ale unor dorinţe joacă un rol -im Freud, ca şi acela al lui Adler,este unilateral şi
portant, la Adler totul se orientează in funcţie de caracterizează un singur tip.
superioritatea subiectului. Refularea pulsiunii faţă de 87.Ambele teorii resping principiul
obiect la Freud a devenit la Adler protejarea imaginaţiei, în măsura
subiectului. Mijlocul terapeutic este la el în care reduc fanteziile şi le trateazădoar ca
suspendarea protejării izolatoare, la Freud expresii semioti
suspendarea refulăriicare face obiectul inaccesibil. 38
ce , în realitate, fanteziile înseamnă mai mult
X6. Schema fundamentală este de aceea la Freud decît atît: ele sînt
sexualitatea care exprim ă relaţia cea mai puternică totodată şi reprezentantele celuilalt mecanism,
dintre subiect şi obiect;la Adler, în schimb, este/orfo respectiv în cazul
subiectului care protejează in mo dul cel mai eficient introvertitului, extraversia refulată, în cazul
împotriva obiectelor, conferind subiectului o izolare
extravertitului, in-
intangibilă, capabilă să suspende orice relaţie.
troversia refulată. Funcţia refulată este însă
Freud ar dori să garanteze curgerea netulburatâ a
inconştientă,dez
pulsiunilor către obiectele lor, Adler insă ar dori să
voltată de aceeaemb rionar şi arhaic. în
străpungă vraja duşmănoasă a obiectelor şi să
această stare ea este
scape cui de sufocarea în propria-i platoşă. Prima
incompatibilă cu nivelul cel mai înalt al
opinie ar fi deci escnţialmente extravertită, ultima,
funcţiei conştiente. In
in schimb, introvertită. Teoria extravertită este
acceptabilul fanteziei vinenî principal din această
valabilă pentru tipul extravertit, cea introvertită pentru
tipul introvertit. în măsura încare tipul pur este un produs particularitate
cu totul unilateral al dezvoltării,el nu are în mod necesar a funcţiei nerecunoscute, situată la bază.
nici o contrapondere. Hipertrofiereaunei funcţii înseamnă 88.Din aceste motive, pentru oricine care şi-a
refularea celeilalte. Refularea nu esteanulată nici făcut din adap
prin psihanaliză, căci metoda aplicată este tarea la realitate un principiu fundamental,
condiţională de fiecare dată de teoria propriului tip, imaginaţia este in
respectiv, extravertitul îşi va reduce, corespunzător utilă şi condamnabilă. Se ştie, oricum, că
cu teoria sa, fanteziile izvorite din inconştient la orice idee pozitivă şi
conţinutul lor pulsional, introvertitul le va orice act creator îşi au izvorul în imaginaţie şi
reduce la intenţiilesale de putere.Cîştigul obţinutprin pornesc din ceea
astfel de analize ce sîntem obişnuiţi să numim fantezie
infantilă. Nu doar artistul,
ci orice ins creator datorează fanteziei tot
ceea ce este grandios
în viaţa lui. Principiul dinamical fanteziei este
ludicul, propriu
şi copilului, şi care, ca atare, pare să fie
incompatibil cu princi
piul muncii serioase. Dar fără acest joc cu
fanteziile nici o operă

38 Spun „semiotic" în opoziţie cu „simbolic". Ceea ce Freud


numeşte simboluri nu sînt altceva decît semne pentru procesele instinctive
elementare. Simbolul este însă cea mai potrivită expresie pentru o
stare de fapt ce nu poate fi afirmată altminteri decît printr-o
analogie mai mult sau mai puţin apropiată.
74 TIPU R I PSIH O L OG IC E P R O B L E M A T IP U R I L O R ÎN IS T O R IA D E ID E I 75

fecundă nu a apărut vreodată. Datorăm imens troversa euharistică dintre Luther şi Zwingli. Doctrina
jocului imaginaţiei. Este de aceea o dovadă de transsub-stanţializării a fost sancţionată de sinodul
miopie a trata fanteziile depreciator din pricina de la Lateran, din 1215, şi s-a constituit de atunci
caracterului lor aventuros sau inacceptabil. Nu trebuie uitat că încoace într-o tradiţie religioasă puternică în care Luther
tocmai în imaginaţia omului poate sălăşlui tot ceea ce însuşi a crescut. Ideea potrivit căreia ceremonia şi
acesta are mai preţios. Spun poate, căci, pe de altă parte, desfăşurarea ei concretă asumă semnificaţia unei
fanteziile sînt şi lipsite de valoare, în virtutea faptului că, mîntuiri obiective contrazice în chip absolut Evanghelia,
în ca litate de materie brută, ele nu posedă însuşirea de mişcarea evanghelică îndreptîndu-se tocmai împotriva
a fi valorifi cate. Pentru a pune în evidenţă valoarea ce le instituţiilor catolice. Cu toate acestea, Luther nu s-a putut elibera
este proprie, fan teziile trebuie dezvoltate. de impresia senzorială nemijlocită a consumării pîinii şi
89. Rămînc deschisă întrebarea dacă opoziţia dintre cele vinului. El nu vedea în acestea doar un simplu semn,
două pentru el realitatea senzorială şi trăirea ei nemijlocită
puncte de vedere va putea fi vreod ată suspendată în mod erau o necesitate religioasă indispensabilă. De aceea el
sa afirma că trupul şi sîngele lui Cristos sînt realmente
tisfăcător. Cu toate că încercarea lui Abelard are o prezente în euharistie. însemnătatea religioasă a trăirii
extraordinară nemijlocite a obiectului era pentru el atît de mare, îneît
importanţă în ce priveşte sensul ei, practic ea nu a
pînă şi imaginaţia îi era fascinată de concretismul
avut urmări
prezenţei substanţiale a trupului sfînt. Toate încercările
sale de interpretare se află de aceea sub semnul acestei
şi nu a putut stimula nici un fel de funcţie
realităţi, anume a faptului că trupul lui Cristos este
psihologică media
prezent, ce-i drept, doar „aspaţial". Substanţa trupului
toare, în afară de conceptualism sau sermonism, care
sfînt, alături de substanţa pîinii şi a vinului, este
pare să fie
considerată, în temeiul doctrinei aşa-zisei
o reeditare intelectuală unilaterală a vechii idei de
consubstanţialităţi, prezentă în chip real. Ubicvitatca,
logos. Logo
pretinsă de această supoziţie, a trupului lui Cristos, care
sul ca mediator a avut faţă de sermo avantajul de a fi
creează dificultăţi deosebite înţelegerii umane, a fost
răspuns,
înlocuită cu noţiunea de voliprezenţă, scmnificînd
în linie umană, şi aşteptărilor nonintclectuale.
faptul că Dumnezeu este prezent oriunde vrea să fie
90. Nu mă pot sustrage impresiei că mintea strălucită prezent. Indiferent la aceste dificultăţi, Luther a ţinut
a lui neclintit la trăirea nemijlocită a impresiei senzoriale,
Abelard, care a înţeles marele sic el non, nu s-ar fi preferind să înlăture, cu explicaţii absurde şi
mulţumit nesatisfăcătoare, toate scrupulele raţiunii umane.
nicicînd cu conceptualismul său paradoxal, rcnunţînd 92. Se poate imagina cu greu că doar forţa tradiţiei 1-a
la fapta determinat pe Luther să ţină la această dogmă, căci tocmai
creatoare, dacă forţa de şoc a pasiunii nu i-ar fi fost el a făcut dovada că poate să arunce peste bord formele
distrusă de tradiţionale de credinţă. Nu greşim, cred,
un destin tragic. Spre a se verifica această impresie, presupunînd că tocmai contactul cu „realul" şi cu
să se com substanţialul euharistiei a avut pentru Luther o
pare ceea ce au izbutit să facă din aceeaşi problemă importanţă afectivă mai mare decît principiul
a concep evanghelic, potrivit căruia cuvîntul singur, iar nu
tualismului minţi strălucite precum Schiller sau, în ceremonialul, este purtător de har. în felul acesta,
gîndirea chi la Luther, deşi cuvîntul avea o semnificaţie
neză, Lao Zi şi Zhuang Zi. mîntuitoare, consumarea euharistiei era, şi ea,
mijlocitoare de har. Cum am spus, avem aici doar
aparent-a face cu o concesie în favoarea
5. Controversa euharistică dintre Luther şi instituţiilor Bisericii catolice, în fapt însă cu recu-
Zwingli

91. Dintre opoziţiile care au frămîntat ulterior


spiritele, se cuvin amintite protestantismul şi
mişcarea Reformei. Acest fenomen în sine este atît de
complex, îneît, spre a deveni obiect de examinare analitică, el
ar trebui mai înainte descompus în diferite procese
psihologice individuale, ceea ce însă îmi depăşeşte
posibilităţile. Mă voi mulţumi deci să mă refer la
un singur punct din acea mare controversă a
spiritelor, respectiv la con-
76 T IPUR I PSIH O LO G IC E

noaşterea, şi vinu l
condiţiona erau , ş i
tă de la el,
psihologia co ns um
lui Luther, a te la
a realităţii fel ca la
afective, Lu th er,
întem eia tă da r
în trăirea co nc epţ
sen zorială ia lu i
nem ijlocit nu
ă. cu p rin d
93.în ea nici
opoziţie o
cu fo r m u lă
pun ctul care să
de red ea
ved ere ad ecvat
al lui valoare
Luther, a
Zwingli senzaţi
a ei şi
repreze valoare
ntat a
concepţ afectivă
ia pur pro
sim bolic prii
ă. E obiectul
vorba în ui.
cazul lui Luther
de con a oferit
su m a re pentru
a aceas ta
„spiritu o
ală " a form ulă
trup ului , dar ea
şi a s-a lo vit
sîng elui de
lu i raţiu ne
C risto s. şi de
A ces t prin cipi
punct ul
de ev an gh
v ed er e elic,
se ceea c e
s p rijin ă pentru
pe pu nc tu l
ra ţiu n e de
şi pe v ed ere
c o n c ep al
er ea în sen za ţi
id ee ei şi a l
a sen tim e
ceremoni ntului
ei. El are este p e
avantajul bu nă
de a nu drepta t
leza e
principiul in difere
evangheli nt, c ăci
c la
şi de a rînd u -i,
evita id ec a ,
to to da t „p rinc ip
ă o ric e iu l", s e
ip oteză in te
ab su rd ă resează
. tot atît
A cea s tă de puţin
co nc epţ de
ie senzaţi
nu a
acceptă prod usă
ceea ce de
Luther ob iect.
voia să în
m enţină ultim ă
, anum e in sta nţ
realitat ă,
ea im am bele
presiei pu nc te
s en zo ri de
ale ş i v ed ere
v alo a re se
a ei exc lu d.
afec tiv ă 94.P en tr
. u
Zw in gli co nc epţ
ad m inis ia
tra ş i ex tr a v e
el rtită,
îm p ă rtă fo r m u la
ş an ia , rea lui
ia r Lu th er
pîin ea re
prezint C o m p et
ă un en ţa
av antaj; m ea
pentru es te c u
pun ctul to tu l
de in s u fi
ved ere cientă
al ideii, spre a
cea a putea
lui tra ta
Zwingli. exhau st
D eşi iv
form ula aceas tă
lui chestiu
Zwingli ne
nu com plic
siluieşt ată
e nici şi
sentim e întinsă.
ntul, Dac ă
nici am
senzaţia izbutit
, oferind să dau
doar o cititorul
concepţ ui o
ie în idee
planul despre
ideii, ea exis
rezervă, tenţa
s -a r deosebi
zic e, rilor
sp a ţiu dintre
şi punctel
ac ţiu nii e de
ob iec tu l vedere
ui. Se tipice,
pa re atunci
în să că consi
pu nctu l der că
de vedere intenţia
ex tra ve mea s-a
rtit nu realizat
se pe
m ulţum deplin.
eş te să Inutil să
aibă un ad aug
spaţiu că nici
de m a un ul din
nevră, subiectel
ci el e atinse
pretind aici nu a
e şi o fo st tratat
form ula în m od
re, în com p let.
care L as o
ideea ata re
să lu crare în
urm eze sarcina
va celor
lorii care
senzaţi dispu n de
ei, tot mai
aşa m u lte
după cu n o şti
cum nţe
formu la decît
rea ideii m ine în
reclam ă aces t
poste do m eni
rita tea u.
s en tim e
ntului
şi a
s en za ţi
ei.
95.închei
aici acest
capitol
despre
principiul
tipurilor
în isto
ria
gîndirii
antice
şi
m ediev
ale, cu
conştiin
ţa că nu
am
făcut
de-
c ît s ă
rid ic o
p r o b le
m ă.
DE c
S ţ
P i
R a
E
v
I a
D l
E o
r
I
i
L
c
E
s
L
u
U p
I e
r
S i
C o
H a
I r
L ă
L
E ş
R i

Î f
N u
n
P c
R ţ
O i
B a
L
v
E
a
M
l
A
o
r
T
i
I c
P
U i
R n
I f
L e
O r
R i
o
a
r
ă
96.Atît
1. cît am
S putut
cr să-m i
is dau
o
seam a
ril
cu
e
m ijloac
d
e ele
s lim itate
p d e ca re
re d is pu n,
e s-a r
d zic e c ă
u F ried ric
c h
aţ S ch iller
ia este
e a c ela
st c a re a
et în c erc a
ic t
ă p en tru
a p rim a
o dată să
m
fa c ă o
ul
d is tin c ţ
ui
ie
e x p lic it
a)
ă şi d e
D
anvergu
e
ră între
s
atitudin i
p
le tipice
r
şi să
e
ofere o
descripţ
f
ie
u
exhau s
n
tivă şi ca
detaliat acela
ă a lor. de faţă.
Tentativ Din un
a g h iu l
importa n o s tru
ntă de a de
prezent v ed e re,
a m er itu l
funcţii lu i
le în S c h iller
discuţie nu
şi e st e,
totodat după
ă cum
posibilit se va
atea vedea
concilie m a i j o s,
rii lor c ît u ş i
apare în de
stu p u ţ in
diul n eî n s e
pu blicat m n a t;
în 17 95, doar el
Ober este
d ie a c ela
ă sth eti c a re n e
sche o feră
E rzieh u p un cte
ng des de
M en sc h e v ed ere
1
n . elab o r a
L u cr ar e a te, pe
e ste c a re
a lcă t u it p siho
ă d i n t r- lo g ia
o s e ri e a b ia
de acum
s c ri s o r i în c ep e
, s ă le
a dresate o n o re ze
de .
S chiller D em er s
p rincipel u l m eu
u i de n u v a fi
H olste in - p r ea
A ug usten u ş o r,
b urg . c ă ci m i
97.Pro fu s -a r
n zim ea p u te a
ideilo r, în t îm p l
p ăt run d a să
er ea in t e rp re
p siho lo t ez
g ic ă a id eil e
m aterie lu i
i S c h iller
şi de o
orizontu m a n ier
l larg în ă
ce d e s p re
priveşte c a re a r
posibilit fi
atea p o s ib il
soluţion să se
ării a firm e
psiholo că
g ic e a nu
c on flic t c o resp u
u lu i m ă n de cu
d et erm i c eea ce
nă să a v ru t
înfăţiş e el să
z pe spu nă .
la rg şi C ă ci,
s ă ev a d eşi m ă
luez voi
ideile strădui
din ca în
studiu l pasajel
lui e
Schiller, esenţial
ca re e să
prob abil citez
nu a înseşi
ben efici cu vintel
at e
pînă autoru
acum lui, va
de o fi totuşi
tratare im p os ib
într-un il s ă m ă
context refer la
ideile Autorul a
folosit
lui fă ră
ediţia
a le in- Cotta,
1826, voi.
1 18.
78 TIPU RI PSIHOLO GIC E D ESP R E ID E ILE LU I SC HILL ER 79

terpreta într-un anumit fel. La aceasta mă vor obliga, 99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller, ţinînd seama de
pe de o parte, împrejurarea amintită, pe de alta, faptul modul său de a fi şi de contrastul caracteristic pe care îl
ce nu poate fi ignorat că Schiller însuşi aparţine unui formează cu Goethe, un introvertit, întrebarea care se
anumit tip şi, ca atare, este constrîns, chiar împotriva pune este cărei subclase îi aparţine el. Răspunsul nu
voinţei sale, să ofere o descriere dintr-un singur unghi de este uşor de dat. Fără îndoială, momentul intuiţiei joacă
vedere. la el un rol însemnat, motiv pentru care, dacă e să-1 considerăm
98. Caracterul limitat al concepţiei şi cunoaşterii exclusiv ca poet, l-am putea repartiza tipului intuitiv. în
noastre nu apare nicăieri mai limpede ca în descrierile scrisorile despre educaţia estetică, el ne apare însă ca
psihologice, unde este aproape imposibil să trasăm o gînditor. Dar nu numai din ele, ci şi din repetatele sale
altă imagine decît aceea ale cărei trăsături mărturisiri, ştim cît de puternic era la el elementul reflexiv. Co-
fundamentale se află deja întipărite în propriul nostru
respunzător, trebuie să deplasăm intuiţionalismul lui
suflet. Deduc, pe baza a nenumărate date, că modul de
către zona gîndirii, în aşa fel încît, abordîndu-1 din
a fi al lui Schiller aparţine tipului introvertit, în vreme
unghiul de vedere al psihologiei tipului gînditorului
ce acela al lui Goethe — lăsînd la o parte intuiţia lui
introvertit, să-1 putem înţelege mai bine. Se va vedea
covîrşitoare — înclină către tipul extravertit. Vom găsi
de altfel propria imagine a lui Schiller în descrierea pe în continuare — în suficientă măsură, sper — că
care el o dă tipului idealist. Din cauza acestei dependenţe, această interpretare coincide cu realitatea, prin aceea
formularea sa are inevitabil limite, de care trebuie să că există nu puţine pasaje în scrierile lui Schiller care
ţinem seama, dacă vrem să îl înţelegem pe deplin. Ele pledează în chip evident în favoarea ei. L-aş ruga de
se află la originea faptului că una dintre funcţii este aceea pe cititor să nu piardă din vedere faptul că, la
reprezentată mai cuprinzător de el decît cealaltă care, baza consideraţiilor mele, stă ipoteza pe care tocmai am
dezvoltată fiind într-o mai mică măsură la tipul schiţat-o. Ea mi se pare necesară deoarece Schiller
introvertit, are anumite trăsături inferioare. în atare tratează problema în discuţie în temeiul propriei sale
situaţie vom critica şi corecta expunerea autorului. Este experienţe interioare. Formularea extrem de generală în
de la sine înţeles că aceste limitări l-au făcut pe Schiller care el o îmbracă ar putea să pară un abuz sau o
să uzeze de o terminologie improprie aplicării ei ge- generalizare pripită, deoarece un individ aparţinînd altui
nerale. Ca introvertit, Schiller întreţine raporturi mai tip psihologic ar fi putut să o exprime cu totul altfel. Dar
bune cu lumea ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu ideile ea nu este nici abuz, nici generalizare pripită, căci
poate fi de natură mai mult afectivă sau mai mult pentru o întreagă clasă de oameni, problema funcţiilor
cerebrală, după cum individul aparţine tipului simţirii, separate se pune în aceiaşi termeni ca şi pentru Schiller.
respectiv tipului gîndirii. Aici aş vrea să-1 rog pe cititorul Dacă subliniez deci uneori în consideraţiile ce urmează
care a fost poate determinat de publicaţii anterioare să unilateralitatea şi subiectivismul lui Schiller, este nu
echivaleze simţirea cu extravertirea şi gîndirea cu pentru a ştirbi cu ceva valoarea şi importanţa problemei
introvertirea să parcurgă definiţiile pe care le-am ridicate de el, ci pentru a face loc şi altor formulări. Critica
formulat în ultimul capitol al cărţii de faţă. Acolo am pe care i-am făcut-o episodic are de aceea mai mult
deosebit doua clase generale de oameni, alcătuind
semnificaţia unei transcripţii într-un mod de exprimare
tipurile introvertite şi tipurile extravertite; împărţirea în
ce goleşte formularea lui Schiller de determinarea ei
tipuri funcţionale, precum tipul gîndirii, al simţirii, al
subiectivă. Oricum, consideraţiile mele se alătură atît
senzaţiei, al intuiţiei instituie un fel de subclase. De
de strîns celor ale lui Schiller, încît ele vor avea mult
aceea un introvertit poate aparţine tipului gîndirii sau
tipului simţirii, căci atît cel care gîndeşte, cît şi cel care mai puţin în vedere problema generală a introversiei şi
simte pot să stea sub primatul ideilor, după cum, a extra-versiei, care ne-a preocupat în exclusivitate în
iarăşi, ambii pot sta sub primatul obiectului. primul capitol, şi mai mult conflictul caracteristic al tipului
gînditorului introvertit.
80 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 81

100. Schiller este preocupat, în primul rînd, de problem a- cau unui spirit ordonat şi unei conduite conforme cu
ze i ş i a o rig in ii se pa răr ii ce lor d o uă fu n cţii. în m od legea, cea mai teribilă întunecare a minţii, dacă
fe r icit, e l s ta b ile ş te d r ep t ca u z ă fu n d am e n ta lă ţine ca aceste capacităţi izolate să fie dezvoltate cu
d ife ren ţi erea ind iv izilor.„ Cu ltura în să şi a fo st a ce ea o intensitate invers proporţională cu extensia
2
car e a făcu t a ceastă ran ă um an ită ţii m ode rn e ." îngăduită subiectului, atunci de ce trebuie să ne
Ch ia r şi a ceastă s in g u ră p ro p oz iţie arată în ţe le ge re a mire că celelalte însuşiri ale sufletului sînt
larg ă a lu i S ch ille r p e nt ru p ro b le m a n o a str ă . nesocotite spre a se oferi toată îngrijirea aceleia
4
D e st ră m a re a coo p e ră r ii a rm o n ioa s e a fo r ţe lo r singure care onorează şi răsplăteşte?"
su fle t e şti în v ia ţa in stin ctiv ă e ste ca o ran ă a lui 104. în aceste idei ale lui Schiller sînt cuprinse multe lucruri
A m fortas , căci dife re nţiere a un e i fu ncţii d int r-u n importante. Este de înţeles că, în condiţiile unei
m ă n u n c h i d e fu n cţ ii a d u c e d u p ă s in e o d e z v o lt a r e cunoaşteri imperfecte a Antichităţii greceşti, epoca
co p le ş ito a re a a ce s te ia şi n e g lija re a , d e g e ne rar e a lui Schiller îl evalua pe grec după dimensiunea
a ce lo ra . grandioasă a operelor transmise prin tradiţie,
io t. „N u tă g ă d u im ", scrie S ch ille r, „a va n ta je le p e supraevaluîndu-le astfel nemăsurat, căci,
care n e am u l om e n e sc de a stă z i, co n sid e ra t în deosebită, frumuseţea grecească îşi datora
un it a te a s a ş i a şe z a t p ecîn ta r u l ra ţiu n ii, le p o a t e existenţa mai cu seamă contrastului cu mediul din care
a v e a fa ţă d e c e l m a i b u n n e a m dlum in ea ve ch e ; izvorîse. Avantajul grecului consta în aceea că el era mai
dar e l tre bu ie să în ceap ă întrece rea în rîndu ri str în- puţin diferenţiat decît omul epocii moderne, în
se ş i în tre g u l să se m ă so ar e cu în tre g u l. C a r e d in tre ipoteza în care socotim aceasta un avantaj; căci şi
m o d ern i v a ieş i din fro n t să lu p te , om cu om , dezavantajele unei asemenea condiţii s-ar cuveni
disput în d vreu n ui aten ian grlo ia um a n ităţii? D e u n de să fie cel puţin tot atît de vizibile. Diferenţierea
acest rapo rt pă gu bit or a l ind ivizilo r fadţă e a v an taju l funcţiilor s-a produs în mod cert nu din viclenie, ci,
d ep lin al sp ecie i?" ca mai pretutindeni în natură, din necesitate. Dacă
102.V in a în frîn g e rii m o d ern ilo r S ch ille r o a trib u ie unul din aceşti admiratori tîrzii ai cerului grecesc şi
cu ltur ii, ai fericirii arcadice ar fi venit întîmplător pe lume
a d ică d ife re n ţie rii fu n cţ iilo r. M a i înt îi, e l a ra tă ca hilot în Atica, el ar fi văzut, cert, cu alţi ochi,
fe lu l în ca re in frumuseţile Greciei. Dacă însă în condiţiile
telectul intuitiv şi intelectul speculativ s-au primitoare ale veacului al V-lea a. Chr., individul
despărţit, lim itîndu-se, avea posibilităţi mai mari de a-şi dezvolta
u nu l la s fera a rte i, celă la lt la a ce ea a eru diţiei, iar multilateral calităţile şi facultăţile, aceasta era cu
d om e niile lo r putinţă numai pentru că mii de semeni ai săi erau
d e a p lic a ţ ie ş i- a u z ă v o r it r e c ip r o c , c u g e lo z ie , cu atît mai estropiaţi şi limitaţi de împrejurări mize-
in t r ă r ile . „ Ş i o rabile, în exemplare izolate se atingea într-adevăr
da tă cu s fe ra la ca re n e -a m lim ita t a ctiv it ate a , nivelul unei culturi individuale înalte, dar o cultură
n e -a m g ăs it ş i u n colectivă era străină de lumea antică. Această
s t ă p în în n o i în ş in e , ca r e o b iş n u ie ş t e n u o d a tă cucerire i-a fost rezervată creştinismului. De aici
s ă n im ice a sc ă , faptul că modernii, ca masă, nu numai că se puteau
p rin re p r im a re , ce le la lte a pt it u d in i. în vre m e ce măsura cu grecii, dar îi şi depăşeau de departe pe
a ici im a g in aţia aceştia, în orice privinţă legată de cultura colectivă.
lux urian tă stîr peşt e p lan taţiile la bo rio s cu ltiva te în schimb, Schiller are perfectă dreptate atunci
a le intelectului, cînd susţine că la noi cultura individuală nu a ţinut
d in co lo , sp iritu l d e ab s tra cţ ie m istu ie fo cu l la pasul cu cea colectivă; decalaj care nu s-a
ca re a r fi t re b u it recuperat nici în cursul celor o sută douăzeci de ani
s ă s e în că lz e a s c ă in im a ş i s ă s e a p r in d ă care s-au scurs de la redactarea lucrării lui Schiller,
3
fa n t e z ia ." ci dimpotrivă: dacă nu am fi pă-
103.Ş i m a i d epa rte : „ Dacă so cie tate a face d in
fu ncţie m ăsu ra
o m u lu i, d a că la un u l d in co n ce tă ţe n ii să i
a p r e cia ză d o a r m e m o
ria , la a ltu l d o a r in tele c tu l o rd o n ato r, iar la u n a l tre ile a
doar
is cus in ţ a m e ca n ică ; da că a ici, n e p ă s ăto are fa ţă
d e ca ra cte r, re
c la m ă d o a r c u n o ş t i n ţ e , d in c o lo , î n s c h im b ,
trece c u ve der ea,
2Ober die ăsthetische Erziehung des Me chen, Scrisoarea a 6-a.
3Loc. cit.
82 TIPUR I PSIH O L O G IC E D E SP R E ID E IL E LU I SC H IL L ER 83
trun s to t m ai ad în c în in terio rul cu ltu rii co lectiv e, sp re p agub ce le
ai în principal societăţii, dar este în paguba individualităţii.
ind iv id u ale, nu a r fi fo st nev o ie de rea cţ ii vio le nte ca- ace Această pagubă merge atît de departe, încît marile
lea p erso n ificate d e spiritu l u nui Stirner sau al unu i N ietzsche. De organisme ale culturii noastre de astăzi tind către
a ce e a, cuv int ele lu i S ch ille r îş i p ăstre ază ş i astăz i, în distrugerea totală a individului, prin aceea că se sprijină
întreg im e , va la b ilitate a. în întregime pe utilizarea maşinală a diferitelor funcţii
105.D u p ă cu m A n tich it a te a a fa v o r iz a t d e z v o lta r e a privilegiate ale omului. Nu oamenii contează, ci unica
in d iv i lor funcţie diferenţiată. Omul se înfăţişează în cultura
d ua lă la n ive lu l u n ei clas e su per io are, op rim în d o colectivă nu ca atare, ci el este reprezentat doar de o
m a joritate fo r singură funcţie, ba chiar se identifică în chip exclusiv cu
m ată d in o am en i d e rînd (hilo ţi, s cla vi), to t astfe l ea, şi neagă apartenenţa la sine a celorlalte funcţii
e po ca creştină valoric inferioare. Individul modern decade astfel la
ca re i-a u rm a t a re a liz a t co n d iţia u n e i cu ltu r i nivelul unei simple funcţii, fiindcă tocmai această
co le ctiv e , tr an s fe - funcţie reprezintă o valoare colectivă şi conferă de
rin d cît m a i m u lt posibil a cela şi pro ce s în in d iv id aceea, doar ea, o posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă
(ridicîn d u-1 la prea bine seama că o diferenţiere a funcţiei nici nu ar fi
tre a pta su b ie ct iv ă , d u p ă cu m o b iş n u im să sp u n em ). putut să se producă altminteri: „Nu exista un alt mijloc
Pro clam în d de a dezvolta aptitudinile variate ale omului, decît de a
su fle tu l n e p ie r it o r, do g m a creş tin ă a firm a v a lo ar e a le pune să se confrunte unele cu celelalte. Acest
in d iv id u lu i, antagonism al forţelor este marele instrument al
d re pt u rm a r e , m a jor it a te a va lor ic in fe rio ar ă a culturii, dar este doar instrumentul; căci atîta timp cît
p o p o ru lu i nu m a i el durează, sîntem abia pe drumul care duce la ea."
6

p u te a fi sa crifica tă lib e rtă ţii u n e i m a jo r ită ţi va lo ric 107. Deci, potrivit acestei opinii, condiţia actuală a
su p e rio ar e , antagonismului forţelor nu ar fi încă o condiţie a culturii,
ci s-a a les soluţia d e a se acord a în tiie tate fu n cţiei ci abia drumul către cultură. Părerile sînt de altfel
va loric su p e împărţite aici; unii văd în cultură tocmai condiţia
rio are în in d ivid, în de trim en tul fun cţiilo r valoric culturii colective, în vreme ce alţii îi atribuie acestei
in ferioar e. Im condiţii doar sensul de civilizaţie şi pretind culturii să
por tanţa princip a lă a reve n it astfel une i fu ncţii va lo ric stimuleze dezvoltarea individuală. Schiller se înşală de
su per io a altfel, alăturîndu-se exclusiv celui de al doilea punct de
re în d e fav o a re a tu tur o r ce lo rla lte fu n cţii. în vedere şi opunînd cultura noastră colectivă culturii
co n s e cin ţă , fo rm a individuale greceşti, căci el trece cu vederea caracterul
so cia lă e xte rioa ră a cu lt urii a n t ice a fos t p s ih o lo g ic lacunar al civilizaţiei antice care pune sub semnul întrebării
tra n s fera tă valabilitatea nelimitată a culturii de atunci. De fapt,
în su b ie ct , p ro ce s prin ca re s-aterio in rizat o stare care în completă nu este nici o cultură, atîta vreme cît înclină
A n ti fie într-o parte, fie în alta; astfel, ori idealul ei este
chitate fu sese exterioară, şi anum e o funcţie dom inantă, extravertit şi valoarea principală e asumată de obiect şi
privilegia de relaţia cu el; ori idealul este introvertit şi importanţa
tă , dezvo lta tă ş i d ife re n ţiată p e se am a u n ei m ajo rităţi principală o deţin individul sau subiectul şi relaţiile sale
va loric in cu ideea. Sub prima formă, cultura este de natură
fe r io a r e . P r in a c e s t p r o c e s p s ih o lo g ic a lu a t t re p t a t colectivă, sub cea de a doua, de natură individuală. Se
naştere o poate, astfel, înţelege de ce tocmai sub
cultură co le ctiv ă , care g ara nta ind iv id ului, într-o
m ăs ură in com
par ab il m a i m are de cît A nt ichita te a, „dre ptu rile
om u lu i", d ar ca
re , în s c h im b , a v e a d e z a v a n t a ju l d e a s e în te m e ia p e
o c u ltu ră
su biectiv ă d e sclav i, ad ică p e tra nsfera rea în
ps ih ologie a sclav i-
ză rii m a jor ităii, ţ practicate de A ntichitate; astfel, niv elul culturii
co le ctiv e a fo s t rid ica t , ce l a l cu ltu rii in d iv id u a le în s ă ,
co b o rît.
D u p ă cum s clav iz ar e a m a s e i a rep re z e n ta t o ra n ă
d e s ch isă p en
tru lu m e a a n tică , to t a s t fe l s cla v ia fu n cţ iilo r v a lo ric
in fe r io a r e
e s t e o ra n ă p e r m a n e n t s în g e rîn d ă în s u fle tu l o m u lu i
m o d e rn .
106.„ U n il a t e r a l it a t e a în e x e r c it a r e a f o r ţ e l o r î l d u c e ,
ce-i
drept, p e in divid , inev ita bil la eroare, dar du ce specia la
adev ăr",
5
spune S chiller. Privile giere a fun cţ ie i va lor ic su p erioar e
slu jeşte
84 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 85

influenţa mediului creştin, al cărui principiu este 109. Dar această dezvoltare unilaterală va duce
iubirea creştină (iar prin asociere contrastivă, şi şi trebuie să ducă la o reacţie, căci, reprimate,
replica acesteia: afirmarea individualităţii), a luat funcţiile valoric inferioare nu pot fi la nesfîrşit
naştere o cultură colectivă în care individul era excluse de la trăire şi dezvoltare. Va veni un
ameninţat să dispară, căci valorile individuale sînt moment în care „sciziunea interioară a omului va
subevaluate încă din principiu. De unde şi acea trebui să fie din nou suprimată", pentru a se da o
nostalgie specială, în epoca clasicismului german, şansă de viaţă elementelor încă nedezvoltate. Am
după Antichitate, devenită un simbol al culturii sugerat deja că diferenţierea în dezvoltarea culturii
individuale, supraevaluată de cele mai multe ori şi creează în ultimă instanţă o disociere între funcţiile
idealizată adesea nemăsurat tocmai din acest fundamentale ale vieţii psihice, depăşind într-o
motiv. S-au făcut, de altfel, nu puţine încercări de a oarecare măsură diferenţierea însuşirilor şi intrînd
imita şi retrăi spiritul grecesc, încercări care astăzi
în domeniul atitudinii psihologice în genere care
ne par cam lipsite de gust, care se cuvin totuşi
guvernează modul de utilizare a acestora. Cultura
preţuite ca anticipînd cultura individuală. în cei o
produce aici o diferenţiere a acelei funcţii care
sută douăzeci de ani care s-au scurs de la
elaborarea studiului lui Schiller, condiţiile culturii beneficiază de o capacitate de dezvoltare
individuale nu au devenit mai bune, ci mai rele, prin înnăscută. Astfel, la unii facultatea de gîndire, la
faptul că interesul individului s-a absorbit într-o alţii simţirea au în mod special acces la o
măsură şi mai mare în preocupările colective şi că dezvoltare mai largă şi de aceea, sub presiunea
fiecare dispune de mai puţin răgaz pentru revendicării culturii, insul se va ocupa într-o măsură
dezvoltarea propriei culturi; de aceea avem astăzi mai mare de dezvoltarea acelei facultăţi a cărei
o cultură colectivă foarte dezvoltată, depăşind, în dispoziţie îi este în chip natural deosebit de
ce priveşte organizarea, tot ceea ce i-a premers, favorabilă, respectiv aptă a fi perfecţionată.
dar păgubind într-o măsură crescîndă cultura Perfectibilitatea nu înseamnă că funcţia aspiră a
individuală. priori la aptitudini speciale, ci că presupune — am fi
108. Există astăzi o prăpastie adîncă între ceea tentaţi să adăugăm: dimpotrivă — o anume
ce este şi cum se înfăţişează un ins, adică între delicateţe, labilitate şi plasticitate, motiv pentru
ceea ce el reprezintă ca individ şi ceea ce care nu este întotdeauna de căutat şi de găsit în ea
reprezintă ca fiinţă colectivă. Dezvoltată este valoarea individuală cea mai ridicată, ci, poate, doar
funcţia, nu şi individualitatea sa. Perfect fiind, el se
valoarea colectivă, şi anume în măsura în care
identifică funcţiei colective; în caz contrar, este
această funcţie a izbutit să atingă nivelul de dez-
preţuit ca funcţie în societate, dar, ca
voltare al unei valori colective. Dar, cum am spus, printre func-
individualitate, înclină de partea funcţiilor sale
neevoluate, valoric inferioare, comportîndu-se pur ţiile neglijate se pot foarte bine afla valori
şi simplu barbar, în vreme ce în primul caz individuale mult mai înalte, de importanţă
izbuteşte să se iluzioneze, ignorîndu-şi barbaria secundară pentru viaţa colectivă, dar de mare preţ
efectiv existentă. în mod sigur, această pentru viaţa individuală, valori vitale care pot
unilateralitate faţă de societate a prezentat şi conferi existenţei individului o intensitate şi o
avantaje ce nu se cuvin subestimate; s-au obţinut frumuseţe pe care acesta le aşteaptă zadarnic din
unele cîştiguri care altminteri nu ar fi putut să fie partea funcţiei sale colective. Funcţia diferenţiată îi
realizate, aşa cum excelent remarcă Schiller: creează posibilitatea existenţei colective, nu şi sa-
„Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într- tisfacţia şi bucuria de viaţă pe care le poate conferi
un singur focar întreaga energie a spiritului şi ne doar dezvoltarea valorilor individuale. Absenţa lor
concentrăm întreaga fiinţă într-o singură forţă, este de aceea o lipsă, adesea profund resimţită, iar
izbutim să înaripăm această singură forţă şi să o distanţarea de ele o sciziune interioară pe care,
conducem mult dincolo de limitele pe care natura împreună cu Schiller, am putea-o compara cu o
7
pare să i le fi aşezat."
rană dureroasă.
86 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 87
no. „Oricît de mult va fi cîştigat totalitatea lumii din soluţia creştină a problemei este trecută de el cu
această cultivare separată a forţelor umane, nu se vederea sau ignorată în mod intenţionat. în orice caz,
poate contesta faptul că indivizii pe care ea îi afectează spiritul lui este aţintit mai degrabă asupra frumuseţii
suferă sub povara blestemului acestei finalităţi a lumii. antice decît asupra doctrinei creştine a salvării, deşi
Prin exerciţii de gimnastică se formează, e drept, corpuri scopul acesteia, ca şi al strădaniilor sale, este mîntuirea
atletice, dar frumuseţea se dezvoltă numai prin jocul de rău. După cum spune Iulian Apostatul în discursul
liber şi egal al membrelor. Tot astfel, încordarea fe- 9
despre regele Helios , inima omului „este bîntuită de tu-
luritelor puteri ale minţii poate produce oameni
multul luptei", ceea ce caracterizează exemplar nu doar
extraordinari, dar numai temperatura lor egală, pe
propria fiinţă, ci şi întreaga epocă în care el a trăit, acea
aceia fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport ne-am afla faţă
epocă de sfîşie-re interioară, proprie Antichităţii tîrzii,
de vîrsta trecută şi viitoare a lumii, dacă desăvîrşirea
care s-a manifestat printr-o confuzie fără precedent în
naturii umane ar face necesară o asemenea jertfă? Am
fi atunci argaţii omenirii, am face pentru ea milenii la minţile şi în inimile oamenilor, din care făgăduia să-i
rînd muncă de sclavi şi am întipări în natura noastră scoată, mîntuindu-i, învăţătura creştină. Ceea ce oferea
mutilată semnele umilitoare ale acestei supuneri, creştinismul însă nu era, oricum, o soluţie (Losung), ci o
pentru ca generaţiile viitoare să-şi îngrijească în fericită salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung) a funcţiei valoroase
trîndăvie sănătatea morală şi să-şi dezvolte statura de celelalte funcţii, care pe atunci voiau la fel de
liberă a umanităţii lor! Să fie destinul omului acela de a imperios să participe la putere. Creştinismul a imprimat
uita de sine în favoarea unui anume scop? Să poată, o anumită direcţie, excluzîndu-le pe toate celelalte.
prin ţelurile ei, natura să ne răpească desăvîrşirea pe Această împrejurare a contribuit probabil esenţial la
care raţiunea ne-o prescrie în numele propriei finalităţi? faptul că Schiller a ignorat posibilitatea mîntuirii oferită
Prin urmare, trebuie să fie greşită ideea după care de creştinism.
dezvoltarea unor forţe izolate implică în mod necesar 112. Relaţia apropiată a Antichităţii cu natura
sacrificarea totalităţii lor; şi chiar dacă legea naturii ar părea, în
tinde atît de mult spre acest sacrificiu, ar trebui să ne schimb, să făgăduiască acea posibilitate pe care
stea in putere a reface, printr-o artă mai înaltă, creştinismul nu
8
totalitatea naturii noastre, distrusă de ar/ă." o acorda. „Natura ne trasează în creaţia ei fizică drumul
111. Este neîndoielnic că Schiller a trăit foarte adînc pe care
acest conflict în viaţa sa personală şi tocmai din acest îl avem de parcurs în lumea morală. Ea nu se înalţă pînă
antagonism a izvorît aspiraţia lui către unitate sau la plăs
uniformitate, capabilă să elibereze şi funcţiile muirea nobilă a omului fizic decît după ce lupta forţelor
reprimate, lîncezind în sclavie, şi să producă astfel o elemen
restaurare a unei vieţi armonioase. Această idee 1-a
tare din organismele inferioare s-a potolit. Tot astfel, dezacordul
tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a conferit expresie
elementelor din fiinţa etică a omului, conflictul
simbolică în motivul restituirii lăncii pierdute şi al
instinctelor oar
tămăduirii rănii. Ceea ce Wagner a încercat să exprime
be trebuie să se stingă, iar antagonismul grosolan să
în artă prin expresie simbolică, Schiller s-a străduit să
clarifice prin reflecţie filozofică. Fără să o spună explicit, înceteze
dar implicit îndeajuns de limpede, problema care îl pentru ca să se poată risca favorizarea diversităţii. Pe
preocupă este reîntoarcerea la modul şi concepţia de de altă
viaţă proprii Antichităţii. Rezultă nemijlocit de aici că parte, mai înainte ca diversitatea din natura umană să
poată fi
Loc. cit. Sublinierile în text îmi aparţin. (Nota lui Jung.) supusă unităţii idealului, trebuie să se asigure
autonomia carac
terului, iar slugărnicia faţă de forme străine, despotice,
să cede
10
ze locul unei libertăţi convenabile."
113. Deci nu prin desprinderea sau prin eliberarea de
funcţia
valoric inferioară, ci prin luarea ei în considerare, prin
confrun-

9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10 Fr.
Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88 TIPURI DESPRE IDEILE LUI 89
PSIHOLOGICE SCHILLER

tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor împăca, în chip geros; începută sub semnul filozofiei şi al raţiunii, într-
natural, contrariile. Schiller simte însă că acceptarea un mare avînt idealist, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge,
funcţiilor valoric inferioare poate să ducă la un „conflict din care a ţişnit geniul despotic al lui Napoleon. Zeiţa
de instincte oarbe", după cum, invers, unitatea idealului raţiunii şi-a dovedit neputinţa în faţa violenţei bestiei
ar putea să restabilească primatul funcţiei valoric dezlănţuite. Simţind inferioritatea raţiunii şi a
superioare în raport cu funcţiile valoric inferioare şi adevărului, Schiller pretinde ca adevărul însuşi să
astfel să restaureze vechea stare de fapt. Dar funcţiile devină o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a probat atît de
valoric inferioare nu se opun funcţiei valoric superioare, puţin forţa victorioasă este nu din cauza intelectului pe care nu
în esenţa lor profundă, ci potrivit cu forma lor din a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza inimii care i s-a
momentul dat. Iniţial ele au fost nesocotite şi refulate, zăvorit şi a instinctului care nu a lucrat pentru el. Căci
deoarece erau un obstacol în calea ţelurilor omului de de unde această domnie universală a prejudecăţilor şi
cultură. Acestea constau în interese unilaterale şi nu această întunecare a minţilor, în ciuda luminii pe care
sînt echivalente cu desăvîrşirea individualităţii umane. filozofia şi experienţa au aprins-o? Veacul este luminat, ceea
Desăvîrşire pentru care indispensabile ar fi tocmai aces- ce vrea să însemne că s-au găsit şi s-au făcut publice
te funcţii nerecunoscute ce nu se opun în esenţa lor cunoştinţele care ar fi cel puţin suficiente să ne
ţelului avut în vedere. Atîta timp însă cît ţelul cultural nu îmbunătăţească principiile practice; duhul cercetării
coincide cu idealul desăvîrşirii fiinţei umane, aceste funcţii libere a risipit conceptele iluzorii care vreme îndelungată
sînt supuse unei subevaluări şi unei relative reprimări. au blocat calea către adevăr şi au scormonit pămîntul
Acceptarea funcţiilor reprimate echivalează în interior pe care fanatismul şi impostura şi-au înălţat tronul;
cu un război civil, cu dezlănţuirea opoziţiilor ţinute pînă raţiunea s-a curăţat de iluziile simţurilor şi de o sofistică
atunci sub control şi, în final, cu suspendarea înşelătoare, iar filozofia însăşi, care ne înstrăinase mai
„autonomiei caracterului". Autonomia poate fi înfăptuită înainte de natură, ne cheamă, acum, cu glas puternic şi
doar prin aplanarea acestui conflict, ceea ce fără o stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e pricina pentru
12
tratare despotică a forţelor beligerante pare imposibil. care încă mai sîntem barbari?"
Dar în felul acesta s-ar compromite libertatea, fără de 116. Simţim în aceste cuvinte ale lui Schiller
care construirea unei personalităţi morale pare cu proximitatea luminismului francez şi a
neputinţă. Or, a acorda libertate înseamnă a cădea în intelectualismului fabulos al Revoluţiei. „Veacul este
plasa conflictului dintre instincte. luminat" — ce supraevaluare a intelectului! „Duhul
114.„Speriaţi de libertatea care, în primele ei cercetării libere a risipit conceptele iluzorii" — ce raţio-
încercări, se nalism! Ne vin desluşit în minte cuvintele
manifestă întotdeauna duşmănos, ne aruncăm pe Proctofantasmistului: „Şi dispăreţi! Doar ne-am
de-o parte în iluminat."* Pe de-o parte, supraevaluarea importanţei şi
braţele unei servituti comode, iar, pe de altă parte, a eficienţei raţiunii era în spiritul vremii, uitîndu-se cu
aduşi la dis totul că raţiunea, dacă ar fi posedat într-adevăr o astfel
perare de o tutelă pedantă, ne prăvălim în anarhia de forţă, ar fi avut destule ocazii să o pună în valoare;
sălbatică a pe de altă parte, trebuie avut în vedere că nu toate
stării naturale. Uzurparea va invoca slăbiciunea minţile cu autoritate gîndeau pe atunci aşa şi că deci
naturii umane, acest elan al intelectualismului raţionalist se
insurecţia se va reclama de la demnitatea ei, pînă întemeiază, fără îndoială, şi pe dezvoltarea subiectivă
cînd marea deosebit de viguroasă a lui Schiller. Se cuvine să
stăpînitoare a tuturor lucrurilor omeneşti, forţa
oarbă, va inter 12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
veni şi va decide soarta conflictului zadarnic dintre * Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
principii,
11
precum decide şi soarta unui vulgar pugilat."
115.Revoluţia franceză în plină desfăşurare în acei ani
a con
ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de viu, pe atît de sîn-
90 TIPURI PSIHOLOGICE DESPR E IDEILE LU I SCH ILLER 91

ţinem seama şi de faptul că, la el, intelectul predomină în sine şi nu este astfel supusă unei dispoziţii conştiente
nu asupra intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii de precise. Foarte probabil nu greşim presupunînd că
simţire. Lui Schiller însuşi i se părea că în el s-ar da o întrebarea: „care e pricina pentru care încă mai sîntem
bătălie între imaginaţie şi abstracţie, adică între barbari?" nu este întemeiată doar în spiritul acelor
13
intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui Goethe : „Aceasta vremuri, ci şi în psihologia subiectivă a lui Schiller. El
este ceea ce mi-a dat, mai cu seamă în tinereţe, un aer caută, ca şi epoca sa, rădăcinile răului pe o pistă falsă,
stîngaci, atît în cîmpul speculaţiei, cît şi în acela al căci barbaria nu stă în eficacitatea slabă a raţiunii sau a
artei poetice; căci de obicei mă zorea poetul, cînd adevărului, ci în faptul că se aşteaptă o asemenea
trebuia să filozofez, şi spiritul filozofic, cînd voiam să eficacitate din partea lor sau chiar că se atribuie raţiunii
compun poezie. Şi azi mi se întîmplă adesea ca o astfel de eficacitate prin supraevaluarea
imaginaţia să-mi tulbure abstracţiile, iar raţiunea rece, superstiţioasă a „adevărului". Barbaria rezidă în
poezia." unilateralitate şi în nemăsură, în genere în proporţie de-
117. Admiraţia extraordinară a lui Schiller pentru fectuoasă.
spiritul lui Goethe, modalitatea sa aproape feminină de 118. Tocmai exemplul impresionant al Revoluţiei
a intra în rezonanţă cu intuiţia prietenului său, frecvent franceze, care pe atunci atinsese punctul culminant al
reflectate în corespondenţă, vin tocmai din perceperea terorii, 1-a făcut pe Schiller să vadă cît de departe se
pătrunzătoare a acestui conflict pe care, faţă de natura întindea de fapt puterea zeiţei raţiunii şi în ce măsură
aproape perfect sintetică a lui Goethe, el îl va resimţi bestia lipsită de raţiune din om triumfa, în mod sigur şi
de două ori dureros. Acest conflict îşi datorează exis- evenimentele acelor zile au fost cele care au impus cu
tenţa împrejurării psihologice după care energia simţirii precădere atenţiei lui Schiller această problemă. Se
este distribuită, în egală măsură, intelectului şi întîmplă adesea ca o chestiune în fond personală şi
imaginaţiei creatoare. Schiller pare să-şi fi dat seama de aparent subiectivă să se ridice deodată la nivelul unei
această circumstanţă; în aceeaşi scrisoare către Goethe, probleme generale, interesînd întreaga societate, atunci
el observa că după ce începuse „să-şi cunoască şi să-şi cînd ea se confruntă cu evenimente exterioare, a căror
utilizeze" forţele morale, destinate să aşeze cuvenitele psihologie cuprinde aceleaşi elemente ca şi conflictul
hotare imaginaţiei şi intelectului, o boală fizică ame- personal. Problema personală capătă astfel o demnitate
ninţa să le submineze. O funcţie insuficient dezvoltată de care fusese lipsită înainte, prin faptul că neunirea
este caracterizată, cum s-a observat adesea, de faptul cu sine însuşi este întotdeauna cumva jenantă şi
că ea încetează să mai fie la dispoziţia conştientului, înjositoare, ge-nerînd o situaţie interioară şi exterioară
amesteeîndu-se inconştient, din proprie iniţiativă, cu umilitoare, asemenea unui stat dezonorat de războaie
alte funcţii, beneficiind adică de o anume autonomie şi civile. De aceea, presupunînd că nu suferim de o
comportîndu-se dinamic, fără selectivitate diferenţiată, excesivă supraevaluare, ne sfiim să ne facem publice
ca un impetus sau ca o simplă intensificare, şi tră-gînd conflictele pur personale. Dacă însă izbutim să desco-
după sine sau constrîngînd funcţia conştientă, perim şi să înţelegem legătura dintre problema noastră
diferenţiată, în aşa fel îneît aceasta este fie împinsă personală şi marile evenimente contemporane, atunci
dincolo de limitele pe care şi le-a fixat pe baza propriei această coincidenţă înseamnă un fel de salvare din
intenţii şi hotăriri, fie oprită pe loc, înainte de a ajunge singurătatea condiţiei pur personale, iar problema
la ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, fie — în fine — subiectivă se dilată, devenind o chestiune generală a
este situată în opoziţie cu cealaltă funcţie conştientă, societăţii noastre. Ceea ce nu reprezintă un cîştig ne-
conflict ce rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa pertur- însemnat în perspectiva unei soluţii posibile. Căci în
batoare a instinctului, inconştient adăugată, nu se vreme ce problema personală are la dispoziţie doar
diferenţiază acele energii precare ale interesului conştient pentru
propria persoană, forţele instinctuale colective vin să se
13 L a 31 a ug u st 17 94 . îmbine cu interesele eului şi astfel apare
92 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 93
SCHILLER

o nouă situaţie care oferă noi posibilităţi de rezolvare. — şi aici se află o deosebire esenţială între ei —, ci spre
Ceea ce n-ar fi putut să facă niciodată forţa personală a omul care trăia sub „cerul grecesc". Comună însă le
voinţei sau a curajului poate să facă forţa instinctuală este amîndurora orientarea retrospectivă şi, legată
colectivă; ea transportă individul dincolo de obstacolele indisolubil de ea, idealizarea şi supraevaluarea
pe care cu energia sa personală nu le-ar fi putut trecutului. în faţa frumuseţii antice, Schiller uită de
niciodată birui. grecul real al vieţii de fiece zi, iar Rousseau se avîntă
119.Putem presupune astfel că impresiile legate de afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui; ii est
eveni l'unite nu-merique, l'entier absolu"* şi trece cu vederea
mentele contemporane i-au dat lui Schiller curajul de a încerca faptul că omul natural e eminamente colectiv, adică tot
să găsească o soluţie de împăcare a conflictului atît de mult în sine, cît şi în celălalt şi orice în afară de o
dintre individ alcătuire unitară. Rousseau afirmă în altă parte: „Nous
şi funcţia s ocia lă. Acest de zacord a fost adînc tenons â tout, nous nous accrochons â tout; les temps, les
resimţit şi de lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est, tout ce qui sera,
Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de pornire al scrierii importe â chacun de nous: notre individu n'est plus que la moindre
Emile ou de l'e'ducation.Găsim acolo cîteva pasaje pârtie de nous-memes. Chacun s'etend, pour ainsi dire, sur la terre
importante entiere, et devient sensible sur toute cette grande surface [...] Est-
15
pe ntru p rob le ma noa stră : „L'hom me c iv il n 'e st ce la nature qui porte ainsi les hommes si loin d'eux-memes?"
qu 'u ne u nite 122. Rousseau se înşală: el crede că această stare e
fractionnaire qui tient au denominateur, et dont la valeur est de dată recentă. Nu! Recentă este doar conştientizarea
dans son rapport avec l'entier, qui est le corps social. Les bon- ei; ea a existat dintotdeauna şi cu cît coborîm către
nes institutions sociales sont celles qui savent le mieux denatu- începuturi, cu atît existenţa ei este mai evidentă. Căci
rer l'homme, lui oter son existence absolue pour lui en donner ceea ce descrie Rousseau nu este nimic altceva decît acea
une relative, et transporter le moi dans l'unite commune." mentalitate a primitivului pe care Levy-Bruhl (loc. cit.) a
120.„Celui qui dans l'ordre civil veut conserver la primaute desemnat-o perfect prin noţiunea de „participation
des sentiments de la nature ne sait ce qu'il veut. Toujours en mystique". Condiţia individualităţii reprimate nu este o
contradiction avec lui-meme, toujours flottant entre ses pen- cucerire recentă, ci reziduul acelui timp arhaic în care nu
chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni homme, ni citoyen; ii exista nici un fel de individualitate. Prin urmare, nu e
14
ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." vorba de o reprimare de dată recentă a individualităţii,
121.Rousseau îşi începe cartea cu faimoasa frază: ci doar de conştientizarea şi perceperea forţei
„Tout est copleşitoare a elementului colectiv. Această forţă este
bien, sortant des mains de l'Auteur des choses; tout degenere evident proiectată asupra instituţiilor statale şi
entre les mains de l'homme."* Această frază este clericale, ca şi cum nu oricine ar fi găsit mijloace şi căi
caracteristică
pentru Rousseau ca şi pentru întreaga sa epocă. * „Omul natural e totul pentru el; e unitatea numerică, întregul
Schiller priveşte absolut" (n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65. [„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;
şi el în urmă, în orice ca z nu spre omul natural al lui
timpurile, locurile, oamenii, lucrurile, tot ceea ce este, tot ceea ce va
Rousseau fi contează pentru fiecare dintre noi; individualitatea noastră nu
mai e decît partea cea mai mică din noi înşine. Fiecare se întinde,
14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu este decît o unitate ca să spun aşa, pe întreg pămîntul şi totul devine sensibil pe această
fracţionară care ţine de numitor şi a cărei valoare stă în raportul mare suprafaţă ... Oare natura este aceea care îi duce astfel pe
său cu întregul care este corpul social. Instituţiile sociale bune sînt oameni atît de departe de ei înşişi?" — n. t.]
acelea care ştiu cel mai bine să denatureze omul, să-i retragă
existenţa absolută spre a-i da una relativă şi a transplanta eul în
unitatea comună." „Cel care vrea să păstreze în ordinea civilă
prioritatea sentimentelor naturii nu ştie ce vrea. Mereu în
contradicţie cu sine însuşi, mereu şovăitor între propriile-i înclinaţii
şi propriile-i îndatoriri, el nu va fi niciodată nici om, nici cetăţean; nu
va fi bun nici pentru sine, nici pentru ceilalţi" - n. t.]
* „Totul e bun aşa cum iese din mîinile Autorului lucrurilor, totul
degenerează în mîinile omului" (n. t.).
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 95
^4 TIPURI PSIHOLOGICE

de a se eschiva eventual de la aplicarea comandamentelor mo- toare şi care de fapt rezumă afirmaţiile de mai sus: „O
rale! Aceste instituţii nu posedă nicidecum divinitate binefăcătoare să smulgă la timp pruncul de
atotputernicia care li se atribuie şi pentru care la sînul maicii sale, să îl hrănească cu laptele unei
sînt din cînd în cînd combătute de tot felul de nou- vîrste mai bune şi să îl lase să crească pînă la
veniţi; acea forţă represivă se află în inconştientul maturitate sub îndepărtatul cer grecesc. Odată
nostru, şi anume în mentalitatea colectivă a ajuns la vîrsta bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub chip
barbarului ce continuă să dăinuie. Psihicul colectiv străin, în veacul său; dar nu spre a-1 bucura cu
urăşte în oarecare măsură orice dezvoltare înfăţişarea sa, ci cumplit, ca fiul lui Agamemnon,
17
individuală, dacă aceasta nu slujeşte nemijlocit spre a-1 curăţa." Imitarea modelului grecesc nu putea fi
ţelurile colectivităţii. Astfel, diferenţierea uneia mai limpede exprimată. în această formulare
dintre funcţii, de care am vorbit mai sus, constituie strînsă se întrevede însă şi o limitare care îl obligă
într-adevăr dezvoltarea unei valori individuale, dar încă mai apoi pe Schiller la o substanţială lărgire de
atît de subordonată colectivităţii, în-cît, cum am perspectivă; el continuă: „Substanţa el şi-o va lua,
văzut, individul însuşi ajunge să fie păgubit. Din ce-i drept, din prezent, dar forma o va împrumuta de
cauză că nu au cunoscut condiţiile mai vechi ale la un timp mai nobil, ba chiar de dincolo de timp, de Ia unitatea
psihologiei umane, atît Schiller, cit şi Rousseau au absolută, nestrămutată a fiinţei sale." Schiller simţea
căzut victime unor judecăţi eronate cu privire la probabil limpede că trebuia să se întoarcă şi mai
valorile trecutului. Urmarea este că ei au pornit de mult în trecut, în timpul arhaic al eroilor divini, în
la imaginea înşelătoare a unui tip uman desăvîrşit care oamenii erau semizei. Motiv pentru care
care ar fi existat în trecut şi care, ulterior, s-ar fi afirmă în continuare: „Aici, din eterul pur al naturii
prăbuşit cumva de pe soclul său. Orientarea spre sale demonice, ţîşneşte izvorul frumuseţii, ne-
trecut este o rămăşiţă a gîndirii antice; se ştie că contaminate de stricăciunea seminţiilor şi a
întreaga mentalitate antică şi barbară presupunea timpurilor care se rostogolesc, adînc sub el, în tulburi
existenţa unei vîrste de aur, paradisiace, care ar fi viitori." Aici apare imaginea frumoasă dar iluzorie a unei
precedat timpurile rele de astăzi. Abia marea faptă vîrste de aur, în care oamenii mai erau încă zei şi
socială, de ordinul istoriei ideilor, a creştinismului a se desfătau privind frumuseţea eternă. Dar tot aici
fost aceea care a oferit omului o speranţă de viitor, poetul îl depăşeşte pe gînditorul Schiller. Cîteva
făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor sale în vremurile pagini mai jos, gînditorul cîştigă din nou teren.
16
ce aveau să vină. Accentuarea mai puternică a „într-adevăr", spune Schiller, „trebuie să ne pună
acestei orientări spre trecut în dezvoltarea mai pe gînduri faptul că, aproape în fiecare epocă
nouă a spiritului se leagă probabil de fenomenul istorică în care înfloresc artele şi guvernează gustul,
acelei regresii generale către păgî-nism, care s-a omenirea este decăzută şi nu se poate găsi nici
manifestat din ce în ce mai mult o dată cu Re- măcar exemplul unui singur popor care să probeze că
naşterea. o cultură estetică de grad înalt şi de mare
123. Sigur este că orientarea regresivă are şi o universalitate merge mînă în mînă cu libertatea po-
anumită influenţă asupra alegerii mijloacelor de litică şi cu virtutea burgheză, că moravurile
educare a omului. Această dispoziţie a spiritului se frumoase fac pereche cu bunele moravuri, iar
sprijină pe o imagine înşelătoare a trecutului. Am polisarea comportării cu adevărul ei."'»
putea să trecem peste ea, dacă identificarea conflic- 124. Corespunzător unei bine cunoscute
tului dintre tipuri şi mecanismele tipice nu ne-ar experienţe, incontestabilă atît în particular, cît şi în
constrînge să căutăm elementul capabil să le general, eroii timpurilor primitive nu vor fi dus un
restabilească unitatea. Este ceea ce îl preocupa şi pe mod de viaţă cu deosebire moral, ceea ce
Schiller, după cum vom vedea în continuare.
17Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a
Principala lui idee în această privinţă reiese din 9-a.
pasajele urmă- 18Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.

16 Aluzii analoage apar deja în misterele greceşti.


96 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 97
SCHILLER

de altfel nu afirmă nici un mit grecesc sau de aiurea. Căci cu limbajul poetic. Să se fi înţeles oare Schiller pe sine
toată frumuseţea de atunci s-a putut bucura de propria-i însuşi greşit? S-ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi
existenţă nu mai pentru că în acele vremuri nu erau nici putut contraar-gumenta într-o asemenea măsură
lege penală şi nici poliţie de moravuri. Recunoscînd propriile poziţii. Poetul vorbeşte de un izvor de pură
acest adevăr psihologic, că frumuseţea vie îşi întinde frumuseţe, situat dincolo de toate timpurile şi seminţiile
strălucirea de aur doar înălţîndu-se deasupra unei şi ţîşnind în sufletul fiecărui om. El nici nu se referă la
realităţi pline de întuneric, de chin şi de urîţenie, Schiller omul Antichităţii greceşti, ci la vechiul păgîn din sufletul
îşi subminează, de fapt, propriul proiect; el îşi propu sese nostru, la parcela de natură etern nealterată şi de fru-
să arate că ceea ce este despărţit se poate reuni prin museţe naturală care sălăşluieşte, inconştient dar viu,
con templarea, consumarea şi crearea frumosului. în noi şi a cărei strălucire ne transfigurează fiinţele
Frumuseţea tre buia să devină un mediator, destinat să vremurilor primitive şi ne face să cădem în eroarea de
restabilească unitatea originară a fiinţei umane. Dar a crede că oamenii de atunci ar fi posedat ceea ce noi
orice experienţă se împotriveşte acestei idei, arătînd că căutăm. Este omul arhaic, repudiat de conştiinţa
frumuseţea, ca să existe, are neapărată nevoie de propriul noastră orientată colectiv, care ne apare atît de urît şi
ei contrariu. de inacceptabil şi care este totuşi purtătorul acelei
125. Acum, gînditorul este acela care, la fel ca poetul mai frumuseţi pe care o căutăm zadarnic în altă parte.
înainte, se află alături de Schiller: el nu are încredere în Despre acesta vorbeşte poetul Schiller, iar pe acesta
frumu gînditorul Schiller îl interpretează greşit ca model
seţe, considerînd chiar, pe baza experienţei, că nu este grecesc. Ceea ce însă, în ciuda strădaniei sale, gînditorul
imposibil nu poate deduce logic din piesele-martor care îi stau la dispoziţie,
ca ea să exercite o influenţă nefavorabilă: „Oriunde îi este făgăduit de poet în limbaj simbolic.
ne îndrep 128. Din toate cele spuse pînă acum rezultă din plin
tăm privirea în lumea trecutului, observăm că că orice încercare, înfăptuită în zilele noastre, de
libertatea şi gustul echilibrare a fiinţei umane unilateral diferenţiate,
se evită reciproc şi că. frumuseţea îşi întemeiază trebuie să conteze pe acceptarea serioasă a funcţiei
stăpînirea doar valoric inferioare, căci nediferenţiate. Nici o încercare
19
pe prăbuşirea virtuţilor eroice." de mediere nu va izbuti, dacă nu va declanşa energiile
126. Pe această constatare, mijlocită de experienţă, cu funcţiilor valoric inferioare şi nu le va conduce apoi pe
greu acestea la diferenţiere. Acest proces poate avea loc
se poate întemeia revendicarea adresată de Schiller doar în acord cu legile energeticii, adică trebuie să fie
frumuseţii. creată o diferenţă de nivel capabilă să ofere energiilor
Urmărindu-şi mai departe subiectul, el ajunge chiar să latente posibilitatea de a se manifesta. Ar fi o încercare
constru lipsită de perspectivă, întreprinsă deja de repetate ori şi
iască, cu toată claritatea dorită, reversul frumuseţii: eşuată de tot atîtea ori, aceea de a converti nemijlocit o
„Dacă ţinem funcţie valoric inferioară într-o funcţie valoric superioa-
seama doar de ceea ce ne învaţă experienţele de ră. Tot atît de bine am putea încerca să creăm un
pînă acum de perpetuum mobile. Nici o formă de energie valoric
spre influenţa exercitată de frumuseţe, nu ne prea inferioară nu poate fi pur şi simplu convertită într-una
simţim îndem valoric superioară, decît dacă o sursă de valoare
naţi să ne dezvoltăm sentimente care sînt atît de superioară conlucrează concomitent la acest proces,
primejdioase adică transformarea nu poate avea loc decît pe seama
pentru adevărata cultură a omului; ci, cu riscul barba riei funcţiei superioare, fără însă ca valoarea iniţială a
şi al formei de energie superioară să poată fi vreodată atinsă
durităţii, este mai bine să ne lipsim de forţa de formele valoric
înduioşătoare a fru
museţii, decît să fim expuşi, în ciuda tuturor
avantajelor rafină
20
rii, influenţelor ei moleşitoare."
127. Conflictul dintre poet şi gînditor s-ar putea aplana
în si
tuaţia în care gînditorul nu ar interpreta literal, ci simbolic cu
vintele poetului, aşa cum de altfel se şi cuvine să se
procedeze

19Loc. cit.
20Loc. cit.
98 TIPURI DESPRE IDEILE LUI 99
PSIHOLOGICE SCHILLER

inferioare, ba nici chiar de funcţia valoric superioară, ci a v oi r, c o m m e c e ll e s d e la na tu re , u n e i n fle x i bi li te qu e j aam ucaui sne
echilibrarea se va face, va trebui să se facă la o forc e hum a in e ne pe u t va in c re, la de pe n da nc e de s m hom es -
temperatură medie. Concluzia inevitabilă este însă că re de vi e n d ra i t a l o rs c e ll e d e s c h os e s ; o u re u ni ra it d a n s la re p u b li q u e
acela care se identifică cu funcţia sa diferenţiată se to us I e s a v a nt a g e s d e l'e t a t n a t ur e l â c e u x de l'ceivil;
t a t o n join dra it â
instalează într-o condiţie cu adevărat echilibrată, dar la lib e rte qu i m a in tie nt l'h om m e e xe m pt v de ice, la m oralite q ui
inferioară în raport cu valoarea iniţială aparentă. Orice l 'e l e v e â l a v e rt u . "
educaţie a omului care tinde către unitatea şi armonia 1 3 0 .î n t e m e i n d u - s ep e a c e a s t ă r e f l e c ţ i e , e l n e
fiinţei trebuie să se confrunte cu această realitate. sfătu ieşte:
Este concluzia pe care Schiller o formulează în felul său „ M a i nt e n e z l'e n fa nt d a ns la se ul e d e p e n d a nc e d e s c h os e s, v o us
propriu; el se împotriveşte să-şi asume însă consecinţele a u r e z s u i v i l 'o rd re d e l a n a t u re d a n s l e p ro g r e s d e s o n e d u c a -
ce decurg de aici, cu riscul chiar de a trebui să renunţe ti on . " „ II ne fa u t po in t c on tra i n d re u n e n fa nt d e re st e r q u a n d i i
la frumuseţe. ve ut a lle r, n i d 'a lle r q ua nd ii v e ut re ste r e n p la c e. Q ua n d la vo-
129. După ce gînditorul şi-a formulat concluzia lonte d e s e nfa nts n'e st po int gâ te e pa r n otre fa ute, ils ne v e ule nt
necruţătoare, poetul ia din nou cuvîntul: „Dar poate nu rien inutilem ent."
23

experienţa este scaunul de judecată în faţa căruia se 131.N e n o r o c i r e a e s t e c ă „ I e s l o i s d e s n a t i o n s " n u


poate decide o problemă ca aceasta şi, înainte de a c o inc id
acorda credit mărturiei ei, ar trebui să fie în afară de n ic io d a tă şi în n ic i o îm p re ju ra re c u le g ile n a tu rii, în tr-
orice îndoială că este aceeaşi frumuseţe de care vorbim a tît în c ît
21
şi împotriva căreia depun mărturie acele exemple." Se c o n d i ţi a c iv il iz a t ă să fi e t o t o d a t ă ş i c o n d i ţi a n a tu ra lă .
vede de aici că Schiller încearcă să se aşeze deasupra O a s tfe l
experienţei, cu alte cuvinte: să confere frumuseţii o d e c o n c o rd a n ţă a r p u te a fi în g e n e re g în d ită d o a r c a u n
calitate care nu îi revine potrivit experienţei. El crede co m p ro
că „frumuseţea ar trebui să se adeverească drept o m is în care n ic i u na din c ele d ou ă c on diţii nu s-a r
condiţie necesară a omenirii", prin urmare drept o re aliz a la c ota
categorie necesară, constringătoare; de aceea el ide a lulu i pro priu , c i s-a r situa c on sid e ra bil sub n ive lul a c e stuia .
vorbeşte şi despre o noţiune pur raţională de frumuseţe, C in e în s ă v a v re a să a ti n g ă id e a lu l u n e i a sa u a l te ia
precum şi despre o „cale transcendentală" care ne d i n t re c o n
îndepărtează de „cercul fenomenelor şi de prezentul viu d iţii v a tre b u i să u rm e ze sfa tu l fo rm u la t c h ia r d e
al lucrurilor". „Cine nu cutează să se ridice deasupra R o u s se a u : „ 1 1
22
realităţii, acela nu va cuceri niciodată adevărul." fa u t o p t e r e n t re f a i r e u n h o m m e o u u n c i t o y e n ; c a r o n n e p e u t
Rezistenţa subiectivă împotriva căii care, potrivit ex- fa i r e â l a f o i l ' u n e t l'a u t re . "*
perienţei, este inevitabil descendentă îl determină pe 132.în n oi ex is tă am b e le n e c e s ită ţi: n a tu ră şi c u ltu ră . N o i
Schiller să constrîngă intelectul logic să slujească nu
sentimentului, obligîndu-1 astfel să producă o formulă pu te m s ă f im d o a r n o i în ş ine , ci tre bu ie s ă ne
capabilă totuşi să determine realizarea intenţiei iniţiale, ra po rtă m ş i la
deşi imposibilitatea acestei operaţii a fost îndeajuns ce ilalţi. T re bu ie să ex is te un d ru m c a re să nu fie u n
demonstrată. Un tur de forţă asemănător întreprinde şi sim p lu com -
Rousseau, atunci cînd, presupunînd că dependenţa de
natură, spre deosebire de dependenţa de oameni, nu 23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm. [„Dacă legile naţiunilor ar
produce vicii, ajunge la următoarea concluzie: „Si Ies lois putea avea, ca şi cele ale naturii, o inflexibilitate pe care nici o
des nations pouvaient forţă omenească să nu o poată vreodată înfrînge, dependenţa de
oameni s-ar reduce la dependenţa de lucruri; în republică s-ar
21Loc. cit. aduna arunci toate avantajele stării naturale şi ale statului civil; s-ar
22Loc. cit. îmbina libertatea care-l menţine pe om lipsit de vicii şi moralitatea
care îl înalţă la virtute." „Menţineţi copilul doar în dependenţa lucru-
rilor şi veţi urma porunca naturii în progresul educaţiei lui." „Un copil
nu trebuie constrins să rămînă pe loc, cînd vrea să plece; nici să
plece, cînd vrea să stea pe loc. Atunci cînd voinţa copiilor nu este
viciată de erorile noastre, ei nu vor nimic în mod inutil" — n. t.]
* „Trebuie să optezi între a face un om şi a face un cetăţean; căci
nu-i poţi face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
100 TIPU RI PSIHOLOGICE
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 101

promis, ci şi o stare sau un proces în măsură să p rin r aţiu n e , cu o s a rcin ă p e car e n u o po ate rez o lv a .
corespundă fiinţei vii, ceva de genul a ceea ce spune D ar p e n tru a gă si a cea stă ca le ş i a se p utea a n ga ja p e
profetul: o „semita et via sancta", o „via directa ita ut e a, el tre bu ie să zăbveas o că m ai întîi vrem e înde lu ng ată
24
stulti non errent per eam." Sînt deci înclinat să-i dau în faţa d ire cţiilo r contrare în care s-a bifu rca t dru m u l
dreptate şi poetului Schiller care, în acest caz, 1-a tratat p arcu rs de el pînă atu nci. Cu rg erea ţviiie s a le e s t e
cam brutal pe gînditor, căci există nu doar adevăruri z ă g ă z u ită p r in o b s t a c u la re . O r iu n d e s e p ro d uocstază e
raţionale, ci şi iraţionale. Iar ceea ce pare imposibil pe a libidou lui, contrariile un ite m ai îna inte, în curgerea -ne în
calea intelectului se adevereşte, adesea, pe calea trer u p tă a v ieţ ii, se s cin d e a z ă ş i se de s p art în ca lita te d e
iraţionalului. într-adevăr, cele mai mari transformări prin a d v e rs ari d o rn ici d e lu p tă . E le se e p u iz ea z ă ap o i în tr-o
care a trecut omenirea nu s-au înfăptuit pe calea unui b ă tă lie m a i lu n g ă , im p re v iz ib ilă ca d u ra tă ş i ca re z u lta t,
calcul intelectual, ci pe căi ignorate sau socotite iar d in e n e rg ia pe ca re e le o p ie r d ia n a ş te r e ce l d e a l
absurde de către contemporani şi cărora abia mult mai tre ile a e le m en t , ca re e s te toc m a i în ce pu tu l n o u lu i d ru m .
tîrziu li s-a dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele 134.C o re s p u n z ăto r a ce s te i re g u li, S ch ille r în tre prin d e o
mai multe ori însă ele nici nu sînt înţelese, căci legile cer
cele mai importante ale dezvoltării noastre spirituale ceta re a d în cită a co ntr ariilo r a ctiv e . In d ife re nt d e
continuă să fie pentru noi o enigmă. ob s ta co lu l d e
133. Oricum, nu sînt prea înclinat să acord o valoare ca re n e lo v im — cuco n d iţia c a e l s ă fie fo a rt e d ific il —
specială gestului filozofic al poetului, căci intelectul pus dez
în slujba poetului este un instrument înşelător. Ceea ce b in a re a d in t r e in te n ţ ia n o a s tr ă ş i o b ie cte le ca r e se
intelectul a fost în măsură să presteze a prestat deja, îm p o t riv e s c
dezvăluind contradicţia dintre dorinţă şi experienţă. se tra n s fo rm ă ra p id în tr-u n co n flict in te rio r. C ă ci d a că
Este de aceea zadarnic să ceri gîndirii filozofice să m ă stră
soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în cele din urmă, am d u ie sc s ă su p u n v o in ţe i m e le o b ie ctu l ca re se
putea găsi o soluţie, n-am depăşi din acest motiv îm po tr iv e şte , în
obstacolul, căci problema nu e de a concepe sau de a trea ga m ea fiin ţă intră trepta t în re laţie cu e l, şi anum e
găsi un adevăr raţional, ci de a descoperi o cale coresp un
acceptabilă pentru viaţa raţională. Nu au lipsit z ă to r p u te r ii lib id o u lu i ca r e a p u s s tă p în ir e p e e l ş i
niciodată propuneri şi doctrine înţelepte. Dacă numai ca r e tra g e ,
despre aceasta ar fi fost vorba, încă din timpurile lui ca s ă s p u n a ş a , în o b ie c t o p a rte d in fiin ţ a m e a . în
Pita-gora omenirea ar fi avut cea mai frumoasă ocazie fe lu l a c e s ta
de a atinge toate culmile. De aceea nu trebuie să luăm are lo c id e nt ifica r e a u n o r p ăr ţi d in p e rs o n a lita tea m e a
ad litteram propunerile lui Schiller, ci se cuvine să le cu fiin ţa
înţelegem ca pe nişte simboluri care, potrivit înclinaţiei o biect u lu i. C o n flic tu l e s t e a s t fe l m u t a t în p ro p r iu l m e u
sale filozofice, apar înveşmîntate în haina conceptelor s u fle t .
filozofice. în acest sens „calea transcendentală" pe care A c e a s tă „ in tr o ie cţ ie " a co n flict u lu i cu o b ie c tu l îm i
se pregăteşte Schiller să se angajeze nu trebuie cre e a z ă u n
înţeleasă ca un raţionament de ordinul teoriei critice a d e z a co r d in t e rio r , p ro v o cîn d o n e p u t in ţă fa ţă d e
cunoaşterii, ci mai degrabă simbolic, ca acea cale pe o b ie c t ş i s t îr -
care omul păşeşte ori de cîte ori are de a face cu o nind astfel afecte care sînt înto tdea una sim pto m ul unei
piedică pe care nu o poate birui dezbină ri
in t e r io a r e . A fe c t e le m ă d e t e rm in ă în s ă s ă m ă
24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată şi cale sflntă [...] cei p e r c e p p e m in e
risipiţi vor merge pe dînsa şi nu se vor rătăci".
în s u m i ş i s ă - m i în d r e p t a te n ţ ia — d a c ă n u s în t o r b —
asu pra
m e a ş i s ă u rm ă re s c în m in e în s u m i jo cu l o p o z iţiilo r .
135.P e a c e a s t ă c a le s e a n g a je a z ă S c h ille r : e l n u
descop eră
conflictul ca fiind înt re stat şi individ, ci îl concep e, la
în ceputul
c e le i d e a 1 1 - a s c r is o r i, c a d u a lit a t e a „ p e rs o a n e i ş i
a s t ă r ii",
respe ctiv eu l şi con diţia variabilă a a fectanţei sale
(Affiziertseiri).
în vrem e ce eu l are o re lativă con stanţă , relaţion are a
(a fe ct anţa )
sa este schim bă to are . Prin urm are , S ch ille r v rea să
ajung ă la ră
d ă c in a c o n fl ic t u lu i. în t r - a d e v ă r , p e d e - o p a r t e e s t e
vo rba de
fu n cţia co nş t ie n tă a e u lu i, p e d e a lt a , de re la ţion a re a
co le ctiv ă .
A m b e le d e t e rm in ă r i a p a r ţin p s ih o lo g ie i u m a n e . D a r
d ife r it e le
102 TIPU RI PSIH O LOG ICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 103

tipuri văd de fiecare dată în altă lumină aceste realităţi p e d e p lin fa p tu lu i că S ch ille r îl po a tendgi îp e D u m nezeu nu
fundamentale. Pentru introvertit, ideea eului constituie, ca deven in d , ci ca fiin ţ în d în e te r n ita te ,d e u n d e ş i
fără îndoială, elementul continuu şi dominanta re cu n oa ş t ere a , cu in tu iţie s igu ră, a „a se m ănă rii cu
conştiinţei, la polul opus situîndu-se relaţionarea sau Du m ne ze u " a con diţie i id le ea introv e rtite: „înfă ţişa t în
afectanţa. Pentru extravertit, în schimb, accentul cade d esăv îrş ir ea sa , om u l ar fi de ci ta u ntei a st ator n ică ce
mai degrabă pe continuitatea relaţiei cu obiectul şi mai ră m în e pu r ur i a ce e a ş i în ap e le s ch im b ă rii." „ D is p o z iţia
puţin pe ideea de eu. Pentru el, problema s-ar pune căt re d u m n e ze ire o m u l o p oa rtă in co n te s ta b il în să şîn i
deci altfel. Trebuie să ţinem seama de acest punct de p erso n a litate a s a ."
vedere atunci cînd urmărim în continuare reflecţiile lui 136.A ce a s t ă c o n c e p ţ ie d e s p re fiin ţa lu i D u m n e z e u
Schiller. Aşa, bunăoară, el gîndeşte ca extravertit cînd e s t e in
declară că persoana se revelează „în eul etern statornic com p ar a b ilă cu d o gm a cre şt in ă a d ev e n irii u m a ne a
şi numai în el". Extravertitul, în schimb, ar spune că lu i D um n e
persoana se revelează doar în re-laţionalitatea ei, în zeu şi cu acele con cepţ ii n eo p lato nice sim ila re de spre
funcţia relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" este doar în cazul m am a ze i
introvertitului exclusiv eul; în cel al extravertitului, persoana se lor şi de spre fiu l e i, care cob oară în calitate de d em iu rg
află în afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul extravertitului în flu xul
26
zace cumva sub afectanţa sa, adică sub relaţia lui. dev en irii. C on ce p ţia lui S ch ille r ara tă în să căre i fu n cţii
Extravertitul se găseşte pe sine însuşi în variabil, în îi atri
schimbător, introvertitul în statornic. Eul nu este nimic de genul bu ie el v alo are su pre m ă, res pe ctiv va loare de
„etern statornic", cu atît mai puţin în cazul extravertitului divinitate: id eii de
care îi acordă o atenţie neînsemnată. Introvertitul, în statorn icie a eu lu i. E l a cordă ce a m a i m a re im portan ţă
schimb, beneficiază din plin de eu şi se teme din acest eu lu i care
motiv de orice fel de schimbare care ar putea să-1 se ab strag e d in afe cta nţa şi, ca or ice introv ertit,
atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a dreptul penibil, dar dife renţ ia ză ce l
extravertitul nu ar vrea nicicum să se lipsească de ea. m a i m u lt a ce a st ă id e e . D u m n e z e u , v a lo a re a su p re m ă ,
Următorul pasaj ne îngăduie să-1 recunoaştem de re p r ez in tă
asemenea pe introvertit: „Să rămînă constant el însuşi p e n t ru e l a b s t ra cţ ia ş i c o n s e r v a r e a e u lu i. P e n t r u
în mijlocul tuturor schimbărilor, să transforme toate ex trav ertit, în
percepţiile în experienţe, să le reducă deci la unitatea s ch im b , D u m n e ze u e s te tră irea ob ie ct u lu i, a b so r b ire a
cunoaşterii şi să facă din fiecare mod al său de în re a lit a
manifestare în timp o lege pentru toate timpurile, iată te , d e u n d e ş i fa p t u l c ă lu i îi e s t e m a i s im p a t ic u n
prescripţia care îi este dată prin intermediul naturii sale Dumnezeu
25
raţionale." Atitudinea abstractivă, autoconservatoare, d ev enit o m , d ecît un leg isla to r etern im u abil. A ceste pun cte d e
este evidentă; ea devine chiar îndreptarul suprem. ve de re au va la bilita te , a şa cu m aş vre a să ob serv aici
Fiecare trăire trebuie să fie de îndată înălţată la rang an ticipînd,
de experienţă, iar din suma experienţelor trebuie să do a r p e n tru p s ih o lo g ia co nş tie n tă a tip u r ilo r . în ca z u l
rezulte pe loc o lege pentru toate timpurile viitoare; in co nş ti
cealaltă condiţie, prin care se interzice transformarea trăirii în e n t u l u i , r a p o r t u l s e s c h im b ă . S - a r z i c e c ă S c h i l l e r a
experienţă, pentru ca astfel să nu apară legi stînjeni- avut în
toare pentru viitor, este la fel de omenească. Ceea ce ace astă priv in ţă un ele in tu iţii: în cazu l în care
corespunde co n ştiin ţa lu i cre
de în Du m ne z eu fiin ţîn d im u ab il, ca le atrecădiv in itate
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a. este pen
tr u e l d e s c h is ă d e s im ţu r i, d e c i d e a fe cta n ţa , d e
s c h im b ă t o r , d e
pr o ce su l v iu . A ces t a e ste în să p e n tru e l o fu n cţie de
im po rta nţă
secu n da ră , ia r în m ăsura în ca re se id en tifică cu eul ş i
îl ab strag e
p e e l d in c e e a ce e s ch im b ă t o r , a t itu d in e a s a
co n ş tie n tă d e v in e ,
ş i e a , în în t r e g im e a b s t r a ct ă , în v r e m e c e a fe c ta n ţ a ,
re la ţ ia c u
ob ie ctu l, e ste lă sa tă , în m o d ne ce s ar , m a i m u lt p e
se a m a in co n
ştientu lu i. Din ace astă star e d e fa pt re zu ltă con se cin ţe
no tab ile.
137.A titu dinea co n ştient a bstra ctiza ntă care , potriv it cu
id ea
lu l e i, fa ce d in fie ca re tră ir e o e x p e rie n ţ ă , ia r d in
e x p e rie n ţe o
le g e , d u c e la o a n u m e lim ita r e ş i să ră c ir e ,
ca r a ct e ris tice in tro -

26 Cf. discursul lui Iulian despre mama zeilor.


104 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 105
SCHILLER

venitului. Schiller le-a simţit limpede în relaţiile sale cu în su ş i îi e ste su p u s e i, p r ez e n ta r ea lu i S ch ille r n e o fe r ă o


Goethe, căci el a perceput natura mai extravertită a lui im ag in e e x a ctă a a c e le i s ă r ă c ii ca r e o b iş n u ie ş t e s ă s e
27
Goethe ca opu-nîndu-i-se în chip obiectiv. Goethe afirmă d e z v o lte c a urm a re a u n e i a titu d in i e s e nţmiaenl te
semnificativ despre sine însuşi: „Eu sînt în calitate de ab stra ctizan te.
ins contemplativ un realist incarnat, în aşa fel încît în 139.O a ltă co n s e cin ţă ce re z u ltă d in a ce as tă a titu d in e
legătură cu toate lucrurile care mi se înfăţişează nu sînt a co n
în stare să-mi doresc nici mai multe, nici mai puţine, şi ştiin ţe i, ca re se va d o v e d i im p or tan tă p e p a r cur su l
nu fac nici o diferenţă între obiecte decît aceea că unele d es fă ş ur ă rii
28
mă interesează, iar altele nu." Despre influenţa lui ce r ce t ă rii n o a s tr e , e s t e îm p re ju r a re a că in co n ş tie n t u l
Schiller asupra sa, Goethe afirmă în mod caracteristic: d e z v o lt ă
„Dacă v-am slujit drept reprezentant al unor obiecte, în tr-u n astfel d e caz o atitud in e co m p en sato rie. C u cît ab strac
dumneavoastră, în schimb, m-aţi îndreptat de la t iz a r e a c o n ş t ie n t ă lim it e a z ă m a i m u lt re la ţ ia c u
observarea prea severă a lucrurilor exterioare şi a o b ie c t u l p r in
raporturilor dintre ele către mine însumi, m-aţi învăţat a b u n d e n ţ a d e „ e x p e r ie n ţ e " ş i d e „ le g i" p e ca r e le
să privesc cu mai multă echitate multilateralitatea creea ză, cu
29
omului lăuntric" etc. La rîndu-i, Schiller a descoperit în Goethe o a t ît a p a r e m a i m u lt în in c o n ş t ie n t o d o r in ţ ă d e
completare, repetat subliniată, sau o desăvîrşire a o b ie c t c a r e s e
propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa între ei doi, pe care a m an ife stă , fin a lm e nte , în co nştiin ţă ocafix aţie
caracterizat-o astfel: „Nu aşteptaţi de la mine o mare sen zo rială obs e
bogăţie materială de idei; este ceea ce eu găsesc la
da ntă p e ob ie ct.în lo cul u n e i re laţiiafective cu o biectu l
dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia mea este să fac
ab se nt,
mult din puţin, iar dacă ar fi să cunoaşteţi mai
re sp ectiv re fulat pr in a bstra ctiz a re , ave m a ici a fa ce
îndeaproape sărăcia mea în ceea ce se cheamă
cu o re laţie
cunoştinţe dobîndite, veţi fi probabil de acord că în
sen zo rială. D e a ceea , d u p ă S ch illesr, im ţu rile şi n u
unele privinţe lucrul acesta mi-a şi izbutit. Cercul meu de
sentim en tele
idei fiind mai mic, îl parcurg tocmai de aceea mai repede şi
sîn t acelea care d u c, fapse t m n ifica tiv , la d iv in it ate . E u l
mai des, şi pot tocmai de aceea să-mi folosesc mai bine
bunurile şi să produc, prin formă, varietatea care îi să u se
lipseşte conţinutului. Dumneavoastră vă străduiţi să vă slujeşte de g în dire , d ar a fe ctanţ a, se n tim en te le sa le
simplificaţi lumea vastă de idei, eu caut varietate pentru se s lu je s c d e
micile mele posesiuni. Dumneavoastră aveţi de guvernat se n z oria litate . D u p ă S ch ille r d e ci co n flictu l se
peste o împărăţie, eu doar peste o familie ceva mai d es fă ş oa ră în tr e
numeroasă de concepte pe care tare mult aş dori să o s p ir it u a lit a t e c a g în d ir e ş i s e n z o r ia lit a t e c a
lărgesc, transformînd-o într-o lume mică."
30 s e n t im e n t s a u c a
138. Lăsînd deoparte anumite complexe de a f e c t a n ţ a . L a e x t r a v e r t i t , l u c r u r il e s t a u i n v e r s :
inferioritate caracteristice introvertitului şi socotind r e l a ţ ia s a c u
faptul că „lumea vastă de idei" este mai puţin o b ie c tu l e s t e d e z v o lta tă , d a r lu m e a s a d e id e i e st e
guvernată de extravertit, ci mai degrabă el s e n z o r ia lă ,
co n cre tă ş i p e rs o n a lă .
27Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie 1798. 140.S im ţirea sen zo rială sa u , m ai bine zis, sim ţir ea
28Scrisoare către Schiller, din 27 aprilie 1798. aflată su b
29Scrisoare către Schiller, din 6 ianuarie 1798. co n diţia se nzor ia lităţii e ste co le ct ivă ,ad ică ea cre ează
30Scrisoare către Goethe, din 31 august 1794.
o re la ţio -
na re s a u a fe cta n ţa car e îl tr an s p u n p e o m , to to d at ă ,
în s ta r ea d e
„pa rticip are m istică", d eci în con diţia un e i id en tităţi
pa rţiale cu
ob ie ctu l p ercep u t. A cea stă id en titate se m a nife stă în
de p en de nţa
fo r ţ a t ă d e o b ie c t u l p e r c e p u t ş i e a d u c e d in o u , np e
c alea u nu i
circulus vitiosus,la o inte nsificare a ab stracţiun ii,
destin ată an u
m e s ă s u p r im e re la ţ ia s u p ă ră t o a r e ş i c o n s t r în g e r e a
re z u lta t ă .
Sch ille r a recun oscut acea stă particularitate a sim ţirii
senzoria le:
„Atîta tim p cît el [introvertitu l] d oar sim te, doar doreşte
şi acţio
ne a z ă d in s im p lă lă co m ieel, n u e n im ic a ltceva decît
31
/u /w e."
D a r d e v r e m e c e in t r o v e rt it u l n u p o a te s ă
a b s tr a c t iz e z e la n e -
s f ir ş it s p r e a s c ă p a d e a fe c t a n ţ a , e l s e v e d e în c e le
d in u r m ă
o b lig a t s ăm o d eleze ex te rioru l. „ S p re a n u fi d o ar lum e, spu n e

31 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 11-a.


106 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 107
32
Schiller , el trebuie să confere formă materiei, să o lu a re în c o n sid e ra re a tît d e d e p lin ă a o b ie c tu lu i, în c ît
exteriorizeze tot ceea ce e interior şi să dea formă la d in a c e st a n u m a i p o a t e s ă a p a r ă n i c i o d e fo rm a r e
tot ceea ce e exterior. Ambele sarcini, gîndite în c a r ic a tu r a l ă î n icpla î n c a re g în d i m îm p r e u n ă c u e l.
desăvîrşirea lor supremă, conduc înapoi la noţiunea de V e d e m d e c i c ă S c h il le r îş i ze b aa z ă fo rm u l a p e t o t c e e a
divinitate de la care am pornit." c e p o a t e f i m a i n o b i l, a d re sî n d a st d feezv
l o ltării
141. Acest context este semnificativ. Presupunînd că psih olog ic e a ind iv id ului preten ţii a proa pe ex orbita te —n
obiectul simţit senzorial este un om, va accepta oare p re su p u n în d c ă îş i re p re zin tă , în to a te e le m e n te letui- a lc ă
acesta o atare procedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el to a r e , se n su l p ro pr ie i s a l e for m u le .
modelat ca şi cum cel aflat în relaţie cu el ar fi creatorul 142.O r i c u m , u n l u c r u e s t e c l a r , ş i a n u m e fa p tu l c ă
său? A se juca de-a Dumnezeu în mic este doar vocaţia fo r m u l a
omului, dar în definitiv şi lucrurile neînsufleţite au un „a ex terio riza to t c eea c e e interio r şi a da fo rm ă
drept divin asupra propriei lor existenţe, iar lumea nu la to t ce e
ex te rior" con stituie ide alul a titu dinii c o nştien te a
mai era de mult un haos în clipa în care primele
in trov ertitu lui.
maimuţe antropomorfe au început să ascută pietre. Ar fi
E a s e în te m e ia ză , p e d e- o p a rte, pe pres up u n e rea
problematic dacă fiecare introvertit şi-ar exterioriza
că există o
lumea limitată de concepte şi ar voi să modeleze d im e n siu n e id e a lă a lu m ii in te rio a re d e c o n c e p te , a
lumea exterioară după ea, ceea ce, de fapt, se şi p rin c ip iu lu i
întîmplă în fiecare zi, dar omul suferă — şi pe bună fo r m a l , i a r, p e d e a l t ă p a r t e , p e o c a p a c i t a t e i d e a l ă
dreptate — de această asemănare cu Dumnezeu. Pentru de utiliza re
extravertit, formula ar suna: „A interioriza tot ceea ce e a p rinc ip iului se nz o ria l c a re , în a c e st c a z , nu m a i a p a re c a a fe c -
exterior şi a da formă la tot ceea ce e interior." După ta nţă, c i ca o p oten tă ac tiv ă. A tîta tim p c ît om ul este
cum am văzut mai sus, această reacţie i-a fost „sen zo rial",
provocată lui Goethe de Schiller. în atare ordine de idei, e l n u e „ nim ic de c ît lum e ", pe ntru „ a nu fi d oa r lu m e, e l tre b uie
Goethe ne oferă o admirabilă paralelă; el îi scrie lui să c onfere form ă m a teriei" . Ave m aic i a fac e c u
Schiller: „în schimb, eu sînt în orice fel de activitate răsturnarea
aproape — aş zice — un perfect idealist: nu mă p rin c ip iu lu i se n z o ria l p a s iv . T o tu şi c um p o a te să a ib ă
interesează defel obiectele, ci pretind ca totul să se loc o a st
potrivească reprezentărilor mele" (27 aprilie 1798). fe l d e r ă s tu rn a r e ? T o c m a i a c e a st a e p ro b l e m a . E g re u
Ceea ce înseamnă că atunci cînd extravertitul gîndeşte, de adm is
lucrurile se petrec la fel de autocrat ca atunci cînd in- c ă om u l p o a te s ă c o n fe re lu m ii sa le c o n c e p tu a le a c e a
33
trovertitul acţionează în afară . Această formulă poate e x tra o rd i
deci pretinde valabilitate acolo unde este atinsă o n a r ă d i m e n s i u n e c a r e a r f a c e c a l u m e a m a te r i a l ă s ă
condiţie aproape perfectă, şi anume, în cazul ca pete o
introvertitului, cînd se ajunge la o lume de concepte atît fo rm ă c o n v e n a b ilă ş i c a re a r tra n s fo rm a to to d a tă
de bogată, de elastică şi de expresivă, încît obiectul a fe c ta n ţa , se n -
zo ria lita te a , d in tr- o s ta re p a siv ă în tr-u n a a c tiv ă ,
nu mai e constrîns să intre într-un pat al lui Procust;
situ a tă la în ă l
iar în cazul extravertitului, cînd se ajunge la o cunoaştere şi la
ţim e a lu m ii s a le d e id e i. P e u n d e v a , om u l tre b u ie p u s
32Loc. cit. în re la ţie ,
33Vreau să subliniez faptul câ toate observaţiile despre t re b u i e c u m v asu p u s, a l t m i n t e r i e l a r fi c u a d e v ă r a t
extravertit şi in asem enea
trovertit pe care le-ara făcut în acest capitol sînt valabile lu i D u m n e z e u . C a z în c a r e S c h il le r a r fi o b l ig a t s ă
numai pentru tipurile a d m i tă v i o
discutate aici, respectiv pentru tipul simţirii intuitive, extravertite,
le ntarea ob ie ctului ş i să ac orde d re pt n elim itat de
reprezentat
de Goethe şi pentru tipul gîndirii intuitive, introvertite, ex is te nţă fun c
reprezentat de Schiller. ţie i a rh a ic e v a lo ric in fe rio a re . A ş a a p ro c e d a t m a i
tîrziu , c e l p u
ţi n t e o re ti c , N ie tz sc h e . A ta r e p re su p u n e re î n s ă n u
e s te v a l a b il ă
pe ntru Sc hiller, în truc ît, din c îte ştiu, e l nu s -arim e xa tp
ex plic it
nic io da tă în a c ea s tă priv inţă . F o rm ula lui a re m a i
degrabă un
c a rac te r to ta l n a iv ş i id e a lis t ca re s e ac o rd ă b in e c u
sp iritu l v re
m ii sa le , n e a fe c ta tă d e n e în c re d e re a a d în c ă în fiin ţa
u m a n ă ş i în
a d e v ă r u l u m a n , p re c u m a fo s t e p o c a c r i ti uc li us im
psiho log ic,
in a u g u ra tă u lte r io r d e N i e t zs c h e .
143.F o r m u l a l u i S c h i l l e r s -a r p u t e a î n fă p tu i d o a r p r i n
a pli
c a re a u n u i p u n c t d e v e d e re în fo rţă , lip s it d e s c ru p u le ,
n e p ă să to r
la d r e p ta te a ş i e c h it a t e a f a ţă d e o b i e c t, d e z in te re s a t
d e p r o p ri a
108 TIPURI
DESPRE IDEILE LUI 109
PSIHOLOGICE
SCHILLER
competenţă. Numai într-un astfel de caz, pe care b) Despre instinctele fundamentale
Schiller, în mod sigur, nu 1-a avut în vedere, funcţia
valoric inferioară ar putea participa la viaţă. Iată cum 145. în Scrisoarea a 12-a, Schiller se confruntă cu
problema
elementele arhaice, naive şi inconştiente, învăluite încă
celor două instincte fundamentale cărora le consacră
în strălucirea cuvintelor mari şi a gesturilor frumoase, au
o descriere
izbutit să se impună şi să ne ajute să creăm „cultura"
completă. Instinctul „senzorial" se ocupă de
pe care o avem astăzi, dar în legătură cu esenţa căreia
„aşezarea omului
omenirea este acum parţial dezbinată. Instinctul arhaic
în limitele timpului şi de transformarea lui în
al puterii, ascuns pînă atunci în spatele gesturilor
materie". El re
culturale, s-a ridicat în zilele noastre la suprafaţă şi a clamă „schimbarea pentru ca timpul să aibă un
demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că „sîntem mai conţinut. Aceas
departe barbari". Nu trebuie să uităm că aşa cum, tă stare a timpului doar plin se numeşte
3
senzaţie." *
datorită punctului ei de vedere înalt şi absolut, atitu- „Omul nu
dinea conştientă se poate mîndri cu o anumită este în această stare decît o unitate de mărimi, un
asemănare cu divinitatea, tot astfel se poate dezvolta moment plin
şi o atitudine inconştientă a cărei asemănare cu al timpului — sau mai degrabă nu este el, căci
divinitatea este orientată în jos, respectiv către o personalitatea îi
divinitate arhaică, de natură senzuală şi violentă. Enan- este anulată atîta vreme cit îl stăpîneşte senzaţia
tiodromia lui Heraclit este preocupată de venirea unui iar timpul îl
timp în care şi acest deus absconditus va ieşi la suprafaţă tîrăşte după sine." „Prin legături indestructibile, el
şi îl va nimici pe dumnezeul idealurilor noastre. S-ar (instinctul)
zice că la finele veacului al XVIII-lea oamenii nu îşi încătuşează spiritul care aspiră să se înalţe dincolo
dădeau bine seama de ceea ce se petrecea la Paris, de lumea
stăruind într-o atitudine estetică, exaltată sau ludică, simţurilor şi cheamă abstracţia, din foarte liberele ei
fără îndoială spre a se preface că nu văd abisurile peregrinări
35
fiinţei prin infinit, înapoi în hotarele prezentului."
146. Este absolut caracteristic pentru psihologia lui Schiller
faptul că el consideră „senzaţie", şi nu, bunăoară,
„Dar cumplit e jos, acolo Omul să nu-i dorinţă senzo
încerce pe zei, Să nu poftească nicicînd a rială activă, manifestarea acestui instinct. Ceea ce
privi Ce-acoperă ei, milostivi, cu noapte şi dovedeşte că
groază." (Schiller, Scufundătorul) pentru el, senzorialitatea are caracter reactiv, de
afectanţă, tră
144. Pe vremea lui Schiller nu sosise încă momentul
sătură semnificativă pentru introvertit. Un
confruntării cu lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche era
extravertit ar scoate
mult mai aproape de ea, convins fiind că ne îndreptăm
în relief mai întîi caracterul dorinţei. Mai departe,
către o epocă de mari bătălii. De aceea, în calitate de
caracteristic
unic discipol autentic al lui Schopenhauer, el a smuls e faptul că acest instinct reclamă schimbare. Ideea
vălul naivităţii şi ne-a revelat în Za-rathustra ceva din ceea pretinde imu
ce era sortit să fie cuprinsul viu al unor vremuri abilitate şi eternitate. Cel care se află sub primatul
viitoare. ideii aspiră
la statornicie, de unde şi faptul că tot ceea ce tinde
spre schim
bare se află de partea opusă, în cazul lui Schiller, de
partea sen
timentului şi a senzaţiei, care, potrivit regulii, sînt
contopite ca
fiind insuficient dezvoltate. Schiller nu distinge
îndeajuns între
sentiment şi senzaţie, după cum reiese din
următorul pasaj:
„Sentimentul poate doar să spună: aceasta e
adevărat pentru
acest subiect în acest moment, iar în alt moment,
poate să apară
un alt subiect şi să ia înapoi afirmaţia senzaţiei
momentane"
(loc. cit.).
147. Acest citat arată că, pentru Schiller, senzaţie şi
sentiment
coincid şi în uzul limbii. Se vede că el evaluează şi
diferenţiază

34Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.


35Loc. cit.
110 TIPU RI PSIHOLO GICE DESPRE IDEILE LUI 111
SCHILLER

insuficient sentimentul de senzaţie. Simţirea cu no aş te „ fo arte lib ere pe re grin ă ri prin infin it", nu d oa r
diferenţiată poate constata şi valori generale, nu doar ab stra cţia , c a la Sc h ille r.
cazuistice. Dar este adevărat că senzaţia afectivă a 149.E x c l u z î n d s e n z o ri a l i t a t e a d e l a c o n c e p t u l ş i
tipului de gîndire introvertită este, din cauza do m en iul
caracterului ei pasiv şi reactiv, de natură doar p e r s o a n e i , S c h i l l e r p o a t e s ă a fi rm e c ă p e r s o a n a e s t e
cazuistică, deoarece ea nu se poate niciodată ridica, „ u n i t a te a
dincolo de cazul particular care a produs-o, la a b s o l u t ă ş i i n d i v i z i b i l ă " c a r e „ n u p o a t e fi n i c i o d a t ă î n
compararea abstractă a tuturor cazurilor, operaţie ce c o n t ra
revine pentru tipul gîndirii introvertite funcţiei gîndirii, şi d ic ţi e c u si n e î n s ă ş i" . A c e a s tă u n i ta te e st e u n
nu funcţiei simţirii. Contrariul se produce la tipul simţirii d e z id e r a t a l in te
introvertite, la care sentimentul dobîndeşte caracter lec tu lu i c are a r d ori s ă-şi m en ţină sub ie c tul într-o
abstract şi general şi el poate de aceea identifica valori ide ală in te gri
generale şi durabile. ta te, m o tiv p entru ca re, în ca lita te de fu nc ţie
148. Din descrierea lui Schiller mai rezultă că s u p e r i o a r ă , le
senzaţia afectivă (prin care denumesc tocmai e xc lu de fun cţia se nzoria lită ţii c are îi ap are in fe rioa ră .
amestecul caracteristic de sentiment şi senzaţie în R ez ulta tu l
cazul tipului gîndirii introvertite) este acea funcţie cu e s t e o m u ti l a r e a fi i n ţe i u m a n e , c a u z ă ş i o r i g i n e a
care eul nu se consideră identic. Ea asumă caracterul dem ers ului
unei împotriviri, al unui ce străin, care „anulează" între p rins de S c hille r.
personalitatea, o tîrăşte după sine, care îl situează pe 1 50 .D e o a re c e se nt im e n tu l a re pe n t ru S c hi ll e r c a li ta te a s e n
om în afara sa, îl înstrăinează de el însuşi. De aceea zaţie i afec tiv e , fiind d re pt u rm are de na tu ră d oa r
Schiller o compară cu afectul care îl face pe om „să-şi iasă c az uistic ă, e va
36
din sine" . Revenirea la luciditate „este numită la fel de lu a re a m a x im ă , v e rita b ilă v a lo a re e te rn ă , e ste , fire ş te ,
31
corect a intra în sine , adică a se întoarce în propriul eu, a- a c o rd a tă
şi restaura persoana". De aici rezultă fără echivoc că, 38
g î n d u l u i m o d e l a t o r, n u m i t d e S c h i l l e r „ i n s t i n c t u l fo rm: ei"
pentru Schiller, senzaţia afectivă nu pare să aparţină
„ D a r i n c l i p a î n c a r e g î n d u l d e c l a r ă : a ş a e eslt e ,
persoanei, ci este mai mult sau mai puţin o împrejurare
d ec id e d e- a
auxiliară supărătoare, căreia ocazional „i se opune
pu r u ri ş i î n v e c ii,a r v a l a b i l i t a t e a e n u n ţu l u i s ă u e s t e
biruitor o voinţă fermă", în ce-1 priveşte pe extravertit,
garantată
s-ar zice că tocmai acest aspect constituie fiinţa lui 39
de p e rson alitate aîn s ă şi, c a re sfid e a ză o ric e sc h im b a re ."
propriu-zisă şi că el este cu adevărat el însuşi, atunci
T re
cînd este afectat de obiect; ceea ce putem înţelege,
b u i e să n e în tr e b ă m î n s ă : o a r e s e n s u l ş i v a lo a r e a
dacă avem în vedere că pentru el relaţia cu obiectul
este funcţia diferenţiată de mare valoare, căreia i se p e r so n a li tă ţi i
opun, în aceeaşi măsură în care sînt indispensabile sta u în tr-a d e v ă r n u m a i în sta to rn ic ie ? N u to t la fe l sîn t
introvertitului, gîndirea abstractă şi simţirea. Gîndirea şi tra n s
tipului simţirii extravertite este tot atît de afectată de fo rm a re a , de v e nire a , e v o lu ţia ? N u rep re zi ntă ele
prejudecata senzorialităţii pe cît este şi simţirea tipului valori c hiar
40
gîndirii introvertite. Pentru amîndoi, ea este „limitare" m a i î n a lte d e c î t s im p la „ s fi d a re " a sc h i m b ă r ii ?
extremă la materialitate şi cazuistică. Şi trăirea 151.„ A c o l o d e c i u n d e d o m i n ă i n s t i n c t u l fo rm e i ş i
obiectului o b i e c tu l
p ur luc re ază în no i, se prod uc e o m ax im ă dila ta re a
36Adică „extravertit". fiinţei, ac olo
37Adică „introvertit". d i s p a r t o a t e l i m i t e l e , a c o l o o m u l s- a ri d i c a t d e l a o u n i t a t e d e
m ă r i m i , l a c a r e î l m ă r g i n e a s i m ţu l s ă r ă c ă c i o s , l a o
u nita te de
i d e i c a r e c u p ri n d e î n s i n e î n t r e g u l i m p e r i u a l
f e n o m e n e l o r ."
„ N oi nu m ai sîntem in divizi, ci spec ie ; judec ata tuturor sp iritelor
e s t e e x p r im a t ă p ri n ju d e c a ta n o a st ră , a l e g e r e a
t u t u r o r in im i lo r
e s t e re p r e z e n t a tă p r in fa p ta n o a s tr ă ."
152.E î n a fa r ă d e d i s c u ţ ie c ă g î n d ir e a i n t ro v e rtit u l u i
a s p ir ă
c ătre ac est h y p erio n, pă c a t n um ai c ă un itatea de id ei
e ste id ea lu l

38„Instinctul formei" se suprapune la Schiller cu „forţa de


gîndire", cf.
Scrisoarea a 13-a.
39Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
40Mai departe, Schiller însuşi critică acest punct.
112 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 113

unei clase de oameni limitate ca număr. Gîndirea este 154.Ind ife ren t dacă ce ea ce e n e îm b lîn z it, fă ră m ăsu ră
doar o funcţie care, în condiţii de deplină dezvoltare şi şi d is
de supunere exclusivă la propriile ei legi, ridică, firesc, pr o p orţion a t s e m an ife s tă s u b fo rm a s e n zo r ia lită ţ ii —
pretenţii la generalitate. De aceea doar o parte a lumii in a b iec-
poate fi sesizată prin gîndire, o altă parte doar prin tissim o lo co— s au su b fo rm a s u pra ev a lu ării ş i ze ifică rii
sentiment, o alta doar prin senzaţie etc. De aceea fu n c
există şi diferite funcţii psihice, căci sistemul psihic ţ ie i e x t r e m d i fe r e n ţ ia t e , a v e m în e s e n ţ ă d e - a fa c e
poate fi înţeles biologic doar ca sistem de adaptare, aşa cu acelaşi
cum există probabil ochi pentru că există lumină. lucru, anum e cuba rbarie.Fa p t care s cap ă însă ob se rva ţie i
atîta
Oricum, gîndirea nu poate avea decît importanţa unei
tim p cît sîn tem h ip n otizaţi de obiectul fa pte i ş i tre cem
treimi sau a unei pătrimi, deşi în propria sferă ea este
cu ve d e
valabilă în exclusivitate, tot aşa după cum vederea este rea p e cu m -u \ a cţiu n ii.
funcţia exclusiv valabilă pentru receptarea vibraţiilor 155.A fi id e n tici cu o fu n cţie d ife re n ţia tă în se a m n ă a fi
luminoase iar auzul pentru aceea a vibraţiilor sonore. co
Cel care aşază „unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte le ctiv i, or icu m în să nu co lectiv id en ticica p rim itivii, ci
senzaţia afectivă ca pe un pol opus al personalităţii co lectiv
sale poate fi asemuit cu un om care are, ce-i drept, ochi a d a p ta ţ i:„ ju d e c a ta tu t u r o r s p ir it e lo r se e x p rim ă p r in
buni, dar este complet surd şi inestetic. ju d e ca t a
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci specie"; fireşte, dacă no astră ", doa r în situ aţia în care n oi g în d im şi vo rbim
ne identificăm cu gîndirea, în genere cu o singură exa ct aşa
funcţie în exclusivitate, atunci sîntem fiinţe colective, cum o a şte a p tă d e la n o i ce i a că ro r g în d ir e e s te
de valoare generală, dar cu desăvîrşire străine de noi d ife r en ţia tă ş i
înşine. Exceptînd acest sfert de psihic, celelalte trei ad a p ta tă în ace e aş i m ă s u ră ca ş i a n o a st ră . Ş i
sferturi se află în umbră, refulate şi subapreciate. „Est- „o p ţiu nea tu tu ror
ce la nature qui porte ainsi Ies hommes si loin d'eux- in im ilo r e s t e re p r e z e n ta t ă d e fa p ta n o a s tră ", în
m ă su ra în ca r e
memes?"* — este o întrebare pe care ne-o putem pune aici
n o i g în d im ş i a cţ io n ă m a ş a cu m d o re s c to ţi s ă g în d im
împreună cu Rousseau. Nu în primul rînd natura, ci
ş i să a c
propria noastră psihologie supraevaluează în chip barbar ţ io n ă m . T o ţ i c r e d c ă c e l m a i b u n lu c r u ş i c e l m a i
una din funcţii, lăsîndu-se tîrîtă de ea. Acest impetus vred nic de
este oricum o bucată de natură, anume acea energie nă zu in ţă est e de a a ju n ge p e cît m ai m ult pos ib il la o
instinctivă, neîmblînzită, care sperie tipul diferenţiat, identificare
atunci cînd „din întîmplare" se manifestă, nu în c u fu n c ţ ia d ife r e n ţ ia t ă , c ă c i a c e a s t a a d u c e c e le m a i
funcţia ideală, unde este lăudată şi venerată ca e v id e n te
entuziasm divin, ci în funcţia valoric inferioară, aşa av a nt a je s o cia le; la tu r ile m a i p u ţin d e z vo lt a te a le
cum afirmă desluşit Schiller: „Dar transformarea va tîri om u lu i în să ,
după ea individualitatea şi nevoia ta din clipa de faţă şi car e a lcă tu ie s c u n e or i o b u n ă pa rte d in
va face cîndva, din ceea ce doreşti acum înflăcărat, in d iv id ua lita te a sa , pr o
obiectul tău de dezgust."
41
d u c c e le m a i m a r i d e z a v a n t a je . „ D e în d a t ă ce s e
a firm ă ", scr ie
itfel pe oameni atît de departe de S ch ille r , „u n an ta g o n ism in iţia l, p rin ur m ar e ne ce s ar ,
* „Natura este oare aceea care într e ce le
ei înşişi?" (n. t.) do u ă in s t in cte , n u ex is tă , fire şt e , a lt m ijlo c d e a
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a. pă s tra u n itat e a
om u lu i de cît a ce la d e su a p u n e n e co n d iţio n at
in stin ct u l se n zo
ria l in stin ctu lu i ra ţio n a l. D in a ce a st a în s ă p oa te s ă
re z u lte d oa r
m o n o t o n ie , ş i n u a rm o n ie , o m u l ră m în în d m a i
d e p a rt e v e ş n ic
42
div izat." „De oare ce este g reu să ne pă stră m
fide litatea faţă d e
p r in c ip ii în co n d iţii d e v iv a cita t e a s e n t im e n tu lu i,
re c u r g e m la
ca le a m a i co m o d ăd e a p u n e ca r ac teru l la ad ă p o s t p rin
îm p ie
trirea sen tim entelor;căci, fireşte, este infin it m a i uşor a fi
lăs aţi
în p a c e d e u n a d v e rs a r d e z a rm a t d e cît a s tă p în i u n
duşm an cu
ra jo s ş i r o b u s t. în a ce a s tă o p e ra ţie co n s tă în b u n ă
m ă su ră ce e a
ce se che a m ă a fo rm a un om ; şi an um e ,sensul în bun al
cuv întu-
lu i, r es p e ctiv în a cce pţia om u lu i nu d o a r e xte rio r, ci ş i
inte rior.
U n o m a stfe l fo rm at va fi, e v id en t , a pă rat d e p e rico lu l
de a de
v e n i o n a t u r ă g r o s o la n ă ş i d e a a p ă r e a c a a t a re , e l
v a fi în s ă ,

42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.


114 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 115

to to d a tă , în a rm a t c u p rin c ip ii îm p o triv a tu tu ro r d e sc ri e r e a p u ră a t ip u l u i g în d i ri i i n t ro v e rt it e c a re s e
s e n za ţiilo r n a tu ri i ş i v a fi t o t a tît d e p u ţ in a c c e si b i l c o n d a m n ă la ste rilita te su p rim în d u -ş i se n z a ţia
43
u m a n i tă ţi i d i n a fa ră c ît cşei le i d in ău ntru ." a fe c tiv ă v a lo ric in fe rio a ră , a d ic ă s e situ e a ză în tr- o
156.î i este şi lui Sc hiller c u no sc ut fap tu l c ă ce le sta re în c a re „ e l e s te to t a tît d e p uaţin c c e si b i l
do uă fun cţii, u m a n it ă ţ ii d in a f a r ă c î t ş i c e l e i d in ă u n tr u . "
gînd irea şi afec ta nţa (se nzaţia a fe c tiv ă), s e p ot 158.E s te l im p e d e c ă S c h il le r a r e a ic i m e r e u î n
substitui rec iproc v e d e r e tip u l
(c e e a c e s e în tî m p lă , c u m a m v ă z u t, a tu n c i c î n d i n t ro v e rt it. E x t ra v e rtit u l a l c ă r u i e u s e a fl ă n u î n
u n a d i n fu n c ţ ii g în d i re , c i în
e s te p re fe ra tă ). „ E l p o a te să p u n ă in te n sita te a relaţia a fe ctiv ă cu ob ie ctul se gă se şte p e sine
re c la m a tă d e fo rţa tocm ai p rin ob ie c t,
a c t i v ă p e s e a m a fo r ţ e i p a s i v e ( a f e c t a n ţa ) , s ă în v rem e ce intro v ertitul se pierde prin el. C în d
im p i e t e z e a s u p r a
intro v erteş te,
in stin c tului form ei p rin instin ctu l m aterie i şi să
e x tra v e rtitu l sta b ile ş te în să o ra p o rta re v a lo ric
transform e
in fe rio a ră la id e i
fa c ulta te a re c epto a re în fac ulta te
c olec tive, o ide nt ific a re c u o gînd ire c o le ctiv ă d e
de term in antă. El poate să
re partize zefo rţe i a c tiv e (g în d irii p o zitiveex)te nsia n atură arha ic ă,
c a re se c u c o n c re tă , p e c a re a m p u te a - o n ure mpi r e z e n t a re
vine fo rţe i p a siv e , să im p ie te ze a s u p ra in s tin c tu lu i s e n zo ri a l ă .în
m a te rie i p rin a c e astă fu nc ţie va lo ric in fe rioa ră , e x tra v e rtitul se
in s tin c tu l h ra n e i şi s ă su b stitu ie fac u ltă ţii p ie rd e p e s in e,
re c e p to a re fa c u lta te a d u p ă c u m in tro v e rtitu l s e p ie rd e în e x tra v e rsia s a ;
d e te rm in a n tă . în p rim u l c a z e l n u v a fi n ic io d a tă e l d re p t u rm a re ,
în s u şi, în a l e x t ra v e rti t u l a re a c e e a ş i a v e r s i u n e , a c e e a ş i
d o il e a c a z e l n u v a fi n i c i o d a t ă a lt c e v a d e c î t e l s pa im ă s a u a c ela ş i
44
în s u şi ." d is p r e ţ p e n t ru in tro v e r s i e c a ş i i n t ro v e rt itu l
15 7.î n a ce st pa sa j sînt c uprinse m ulte din ide ile pe c are le-am p e n tr u e x tra v e rs ie .
e x p u s m a i su s. D a c ă fo r ţa g î n d ir ii p o z it iv e s e 159.S c h i ll e r r e s im te o p o z iţia î n t re c e l e d o u ă
s c u r g e c ă tr e se n m e c a n i s m e , în
za ţia afec tivă , c ee a c e ar c oinc id e c u o răstu rn are c a z u l să u d in tr e s e n z a ţi e ş i g în d i re sa u , d u p ă
a tip ului intro c u m sp u n e e l î n
v e rtit, a tu n c i c a lită ţile se n z a ţie i a fe c tiv e s u ş i, d in tr e „ m a t e r ie ş i fo rm ă " , d i n t re „ p a s iv it a t e
n e d ife re n ţia t e , a rh a ic e , ş i a c ti v i ta te "
d e v i n p r e d o m in a n te , a d i c ă in d i v i d u l c a d e în tr - o 46
( a fe c ta n ţ a ş i g î n d ir e) c a fi in dd e n e î m p ă c a t .
fo rm ă e x tr e m ă „ D is ta n ţ a d i n tre
d e ra p o rta re , în tr-o id e n tific a re c u o b ie c tu l sim ţit. s e n za ţi e ş i g în d i re " e s te „ in fi n i tă " ş i e a n u p o a t e
A c e a s tă sta re
f i d e „ a b s o lu t
c o re s p u n d e u n e i a ş a -n u m ite e x trav e rsii v a loric
n im ic m e d i a t ă " . C e l e d o u ă „ s tă ri se o p u n re c ip ro c
infe rioa re,a d ic ă
ş i e le n u p o t
u n e i e x t ra v e rs i i c a rel îd e s p r i n d e p e o m , c a s ă s p u n 47
nic io d a tă să s e c o n to p e a s c ă ."D a r a c e s te d o u ă
a ş a , to t a l
d e e u l s ă u ş i î l a b s o a r b e î n l e g ă tu r i ş i i d e n t i t ă ţi in s tin c te v o r s ă
co lec tiv e, de e x iste , ia r c a „ e n e rg ii" , a şa cu m le c o n c e p e
n a tu ră a rh a i c ă . E l n u m a i e st e a tu n c i „ e l î n s u ş i" , S c h ille r în tr-u n m o d
48
c i e s te sim p l ă f o a r t e m o d e r n , e l e ti n d c ă t r e „ r e l a x a r şei" a u
ra p o rta re , id e n tic c u o b ie c tu l să u ş i d e ac e e a fă ră nev o ie de ea .
re a ze m . In tro „ In stin c tu l m a te rie i, c a şi in stin c tu l fo rm e i îş i ia u
ve rt it ul si m t e ni s ti n c ti v o m a x im ă re z i st e n ţă în se rio s e xi
îm p o tri v a a c e s te i g e n ţe le , p e n tru c ă în c e p ri v e ş t e c u n o a ş t e re a ,
s tă ri , c e e a c e î n s ă n u î l îm p i e d i c ă s ă c a d ă , u n u l s e re fe ră l a
49
a de sea inc o nş tient, r e a li ta te a,c e l ă l a l t l ane c e si ta te al uc ru ri lo r." „ R e l a x a re a
î n e a . O a s t fe l d e s t a r e n u e s t e î n n i c i u n c a z d e in
confundat cu s tin c tu lu i s e n zo ria l n u tre b u ie să fie n ic ic u m
e x tra v e rs ia u n u i tip e x tra v e rtit, d e şi in tro v e rtitu l e fe c tu l u n e i n e p u
e s te în to td e a u tin ţe fiz ic e sa u a l u n e i a p a tii a se n z a ţie i c a re
n a în c lin a t s ă fa c ă o a ta re c o n fu zie ş i s ă m e rită în to td e a u n a
m a n ife ste p e n tru a c e a s d o a r d is p r e ţ ; e a tr e b u i e s ă fi e u n a c t a l l ib e r tă ţi i,
tă e x tr a v e r si e a c e l a ş i d i sp re ţ p e c a re î l n u tr e ş te , o a c t iv it a t e a
d e fa p t , m e re u p e rso a n e i, c a re , p rin in te n s ita t e a e i m o ra lă , o
45
pe ntru prop ria sa re la ţie.Inv ers, c el de al d oile a m o d e re a z ă p e c e a
c a z rep re zintă s e n zu a l ă . [ .. .] S i m ţu r il e p o t s ă p ia rd ă d o a r în
f a v o a re a s p ir itu -
43Loc. cit.
44Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.
45Aş vrea să observ aici, spre evitarea unor confuzii, că 46în opoziţie cu gîndirea reactivă, tratată mai sus.
acest dispreţ nu 47Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
se referă, de regulă, la obiect, ci la relaţia cu el. 48Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
49Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
116 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 117
50
lui." Rezultă de aici că spiritul poate să piardă doar sau pe nedrept, aceeaşi recunoaştere ca şi aceea
în favoarea simţurilor. Schiller nu o spune direct, care îi revine funcţiei diferenţiate. Prin aceasta se
dar o are în vedere, atunci cînd afirmă: „Acea manifestă desluşit, în cazul gîndirii introvertite,
relaxare a instinctului formei nu trebuie să fie opoziţia totală între senzorialitate şi spiritualitate.
efectul nici al unei neputinţe a spiritului şi nici al Opoziţia totală duce, aşa cum spune şi Schiller, la o
unei indolenţe a forţei de gîndire şi de voinţă, care limitare reciprocă, ceea ce echivalează psihologic
ar înjosi omenirea. Ea trebuie să aibă drept izvor cu o abolire a principiului puterii, respectiv cu
lăudabil abundenţa senzaţiilor; senzorialitatea renunţarea la valabilitatea generală prin
însăşi trebuie să-şi afirme cu forţă victorioasă intermediul unei funcţii colective, diferenţiată şi ge-
domeniul şi să se opună violenţei pe care spiritul, neral adaptată.
prin activitatea lui cotropitoare, ar dori bucuros să 161. Rezultă de aici, fără doar şi poate,
i-o impună."
51 individualismul, respectiv necesitatea unei
160. Aceste cuvinte exprimă recunoaşterea recunoaşteri a individualităţii, a recunoaşterii
omului, aşa cum este el. Dar să vedem cum încearcă
egalităţii dintre drepturile „senzorialităţii" şi cele
Schiller să rezolve problema! „Acest raport
ale spiritualităţii. Schiller acordă deci senzaţiei
reciproc al celor două instincte este doar o sarcină
dreptul la proprie existenţă. Vedem totodată în
a raţiunii, pe care omul este în stare s-o rezolve
acest pasaj o aluzie la o idee mai profundă, anume
numai împlinindu-şi existenţa. Este în sensul cel mai
la ideea unei „acţiuni reciproce" a celor două propriu al cuvîntului ideea umanităţii sale, deci un in-
instincte, a unei comunităţi de interese sau simbioze, cum finit de care, în cursul timpului, el se poate tot mai
am spune noi într-un spirit mai modern, în care produsul mult apropia, fără a izbuti să-1 atingă vreodată."
52

de descompunere al unei activităţi ar fi substanţa Se vede de aici că Schiller este unilateral


nutritivă a celeilalte. Schiller afirma că „acţiunea condiţionat de tipul său, altminteri nu i-ar fi venit
reciprocă a celor două instincte constă în faptul ideea să considere acţiunea reciprocă a celor
că eficienţa unuia întemeiază şi totodată limitează două instincte drept o „sarcină a raţiunii", căci pe
eficienţa celuilalt şi că fiecare din ele ajunge la cea cale raţională contrariile nu pot fi împăcate —
mai înaltă manifestare de sine prin calitatea tertium non datur —, de aceea se şi numesc contrarii.
celuilalt de a fi activ". Corespunzător acestei idei, Doar dacă prin raţiune Schiller nu înţelege altceva
opoziţia lor nu s-ar cuveni suprimată ci, dimpotrivă, de-cît ratio, bunăoară o facultate mai înaltă, aproape
considerată utilă şi stimulatoare pentru viaţă, mistică. Contrariile se pot practic împăca doar prin
trebuind să fie păstrată şi susţinută. Această compromis, sau pe cale iraţională, atunci cînd între ele
pretenţie se îndreaptă împotriva predominanţei apare un novum, care pe de-o parte este diferit de
unei funcţii diferenţiate şi socialmente valoroase, fiecare din ele, pe de altă parte, este totuşi apt să
căci ea este aceea care, în primul rînd, reprimă şi le absoarbă în egală măsură energiile, ca expresie a
absoarbe funcţiile valoric inferioare. Ceea ce ar fi ca amîn-durora şi a nici unuia. Acest lucru nu poate fi
un fel de revoltă a sclavilor împotriva idealului eroic conceput, ci doar creat de viaţă. Această din urmă
care ne obligă să le sacrificăm pe toate celelalte privinţă o are într-adevăr în vedere Schiller, aşa
uneia singure. Dacă se renunţă la acest principiu cum rezultă din următoarea frază: „Dacă ar exista
situaţii în care el (omul) ar face concomitent
care, după cum se ştie, a fost dezvoltat într-o
această dublă experienţă, respectiv ar avea
măsură deosebit de mare de creştinism, în vederea
conştiinţa libertăţii şi totodată sentimentul
spiritualizării omului, iar apoi a fost foarte eficient
existenţei sale, în care s-ar simţi materie şi conco-
utilizat pentru reducerea acestuia la materialitate,
mitent ar învăţa să se cunoască pe sine ca spirit, ar
se eliberează, desigur, funcţiile valoric inferioare beneficia în aceste cazuri, şi absolut numai în ele,
care pretind, pe drept de o intuiţie deplină a
50Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a. 52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
51Loc. cit.
118 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 119

pro priei sa le um an ităţi, ia r o biectul ca re i-ar procura -o i- ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi funcţiile serioase.
53
ar slu ji de sim bo l al m en irii sale îm p lin ite." Dar nu puţini sînt aceia la care nici senzaţia, nici
162.D acă o m u l ar fi d eci în sta re să-ş i tră ias că s im u lta n gîndirea nu sînt pe de-a-ntregul serioase; la aceştia, nu
am jocul, ci seriozitatea ar trebui să fie la mijloc. Cu toate
55
b e le fo rţ e s a u in s tin c te , a d ic ă s ă s im tă g în d in d ş i să că Schiller neagă în altă parte existenţa unui al treilea
g în d e a s c ă instinct fundamental, cu rol mediator, admitem totuşi că
sim ţin d , a r lu a naşte re în e l, din tră ire a lu i (ce e a ce deşi concluzia lui este întrucîtva defectuoasă, intuiţia lui
Schiller nu este cu atît mai corectă. Căci, într-adevăr, între contrarii
m e şte o b ie ct), u nsim bo l ca re a r ex p rim a m e n irea lu i se află ceva care în cazul tipului pur diferenţiat este
re a liz ată , invizibil. La introvertit, el constă în ceea ce am numit
a d ic ă d r u m u l în lu n g u l că r u ia s e îm p a c ă D a c u N u . senzaţie afectivă. Din cauza refulării relative, funcţia
în a in t e d e valoric inferioară este doar în parte ataşată de
a ne ap rop ia de psiho log ia ace stei ide i, să v ede m cum conştient, în parte se leagă de inconştient. Funcţia
co nsideră diferenţiată este adaptată cît mai mult posibil realităţii
Schiller ese nţa ş i ap ariţia acestu i s im b ol: „O biectu l exterioare, ea este de fapt o funcţie a realului şi de
in stin ctului aceea din ea se exclude, pe cît posibil, elementul fantastic. Acesta
s e n z o r ia l [. . . ] s e n u m e ş tveia ţ ă î n a c c e p ţ ia c e a este asociat cu funcţiile valoric inferioare, în acelaşi fel
m a i la r g ă ; o reprimate. De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei
noţiun e care se m nifică întrea ga ex iste nţă m a te ria lă şi afectivă, este intens colorată de fantezie inconştientă.
orice pre Cel de-al treilea element în care se întîlnesc contrariile este
ze nţă nem ijlo cită în sim ţuri. Ob ie ctul instinctu lui form e i activitatea fanteziei, pe de o parte creatoare, pe de alta
[ . . . ] se receptoare. Această funcţie este numită de Schiller
nu m e şte fo rm ă (G e sta lt)[...] , o no ţ iu n e ca re cu p r in de instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît spune.
to at e ca Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată desluşit,
lităţile form a le a le lucrurilo r ş i to ate relaţiile ace stora omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina
cu forţe le accepţie a cuvîntului, şi este pe de-a-ntregul om doar
g în d ir ii." O b ie ctu l fu n cţie i m e d ia to a re se n um e şt e , atunci cînd se joacă." Obiectul instinctului ludic este
d up ă S ch il pentru el frumuseţea. „Omul trebuie doar să se joace cu
ler , „fo rm ă v ie", care ar fi to cm a i s im b olul un ificator a l frumuseţea şi el trebuie să se joace doar cu
56
co ntra frumuseţea."
riilor, „o noţiu ne car e de se m n ea ză toate ca lită ţile 164. Schiller era de fapt conştient de ceea ce ar
estetice ale fe putea să însemne situarea „instinctului ludic" pe locul
n o m e n e lo r ş i, în t r- u n c u v în t , c e e a c e s e n u m e ş t e cel mai de sus. Cum am văzut, suspendarea refulării
în t r - u n s e n s produce un şoc al contrariilor şi o nivelare care se
54
foarte larg frum useţe". Sim bolul pre su pun e însă o sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor pînă atunci superioare.
fu ncţie care Manifestarea laturii barbare a europeanului este o catastrofă
cre e a ză at ît sim b o lu ri, cît ş i o a ltă fu n cţ ie ca re culturală, în accepţia noastră de astăzi; căci cine poate
în ţeleg e sim bo garanta că un om de această speţă, dacă va începe să
lu r ile . Că ci a ce a s ta d in u r m ă n u e s t e in clu s ă în se joace, îşi va propune tocmai să creeze o atmosferă
cre a ţia s im b o estetică şi să con-
lu lu i, ci e ste , d im p o tr iv ă , o fu n cţie pe n tr u s ine ca re ar
p ut e a fi 55Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
num ită g în dire sau înţe le ge re sim bo lică . E se nţa 56Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
sim bo lu lu i con
st ă în a ce e a că e l n u re p re z in tă u n c o n ţ in u t p e d e - a -
n tr e g u l in
te lig ib il, ci s u g e r e a z ă d o a r in tu it iv s e n s u l p o z itiv a l
a c e s t u ia .
C r e a r e a u n u i s im b o l n u e s t e u n p r o c e s r a ţ io n a l c ă c i
acesta n u
a r p u t e a s ă p ro d u c ă o im a g in e c u u n co n ţin u t în
e s e n ţă in c o g
no s cib il, în ţe le g e rea s im b o lu lu i pr e tin d e o a n um ită
in tu iţie car e
să re cu n oa s că a p ro x im a tiv în ţe les u l s im b o lu lu i cr ea t
şi s ă-1 în
corp ore z e co n şt iin ţ e i.
163.A ce astă fu n cţie, socotită d e Schille r un a l tre ilea
in stin ct
şi n u m ită d e e ins l tin ct lu d ic,n u e st e a s e m ă n ă to a r e
n ici u n e ia
din cele d ou ă fu n cţii, da r se află între e le ş i sat is fa ce
exige n ţele
a m b e lo r e s e n ţe , p r e s u p u n în d a n u m e (c e e a c e
S c h ille r n u m e n -

53Loc. cit.
54Loc. cit..
120 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 121

sume frumuseţe autentică? Ar fi o anticipare cu privinţă: „Această sălăşluire în om a celor două


totul nejustificată. Mai degrabă ne putem aştepta instincte fundamentale nu contrazice de altfel în nici un chip
pentru început la cu totul altceva de la degradarea unitatea absolută a spiritului, atîta timp cît îl distingem
necesară a prestaţiei culturale. Schiller afirmă pe pe acesta de ele. Ce-i drept, cele două instincte
bună dreptate: „La primele sale încercări, instinctul există şi acţionează în el; dar el însuşi nu este nici
estetic al jocului abia de va putea fi recunoscut, materie, nici formă, nici senzorialitate, nici raţiu-
căci instinctul senzorial cu capriciile sale bizare şi ne."
58

cu poftele sale aprige se interpune neîntrerupt. De 165. Mi se pare că Schiller sugerează aici ceva
aceea observăm că ceea ce e nou şi uluitor, foarte important, anume posibilitatea de a distinge un nucleu
multicolor, aventuros şi bizar, violent şi sălbatic ia individual, care poate fi cînd subiectul, cînd obiectul
mai întîi în stăpînire gustul rudimentar şi de nimic funcţiilor opuse, dar care rămîne întotdeauna
57
nu fuge mai mult ca de simplitate şi de linişte." distinct de ele. Distincţia însăşi este o judecată, atît
Conchidem de aici că Schiller era conştient de intelectuală, cît şi morală. La unul, ea se
primejdia acestei transformări. De unde şi faptul că înfăptuieşte prin gîndire, la altul prin simţire. Dacă
el nu se putea mulţumi cu soluţia găsită, ci simţea ea nu izbuteşte sau pur şi simplu nu este afectată,
în chip viu nevoia de a oferi omului pentru
urmarea va fi disoluţia individului în perechi de
umanitatea sa o temelie mai sigură decît aceea
contrarii, prin identificarea lui cu ele. O altă conse-
incertă a atitudinii ludic estetice. Aşa se şi cuvine
cinţă va fi dezbinarea de sine însuşi sau decizia
să fie. Căci opoziţia dintre cele două funcţii sau
arbitrară în favoarea unei laturi ori a alteia şi
grupuri de funcţii este atît de mare şi de gravă,
refularea brutală a celei opuse. E vorba aici de o
încît jocul abia dacă ar putea să ţină în cumpănă
foarte veche observaţie care, după cîte ştiu, a fost
greutatea şi gravitatea acestui conflict. Similia
din punct de vedere psihologic cel mai interesant
similibus curantur — este nevoie de un al treilea element
formulată de către Synesius, episcopul creştin din
care cel puţin să le echivaleze pe celelalte două în 59
privinţa seriozităţii. în cazul atitudinii ludice trebuie Ptolemais şi elev al Hy-patiei. în cartea De somniis , el
să dispară orice urmă de seriozitate, ca să apară atribuie practic noţiunii de spi-ritus phantasticus acelaşi
posibilitatea unei absolute determinări. Instinctul se loc în psihologie pe care Schiller îl atribuie instinctului
complace în a se lăsa ademenit cînd de senzaţie, ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar că el nu se
cînd de gîndire, cînd de jocul cu obiectele, cînd de exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formu-
acela cu gîndurile. Oricum, el nu se va juca doar cu lare depăşită, nu are nici o importanţă pentru
frumuseţea, căci pentru asta, omul ar trebui să nu scopul pe care-1 urmărim. Synesius spune despre
mai fie barbar, ci deja educat estetic; problema este acest spirit: „Spiritus phantasticus inter aeterna et temporalia
60
de a şti cum ar putea să iasă din condiţia barbariei. medius est, quo et plurimum vivimus." Spiritus phantasticus
De aceea trebuie să stabilim odată unde se este acela care uneşte în sine contrariile şi de
situează el în fiinţa sa cea mai intimă. A priori omul aceea el coboară în natura instinctuală pînă la
este atît senzaţie, cît şi gîndire, şi este în opoziţie animalic, unde devine instinct şi stimulează pofte
cu sine însuşi; de unde şi faptul că, prins la mijloc, demonice: „Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut
el este înlăuntrul său o fiinţă care participă la proprium, tanquam ex vicinis quibusdam ab extremis utrisque,
ambele instincte, putînd fi totuşi deosebit de ele, în et quae tam longe disiuncta sunt, occurrunt in una natura. Atqui
aşa fel încît trebuie să sufere instinctele sau, essentiae phantas-
eventual, să se încline în faţa lor, sau poate chiar să
le folosească, dar numai deo-sebindu-se de ele ca de 58Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.
59Citez după traducerea latină a lui Marsilius Ficinus de la
forţe ale naturii cărora le este supus, însă cu care 1497.
nu se socoteşte identic. Schiller declară în această 60„Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai
mult, ocupă
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a. loc intermediar între etern şi vremelnic."
122 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 123
SCHILLER

ticae latitudinem natura per multas rerum sortes extendit, des-cendit 167. Participînd la instincte, spiritul se face „dumnezeu
utique usque ad animalia, quibus non adest ulterius in-tellectus. şi de
Atque est animalis ipsius ratio, multaque per phantas-ticam hanc mon multiform". Această idee stranie devine de îndată
essentiam sapit animal [...] Tota genera daemonum ex eiusmodi inteligi
vita suam sortiuntur essentiam. lila enim ex toto suo esse bilă, dacă ne amintim că, în sine, senzaţia şi gîndirea sînt
61
imaginaria sunt, et iis quae fiunt intus, imaginata."
funcţi i
166. Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva
colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a
decît interferenţe ale inconştientului, adică irumperi de
natură spontană ale unor complexe inconştiente în destrămat
continuitatea fluxului conştient. Complexele sînt prin indistincţie. El devine astfel o fiinţă colectivă,
comparabile cu demonii care ne tulbură capricios adică ase
gîndirea şi acţiunea. De aici, faptul că Antichitatea şi mănătoare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o
Evul Mediu considerau tulburările nevrotice grave reprezen
drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se aşază tare colectivă a fiinţei universale. „în această stare",
consecvent de o anumită parte, inconştientul se va spune
aşeza de cealaltă parte şi se va revolta; este ceea ce i- Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin
a izbit probabil cel mai mult pe filozofii creştini sau diferen
neoplatonicieni, în măsura în care ci reprezentau
ţiere, prin aceea că spiritul, odată devenit „humidus et
punctul de vedere al unei spiritualizări exclusive.
crassus"*,
Deosebit de preţioasă este referinţa la natura imaginară
cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă,
a demonilor. După cum am arătat mai sus, tocmai
elementul fantastic este asociat în inconştient cu transfigu
funcţiile refulate. Prin faptul că individul (cum putem rat prin suferinţă, el se înalţă din nou, „uscat şi
spune, pe scurt, în loc de nucleu individual) nu se fierb inte", deo-
deosebeşte de contrarii, el se contopeşte cu ele şi sebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia
ajunge să fie lăuntric sfîşiat, adică în el apare o umedă a
dezbinare chinuitoare. Synesius ne spune în această locului său de şedere subteran.
ordine de idei: „Proinde spiritus hic animalis, quem 168. în mod firesc se pune acum întrebarea: care
beati spiritualcm quoque animam vocaverunt, fit deus este forţa
et daemon omniformis -et idolum. In hoc etiam anima prin care indivizibilul, adică individualul, ar fi în măsură
62
poenas exhibet."
să se
apere de instinctele separatoare? La faptul că acest
61„Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca şi cum
elemente din lucru s-ar
zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente putea realiza pe calea instinctului ludic nu se mai
foarte îndepărtate, gîndeşte nici
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste
Schiller aici, căci în acest caz e vorba de ceva serios, de
multe feluri de
lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar o forţă
pînă la animale importantă, capabilă să-1 separe eficient pe individ de
care nu mai au intelect. De altfel, ea este raţiunea animalului contrarii.
însuşi, iar ani
malul ştie multe lucruri prin această esenţă fantastică [...] Pe de-o parte valoarea supremă, idealul cel mai înalt, îşi
Toate genurile de lansea
demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă de acest fel. Căci ei sînt ză chemarea, pe de altă parte este ispita celei mai
imaginari în
intense plăce
întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de cei în care ei apar."
62„Şi în consecinţă acest spirit animal pe care preafericiţii l-au ri. „Odată dezvoltate, cele două instincte fundamentale
numit su aspiră",
flet spiritual devine dumnezeu şi demon multiform şi idol. în el spune Schiller, „în mod necesar şi potrivit naturii lor, la
sufletul suferă
obţine
chinuri."
rea satisfacţiei; dar tocmai pentru că ambele sînt
necesare şi am
bele aspiră la obiecte opuse, această dublă necesitate
se anulea
ză, iar voinţa afirmă o libertate deplină între ele.
Voinţa este
deci aceea care se comportă ca o forţă în raport cu
cele două
instincte [...], dar nici unul din ele nu poate prin el
însuşi să se
comporte ca o forţă faţă de celălalt. [...] în om nu există
o forţă
mai mare decît propria sa voinţă, şi libertatea sa
interioară nu
poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă şi pe el
însuşi,
adică de moarte sau de orice fel de pierdere a
63
conştiinţei."

* „Umed şi grosolan" («. t.).


63 Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.
124 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 125
SCHILLER

169. Este adevărat că, logic vorbind, contrariile se univoc determinată şi nu cuprinde concomitent şi
anulează, dai practic, nu este aşa: instinctele se opun contrariul ei. Tot astfel, funcţiile senzorialităţii nu
reciproc în mod activ şi provoacă un conflict, mai sînt în stare să creeze simboluri, căci şi ele sînt
întîi irezolvabil. Voinţa ar putea, cc-i drept, să determinate univoc de către obiect şi se conţin
decidă, dar numai atunci cînd se anticipează acea doar pe sine. Ar trebui deci, pentru a găsi acea
slare la care urmează să se ajungă. Problema modului
temelie imparţială a voinţei, să ne adresăm altei
în care omul iese din barbarie nu este încă rezolvată şi
instanţe, în care contrariile să nu fie net separate, ci
nu este încă instalată acea condiţie care, singură, ar
să se afle încă în unirea lor primitivă. Evident,
putea conferi voinţei direcţia capabilă să satisfacă şi să
acesta nu este cazul conştiinţei. Căci conştiinţa
împace ambele instincte. Semnul condiţiei barbariei
este tocmai acela că voinţa este determinată unilateral este în esenţa ei discriminare, distincţie între eu şi
de o singură funcţie, căci voinţa trebuie să aibă totuşi non-eu, între subiect şi obiect, între da şi nu etc.
un conţinut, un scop. Şi cum ar putea fi altfel decît printr- Distincţiei conştiente i se datorează de altfel
un proces psihic anterior în care o judecată intelectuală separarea perechilor de contrarii, căci singură
ori afectivă, sau un apetit senzual, să confere voinţei conştiinţa poate deosebi ceea ce e potrivit de ceea
conţinut şi scop. Cedînd apetitului senzual, ca motiv ce e nepotrivit sau lipsit de valoare. Ea singură
voluntar, acţionăm corespunzător cu un singur instinct şi poate declara că o funcţie anume este valoroasă iar
împotriva judecăţii noastre raţionale. Invers, lăsînd alta lipsită de valoare şi îi poate de aceea conferi uneia
judecata raţională să stingă conflictul, nici cea mai echi- forţa voinţei şi reprima celeilalte pretenţiile. Acolo
tabilă repartizare a interesului nu va putea dccît să se însă unde lipseşte conştiinţa, unde instinctualita-
sprijine tot pe judecata raţională şi să cedeze celuilalt tea domină inconştient, nu există nici o reflecţie,
instinct prerogativele asupra scnzorialităţii. Atita timp nici un fel de pro et contra, nici o dezbinare, ci simple
cit voinţa va fi obligată să-şi extragă conţinutul fie dintr- evenimente, instinc-tualitate ordonată, proporţie a vieţii.
un instinct, fie din altul, ca va fi determinată într-o măsură (Şi anume în măsura în care instinctul nu întîlneşte
mai marc cînd de unul, cînd de celălalt. Spre a putea situaţii la care nu este adaptat. Intr-un astfel de caz
aplana într-adevăr conflictul, voinţa ar trebui să se apar stagnare, afect, confuzie şi panică.)
întemeieze pe o condiţie mediană sau pe un proces ni. Ar fi deci lipsit de perspectivă dacă ne-am
intermediar cu un conţinut echidistant faţă de cele două adresa conştiinţei pentru a decide în conflictul
laturi. Acest conţinut ar trebui să fie, după definiţia lui dintre instincte. O decizie conştientă ar fi un
Schillcr, de natură simbolică, deoarece numai simbolul simplu act arbitrar şi nu ar putea să confere voinţei
poate asuma o poziţie mediatoare între contrarii. Realitatea
niciodată acel conţinut simbolic care, singur, este în
presupusă de unul dintre instincte este alta dccît aceea
măsură să mijlocească pe cale iraţională o opoziţie
presupusă de celălalt instinct. Realităţile celor două
logică. Pentru aceasta trebuie să mergem mai
instincte îşi sînt reciproc ireale sau aparente. Or, simbolului îi
adînc, să atingem acele temelii ale conştiinţei care
revine acest caracter dublu de real şi ireal. Dacă n-ar fi
decit real, el nu ar mai fi simbol, ci fenomen real, lipsit de orice mai păstrează încă instinctualitatea primitivă,
simbolism. Simbolic poate fi doar ceea ce cuprinde în sine un anume anume în inconştient, acolo unde toate funcţiile
lucru şi contrariul său. Dacă ar fi ireal, el n-ar fi decît psihice se varsă, nediferenţiate, în activitatea
imaginaţie goală, lipsită de orice referinţă reală şi, primitivă fundamentală a psihicului. Lipsa de
prin urmare, nu ar mai fi simbol. distincţivitate din inconştient provine mai întîi din
170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit naturii lor, incapabile legătura aproape nemijlocită a tuturor centrilor
să creeze simboluri, căci ele produc doar cerebrali şi, în al doilea rînd, din valoarea
raţionalitate, care este energetică relativ slabă a elementelor
64
inconştiente. Că acestea posedă relativ puţină
energie re-

64 H. Nunberg, „Ober korperliche Begleiterscheinungen assoziativer Vor-


gănge", în: Jung, Diagnostische Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş.
urm.
126 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 127

zultă din faptul că, dacă un element inconştient este întotdeauna aşa, iar în condiţii anormale e
este accentuat mai puternic, el încetează să mai fie vorba de o răsturnare a distribuirii valorilor, in care
subliminal, ridicîndu-se peste pragul conştiinţei, şi inconştientului îi revine un rol mai mare decît
anume datorită unei energii particulare ce îi este conştiinţei. în atare situaţie, simbolul iese la
proprie. El devine atunci „idee subită", suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi receptat de
„reprezentare liberă" (Herbart). Valorile energetice voinţa conştientă şi de funcţiile executive conştiente,
puternice ale conţinuturi-lor conştiinţei acţionează căci datorită răsturnării valorilor, funcţiile devin
ca o iluminare intensă care permite recunoaşterea subliminale. Devenit superliminal, inc o n şt i e n t u l p r o v o a c ă o
desluşită a deosebirilor dintre ele şi exclude con- st a r e a n o r m a l ă , o t u l b u r a r e m e n t a l ă .
fuziile. Invers, în inconştient, elementele cele mai 173.î n c o n d i ţ i i n o r m a l e , si m b o l u l u i i n co n şt i e n t t r e b u i e
eterogene se substituie reciproc, în măsura în care să i
posedă o analogie fie şi vagă, tocmai datorită se adu că ener gie pe cal e art ifi ci ală p ent ru ca e l să-şi
clarităţii lor reduse, a valorii lor energetice mici. Chiar spor ească
percepţii eterogene se contopesc, precum se vede v a l o a r e a şi să s e a p r o p i e a st f e l d e c o n şt i i n ţ ă . L u cr u l
în cazul „fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei colorate". a c e st a s e
Limba însăşi conţine nu puţine astfel de contopiri produce — şi aici ne alăturăm ideii de distincţie
inconştiente, aşa cum am arătat de exemplu sugerată de
65
pentru sunete, lumină şi stări afective. Schi ll cr — pri n deosebi rea sinel ui de contr ari i. Deosebi rea echi
172. Inconştientul ar fi acea instanţă psihică în v a l e a ză c u o r e t r a g e r e a I i b i d o u l u i d i n a m b e l e p ă r ţ i ,
care tot ceea ce este separat şi opus în conştiinţă se î n m ă su r a
contopeşte în grupări şi forme care, odată ridicate la în care libidoul este disponibil. Investit în instincte, libidoul este
lumina conştiinţei, manifestă o natură în care intră
doar în parte di spon ibi l, exa ct pe măsura forţei voin ţei
elemente componente atît ale unei părţi, cît şi ale
ce re pre
celeilalte şi care, fără să aparţină nici uncia din
zi nt ă a cea m a să d e en er g i c de ca re cu i d i sp un e în m od
ele, revendică o poziţie intermediară autonomă
l ib e r . în
Această poziţie intermediară îi conferă, în raport de
a c e st c a z , ş i n e l e e st e s co p u l p o s i b i l a l v o i n ţ e i . Y l \ e st e
conştiinţă, va!c?.re şi nonvaloare; nonvaloare, în
cu at î t
măsura în care în grupările ei nimic desluşit nu
mai acce si bi l cu cft confl ictul st opea ză mai ener gi c
poate fi direct perceput, motiv pentru care
dezvoltar ea.
conştiinţa se simte stînjenită şi nu ştie ce are de
Voi n ţa d e ci d e în a ce st ca z nu i nt r e con t ra r i i , ci do ar î n
făcut cu ele; valoare însă, în măsura în care tocmai
pr i v in ţa
indistinctibilitatea îi conferă acel caracter simbolic
si nelui, adi că ener gia di spon ib ilă est e retrasă i n sine , cu
ce revine de drept conţinutului unei voinţe
mediatoare. în afară de voinţă, în întregime alte cu
dependentă de conţinutul său, omul mai dispune de vi nt e, e st e i n t r o v e r t i t ă . I n t r ov cr t i r c a se m n i f i că d o a r f a p t u l
un mijloc auxiliar, anume de inconştient, acea că ,
matrice a fanteziei creatoare, capabilă în orice re ţ in u t d e că tr e si ne , I i bi d ou l u i î i est e in t er zi să
clipă să plăsmuiască, pe calea procesului natural al pa rt i ci p a re a l a
activităţii psihice elementare, simbolurile care pot sluji la lu p ta co n tr ar i i l or . D eo ar e ce d ru m ul că t re e xt e r io r ii
determinarea voinţei mediatoare. Spun „pot", căci e st e ba r at ,
simbolul nu vine să ocupe eo ipso golul, ci rămîne în l ib i d ou l se în d r ea p tă , f ir e şte , că tr e g in d i r c, r i scî nd să
inconştient, atîta timp cît valorile energetice ale in t re d i n
con-ţinuturilor conştiinţei depăşesc valoarea sa. în nou în conf li ct . Ţine de actul di sti nger ii şi al
condiţii normale, introve rtir ii faptu l
că l ib i d ou l d i spo n i b il e st e r et r a s nu nu m ai d i n ob i e ctu l
65 WandTungen und Symbole der Libido, pp. 155 ş. urm. (reeditare: ex te r i or ,
Sym->le der Wandlung în: Gesammelte Werke, V). ci şi d i n o b i e c t u l i n t e r i o r , a d i că d i n g î n d i r c . î n f e l u l
a c e st a , e l
d e v i n e l i p si t d e o b i e ct , n u s e m a i r a p o r t e a ză l a n i m i c
din ceea
c e a r p u t e a s ă f i e c o n ţ i n u t c o n ş t i e n t ş i se s c u f u n d ă
în incon
şt i e n t , u n d e i a a u t o m a t i n p r i m i r e m a t e r i a l u l
disponibil al fan
t e z i e i p e c a r e î l î m p i n g e i n su s.
174. Expre sia „form ă vie", prin ca re Schillcr
desemnează
si m b olu l , est e f eri ci t al e a să , deoar ece m at er i al ul f ant ezi ei car e
este ridicat la suprafaţă închide în el imagini ale
dezvoltării psi
hologice a individului în stările sale succesive,
un fel de semn
anticipativ sau de descriere a drumului de urmat între contrarii.
128 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 129
SCHILLER

Chiar dacă activitatea discriminatorie a conştiinţei nu se afla în a inte ca ce va anu m e să la s e o im p re sie asupra
înţelege adesea mare lucru din aceste imagini, intuiţiile s im ţuril or sale. Acea stare era în să com p le t lip sită de
au totuşi o forţă vie care poate acţiona determinant conţin ut, iar acump ro b le m a c are se p u n e este a ce ea d e a îm b in a
asupra voinţei. Determinarea voinţei se exercită în o ind eterm in aree g a lă ş i o e g a l d e ne lim itat ă d et e rm in a re
ambele direcţii, ceea ce, după oarecare timp, întăreşte cu ce l m a i m a re coţin n u t p os ib il, că ci din ace astă sta re
din nou contrariile. Conflictul reînnoit duce însă în mod tre bu ie să rez ulte nem ijlo cit ce v a p o z itiv . D e t e rm in a r e a
necesar la procesul pe care l-am descris, permiţînd de p r in s e n z a ţie t re b u ie d e c i s ă fiepă strată pen tru ca om u l
fiecare dată un nou pas înainte. Am numit această să nu p iard ă rea litate a; to to d ată , ea btre uie să fie
funcţie de mediere a contrariilor funcţie transcendentă; prin an ulată în m ăs u ra în care este lim itare , de oare cebutre ie
67
ea nu înţeleg nimic misterios, ci doar o funcţie de s ă a ib ă lo c o d et e rm in a b ilit a te n e lim it a tă ."
elemente conştiente şi inconştiente sau, ca în 176.A cest pa sa j dificil poa te fi u şor înţe le s în ba za ce lo r
matematică, o funcţie comună de mărimi reale şi sp u
66
imaginare. s e m a i s us , re sp e ctiv g în d in d u -n e la fa p tu l că S ch ille r
175. în afară de voinţă — a cărei importanţă nu e ste pe r
intenţionez să o micşorez — noi dispunem şi de fantezie m a n e n t în c l in a t s ă c a u t e s o lu ţ ia la n i v e lu l v o in ţ e i
creatoare, ca funcţie instinctuală şi iraţională, singura r a ţ io n a l e .
care poate să confere voinţei un conţinut capabil să A c e s t m o m e n t t re b u ia p u s în p a r a n t e z ă . D u p ă c a r e
împace contrariile. Schiller a conceput fantezia ca izvor de t o a t e a fir
simboluri şi a denumit-o „instinct ludic", neputînd, prin m aţiile lui dev in clar e. Pa sul în apo i e ste dis tin cţia
urmare, să se mai folosească de ea pentru motivarea în tre in stinc
voinţei. Spre a ajunge la conţinutul voinţei, el recurge te le co n tr arii, d es p r in d e re a lib id o u lu i d e o b ie ct e le
la raţiune care îl duce astfel doar la una din laturi. Dar in ter io a re ş i
se apropie uimitor de mult de problema noastră, atunci e xt e rioa re ş i re tr a g ere a lu i d in e le . S ch ille r a re a ici
cînd afirmă: „Acea forţă a senzaţiei trebuie să fie deci m a i în tîi în
nimicită înainte ca legea" — respectiv voinţa raţională — ve d ere o biectu l se n zo ria l, căci el urm ă reşte m e reu să
„să poată fi înălţată în locul ei. Deci, nu este de ajuns să se fie de pa r
înceapă ceva ce încă n-a mai fost; în primul rînd, tea g în d ir ii ra ţ io n a le ca re i s e p a re in d is p e n sa b ilă
trebuie să înceteze ceva care a fost. Omul nu poate să p e ntr u d e ter
treacă direct de la senzaţie la gîndire; el trebuie să m inar ea vo inţe i. To tuş i i se im p un e ne ces itatea
facă un pas înapoi, căci numai cînd o determinare este an ulării orică re i
anulată, poate intra în scenă determinarea contrară. El d e te r m in ă r i, ce e a c e im p lică d e s p r in d e re a d eiecotu bl
trebuie deci [...] pe moment să fie liber de orice interio r,
determinare şi să parcurgă o stare de pură d e ide e; altm in ter i, nu s-a r pu te a ajun ge la o lip să
determinabilitate. Trebuie, prin urmare, să se întoarcă tota lă de con
într-un anumit fel la acea stare negativă a purei ţin u t ş i d e de term in are , d e ci la a ce a sta re in iţ ia lă a
indeterminări, în care in co n ştie n
tu lu i in care n ici o con ştiin ţă d is crim ina torie nu opu n e
66 Subliniez faptul că prezint aici această funcţie doar in su biectul
principiu. Alte contribuţii la această problemă foarte complexă, în ş i ob ie ctul. Schiller se re fe ră ev id n t ela ceea ce s-ar putea
legătură cu care o importanţă fundamentală o are modul de
receptare a materialelor inconştiente în conştiinţă, se găsesc în num i
lucrările mele Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Vnbewufiten. Ober die in tro v ertire în in co n ştient .
Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII), Psychologie und Alchemie 177.„ D e t e r m in a b ilit a t e n e lim it a t ă " în s e a m n ă e v id e n t
(Gesammelte Werke, XII), Die transzendente Funktion (Gesammelte Werke, VIII). ceva
a se m ă nă to r st ării d in in con ş tie nt în ca re to tu l
a cţio n e a ză n e d is-
crim in ato riu asup ra totu lu i. A cea stă stare v id ă a
conşt iinţe i tre
b u ie s ă fie „ îm b in a t ă c u c e l m a i m a r e co n ţin u t
p o s ib il" . A ce s t
co n ţin ut , r ep lică la co n ş tiin ţa v idă , n u p o ate fi d e cît
co n ţin ut u l
inconştie nt, căci un altul nu există . Se exprim ă astfe l
unirea d intre
in co n ştie n t ş i co n şt ie nt, ia r „ d in a ce a st ă s ta re tre b u ie
s ă rezu lte
ceva po zitiv". A cest „po zitiv" este pen tru noi determ in area sim
b o lică a v o in ţe i.Pe n tru S ch ille r es te o „ stare
in ter m e d ia ră " d in
care rezu ltă u nirea sen z aţiei cu g înd ire a. E l o n um e şte
„stare d e

67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.


130 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 131
SCHILLER

spirit intermediară" în care senzorialitatea şi raţiunea în sp iritu l nostru , dar 1-a interpre tat ca fiind estetic, deşi
sînt concomitent active, dar tocmai de aceea îşi e l însuşi îi subliniase m ai nîa inte caracteru l sim bolic.
anulează reciproc forţa determinantă şi produc prin Im ag in ea origina ră la care m ă re fer este a cea plăsm u ire
opunere o negaţie. ide a tică p articulară a O rien tu lu i care s-a con centrat, în
178. Anularea contrariilor produce un gol pe care îl numim Ind ia, în învăţă tura despre Bra hm an Ă tm- a n , iar în C hina
inconştient. Această stare este accesibilă oricărei ş i-a gă sit re pre ze nta ntu l filoz o fic în pe rso n a alui L ao -Zi.
determinări, tocmai pentru că nu e determinată de 179.Co n ce p ţia in d ian ă p ro p ovă duieşte e libe rare a d e
contrarii. Schiller o numeşte stare „estetică" (Ioc. cit.). E co n tra rii
ciudat că el trece cu vederea faptul că, în ea, p rin care se înţe le g toa te stăr ile a fe ct ive şi toa te
senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi concomitent „active", le gă tur ile em o
căci, cum spune Schiller însuşi, ele se suspendă prin ţio n a le p r iv in d o b ie ctu l. E lib er a re a ur m e a z ă d u pă
negare reciprocă. Dar pentru că ceva trebuie să fie re tra g er e a li-
activ iar Schiller nu are la dispoziţie altă funcţie, el crede b id o u lu i d in to a t e co n ţin u t u r ile , c e e a ce p r o d u c e o
că active trebuie să fie tocmai perechile de contrarii. in t ro v e rt ir e
Activitatea acestora există într-adevăr, dar conştiinţa co m p le t ă . A ce s t p ro ce s p s ih o lo g ic e s t e d e s e m n a t, în
fiind „vidă", ea trebuie în mod necesar să se desfăşoare m od sem
68
în inconştient. Or, lui Schiller îi lipseşte acest concept, n ifica tiv , p r in e x p r e sia ta pa s, t ra d u s ă ce l m a i p o triv it
motiv pentru care aici el se contrazice. Funcţia estetică p rin a u -
mediană ar echivala deci cu ceea ce noi am socotit a fi to in c u b a ţ ie . E a d e s c r ie e x ce le n t st a r e a d e m e d ita ţ ie
activitatea producătoare de simboluri a fanteziei in t e rio a ră
creatoare. Schiller defineşte „constituţia estetică" drept fă r ă co n ţ in u t în c a r e lib id o u l, c a o c ă ld u ră d e
relaţia unui lucru „cu totalitatea feluritelor noastre forţe in c u b a to r, e ste
(facultăţi ale sufletului), fără ca el să fie pentru vreuna co n d u s că t re p r o p r iu l s in e . Pr in r e tr a g e re a to ta lă a
din acestea un obiect determinat", în locul unei astfel de o rică r u i in
definiţii vagi, Schiller ar fi făcut mai bine să revină te re s p e n t ru o b ie ct , a p a r e în in te r io r , în m o d
asupra noţiunii sale de simbol, căci aceasta posedă necesar, un echi
calitatea de a se referi la toate funcţiile psihice, fără ca va le nt al re a lităţii o b ie ctiv e, re sp ectiv o ide n tit ate
obiectul determinat să fie doar al uneia dintre ele. d ep lin ă dintre
Rezultatul atingerii „stării de spirit intermediară" este, in t e r io r ş i e x t e r io r , c a r e , d in p u n ct d e v eedteh e r n ic ,
după Schiller, faptul că omul are „de acum încolo p o ate fi
posibilitatea de la natură să facă din sine ceea ce d e s e m n a t ă p r inta t tw a m a si(a c e s ta e ş ti tu ). D in
voieşte — faptul că i s-a restituit în întregime libertatea co n to p ire a s i
de a fi ceea ce trebuie să fie" (loc. cit.). Deoarece n e lu i c u r e la ţ iile lu i c u o b ie ct u l re z u lt ă id e n t ita t e a
demersul lui Schiller este precumpănitor intelectual şi d in tre s in e
raţional, el cade victimă propriului său mod de a (A tm a n ) ş i es e n ţa lum ii (a d ică r e la ţiile su b ie ct u lu i cu
judeca. Ceea ce se vede şi din alegerea expresiei ob ie ctu l),
„estetic". Dacă ar fi cunoscut literatura indiană, şi-ar fi în aşa fel îne ît se re cu n oa şte id en titatea d in tre Ă tm a n-
dat seama că „imaginea originară" care îi răsărise în u l in terio r
minte avea o cu totul altă semnificaţie decît una ş i ce l e xte rio r. N oţ iu n e a d e B ra h m a n es te d o a r cu
„estetică". Intuiţia lui a găsit modelul inconştient care p uţin d ife rită
zace dintotdeauna d e n o ţ iu n e a d e A t m a n , p r i n f a p t u l c ă în B r a h m a n n u
este cu
68 După cum spune Schiller, pe bună dreptate, în starea estetică
p rin s ă e x p licit n o ţiu n e a d e s ine , ci d o a r o star e
omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
g en e ra lă , im p o
sib il d e d e fin it m ai p rec isn, î c a r e in t e r io r u l ş i e x t e r io r u l
s în t
contopite.
180.O n oţ iu n e în t r-u n an u m e se n s p a ra le lă tacu pa s este
yo
ga , p r in ca re s e cu v in e în ţe le s m a i p u ţin o s ta re d e
m e d itaţ ie ş i
m a i m u lt o te h n ică co n ş tie n t ă d e a c ce s la co n d iţia
ta pa s. Y o ga
e st e o m e to d ă p r in ca r e lib id o u l e s t e „ re tr a s "
p ro g r a m a t ş i e li
b erat a stfel d e le gă turile în tre ţin ute cu contr ariile.
S copu l urm ă
rit d e ta pa s ş i d e yog a s tă în p ro d u ce r ea u ne i s tă r i
inte rm e d ia re
d in ca re s ă ia n a şte re e lem e n tu l cre a tor ş i e lib e r ator .
Pe ntr u in
div id, succe su l ps ih o lo g ic co nstă în a ajun g e la
B rah m a n , la „lu
m in a su p re m ă " sa uă n a n d a (d e s fă ta re ). A ce sta e ste
s co p u l u ltim
a l e x e r c iţ iu lu i s o t e r io lo g ic . A ce la ş i p r o c e s e s t e în s ă
g în d it ş i
132 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 133
SCHILLER
cosmogonic: din Brahman-Atman ca temelie cosmică î n si n e . S e n s u l v ie ţi i e st e d e a u rm a a c e a s tă c a le d e
izvorăşte întreaga creaţie. Mitul cosmogonic este, ca m i jl o c şi d ea e v ita d ru m u rile oc o lite p rin c o n tra rii. L u i
orice mit, o proiecţie de procese inconştiente. Existenţa L a o Z i îi lip se ş te m o m e n tu l e x ta tic ; a c e sta e s te în lo c u it
acestui mit dovedeşte că în inconştientul practicantului- d e o c la rita te filo zo fic ă su pe rioa ră , de o în ţe le pc iu ne
ta/ww au loc procese creatoare care trebuie înţelese ca intelec tu ală şi in tu itiv ă, n etulbu radtă e c e ţu ri m is tic e şi
reajustări în raport cu obiectul. Schiller afirmă: „De c a re re p re zin tă c e l m a i în a lt g ra d d e rio su prita
e te
îndată ce într-un om se face lumină, nici în afara lui nu s p iritu a lă a c c e sib ilă ; fiin d c o n se c u tiv lip sită în anse em a e
mai este noapte; de îndată ce se face linişte în el, şi m ă su ră d e o ri c e e l e m e n t h a o t ic , e a s e a fl ă l a o d i st a n ţă
furtuna din univers se potoleşte, iar forţele naturii a s tro n o m ic ă d e to t c e e a c e e s te d e z o rd in e în lum e a
învrăjbite îşi află pacea între hotare statornice. Nu este re a lă . E a îm b lîn ze ş te to t c e e a c e e să lb a tic , d a r fă ră a -1
de aceea de mirare că străvechile poeme vorbesc p u rific a şi tra nfo s rm a în c e va m a i î na lt.
despre acest mare eveniment dinlăuntrul omului ca de o 182. S - a r p u te a o b i e c ta c ă a n a lo g ni atreî t e o ri il e l ui
69
revoluţie în lumea din afară..." Prin yoga, relaţiile cu S c h il le r
obiectul sînt introvertite şi deposedate de valoare, ele ş i a c e s t e i d e i a p a r e n t î n d e p ă r t a te e s t e fo r ţ a t ă . S e
sînt cufundate în inconştient, unde pot intra, cum am c uvine însă
arătat mai sus, în noi asocieri cu conţinuturile a v u t în v e d e re fa p tu l c ă , p u ţin tim p d u p ă S c h ille r, to cm a i
inconştiente şi de unde, după încheierea exerciţiului tapas, a c e ste
pot reapărea, astfel transformate, din nou în obiect. id e i s- a u im p u s e n e rg ic g e n iu lu i lu i S c h o p e n h a u e r şi s-a u
Prin schimbarea relaţiei cu obiectul, acesta primeşte o îm b i
nouă faţă. El este ca recreat, de aceea mitul cosmogonic n at intim c u spiritul occ iden ta lrm g e a nic , d e un de n u a u d is pă ru t
este un simbol excelent pentru a semnifica rezultatul exerciţiului n ic i a s tă zi . D u p ă p ă re re a m e a , n u c o n t e a ză c ă
tapas. în orientarea, ca să spunem aşa, exclusiv intro- t ra d u c e re a l a t in ă
70
vertită a exerciţiilor religioase indiene, readaptarea la a Upanisadelorde că tre A nq ue til d u P erro ni-a fos t
obiect nu are de altfel nici o importanţă, ea subzistind a c ce sibilă
ca mit cosmogonic explicativ, inconştient proiectat, l u i S c h o p e n h a u e r, î n v re m e c e S c h i l l e r n u fa c e n i c i o re f e ri r e
care nu ajunge practic să fie remodelat. în această e x p lic ită la in fo rm a ţiile , c e -i d re p t, să ră c ă c io a s e în
privinţă atitudinea religioasă indiană este diametral a c e a stă p ri
opusă celei occidental creştine, prin faptul că principiul v i n ţă d i n e p o c a l u i . E x p e r i e n ţa p r a c t i c ă m i -a d o v e d i t d e
creştin al iubirii este extravertit şi are neapărată sufi
trebuinţă de obiectul exterior. Primul principiu c i e n t e o r i c ă p e n t r u a s e p r o d u c e a s tf e l d e l e g ă t u r i n u
dobîndeşte bogăţia cunoaşterii, cel de al doilea, s înt n e
plinătatea lucrărilor. c e sa re tra n sm isii d ire c te . O b s e rv ă m a c e e a şi a n a lo g ie şi în
181. în noţiunea de Brahman este cuprinsă şi c a zu l
noţiunea de rita (calea dreaptă), de ordine universală. în l u i E c k h a r t , î n p a r te ş i î n a c e l a a l l u i K a n t , a l e c ă ro r i d e i
Brahman, ca esenţă creatoare şi temelie a lumii, s înt
lucrurile sînt pe calea cea dreaptă, căci în Brahman ele u im ito r d e a se m ă n ă to a re c u id eUile p anisad e lor,fă ră c a e i
sînt veşnic topite şi veşnic recreate; din Brahman s ă fi
rezultă orice dezvoltare ce urmează calea ordonată. s u fe rit d ire c t sa u in d ire c t n ic i c e a m a i m ic ă în rîu rire a
Noţiunea de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea lui Lao a c e sto ra .
A c e la ş i luc ru se p e tre c e c u m itu rile ş i s im b o lu rile c a re p o t
Zi. Dao este „drumul drept", guvernarea potrivit legii, o cale ce trece
apă
prin mijlocul contrariilor, liberă de ele şi totuşi unindu-le
r e a c a p r o d u s e a uoth t o n e î n t o a t e c o l ţ u r i l e l u m i i ş i p o t f i ,
69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a. cu
toa te ac este a, id en tic e , de oa re ce s în t plăsm u ite de ac e la şi
inc on
ş tien t um an de pretutin d e ni, ale c ă ru i c on ţinu tu ri sînt
infin it m a i
p uţin d iferite u ne le faţă d e c elelalte d ec ît sînt ras ele şi
ind iv izii.
183. C on side r n ec es ar să fac o p aralelă în tre id eile lui
Sc hiller
ş i ce le a le O rie ntulu i p en tru a le elib era pe prim el e d e
h a in a
71
p re a s tr i m t ă a e s t e t i s m u l u. iE s t e t i s m u l n u e s t e î n
m ăsură să

70Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum), 1801-1802.


71Folosesc cuvîntul „estetism" ca expresie abreviată pentru
„concepţie
estetică de viaţă". Deci nu am în vedere acel estetism, de
nuanţă peiorativă,
referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe care l-am putea numi „esteticism".
134 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 135

rezolve sarcina eminamente gravă şi dificilă a dispoziţie estetică ce pare să capete o importanţă
educaţiei omului, tocmai prin faptul că pleacă de la aproape mistică. Cred că lucrul acesta nu este
premisa care, de fapt, ar trebui să-i fie concluzie, întîmplător, ci are o cauză precisă. Adesea, cele
anume aptitudinea de a iubi frumosul. El nu mai bune şi mai profunde idei dintr-o operă
adînceşte problema pentru că evită să ia în
oarecare se refuză cu îndărătnicie unei înţelegeri şi
considerare răul, urîtul şi dificilul, tinzînd mereu
formulări limpezi, chiar dacă ici-colo, ele sînt
către desfătare, fie şi către una nobilă. De aceea
sugerate şi deci, s-ar zice, sînt apte a fi clar
estetismul este lipsit de orice forţă de motivaţie
etică, fiind în esenţa sa doar un hedonism rafinat. sintetizate. Mi se pare că o astfel de dificultate ar
Schiller se străduieşte, e drept, să introducă o exista şi aici. Schiller însuşi a alăturat noţiunii de
motivaţie morală, neapărat necesară, dar nu „dispoziţie estetică", stare creatoare intermediară,
reuşeşte să convingă, deoarece atitudinea estetică idei care pun fără dificultate în lumină profunzimea
îl pune în imposibilitatea de a vedea consecinţele ce şi gravitatea acestui concept. Pe de altă parte, el a
decurg. din recunoaşterea celeilalte laturi a naturii văzut tot atît de limpede în „instinctul ludic"
umane. Conflictul care rezultă îi produce omului o activitatea intermediară pe care o căuta. Nu se
astfel de confuzie şi de suferinţă, incit contemplînd poate nega faptul că aceste două poziţii se opun
frumosul, el ajunge în cel mai bun caz să îşi întrucîtva, căci jocul şi gravitatea se împacă
refuleze contrariile, fără să se elibereze de ele, anevoie. Gravitatea izvorăşte dintr-o constrîngere
ceea ce duce la refacerea condiţiei de la început. interioară profundă, căreia jocul ti este expresia
Pentru a-1 ajuta pe om să depăşească acest exterioară, orientarea către conştiinţă. Să fim bine
conflict, e necesară o altă atitudine decît estetică, înţeleşi, e vorba nu de o voinţă ludică, ci de o
ceea ce se vede tocmai din paralela cu ideile
trebuinţă ludică, de o activitate ludică a fanteziei,
Orientului. Filozofia religioasă indiană a înţeles
datorată unei constrîngeri lăuntrice, fără coerciţii
această problemă în toată profunzimea ei şi a
exercitate de împrejurări sau de voinţă. Este un joc
arătat care sînt categoriile de mijloace necesare 12
pentru rezolvarea conflictului. Este nevoie de un efort moral grav. Şi totuşi, joc — văzut din afară, din unghiul
suprem, de o abnegaţie supremă, de o gravitate conştiinţei, deci din punctul de vedere al judecăţii
religioasă supremă, într-un cuvînt de sfinţenie. colective. Dar este un joc din constrîngere in-
După cum se ştie, deşi a recunoscut importanţa terioară. Aceasta este calitatea ambiguă proprie
esteticii, Schopenhauer a insistat mai cu seamă oricărei creaţii. Dacă jocul se desfăşoară în sine
asupra acestei laturi a problemei. însuşi, fără a produce ceva durabil şi viu, atunci el e
i»4. Oricum însă, nu trebuie să ne facem iluzii doar joc, altminteri însă e vorba de muncă
asupra faptului că expresiile „estetic", „frumuseţe" creatoare. Dintr-o mişcare ludică de factori ale căror
etc. ar fi avut pentru Schiller acelaşi sens ca raporturi nu sînt fixate iniţial iau naştere grupări pe
pentru noi. Nu exagerez, în mod sigur, dacă spun care un intelect critic, dotat cu simţul observaţiei, le
că pentru el „frumuseţea" era un ideal religios. Schil- poate ulterior evalua. Producerea noului cade nu în seama
ler a avut cultul frumuseţii. Ceea ce el numeşte intelectului, ci a instinctului ludic pus în mişcare de
„dispoziţie estetică" s-ar putea tot atît de bine constrîngerea interioară. Spiritul creator se joacă
chema „evlavie religioasă". Fără a spune ceva în
împreună cu obiectele pe care le iubeşte. De aceea
acest sens şi fără a considera în chip explicit că
orice activi-
problema sa centrală e de ordin religios, el a ajuns
totuşi pe cale intuitivă la problema religioasă, ce-i 72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen Grenzen beim Gebrauch schoner
drept la aceea a primitivului, pe care a dezvoltat-o Formen, Cotta, 1826, voi. 18, p. 195. „Pentru faptul că în cazul
pe larg în studiile sale, fără însă a o epuiza. omului este-ticeşte rafinat fantezia se orientează după reguli
185. Este curios că în cursul reflecţiilor sale, pînă şi în jocurile ei libere şi că simţul nu se complace în
desfătare fără acordul raţiunii, se cere lesne raţiunii
problema „instinctului ludic" trece pe al doilea
contraserviciul de a se orienta în gravitatea legilor ei după
plan, în favoarea noţiunii de interesele fanteziei şi de a nu ordona voinţei fără acordul
instinctelor senzoriale."
136 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 137
SCHILLER

tate creatoare a cărei posibilitate rămîne ascunsă p a te tic ă în e l. A c e a stă sta re n u e s te în să c a ra c te riz a tă d e
mulţimii poate fi uşor interpretată ca o joacă. Există, cu o lip să d e c o n ţin u t ş i d e d e t e r m i n a re . E x e m p lu l d e m a i
siguranţă, foarte puţini creatori cărora nu li se poate s u s , in v o c a t c aş i a lte p a sa je , a ra tă în să c ă , c um o ri,
74
aduce învinuirea că se joacă. Oricum, în ce îl priveşte S c hille r a ve a în ve d e re ide -e a de „ e vla vie . "N e situ ă m , a stfe l,
pe insul genial care a fost Schiller, ne simţim d in n o u în d o m e n iu l fem n oe n e lo r re lig io a se ; to to d a tă n i
îndemnaţi să considerăm valabile aceste puncte de ve- s e d e s c h id e p o s ib ilita te a a fe c tiv d eă a e x t i n d e a t a re p u n c t e d e
dere. Deşi el însuşi, aspirînd să treacă dincolo de omul v e d e r e l a o m u l î n g e n e raSl .t a r e a d e e v la v i e r e l ig io a s eăst e u n
f e n om e n c o le c t iv , in d e pe n d e n t în d ez e stra re a in d iv id u a lă .
de excepţie şi de modul acestuia de a fi, a dorit să
187.D a r m a i e x is tă ş i a l te p o si b i li tă ţi . A m v ă z u t m a i
ajungă la omul în genere spre a-i acorda şi lui acea
sus că
parte de avantaje şi de mîntuire pe care creatorul, fie şi
v id u l d e c o n ş ti in ţă , r e s p e c t iv s ta re a in c o n ş ti e n tă ,
din motive de constrîngere interioară foarte puternică, este provocat
nu le poate, oricum, evita. Posibilitatea de a extinde d e o c u fu n d a re în in c o n ştie n t a lib id o u lu i. în
acest punct de vedere la educarea omului nu este in c o n ş tie n t s e a flă
însă de la bun început garantată, cel puţin nu pare să d e ja c o n ţin u tu ri re la tiv a c c e n tu a te , re s p e c tiv
fie. c o m p le x e d e re m i
186. Pentru a decide în această chestiune, trebuie n is c e n ţe d in tre c u tu l in d iv id u a l, m a i a le s c om p le x u l
să căutăm, ca întotdeauna în astfel de cazuri, mărturii p a re n ta l c a
în istoria spiritului uman. în acest scop este necesar să ne re e s te , în g e n e re , id e n tic c u c om p le x u l c o p ilă rie i. P rin
reamintim baza de la care am pornit în tratarea acestei e v la v ie ,
probleme: am văzut că Schiller pretinde detaşarea de a d i c ă p r in c u fu n d a r e a li b i d o u l u i î n i n c o n şt ie n t ,
contrarii pînă la obţinerea unei stări de vid total a c om p le xu l c o
conştiinţei, în care nici senzaţii, nici sentimente, nici gîn- p ilă rie i e s te re a c tiv a t, s în t re în su fle ţite m a i a le s
duri, nici intenţii să nu joace nici un rol. Această stare re la ţiile c u p ă
rin ţii. F a n te ziile izv o rite d in a c e a stă re a c tiv a re
dorită este deci una a conştiinţei nediferenţiate sau a
p rile ju ie s c a p a
unei conştiinţe în care toate conţinuturile şi-au pierdut
r iţ ia d i v i n i tă ţi lo r p a t e r n e ş i m a t e r n e , c a ş i t re z i re a
diferenţele prin depotenţia-lizarea valorilor lor
r a p o r tu ri lo r
energetice. Or, o conştiinţă veritabilă este posibilă doar r e l ig io a s e fil ia le fa ţă d e D u m n e ze ua se ş i nt im e n te lo r
acolo unde valorile produc o diferenţiere a con- i n fa n ti le
ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, nu poate exista nici c o re sp un zătoa re . în m o d sem nifica tiv, sim bo lu rile
o conştiinţă veritabilă. Drept urmare, putem numi p ărin ţilo r s în t
această stare „inconştientă", deşi posibilitatea c o n ş ti e n ti z a t e , fa p t e x p l ic a t d e F r e u d p r in r e f u l a r e a
conştiinţei există de fiecare dată. Este aşadar vorba de im a g o u lu i
un „abaissement du niveau mental" (Janet) de natură p a re n t a l d e c ă t r e r e z i s t e n ţ e l e g a t e d e i n c e s t . S î n t d e
artificială, de unde şi asemănarea cu yoga şi cu stările acord cu
de „engourdissement" hipnotic. După cîte ştiu, Schiller a c e a stă e x p lic a ţie , d a r c re d c ă e a e s te in c o m p le tă ,
nu s-a pronunţat niciodată în legătură cu felul în care îşi c ă c i tre c e c u
reprezenta, de fapt, tehnica — spre a folosi acest cuvînt — v e d e r e as e n s u l e x t r a o r d i n a r a l a c e s t e i s u b s t i t u ţ i i
de producere a dispoziţiei estetice. Exemplul cu Juno s im b o lic e.
Ludovisi pe care îl dă în treacăt în scrisorile sale ne
73 S im b o liza re a în im a g in e a d iv in ită ţii s e m n ific ă u n
p ro g re s u ria ş
arată că starea de „evlavie estetică" este o dăruire
faţă d e c on c retism şi de sen zo rialitate a rem in isc e nţei,
totală către obiectul contemplaţiei şi o trăire em-
p rin fa ptul
73 Vber die ăsthetische Eniehung des Menschen, Scrisoarea a 15-a.
c ă a cc eptîn d „ sim bo lul" c a s im b o l rea l, regres ia se
t r a n s fo r m ă
î n p ro g r e s ie , în t im p c e e a a r ră m în e c a a ta re , d a c ă
a ş a -n u m it u l
s i m b o l a r fi d e fi n i t i v d e c l a r a t d o a rs ce am n a l p ă r i n ţ i l o r a d e
75
v ă ra ţi, p ie rzîn d u -ş i a s tfe l c a ra c te ru l a u to n o m .
1 88.A c c e ptîn d re a lita te a sim bolu lui, om e nire a a a ju ns la z e ii
e i, ad ic ă lare alitatea ideii,c are fac e din o m stăp în ul
p ăm în tu lu i.
E v la v ia e s te , c um o co n c e p e p e b u n ă d re p ta te S c h ille r,
o m işc a
r e r e g r e s i v ă a l i b i d o u l u i c ă t r e o r i g i n e , o c u fu n d a r e î n
izv o rul

74Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul feminin ne imploră


adoraţia."
75Am explicat pe larg acest punct de vedere în lucrarea Wandlungen und
Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
138 TIPU RI PSIHOLO GICE D E SP R E ID EILE L U I SC H ILL ER 139

începutului. De aici se ridică simbolul ca o imagine a şi simbol, de cealaltă parte, mă preocupă de multă
mişcării progresive incipiente care reprezintă o sinteză vreme. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să atribuim
a tuturor factorilor inconştienţi, „forma vie", cum simbolului o valoare prea mică în virtutea tocmai a
numeşte Schiller simbolul, o imagine a lui Dumnezeu, importanţei sale considerabile ca reprezentant al
cum arată istoria. Nu este de aceea întîmplător că inconştientului. Ştim din experienţa de zi cu zi în
autorul nostru a ales drept paradigmă tocmai o tratarea bolilor nervoase cît de eminentă este
imagine a divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe lasă să importanţa practică a interferenţelor inconştiente. Cu cît
apară din trepiedul mumelor imaginile zeieşti ale lui Paris şi disociaţia, adică depărtarea atitudinii conştiente faţă
Elenei, pe de o parte, cuplul parental întinerit, pe de alta, de conţinuturile individuale şi colective ale
simbolului unui proces intim de unire pe care Faust şi-1 inconştientului, este mai mare, cu atît acesta intensifică
doreşte pătimaş ca pe o supremă reconciliere lăuntrică, sau stăvileşte în mod nociv conţinuturile conştiinţei.
aşa cum apare limpede din scena următoare şi cum Din raţiuni practice nu trebuie deci să se atribuie
rezultă tot atît de limpede din desfăşurarea celei de a simbolului o valoare neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o
doua părţi. Din chiar exemplul lui Faust, se vede că valoare oarecare, indiferent dacă e mică sau mare, el
viziunea simbolului trimite la continuarea drumului capătă prin însuşi acest fapt importanţa unui motiv
vieţii şi că atrage libidoul către un ţel încă depărtat, dar conştient, respectiv el este perceput ca atare, iar libidoul
care acţionează necontenit asupra lui, în aşa fel îneît viaţa pe care îl conţine are prilejul să se dezvolte la nivelul
i se aprinde ca o flacără şi se avîntă fără oprire către modului de viaţă conştient. Se obţine astfel, după pă-
ţeluri situate în depărtare. De aici, valoarea şi sensul rerea mea, un avantaj practic substanţial: anume,
simbolului religios. Am în vedere, fireşte, nu simboluri colaborarea inconştientului, contopirea lui cu activitatea
încremenite dogmatic, moarte, ci simboluri care se ri- psihică conştientă şi eliminarea astfel a influenţelor lui
dică din inconştientul creator al omului viu. perturbatoare. Această funcţie comună, relaţia cu
Importanţa uriaşă a unor astfel de simboluri poate fi simbolul, am desemnat-o prin funcţie transcendentă. Nu
negată doar de acela care consideră că istoria pot în cadrul de faţă să-mi propun lămurirea exhaustivă
universală începe cu ziua de astăzi. N-ar trebui să a acestei probleme. Altminteri ar trebui să înfăţişez
vorbim despre importanţa simbolurilor, din păcate însă toate acele materiale care rezultă din activitatea
sîntem nevoiţi să o facem, căci spiritul epocii noastre îşi inconştientă. Fanteziile descrise în literatura de specialitate nu dau
închipuie că se află chiar deasupra propriei sale nici o idee cu privire la creaţiile simbolice despre care e
psihologii. Punctul acesta de vedere, igienico-moral, vorba aici. Există, in schimb, în literatura beletristică,
se interesează întotdeauna dacă un lucru anume este nu puţine exemple de astfel de fantezii, care însă nu au
nociv sau util, corect sau incorect. O psihologie fost observate şi înfăţişate în toată „puritatea" lor, ci au fost
adevărată nici nu se interesează de aşa ceva; ei îi intens prelucrate „estetic". Dintre aceste exemple, ţin să
ajunge să ştie cum sînt lucrurile în sine. menţionez în mod special cele două lucrări ale lui
189. Simbolizarea care rezultă din starea de „evlavie" Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht. Rezerv acestei
este, pe de altă parte, unul din acele fenomene probleme o cercetare ulterioară.
religioase colective care nu au nici o legătură cu 190. Cu explicaţiile de mai sus despre starea
înzestrarea personală. Putem deci accepta şi în intermediară am depăşit în bună măsură ideile lui
această privinţă posibilitatea unei extinderi a punctelor Schiller de la care am pornit. Cu toate că el a sesizat
de vedere discutate la omul în general. Cred că am cu acuitate şi profunzime contradicţiile naturii umane,
arătat în felul acesta cel puţin posibilitatea teoretică de nu a depăşit, în ce priveşte încercarea de a găsi o
aplicare a ideilor lui Schiller la psihologia umană soluţie, faza de început. Impresia mea este că
generală. Din raţiuni de completitudine şi claritate, ţin termenul de „dispoziţie estetică" poartă oarecare
să mai adaug aici că problema relaţiilor dintre răspundere pentru această situaţie. într-adevăr,
conştiinţă şi modul conştient de viaţă, pe de-o parte, Schiller consideră că „dispoziţia estetică"
140 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 141
SCHILLER
76
este totuna cu frumosul care transpune sufletul în ea. Proce-dînd 192.A cea st ă de scr ie re se o p u n e v e h e m e n t
astfel, el nu doar confundă cauza cu efectul, ci şi co n s id era ţiilo r d e
atribuie condiţiei „nedeterminării", contrar propriei lui m a i s u s p iv in d „ c o n d iţ ia e s t e t ic ă ", în c a r e o m u l e
definiţii, o determinare univocă, identificînd-o cu s o c o t it a fi
frumosul. Funcţia intermediară devine astfel „ n u l", n e d e te r m in a t , în v re m e ce a ici e l a p a re în ce l
ineficientă, de vreme ce, în calitate de frumuseţe, ea m a i în a lt
nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea un cuvînt de g r a d d e te r m in a t d e fr u m u s e ţ e („ lă s a t p ra d ă e i") .
spus. Schiller defineşte „constituţia estetică" a unui E s t e in u t il s ă
lucru drept calitatea acestuia de a se raporta la co n tin u ă m e xa m in area aceste i p rob lem e la S chiller. E l a atin s
„totalitatea diferitelor noastre forţe". în consecinţă, o
„frumosul" şi „esteticul" nu coincid, căci diferitele lim it ă , p r o p r ie a t ît lu i, c ît ş i e p o c ii în c a r e a t r ă it , p e
noastre forţe sînt şi esteticeşte diferite, sînt frumoase c a r e i- a
şi urîtc, şi doar un idealist şi optimist incorigibil şi-ar
fost cu n ep u tinţă să o d e pă şea scă, de o are ce s-a lo vit
putea imagina că „totalitatea" naturii umane este
pr etu tin den i
absolut „frumoasă". Pentru a fi drepţi, trebuie să
d e „o m u l cel m a i ur ît", in vizibil, a că ru i d esco p erire
convenim că ea este o realitate cu părţi luminoase şi
ave a să fie
părţi întunecate. Suma tuturor culorilor este cenuşiul,
rezerv ată v re m urilo r n o as t re ş i lu i N ie tzs ch e .
suprafeţe luminoase pe fond întunecat, suprafeţe
193.S ch iller vo ia să tra nsform e fiin ţa senz o ria lă în tr-o
întunecate pe fond luminos.
fiin ţă
191. Această incompletitudine şi insuficienţă
e ste tică . Tre b u ie să s ch im bă m n at u ra o m u lu i
conceptuală explică şi împrejurarea că modul în care se
s e n z o ria l, sp u n e a
poate produce starea intermediară rămîne complet
neelucidat. Există nenumărate pasaje din care rezultă e l, tre b u ie „s ă s u p u n e m fo rm e i" v iaţa fiz ică , om u l
fără echivoc că „desfătarea produsă de frumuseţe" tre b u ie să -ş i
provoacă starea intermediară. Astfel, Schiller afirmă: î m p li n e a s c ă „ d e s t in u l f iz ic [. .. ] p o t r iv it le g i lo r
„Ceea ce ne măguleşte simţurile în senzaţia f r u m u s e ţ ii ",
imediată ne deschide sufletul sensibil şi mobil oricărei „om u l trebu ie să- şi în cea p ă v iaţa m o rală în cîm p u l
impresii, făcîndu-ne însă în aceeaşi măsură mai puţin ind ifer ent a l
apţi de efort. Ceea ce ne încordează forţele de gîndire celei fiz ice", el tre b uie să-şi „în ce apă libe rtate a
şi le invită să-şi constituie noţiuni abstracte ne ra ţiu nii în că d in
întăreşte spiritul în vederea oricărei forme de in te rio ru l lim it e lo r s a le s en z o r ia le . în clin aţ iilo r sa le , e l
rezistenţă, dar ni-1 şi face, corespunzător, mai tre b u ie
insensibil, deposedîndu-ne de receptivitate şi sporindu- să le im p u n ă le g e a v o in ţ e i s a le [...] , tr e b u ie s ă
ne în egală măsură, autonomia. De aceea, atît într-un în v e ţ e a r îv n i
r 78
caz, cît şi în celălalt, ajungem în mod necesar la într-un chip m ai n obil." !
epuizare [... j în schimb, dacă ne dăruim desfătării 194.A cest „tre b u ie " d e care vorb eşte a uto rul nostr u
produse de frumuseţea adevărată, devenim într-o astfel este b in e
de clipă în egală măsură stăpîni atît pe forţele noastre c u n o s c u t a „ o b lig a ţ ie m o r a lă " , in v o c a t ă o r i d e c ît e
pasive, cît şi pe cele active şi ne îndreptăm cu aceeaşi ori nu m ai
uşurinţă către lucrurile grave şi către joc, către odihnă şi e x istă n ici o a lt ă s o luţie . Ş i a ici n e lo v im d e lim ite
către mişcare, către cedare şi către rezistenţă, către in e v ita b ile .
77
gîndire abstractă şi către intuiţie." A r fi n e d re p t s ă aş te ptă m ca u n sin g u r s p irit, o ricît d e
m ar e , să
76Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 21-a. r e z o lv e a c e a s t ă p r o b le m ă g ig a n t ic ă , o p r o b le m ă p e
77Loc. cit., Scrisoarea a 22-a. ca re doa r
tim pu rile şi pop o are le o pot re zolva, ş i n ici acestea
con şt ie nt, ci
d o ar în v irtu tea d estin u lu i lo r.
195.G r an d o ar e a id e ilo r lu i S ch ille r co ns t ă în ob s e rv a ţia
psi
h o lo g ică şi în s e s iz a r e a in tu it iv ă a ce lo r o b s e rv a te .
A ş v re a s ă
m ă m a i r e f e r a ic i la u n e le d i n i d e il e s a le c a r e
m e r it ă în m o d
s p e c ia l s ă fie s u b lin ia te . A m v ă z u t m a i s u s c ă s t a r e a
in t e r m e
d ia ră es te ca ra cte r iza t ă d e p ro du ce re a u n ceu i
„p o zitiv ", an um e
a sim b o lu lu i.S im b o lu l r e u n e ş t e în n a t u r a lu i
c o n tr a r iile ; a ş a ,
b u n ă o a r ă , ş i o p o z iţ ia re a l/ ire a l, p r in fa p t u l c ă e l
este, pe de o
pa rte, o realita te ps ih o lo gică (din caueza fica cităţ ii
sale), dar p e
d e alta , nu core s p un d e n ici u n e i re a lit ăţi fiz ice . E l
e ste re a lita te
ş i to tu ş i ap a re n ţă .S ch ille r s u b lin ia z ă lim p e d e a ce as tă
îm p re ju -

78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


142 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 143
SCHILLER
79
ra re , pe n tru a fa c e a p oi o a po logiea ap a re n ţe i,im p o rta n tă d in îi trebuie omului ca să se limiteze la realitate, iar el
toa te pu nctele de ve dere. va trebui să o depăşească pe aceasta din urmă pentru
82
196. „ î n t r e s t u p i d i t a t e a m a x i m ă ş i i n t e l e c t u l c e l m a i a ajunge la cea dintîi."
înalt
e x is tă o a n u m ită a fin ita te , în s e n su l c ă am în d o u ă c a u tă
d o a r re a 2. Tratatul despre poezia naivă şi sentimentală
lu l ş i c ă sîn t, a m în d o u ă , c u to tu l in se n s ib ile la s im p la
a p a re n ţă . 198. O vreme mi s-a părut că împărţirea poeţilor în
83
P rim a e s te s m u ls ă d in li n i şt e a e i d o a r d e p r e z e n ţa naivi şi sentimentali, pe care o face Schiller , are la
n e m ij lo c i tă a bază criterii care coincid cu punctele de vedere expuse
u nu i o b ie c t în sim ţu ri, în v rem e c e a do u a n u î şi a f lă aici. După o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia
l in iş te a că lucrurile nu stau aşa. Definiţia lui Schiller este
d e c î t p r i n r e a d u c e r e a c o n c e p te l o r e i l a fa p t e ş i l a simplă: poetul naiv este natură, cel sentimental caută
e x p erie n ţe ; natura. Această formulă simplă este seducătoare în
î n tr- u n c u v î n t, p r o s ti a n u s e p o a te ri d i c a d e a s u p ra măsura în care stabileşte două moduri diferite de
r e a li tă ţi i, ia r relaţie cu obiectul. Ar fi de aceea la îndemînă să facem
i n t e l e c tu l n u s e p o a te s i tu a s u b a d e v ă r . î n m ă s u r a d e c i următoarele consideraţii: acela care caută sau rîvneşte
în care natura ca obiect nu o are; el ar fi deci introvertit, şi
tre b u in ţa d e re a lita te ş i a ta şa m e n tu l la re a lita te s în t d o a r invers, acela care este el însuşi natură, deci se află
u rm ă ri într-o relaţie intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O
a le lip se i, in d ife re n ţa la re a lita te ş i in te re su l p e n tru astfel de interpretare, cumva forţată, ar avea prea
a p a re n ţă sîn t puţin de a face cu punctul de vedere al lui Schiller. Spre
o v e r ita b il ă l ă r g i re a o m e n irii ş i u n p a s h o tă rî t sp re deosebire de distincţia pe care o facem noi între tipuri,
80
c u l tu ră ." împărţirea în naiv şi sentimental a lui Schiller nu se
197. V o rb in d m a i s u s d e v a lo a r e a a c o rd a tă si m b o l u l u i , ocupă de mentalitatea individuală a poetului, ci de
m -a m caracterul activităţii sale creatoare, respectiv al
re fe rit la a v a n ta ju l p ra c tic d e c a re d isp u n e e v a lu a re a produsului ei. Acelaşi poet poate fi într-o poezie
in c o n ştie n sentimental, în alta însă, naiv. Homer este, ce-i drept,
tu lu i: e x c lu d e m p e rtu rb a re a in c o n ştie n tă a fu n c ţiilo r în general naiv, dar cîţi dintre moderni nu sînt
c o n ştie n te , predominant sentimentali? Schiller şi-a dat probabil
p r i n a c e e a c ă , l u î n d s im b o l u l î n c a l c u l , ţ i n e m s e a m a d e seama de această dificultate şi de aceea a afirmat că
la bun poetul este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de
î n c e p u t d e i n c o n ş t ie n t . N e r e a li z a t , in c o n şt ie n t u l poet. De altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi vor
l u c re a z ă , d u p ă aparţine, în funcţie de caracterele epocii în care
c um se ş tie, pentru a răs pînd i p este toa te o a pa renţă trăiesc sau în funcţie de împrejurările întîmplătoare
falsă:el care exercită o influenţă asupra formării lor generale şi
apare în to tdeaun a în obiec te, căc i oric e inc on ştie nt se asupra stării lor de spirit momentane, fie
p ro ie ctea
z ă . D a c ă p utem de c i să s e si ză m c a a ta re in c o nş tien tu l, 82Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
83Schiller, Ober naive und sentimentalische Dichtung, Cotta, 1826, voi.
a tunc i 18, p. 205.
d e s p r in d e m d e p e o b ie c t e a p a re n ţ a f a l să , c e e a c e n u
p o a te d e c ît
a v a n ta j a a d e v ă r u l . S c h i l l e r s p u n e : „ A c e s t d r e p t u m a n d e
suve
r a n it a t e e st e e xe rs a t de e l (d e o m )aîn
rta a p a r e n ţe iş, i c u c ît e l
d is ti n g e m a i s tr ic t c e e a c e e s te a l m e u d e c e e a c e e s te
a l tă u , c u
c ît sep ară m ai aten t esen ţa de form ă şi c u cît ştie să
c on fere
a c e st e i a m a i m u l tă a u to n o m i e , c u a tît m a i m u l t n u v a
lărgi do ar
im pe riul frumse u ţii, ci v a p ă stra n e a tin se în se ş i g ra n iţe le
adevă
r u l u i ; c ă c i e l n u p o a t e s ă p u r i f i c e a p a r e n ţ a d e r e a l i ta te
fără a
81
e li b e ra , t o t o d a t ă , r e a li ta te a d e a p a re n ţ ă„.A" n ă z u i
c ă t re a p a
r e n ţa a u to n o m ă p re ti n d e o m a i m a r e c a p a c it a t e d e
a b s tra c ţi e , o
m a i m a re lib e rta te a in im ii ş i o m a i m a re e n e rg ie a
v o in ţe i d e c ît

79Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


80Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
81Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
144 TIPU RI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 145
84 88
celor naivi, fie celor sentimentali." E vorba deci, şi pentru mun." „Geniul naiv lasă natura să acţioneze nelimitat în
89
Schiller, nu de tipuri fundamentale, ci mai degrabă de el." Se vede din aceste definiţii mai ales dependenţa
anumite caracteristici sau calităţi ale operelor naivului de obiect. Relaţia sa cu obiectul are un
individuale. Se vede în consecinţă limpede că un poet caracter obligatoriu, prin aceea că el introiectează
introvertit poate ocazional compune într-un mod atît obiectul, adică se identifică inconştient cu el sau este a
naiv, cît şi sentimental. Prin urmare, identitatea dintre priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) numeşte această
naiv şi extravertit, pe de-o parte, dintre sentimental şi relaţie cu obiectul „participation mystique". Identitatea
introvertit, de cealaltă parte, cade de îndată ce este se stabileşte întotdeauna între obiect şi un conţinut
vorba de tipuri. Altceva însă este atunci cînd în discuţie inconştient. Se mai poate spune că: identitatea apare
sînt mecanismele tipice. prin proiectarea unei asociaţii analogice inconştiente în
obiect. O astfel de identitate are întotdeauna caracter
a) Atitudinea naivă constringător, căci e vorba de o anume cantitate de
libido care, ca orice cantitate de libido acţio-nînd din
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile pe care Schiller
inconştient, are în raport cu conştientul un caracter
le-a dat acestei atitudini. S-a vorbit deja de faptul că
constringător, adică nu este disponibilă pentru
naivul este „natură". El „urmează simpla natură şi
85
senzaţie şi se limitează doar la imitarea realităţii" . Ne conştiinţă. Insul cu atitudine naivă este de aceea în
„bucurăm în cazul reprezentărilor naive de prezenţa mare măsură determinat de obiect, obiectul
86
vie a obiectului în imaginaţia noastră." „Poezia naivă acţionează, ca să spun aşa, autonom în el, se
este o favoare a naturii. O lovitură norocoasă; cînd împlineşte pe sine în el, prin aceea că naivul se
reuşeşte nu are nevoie de nici un fel de corectură şi nu contopeşte cu obiectul. El împrumută astfel funcţia sa
e capabilă de nici una atunci cînd dă greş." „Prin natura expresivă obiectului pe care îl reprezintă pe această
sa, geniul trebuie să facă totul, prin libertatea sa, el cale, dar nu activ sau intenţionat, ci îl reprezintă în el
poate să facă puţin, şi îşi va împlini ideea doar dacă însuşi. Naivul în sine este natură, natura creează în el
natura va acţiona în el potrivit unei necesităţi produsul. El lasă natura să acţioneze fără oprelişti în el.
interioare." Poezia naivă „este copilul vieţii şi tot ea este Primatul revine obiectului. în acest sens, atitudinea
aceea care conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv naivă este extravertită.
depinde în întregime de „experienţă", de lumea care îl
„atinge nemijlocit". El „are nevoie de un ajutor din b) Atitudinea sentimentală
87
afară" . Pentru poetul naiv, „natura comună" a mediului 200. Am amintit mai sus de faptul că sentimentalul
său poate „deveni primejdioasă", căci „receptivitatea caută natura. El „reflectează asupra impresiei pe care
atîrnă întotdeauna mai mult sau mai puţin de impresia obiectele o fac asupra lui, iar emoţia în care se
exterioară şi doar mobilitatea neîntreruptă a capacităţii cufundă şi ne cufundă se întemeiază doar pe acea
productive, care nu este de aşteptat din partea naturii reflecţie. Obiectul este raportat aici la o idee şi doar
umane, ar putea împiedica materia să exercite uneori o pe această relaţie se sprijină forţa lui poetică."
90

violenţă oarbă asupra receptivităţii. De fiecare dată


Sentimentalul „are necontenit a face cu două
cînd se va produce aşa ceva, sentimentul poetic se va
reprezentări şi senzaţii aflate în conflict, cu realitatea
transforma în sentiment co-
ca limită şi cu ideea lui ca infinit, iar sentimentul amestecat
84Loc. cit., p. 236. pe care îl produce va atesta
85Loc. cit., p. 248.
86Loc. cit., nota de la p. 250. 88Loc. cit, pp. 307 ş. urm.
87Loc. cit., pp. 303 ş. urm. 89Loc. cit., p. 314.
90Loc. cit., p. 249.
146 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 147
SCHILLER
91
mereu această sursă dublă." „Dispoziţia sentimentală specificul. Pentru înţelegerea naivului şi a
este rezultatul năzuinţei de a restabili după conţinut, şi sentimentalului trebuie să facem apel la alte două
92
în condiţii de reflecţie, senzaţia naivă." „Poezia principii, anume la senzaţie şi la intuiţie. Vom vorbi
93
sentimentală este naştereaabstracţiunii." „D in cauza mai amănunţit despre aceste funcţii în cursul cercetării
strădaniei de a îndepărta de la ea(de la natura umană) noastre. Aici aş vrea doar să amintesc că naivul este
toate barierele, geniul sentimental este expus primejdiei caracterizat de predominanţa elementului senzorial,
de a anula cu totul natura umană şi nu num ai de a se sentimentalul de aceea a elementului intuitiv.
ridica — ceea ce poate şi trebuie să facă — deasupra Senzaţia leagă de obiect, ea atrage chiar subiectul în
oricărei realităţi determinate şi limitate, pînă la obiect, de unde „primejdia" pentru naiv de a se absorbi
posibilitatea absolută —deci de a idealiza —, ci şi de a în obiect. Intuiţia, ca percepţie a propriilor procese
trece dincolo de posibilitate —deci de a exalta." „Geniul inconştiente, se abstrage din obiect, se ridică deasupra
sentimental părăseşte realitatea pentru a se ridica la obiectului şi caută de aceea întotdeauna să domine ma-
nivelul ideilor şi a-şi domina materia în activitate liberă teria şi să-i dea formă potrivit cu puncte de vedere
94
şi spontană." subiective sau chiar să o violenteze fără să-şi dea
201.Este uşor de văzut că, spre deosebire de naiv, seama. „Primejdia" care îl ameninţă pe sentimental
sentimen rezidă în desprinderea totală de realitate şi în
talul este caracterizat de o atitudine reflexivă şi cufundarea în fantezia ce izvorăşte din inconştient
abstractizantă. („exaltare"!).
El „reflectează" pe seama obiectului, „retrăgîndu-se"
c) Idealistul şi realistul
din obiect.
El este a priori separa tde o bie ct cînd începe să 203. în acelaşi tratat, Schiller ajunge să stabilească
pro ducă ; nu existenţa a două tipuri psihologice. El afirmă: „Aceasta
obiectul lucrează în el, ci el însuşi lucrează. Dar nu în mă conduce să constat într-un veac atît de cultivat un
sine în foarte straniu antagonism psihologic între oameni: un
suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El este diferit de antagonism care, fiind radical şi în-temeindu-se pe
obiect, nu forma interioară a sufletului, provoacă o separare mai
este identic cu el, şi caută să-şi stabilească relaţia gravă decît aceea produsă de un conflict întîmplător de
cu el, să-şi interese care ar răpi artistului şi poetului orice speranţă
„domine materia". Această separare a sa de obiect de a plăcea sau de a emoţiona unanim, ceea ce intră
produce im doar în obligaţiile lor; care îl împiedică pe filozof, chiar
presia de dualitate, subliniată de Schiller, căci dacă acesta îşi dă toată silinţa, să convingă întreaga
sentimentalul îşi lume, ceea ce este de fapt rostul oricărei filozofii; care,
trage substanţa din două surse, din obiect, respectiv în fine, nu va îngădui niciodată omului în viaţa practică
din perce să-şi vadă unanim aprobat modul de a acţiona: pe
perea lui, şi din sine însuşi. Impresia exterioară a scurt, un antagonism responsabil de aceea că nici o
operă a spiritului şi nici o faptă a inimii nu poate face
obiectului nu
hotărît fericirea unei clase anume, fără a-şi atrage prin
este pentru el unce necondiţionat, ci un material pe
însăşi această împrejurare condamnarea alteia. Acest
care îl tra
antagonism este, fără îndoială, tot atît de vechi ca şi
tează potrivit cu propriile sale conţinuturi. El se
începutul culturii şi nu va putea fi lesne suprimat decît
situează astfel
o dată cu sfîrşitul ei, decît doar în cazul cîtorva rari su-
deasupra obiectului, întreţinînd totuşi o relaţie cu el,
biecţi care din fericire au existat dintotdeauna şi vor
dar nu o
exista mereu; dar, deşi printre efectele antagonismului
relaţie de receptivitate, căci el conferă obiectului
se numără şi acela
valoare sau ca
litate în mod arbitrar. Atitudinea sa este deci
introvertită.
202.Caracterizînd drept introvertită şi, respectiv,
extravertită
cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-am epuizat
acestuia idei
le. Am bele noastre mecanism e nu sînt decît
fenom ene funda
m entale de natură destul de generală care
sugerează doar vag

91Loc. cit., p. 250.


92Loc. cit., nota de la p. 301.
93Loc. cit., p. 303.
94Loc. cit., p. 314.
148 TIPURI PSIHOLOGICE
III
de a zădărnici orice încercare de a-1 suprima, APOLINICUL ŞI DIONISIACUL
pentru că nici una din tabere nu poate fi
determinată să recunoască o lipsă de par tea sa şi o
realitate de partea cealaltă, există totuşi un cîştig
substanţial în a urmări această separare atît de
importantă pînă la ultimele ei izvoare şi de a reduce
astfel punctul esenţial al conflictului cel puţin la o
95
formulă mai simplă."
204.Din acest pasaj se vede inechivoc că,
examinînd meca
nismele antagonice, Schiller ajunge să 206. Problema trăită şi parţial elaborată de
stabilească două tipuri Schiller a fost re luată într-un mod nou şi original
1
psihologice care în concepţia sa deţin de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der Tragodie din
semnificaţia pe care eu 1871. Această scriere de tinereţe se raportează,
am atribuit-o tipului introvertit şi celui extravertit. ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Scho-
în ce priveşte penhauer şi la Goethe. Cel puţin aparent, ea are
relaţia dintre tipurile stabilite de mine, pot însă în comun cu Schiller estetismul şi credinţa în
confirma cuvînt cu greci, cu Schopenhauer pesimismul şi motivul
cuvînt afirmaţiile lui Schiller în legătură cu tipurile mîntuirii, şi multe puncte de contact cu Faust al lui
sale. în con Goethe. în ce ne priveşte, dintre toate aceste ra -
cordanţă cu cele de mai sus, Schiller ajunge de portări, cea mai importantă este, fireşte, aceea la
la mecanism la Schiller. Nu putem trece însă pe lîngă
tip, „separînd atît de caracterul naiv, cît şi de Schopenhauer fără a remarca măsura importantă
caracterul senti în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de
96
mental, ceea ce ele au poetic" . Pentru a înfăptui Schil ler sub forma unor palide scheme. Dacă
această ope facem abstracţie de pe simismul lui Schopenhauer,
raţie trebuie să retragem din ele ceea ce este izvorît din opoziţia faţă de bucuria creştină a
genial, creator, du credinţei şi certitudinea mîntuirii, doctrina salvării
pă c ar e p en tru n aiv răm în d oa r a serv ir e a faţă este la el esenţialmente budistă. El s-a situat de
de o biect şi partea Orientu lui. Evident, aici este o
autonomia lui în subiect, iar pentru sentimental, contrareacţie la atmosfera noastră occi dentală.
superioritatea După cum se ştie, această reacţie subzistă nu în
faţă de obiect, manifestată în aprecierea şi mică măsură şi astăzi în cadrul unor mişcări
tratarea mai mult sau variate, îndreptate mai mult sau mai puţin total
mai puţin arbitrară a obiectului. Schiller declară: către India. Această orientare către Orient se
„Din punct de opreşte pentru Nietzsche în Grecia. El resimte
vedere teoretic, din caracterul naiv nu mai Grecia şi ca pe un spaţiu de mijloc între Răsărit şi
rămîne altceva decît Apus. Aici se întîl-neşte cu Schiller — dar cît de
un spirit de observaţie lucid şi un ataşament diferită este concepţia lui despre caracterul
puternic faţă de grecesc! El vede fondul întunecat pe care este
mărturia uniformă a simţurilor; din punct de pictată lumea de aur, senină, a Olimpului. „Pentru
vedere practic, o a putea trăi, grecii au trebuit să creeze, împinşi de
supunere resemnată în faţa necesităţii naturii [...]
cea mai imperioasă necesita te, aceşti zei." „Grecul
Din caracterul
cunoştea şi resimţea spaimele şi ororile
sentimental nu rămîne altceva (în linie teoretică)
decît un spirit 1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.
speculativ neliniştit care ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de cunoaştere, iar în linie practică, un
rigorism moral care
ajunge pînă la necondiţionat în toate actele de
voinţă. Cel care
aparţine primei clase poate fi numitrealist, cel care
aparţine ce
91
leilalte, idealist."
205.în continuare, explicaţiile lui Schiller în
legătură cu ti
purile sale se referă exclusiv la fenomenele
cunoscute ale atitu
dinii realiste şi, respectiv, idealiste şi, prin urmare,
nu interesea
ză cercetarea noastră.

95Loc. cit., pp. 329 ş. urm.


96Loc. cit., p. 331.
97Loc. cit.
150 TIPURI PSIHOLCXÎICE A P O L IN IC U L ŞI 151
D IO N IS IA C U L

existenţei; nî genere, spre a putea trăi, ela trebuit să le tarea în continuare a artei este legată de
opună acestora naşterea de vis, strălucitoare a duplicitatea apolinic-dionisiac: în acelaşi fel în care
olimpicnilor." Acea ne î ncredere uriaşă în faţa puterilor generarea depinde de dualitatea sexelor în
titanice ale naturii, acea Moira tronînd fără milă peste condiţiile unei lupte continue şi ale unei împăcări
orice cunoaştere, acel vultur al lui Prome-tcu, prietenul intervenind doar periodic."
oamenilor, acea neînfricare a înţeleptului Oedip, acel 209.„De cele două divinităţi ale artei, de Apollo
blestem al neamului atrizilor care îl constrîngepe Orestc la şi de Dio-
matricid ( . . . ) au fost mereu şi reînnoitbiruite de greci, sau nysos, legăm recunoaşterea faptului că în
cel puţin învăluite şi retrase privirii cu ajutorul acelei lumi lumea greacă există,
2
artistice intermediare a olimpicnilor."„Seninătatea" grecilor, în funcţie de origine şi de scopuri, o enormă
cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri opoziţie, între arta
întunecate — iată cunoaşterea rezervată modernilor; plastică, apolinică, şi arta lipsită de imagini a
un argument importantîm potriva estetism ului moral! muzicii ca artă a
Nietzsche adoptă astfel un punct de vedere substanţial lui Dionysos: cele două instincte atît de diferite
diferit de acela al lui Schillcr. Ceea ce am presupus în merg în paralel,
cazul lui Schillcr, anume faptul căBric/e iiber dic în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-
âstlietische Erzielmngse află in slujba unei cauze proprii, se reciproc în ve
devine în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — cartea este derea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre
„profund generală". Şi in vreme ce Schillcr începe a perpetua prin
şovăitor să picteze lumini şi umbre în culori palide şi, ele lupta acelor opoziţii pe care cuvîntul comun
climinînd toate ascunzişurile şi abisurile naturii umane, «artă» doar apa
să înţeleagă opoziţia din propriul suflet ca fiind aceea rent o anulează; pînă cînd, în cele din urmă,
dintre „naiv" şi „sentimental", con cepţia lui Nietzsche printr-un act meta
este mai profundă şi desenează un contrast care pe fizic miraculos al «voinţei» elenice, ele apar
una din laturile lui nu este cu nimic m ai prejos dccît împerecheate,şi în
frumuseţea strălucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe această împerechere zămislesc opera de artă,
cealaltă latură găseşte sunete infinit mai întunecate dionisiacă şi apo
3
care intensifică, ce-i drept, puterea luminii, dar lasă, linică deopotrivă, a tragediei atice."
totodată, să se presimtă dincolode ele un întuneric şi este două
210.Spre a caracteriza mai îndeaproape ac
m ai adine. instincte,
207.Nietzsche numeşteperechea sa fundamentală Nietzsche compară stările psihologice
de contra specifice produse de ele
rii: apolinic-dionisiac.Să încercăm mai intîi să ne cu acelea alevisului şi ale beţiei. Instinctul apolinic
reprezentăm produce sta
natu ra lo r. în acest scop, voi dama i jos o seric d e citate cu rea comparabilăvisului, instinctul dionisiac pe

1
ajutorul cărora cititorul vafi în măsură — chiar fără cea comparabilă
a fi parcurs beţiei. Prin „vis", Nietzsche înţelege, cum
scrierea lui Nietzsche — să-şi form eze singur un spune el însuşi, mai
punct de ve cu seamă „viziunea interioară", „aparenţa
dere şi să judece totodată opinia m ea in ce o frumoasă a lucrurilor
priveşte. onirice". Apollo „stăpîneşte aparenţa frumoasă
208.„Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa esteticiiîn clipa a lumii interioa
in re a fanteziei", el este „zeul tuturor forţelor
care vom fi ajuns nu doar la înţelegerea logica, ci şi plastice". Este mă
la certitu sură, număr, limitare şi stăpînire a tot ceea ce
dinea nemijlocită a punctului de vedere potrivit este sălbatic şi
căruia dezvol- neîmblînzit". „Ai vrea( . . . ) să-1 desemnezi pe Apollo
prin su
2 Nictzsche, loc. cit., p. 31. perba imagine divină aprincipium-ului
4
individuationis." Dio
nisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului
fără limite, iz
bucnirea neînfrînateidynamis a naturii animale şi
divine, de
unde faptul că omul apare în corul dionisiac
ca satyr, zeu în
5
partea de sus, ţap în cea de jos.Este groaza
provocată de sfărî-
marea principiului individuaţiei şi totodată
„extazul plin de de
licii" pentru că el s-a sfărîmat. Dionisiacul este
din acest motiv

3Loc. cit, pp. 19 ş. urm.


4Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
5Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 153

comparabil cu beţia care dizolvă individualul în instincte Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă, un deziderat provocat
şi conţinuturi colective, o explozie a eului închis sub de mizeria resimţită de jumătatea civilizată a grecului
influenţa lumii. De aceea în dionisiac aflăm omul în faţa în luptă cu latura barbară care în stare dionisiacă îşi
omului, „chiar şi natura alienată, ostilă sau subjugată croia nestînjenită drum. între religia unui popor şi
celebrează din nou sărbătoarea împăcării cu fiul ei modul său de viaţă real există întotdeauna o relaţie
6
pierdut, omul" . Fiecare se simte „una" cu aproapele compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens
său („nu doar unit, împăcat, contopit"). Individualitatea practic. Regula se confirmă începînd cu moralitatea
sa trebuie să fie de aceea complet abolită. „Omul nu înaltă a religiei perşilor pe de-o parte, şi cu
mai este artist, el a devenit operă de artă: forţa ambiguitatea morală a obiceiurilor lor, faimoasă încă
artistică a întregii naturi [...] se revelează aici sub fiorul din Antichitate, pe de altă parte, şi pînă în epoca
7
beţiei." Altfel spus, acea dynamis creatoare, libidoul sub noastră „creştină", în care religia iubirii a asistat cea
forma instinctului, ia în stăpînire individul ca pe un mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De
obiect şi îl foloseşte ca pe un instrument sau ca pe o aceea putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului
expresie. Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală ca „ope- reconcilierii delfice, că există un conflict cu deosebire
ră de artă", atunci, în stare dionisiacă, omul devine vehement în fiinţa greacă. Ceea ce ar putea explica
operă de artă naturală; în măsura în care fiinţa dorinţa de mîntuire care a conferit misterelor acea
naturală tocmai nu este operă de artă în accepţia în importanţă imensă în viaţa poporului grec pe care au
care obişnuim să înţelegem noi „opera de artă", ea nu trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea eleniştii exaltaţi
este decît simplă natură neîmblînzită, torent sălbatic în de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv
orice privinţă, nici măcar animal limitat la sine şi la grecilor doar ceea ce ne lipsea nouă.
fiinţa lui. Din raţiuni de claritate şi din motive legate de 212. în starea dionisiacă, grecul nu devenea
discuţia care va urma, mă simt obligat să subliniez acest nicicum operă de artă, ci era inundat de propria fiinţă
punct pe care Nietz-sche, din anumite motive, a omis să-1 barbară, deposedat de personalitate, desfăcut în
scoată în evidenţă, ascun-zînd astfel problema sub un componentele sale colective şi făcut una cu
văl estetic înşelător, pe care însă, fără voia lui, 1-a inconştientul colectiv (prin renunţarea la ţelurile indivi-
ridicat din cînd în cînd. Aşa, de pildă, atunci cînd se duale), una cu „geniul speciei", al naturii chiar. Pentru
referă la orgiile dionisiace: „Aproape pretutindeni, în miezul cel care atinge condiţia de înfrînare apolinică, această
acestor sărbători se afla o desfrînare sexuală stare de beţie care îl făcea pe om să-şi uite cu totul de
tumultuoasă ale cărei valuri se revărsau peste fiecare sine şi de umanitatea sa, devenind o simplă fiinţă
familie şi peste legile ei venerabile; tocmai bestiile cele instinctuală, va fi fost ceva demn de dispreţ, motiv
mai sălbatice ale naturii erau aici descătuşate pînă într- pentru care între cele două instincte trebuia, neîn-
atît încît se lăsau pradă acelui respingător amestec de doielnic, să izbucnească mai întîi o luptă aprigă. Să se
8
voluptate şi cruzime." pună în libertate instinctele omului civilizat! Cel care se
211. Nietzsche consideră reconcilierea dintre Apollo exaltă în faţa culturii îşi închipuie că din ea izvorăşte
delfic şi Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste în doar frumuseţe. Această eroare se bazează pe o lipsă
inima grecului civilizat. El uită însă de propria formulă de cunoaştere psihologică profundă. Forţele instinctuale
compensatoare, potrivit căreia zeii din Olimp îşi acumulate în insul civilizat sînt extrem de
datorează lumina întunericului din sufletul grec; în distrugătoare şi cu mult mai primejdioase decît
consecinţă, împăcarea lui Apollo cu instinctele primitivului care îşi trăieşte continuu şi în
măsură modestă instinctele negative. De aceea nici un
6Loc. cit., p. 24. război din trecutul istoric nu poate rivaliza, în
7Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
amploarea ororii, cu războiul naţiunilor civilizate. Nici la
8Loc. cit., p. 27.
greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că au trăit
v
»u senzaţia de groază, ei au izbutit să împace treptat
dionisiacul
154 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 155

cu apolinicul „printr-un act metafizic miraculos", cum spune val este interpretat doar estetic, caracterul său real se
Nietzsche chiar de la început. Trebuie să reţinem falsifică şi se superficializează tot atît de mult ca atunci
această afirmaţie, ca şi cealaltă, după care opoziţia în cînd este abordat exclusiv istoric. O înţelegere
chestiune „nu este suprimată decît aparent de autentică nu poate avea loc decît pe un fond identic,
termenul comun «artă»". Trebuie să ne amintim de căci nimeni nu va susţine că înţelege esenţa unui pod
aceste propoziţii deoarece Nietzsche, asemenea lui de cale ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe
Schiller, are tendinţa evidentă de a atribui artei un rol lupta dintre Apollo şi Dionysos ca pe o chestiune legată
mediator şi mîntuitor. Şi astfel, problema se înfundă în de instincte artistice contrarii înseamnă a transfera
estetic — urîtul este de asemenea „frumos"; problema, nemotivat din punct de vedere istoric şi
abominabilul, răul chiar strălucesc, jinduite, în lucirea material, în domeniul estetic, a o supune unei
înşelătoare a frumosului estetic. Natura de artist a lui examinări parţiale care nu va da niciodată seamă de
Schiller, ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică prin sine conţinutul ei real.
şi pentru posibilităţile proprii de creaţie şi de expresie 214. Această deplasare are în mod sigur mobilul şi
un sens mîntuitor. scopul ei psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de
213. Iată de ce Nietzsche uită cu totul de faptul că descifrat: examinarea estetică transformă pe loc
lupta dintre Apollo şi Dionysos şi împăcarea lor finală problema într-o imagine pe care contemplatorul o
nu era pentru greci o problemă estetică, ci una examinează comod, admirîndu-i atît frumuseţea cît şi
urîţenia, situat fiind la o depărtare sigură de orice
religioasă. Sărbătorile dionisiace ale satyrilor erau,
simpatie şi participare, mulţumindu-se să retrăiască
potrivit oricărei analogii, un fel de sărbători totemice,
doar senzitiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetică
însoţite de identificări totemice cu strămoşii mitici sau
ne fereşte de participare, de amestecul personal pe
direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe locuri
care îl presupune înţelegerea religioasă a problemei.
o coloratură mitic speculativă şi a exercitat în orice
Acelaşi avantaj e garantat de modul istoric de
caz o influenţă religioasă foarte puternică. Faptul că
examinare, la a cărui critică Nietzsche însuşi a adus o
tragedia a luat naştere din ceremonia religioasă 10
serie de contribuţii dintre cele mai preţioase.
primitivă semnifică tot atît cît legătura dintre teatrul Posibilitatea de a aborda doar estetic o astfel de problemă
nostru modern şi misterele medievale, precum şi — „o problemă cu coarne", cum o numeşte el — este
fundamentul exclusiv religios al acestora, şi nu îngă- fără îndoială ispititoare, căci înţelegerea religioasă,
duie de aceea ca problema să fie judecată doar în singura adecvată în acest caz, presupune o trăire
aspectul ei estetic. Estetismul reprezintă ochelarii prezentă sau trecută, de care omul modern este
moderni prin care tainele psihologice ale cultului rareori în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe
dionisiac sînt văzute într-o lumină în care anticii în Nietzsche; a se vedea Versuch einer Selbstkritik, din anul
mod sigur nu le vedeau şi nu le trăiau. Atît în cazul lui 1886, care prefaţează Die Geburt der Tragodie: „Da, ce
Nietzsche, cît şi în acela al lui Schiller, punctul de este dionisiac? — în această carte se oferă un răspuns
vedere religios a fost complet ignorat şi înlocuit cu —- aici vorbeşte un «ştiutor», iniţiatul şi apostolul
reflecţia estetică. în mod cert, aceste lucruri posedă o 11
dumnezeului său" . Ceea ce Nietzsche nu era cînd a scris Die
9
latură estetică ce nu trebuie nicidecum neglijată. Dacă Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetică; dionisiac
însă creştinismul medie- însă a devenit abia scriind Zarathustra şi acel paragraf
memorabil care încheie Versuch einer Selbstkritik: „înălţaţi-
9 Estetismul poate, fireşte, înlocui funcţiile religioase. Dar cîte nu vă inimile, fraţi ai mei, sus, mai sus! Şi nu uitaţi de
sînt lucrurile care pot face acelaşi lucru? Cîte surogate de religie
absentă nu am cunoscut? Chiar dacă estetismul este un foarte nobil
picioarele voas-
surogat, el nu e totuşi altceva decît un înlocuitor pentru un ce veritabil
care lipseşte. „Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la Dionysos arată 10Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur das Leben.
de altfel cel mai bine că surogatul estetic nu a ţinut piept timpului. Partea a doua din Vnzeitgemăfien Betrachtungen.
11Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
156 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 157

tre! Ridi ca ţi-v ă şi picioa rele, voi, buni da ns atori, şi „La sinul naturii
12
m ai bine chiar: staţi şi în cap!" Fiinţele toate sorb bucurie;
215.Profunzim ea deosebită cu care Nietzsche a Toţi cei buni, toţi cei răi
înţeles pro Merg pe urmele-i de roze.
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era atît de aproape Sărutări ne-a dat şi poame,
de realitate încît experienţa dionisiacă pe care o va face Un prieten pin' la moarte devotat;
ulterior Viermelui plăcerea i-a fost dată,
pare aproape o consecinţă inevitabilă. Atacul Iar cherubul stă în faţa Domnului."
îm potriva lui So-
crate, întreprins înDie Geburt der Tragodie,se adresează 217.Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent
raţio de pu
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest ternică simţire universală care izbucneşte irezistibil şi
afect cores am eţeşte
punde erorii analoage pe care o săvîrşeşte simţurile ca un foarte tare vin. Este o beţie în cel mai
contemplaţia estetică: înalt sens.
ea îşi ţine problema la distanţă.în ciuda concepţiei 218.La această stare, elementul psihologic al
senzaţiei, sen
sale esteti
zorială sau afectivă, participă într-o măsură foarte
ce, Nietzsche a intuit încă de atunci soluţia reală,
m are. Este
scriind că opo
vorba de o extraversie de sentim ente, legate
ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un „act metafizic
indistinct de ele
miraculos
mentul senzaţie, motiv pentru care le numim senzaţii
al voinţei elene". El pune „voinţa" între ghilim ele,
afective.
ceea ce ne E xistă de a ceea m ai degrabă afecte care izbucnesc
fa ce să credem , ţinînd s ea m a de influenţa în acea stă
pu tern ică pe ca re stare, prin urmare ceva instinctiv care exercită o
Schopenhauer o exercita asupra lui, că avem în coerciţie oarbă
vedere noţiunea ce se exprim ă în afectarea sferei corporale.
metafizică de voinţă. „Metafizică" are, pentru noi, 219.Apolinicul, în schimb, este o percepere de imagini inte
semnificaţia rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale sentimentelor în
psihologică de „inconştient". D acă în form ula lui proporţii
N ietzsche îl tem perate. Com paraţia cu visul arată lim pede
înlocuim pe „metafizic" cu „inconştient", atunci caracterul stării
soluţia proble apolinice: este starea introspecţiei, a contemplaţiei
mei ar fi un „act miraculos" inconştient. Un întoarse către
„miracol" este ira interior, către lum ea de vis a ideilor eterne, deci o
ţional, deci actul este un fenom en iraţional stare de in-
inconştient, ceva ce troversie.
se form ează din sine fără participarea raţiunii şi a 220.Pînă aici analogia cu mecanism ele noastre este
intenţiei con desigur
ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen de creştere al în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom mulţumi însă
naturii crea doar cu ea,
toare, născut nu din subtilităţile spiritului um an, ci nu vom putea da întru totul seama de noţiunile lui
din aştep Nietzsche.
tarea nostalgică, din credinţă şi speranţă. 221.Pe parcursul cercetării de faţă vedem că starea de
216.Să lăs ăm de ocam da tă acea stă problem ă intro-
deo pa rte, de versie, în măsura în care devine un habitus, aduce
oarece în cursul expunerii noastre vom avea prilejul întotdeauna
să revenim cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu lum ea ideilor, în
mai amănunţit asupra ei, şi să cercetăm mai vreme ce
îndeaproape noţiu extraversia devenită obişnuinţă aduce cu sine o
nile de apolinic şi dionisiac. Să exam inăm mai întîi diferenţiere a
dionisiacul. relaţiei cu lumea obiectului. în conceptele lui
Prezentarea lui Nietzsche lasă lim pede să se vadă Nietzsche nu ve
că el are de dem nimic dintr-o astfel de diferenţiere. Sentimentul
astă dată în vedere o desfăşurare, o revărsare în sus dionisiac
şi în afară, are caracterul absolut arhaic al senzaţiei afective. El
o diastolă, cum spune Goethe, o mişcare ce nu este deci
îm brăţişează uni pur şi sim plu diferenţiat de instinctual spre a putea
v ersu l, cu m o d escr ie S chill er în o daAn di e F reude deveni acel
(C ă tre element mobil care, în cazul tipuluiextravertit, ascultă de
Bucurie): reco
„îmbrăţişaţi-vă , voi milioane Un sărut al lumii
m andările raţiunii şi se lasă în voia acesteia ca un
instrum ent
întregi", şi mai departe:
docil. Tot aşa, conceptul de introversie al lui
12 Loc. cit., p. 14. Nietzsche nu în-
158 TIPURI PSIHOLOGICE APO LINICU L ŞI 159
DIO N ISIACU L

treţine n ici un fel de relaţie distinctă cu ideile care, odată te pe ca re le receptea ză g raţie u nei percepţii deo sebit
elibera te d e in tu iţia determ in ată sen zo ria l sa u p ro du s ă de fine şi de ascuţite şi interpretării unor m işcări pe
crea to r, s ă poată deveni form e abstracte şi pure. jum ătate conş tiente.Cu m a ra tă o a stfel de fu nc ţie es te
Apolin icul este o percepţieinterioară, o intuiţie a lu m ii gr eu de desc ris, d in ca u za car acterului ei iraţional şi, ca
ideilor. C om para ţia cu visul a ra tă desluşit că Nietzsche să spun aşa , inconştient. A r putea fi com parată cu
gîndea această stare, pe de-o parte, ca sim p lă in tu iţie, p e daimonion-ul lui Socrate; cu deosebirea însă că atitudin ea
de alta , c a sim p lă im a gine. neobişnuit raţionalistă a lui Socrate refula funcţia- in
222.Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu tuitivă, în aşa fel încît ea trebuia să se im pună într-o
ne pu form ă concret halucin atorie, deoarece nu ave a acces psihologic
tem îngăd ui să-1 atribuim noţiu nii noastre de atitu dine direct la conştiin ţă.
introver 224.Tipul senzaţiei es te în oric e privinţă o ră sturnare a
tită sau extra vertită . în ca zul unui om orienta t celui
precum pănitor pe intuitiv. El se ba zează exclusiv pe elem entul s en za ţiei
reflecţie, starea apolinică de contem plare a im aginilor sim ţuri
interioare lor. Ps ih olo gia lu i se o rientea ză d up ă in stinct ş i d up ă
prod u ce o elab o ra re a a c esto ra po trivit cu es en ţa s en zaţie.
gînd ir ii in te El s e referă d e a c eea la ex citaţia reală .
lectuale. A stfel iau naştere ideile. în cazul unui om 225.F aptul că N ietzsche sub lin iază tocm ai funcţia
orientat pre psihologi
cu m p ăn itor pe sen tim ent a r e lo c u n p ro c es că a in tu iţiei p e de-o parte, pe ac eea a sen zaţiei şi a
a s em ăn ă to r: im ag i instinctului
n ile s în t s im ţite p ro fu n d şi a p a re o id e e a fec tiv ă c a r e de cealaltă parte, este ca racteristic pentru propria s a
poate să psihologie.
c o in c id ă în e s en ţ a ei c u id e e a p r o d u s ă d e g în d . El aparţine, d esigur, tipului intuitiv cu înclinare spre
Id ei le s în t d e introversie.
aceea tot atît de m ult gînduri cît şi sentim en te, de în fa v o a rea înc ad rării în c ateg o ria in tu itiv ilor
exem plu ideea p led ea ză m od ul
de patrie, de libertate, de Du mnezeu, de nem urire etc. p red om in an t in tu itiv artis tic al prod uc ţiei sa le, p en tru
Principiul c a re cu
a m b e l o r e la b o r ă ri e st e r a ţio n a l ş i lo g ic . E x is t ă în să d e o s eb ir e s e m n if ic a t iv ă e s t e to c m a i sc r i e rDeiea
şi un alt G e b ur t d er
punct de vedere potrivit căruia elaborarea logic T r a g o d i e ş i, î n m a i m a r e m ă s u r ă , p r i n c ip a la s a
raţională nu este o p e r ă , A ls o
valabilă. Acest pu nct de vedere este cel estetic. în introversie el spra ch Zarathustra.Pentru latura sa introvertit
întîrzie asupracontem plăriiideilor, dezvoltă in tu iţia şi intelectuală de
contem finitorii sînt scrierile aforistice care, în ciuda
plarea interio a ră; în ex tr a ver sie, el în tîrzie a su pra colora turii lor in
s en za ţiei şi tens afective, atestă un intelectualism em inam ente
dezv o ltă sim ţurile, instinc tu l, a fecta nţa . Pentru aces t critic, de fac
pu nc t d e tu r a c elu i fra n c e z d in v ea c u l a l X V III-lea . în fa v o a re a
v ed ere, gînd irea nu este în nici un ca z p rinc ip iul tip u lu i
perc ep ţiei in s ă u in tu itiv p led e a z ă în g en er a l lip s a d e lim ita r e şi
terioa re a ideilor şi nici sentim entul; pentru el, d e u n ita te
gîndirea şi sim ra ţio na lă. Ţ in în d sea m a d e a c ea stă s ta re d e fap t nu
ţire a sîn t sim p le d e riv a te a le c o n t em p la ţiei n e u im eş te
in terio a r e sa u a l e situarea, inconştientă, a propriei psih ologii în prim -
sen zaţiei sim ţurilor. planu l scrie
223.N oţiunile lui N ietzsch e ne conduc, prin urm are, la rilor d e început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive
un al care per
treilea şi, resp ectiv, al patrulea tip psiholog ic pe care cepe m ai degrabă exteriorul prin interior, uneori chiar
le-am pu în paguba
tea d enum i estetice prin raportare la tipurile raţionale realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit şi o
(al gînd irii cunoaş
şi al sim ţirii). Sînttipul intuiţieişi tipul s enzaţiei. tere profun dă a calită ţilo r d io nisiac e a le p ro p riului
Aceste dou ă incon ştien t
tipuri au com un cu tipurile ra ţionale m om entu l a le că ru i form e p rim itive a u a tins, atît c ît ştim ,
introv er siei şi al s up ra fa ţa c on
ex tra versiei, fă ră însă a difer en ţia , ca în tipul gîndirii, ş tiin ţ ei a b i a o d a tă cu izb u cn irea b o lii, d u p ă c e m a i
perc epe în a in t e s e
rea şi con t em pla rea im a ginilo r in terio are d e g în dire trăd a s eră la nivelu l o perei p rin nu m ero a sele a lu zii
şi, p recu m ero tice. D in
tipul sim ţirii, conţinutul afec tiv al im aginilor inter ioare p un ct de v ed ere ps ih olog ic, este d e a c eea extrem d e
de sen regreta bil
tim en t, în s c h im b , in tu itiv u l rid ic ă p erc ep e re a că scrierile, deosebit de semn ificative, descoperite la
in c o n ştien t ă la Torino, du
rangul u nei fun cţii diferenţiate prin care se produce şi pă declanşarea b olii, au fost distruse din scrupul m oral
adaptarea şi estetic.
sa la lum e. El se adaptează cu aju torul unor directive
inconştien-
IV PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 161
PROBLEMA TIPURILOR 228. Reiese limpede din această definiţie că
ÎN STUDIUL OMULUI Jordan opune reflecţiei, gîndirii, activitatea, fapta. E
de înţeles că un observator superficial al fiinţei
umane este izbit mai întîi de contrastul dintre
caracterul reflexiv şi cel activ şi de aceea dispus să
definească opoziţia cercetată şi din acest punct de
vedere. Dar chiar şi simpla reflecţie pe seama
1. Generalităţi despre tipurile lui Jorda faptului că în mod necesar caracterul activ nu
rezultă doar din impulsuri, ci că el poate să provină
şi din gîndire, arată că este util să se definească
226.Urmărind cronologic lucrările preliminare legate de
opoziţia observată şi din această perspectivă.
pro
Jordan însuşi ajunge la asemenea concluzii,
blema tipurilor psihologice, ajung acum la un introducînd în consideraţiile sale un alt element
opuscul mai ciu 3
deosebit de valoros pentru noi, anume sentimentul . Astfel, el
dat, a cărui cunoaştere o datorez preţioasei mele constată că tipul activ e mai puţin pasionat, în vreme
colaboratoare ce temperamentul reflexiv se caracterizează
Dr Constance E. Long d in Lond ra. E vorba deCharacter tocmai prin pasionalitate. De aceea Jordan îşi
As numeşte tipurile „the less impassioned" şi „the
1
Seen In Body and Parentage a lui Furneaux Jordan. more impassioned". Elementul pe care îl trecuse cu
227.în cele 126 de pagini ale cărţuliei sale, vederea în definiţia introductivă este ridicat deci
Jordan descrie ulterior la rangul de termen constant. Deosebirea
în principal două tipuri caracteriologice a căror faţă de concepţia noastră stă în faptul că Jordan
definiţie ne in consideră tipul mai puţin „pasionat" ca fiind
teresează din multe privinţe deşi, anticipînd, întotdeauna şi „activ", iar pe celălalt ca „inactiv".
putem spune că au Socotesc nefericită această confuzie, căci există
torul ia doar pe jumătate nî considerare tipurile naturi extrem de pătimaşe şi profunde care sînt
noastre, iar în totodată energice şi active, şi invers, naturi mai
ce priveşte cealaltă jumătate, el adoptă punctul puţin pasionate şi superficiale pe care nu le
de vedere al ti caracterizează acţiunea şi nici măcar vreo formă
pului intuitiv şi senzorial pe care îl amestecă oarecare inferioară de activitate. După părerea
apoi cu celălalt mea, concepţia sa altminteri valoroasă ar fi cîşti-
punct de vedere. Dau mai întîi cuvîntul autorului, gat în claritate dacă el ar fi renunţat — ca
reprezentînd un cu totul alt punct de vedere — la
spre a-şi for
determinarea caracteriologică, în sine importantă,
mula definiţia introductivă. El afirmă: „Există
a activităţii şi a inactivităţii. Se va vedea din cele ce
două caractere
urmează că Jordan îl descrie prin tipul „less
fundamental diferite, două tipuri caracteriale
impassioned and more active" pe extravertit, iar prin tipul
distincte (şi un al „more impassioned and less active" pe cel introvertit.
treilea, intermediar): unul la care tendinţa către Ambele pot fi active sau inactive fără a-şi pierde
activitate este caracteristicile tipologice, motiv pentru care consider că
puternică, iar tendinţa către reflecţie slabă, şi elementului activitate nu trebuie să i se confere
un altul, la care un rol determinant principal, ca determinant de
predom ină aplecarea spre reflecţie, în vreme ce importanţă secundară el joacă oricum un rol
pornirea spre oarecare, de vreme ce potrivit cu felul său de a fi,
activitate este mai slabă. între aceste două extravertitul pare de regulă mult mai mobil,
extreme există ne
numărate nuanţe. E suficient să arătăm însă că
mai există şi un
al treilea tip [...], la care forţa de reflecţie şi
forţa de acţiune
îşi ţin mai mult sau m ai puţin cumpăna. într-o
clasă interme
diară, pot fi grupate şi acele caractere la care
există o pornire
către excentricitate sau la care domină alte
posibile tendinţe
anormale în paguba proceselor emoţionale şi
2
nonemoţionale."
1Ediţia a M-a, Londra, 1896.
2Loc. cit., p. 5. 3 Loc. cit., p. 6.
162 TIPU RI PSIHOLO GICE P R O BLEM A TIP U R ILO R ÎN STU D IU L O M U LU I 163
mai viu, mai activ decît introvertitul. Această calitate 230.Caracterizarea tipurilor pe baza afectivităţii îm i
depinde în întregime de faza în care individul se află pare a
momentan în raport de lumea exterioară. Un introvertit fi lucrul cel mai important în scrierea lui Jordan. Am
într-o fază extravertită apare activ, un extravertit într-o văzut deja
fază introvertită apare pasiv. Activitatea însăşi ca că reflexivitatea şi superioritatea fiinţei introv
ertitului
trăsătură principală de caracter poate fi uneori sînt com
introvertită, adică orientîndu-se către interior şi pensate la nivelul inconştientului de o viaţă
desfăşurînd o activitate intelectuală şi afectivă vie, în instinctuală şi sen
timp ce afară domneşte o linişte profundă; alteori, ea zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că individul este
poate fi extravertită, apărînd sub forma acţiunii mobile, introvertit
vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde un gînd fix, pentru că trebuie să se ridice de la un caracter
imuabil sau un sentiment tot la fel. arhaic-impulsiv
229. înainte de a examina mai îndeaproape pînă la înălţimea dătătoare de siguranţă a abstracţiei,
explicaţiile lui Jordan, ţin să mai subliniez din raţiuni de spre a pu
claritate conceptuală o împrejurare care, ncluată în tea să stăpînească de acolo afectele rebele în mişcare
seamă, ar putea da naştere la confuzii. Am menţionat la sălbatică.
început că în publicaţii anterioare identificasem pe introvertit Ceea ce şi este valabil în multe cazuri. Invers, s-ar
cu tipul gîndire, iar pe extravertit cu tipul simţire. M-am lămurit putea susţine
abia mai tîrziu, după cum am arătat, că introversia şi că viaţa afectivă cu rădăcini m ai puţin adînci a
extravertitului
extraversia ca atitudini fundamentale generale trebuie
se pretează mai uşor la diferenţiere şi la îmblînzire,
deosebite de tipurile funcţionale. Aceste două atitudini
decît gîndi-
sînt foarte uşor de recunoscut, în vreme ce pentru a
rea şi simţirea arhaică şi inconştientă, fantazarea
identifica tipurile funcţionale e deja necesară o
care poate avea
experienţă vastă. Uneori este deosebit de anevoios a o influenţă periculoasă asupra personalităţii sale.
decide care funcţie este predominantă. Induce în Extravertitul
eroare faptul că introvertitul — ca urmare a atitudinii caută de aceea să trăiască întotdeauna cît mai agitat
sale abstractive — lasă în mod firesc impresia unui ins şi mai intens
reflexiv şi superior. Sîntem de aceea înclinaţi să cu putinţă pentru a evita să se oprească la sine însuşi
presupunem în cazul său primatul gîndirii. Invers, şi la gîndu-
extravertitul prezintă în chip natural foarte multe reacţii rile şi sentim entele sale rele. în tem eiul acestor
care fac uşor să se presupună o predominare a observaţii uşor
sentimentului. Aceste presupuneri sînt însă iluzorii, căci de făcut, se explică un pasaj ce poate părea
extravertitul poate foarte bine aparţine tipului gîndire, altminteri paradoxal
iar introvertitul tipului simţire. Jordan descrie în general în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul
doar pe introvertit şi pe extravertit. Acolo însă unde temperamentalului „less
intră în detalii, descrierea sa lasă loc la neînţelegeri, impassioned" (extravertit) domină intelectul care
prin faptul că el amestecă trăsăturile diferitelor tipuri participă neo
funcţionale care, din cauza unei insuficiente prelucrări a bişnuit de m ult la modelarea vieţii, în tim p ce în
materialului, nu sînt net distinse unele de celelalte. în cazul tem pe
linii mari însă, imaginea atitudinii introvertite este ram entului reflexiv, tocm ai afectele sînt acelea care
inechivoc conturată în aşa fel încît caracterul celor două revendică
atitudini fundamentale este pe deplin recognoscibil. o im portanţă sporită.
231.S-ar zice la prim a vedere că această idee îm i
contrazice
afirm aţia după care tipul „less im passioned" ar
corespunde ti
pului meu extravertit. Văzute însă mai îndeaproape,
lucrurile nu
stau aşa, căci caracterul reflexivîncearcă să
stăpînească afectele
rebele, dar el este în realitate influenţat de pasiune
într-o măsură
m ai mare decît acela care îşi ia ca îndreptar
conştient în viaţă
dorinţele orientate către obiect. Acesta, respectiv
extravertitul,
se străduie să reuşească întotdeauna astfel, dar îşi
dă în curînd
seama că sentimentele şi gîndurile subiective sînt
acelea care îi
ies în cale, perturbîndu-1. El este influenţat de lumea
sa psihică
interioară într-o măsură mai mare decît îşi închipuie.
Ceea ce el
însuşi nu poate să vadă, în schim b observatorilor
atenţi din jur
nu le scapă, este intenţionalitatea personală a
străduinţelor sale.
D e aceea ca regulă de bază el trebuie să-şi pună
necontenit în
trebarea: „C e vreau de fapt? Care este intenţia m ea
ascunsă?"
164 TIPURI PSIHOLO GICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN STU D IU L O M U LU I 165

Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale conştiente, tensionată şi nu îi acordă decît în silă drept de
elaborate, nu vede niciodată ceea ce anturajul său existenţă, deşi în anume cazuri este obligată să se
percepe cit se poate de limpede, faptul că intenţiile sale convingă de exactitatea ei obiectivă. Formulările lui
slujesc în cele din urmă unor instincte puternice, dar Jordan coincid astfel în mare cu realitatea, dar nu cu
lipsite de obiect şi de scop, şi sînt influenţate în mare realitatea aşa cum o înţeleg tipurile raţionale, ci cu
măsură de acestea. Cel care îl observă şi îl judecă pe aceea inconştientă a lor. Atare împrejurări sînt de
extravertit este înclinat să-i considere simţirea şi natură a crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea fenomenelor
gîndirea scoase la vedere drept un văl subţire ce observate şi a îngreuna înţelegerea cu privire la ele. în
acoperă doar incomplet o intenţie rece şi ingenioasă. această chestiune deci, să nu se poarte dispute pe
Cel care încearcă să-1 înţeleagă pe introvertit ajunge seama nomenclaturii, ci să se reţină exclusiv faptul că
uşor la concluzia că el ţine cu greu în frîu, prin în fenomenele observate există diferenţe care se opun.
sofisme aparente, o pasiune violentă. Deşi eu, potrivit felului meu de a fi, mă exprim cu totul
232. Ambele judecăţi sînt juste şi false deopotrivă. altfel decît Jordan, clasificările noastre cu privire la
False atunci cînd punctul de vedere conştient, fenomenele observate coincid (cu unele excepţii).
conştiinţa în genere, este puternică şi capabilă să 233. înainte de a trece la discutarea tipizării
reziste inconştientului; juste, atunci cînd un punct de materialului lui Jordan, aş vrea să revin pe scurt la cel
vedere conştient slab se află în faţa unui inconştient de al treilea tip, „intermediate", postulat de el. După
puternic şi trebuie eventual să-i cedeze acestuia. într-o astfel cum am văzut, Jordan integrează aici, pe de-o parte,
de situaţie, izbucneşte ceea ce se află în fundal; într-un categoria celor echilibraţi, pe de alta, a celor
caz, intenţia egoistă, în celălalt caz, pasiunea neechilibraţi. Nu este inutil a reaminti în acest loc de
neînfrinată, afectul elementar care nu ţine seama de clasificarea şcolii valentiniene: de insul hilic, subordonat
nimic. Aceste reflecţii ne permit să identificăm modul de celui psihic şi, respectiv, pneumatic. Omul hilic
observaţie al lui Jordan: el este evident orientat spre corespunde, potrivit definiţiei sale, tipului senzorial,
afectivitatea elementului observat, de unde nomenclatura „less adică acelui ins ale cărui determinări dominante sînt
emoţional" şi „more impassioned". Dacă deci el îl date în şi prin simţuri, în şi prin percepţia senzorială.
consideră pe introvertit din unghiul afectului ca Tipul senzorial nu are gîndire şi nici simţire
pasionat, iar pe extravertit din acelaşi unghi ca mai diferenţiată, în schimb senzorialitatea îi este bine
puţin pasionat sau chiar ca intelectual, putem desemna ca dezvoltată. Este acesta, după cum se ştie, şi cazul
intuitiv modul său particular de cunoaştere. Am arătat primitivului. Senzorialitatea instinctivă a primitivului îşi
deja că Jordan amestecă punctul de vedere raţional cu găseşte replica în spontaneitatea psihicului său.
cel estetic. Dacă îl caracterizează pe introvertit ca fiind Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează ca apariţii, ca să
pătimaş, pe extravertit însă ca fiind intelectual, este spun aşa. Nu el este acela care le face sau le
pentru că el vede ambele tipuri din unghiul inconştien- elaborează — în acest scop îi lipsesc aptitudinile —, ci
tului, adică el le percepe prin inconştientul său. El ele se fac singure şi îl năpădesc, îi apar chiar sub formă
observă şi recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece de halucinaţii. Această mentalitate poate fi numită
probabil întotdeauna în cazul celui care posedă o intuitivă, căci intuiţia este percepţie instinctivă a unui
cunoaştere practică a oamenilor. Oricît de corectă şi de conţinut psihic emergent. în timp ce, de regulă, funcţia
profundă poate fi ocazional o astfel de interpretare, ea psihologică principală a primitivului este senzorialitatea,
suferă totuşi de o limitare esenţială: anume, ea trece cu funcţia compensatoare mai puţin aparentă este intuiţia. Pe o
vederea realitatea efectivă a ceea ce observă, judecă treaptă de civilizaţie mai înaltă, pe care unii au
numai prin prisma propriei imagini inconştiente şi nu prin diferenţiat mai mult sau mai puţin gîndirea, alţii
aceea a fenomenului real. Această eroare de judecată simţirea, există, şi nu puţini, care au dezvoltat într-o
este proprie în genere intuiţiei, motiv pentru care măsură mai mare intuiţia, pe care o utilizează ca
raţiunea întreţine cu ea o relaţie funcţie esenţialmente determinantă. De aici rezultă
tipul in-
166 TIPURI PSIHOLO GICE PR O B LE M A T IPUR IL OR ÎN STU DIUL O M U LU I 167
tuitiv. Cred din acest motiv că grupa intermediară a lui ea nu se angajează din spirit de imitaţie sau de supunere
Jordan poate fi contopită cu tipul senzorial şi cu tipul şi nici într-un caz din dorinţa de a fi răsplătită, aici sau
intuitiv. în lumea de dincolo. Ea îşi dezvoltă calităţile şi defectele
doar în intimitate; aici îşi arată bogăţia inimii, grijile şi
bucuriile, dar şi pasiunile şi erorile, precum neîmpăcare,
2. Prezentare specială şi critica tipurilor lui Jordan îndărătnicie, mînie, gelozie sau chiar desfrîu. Este
supusă influenţei momentului şi puţin înclinată să se
234. în ce priveşte manifestarea generală a celor două gîndească la bunăstarea celor absenţi. Poate să uite
tipuri, uşor de ceilalţi, cum poate să uite de timp. Cînd se
Jordan (p. 17) subliniază faptul că tipul mai puţin comportă afectat, poza ei nu se bazează pe imitaţie, ci
em otiv pre vădeşte o schimbare de atitudine şi de limbaj,
zintă mult m ai multe personalităţi proem inente sau corespunzătoare gîndurilor şi sentimentelor schimbate.
m arcante. Din punct de vedere social, rămîne în cele mai felurite
Această afirmaţie vine din aceea că Jordan identifică medii cît mai egală cu sine însăşi. în viaţa casnică şi
tipul activ socială nu are pretenţii mari şi este uşor de mulţumit.
cu acela mai puţin em otiv, ceea ce este, după părerea Formulează spontan judecăţi, aprobînd sau elogiind.
mea, inad Ştie să liniştească şi să încurajeze. Posedă compasiune
misibil. Exceptînd această eroare, rămîne evident pentru toate făpturile slabe, bipede sau patrupede. „Ea
corectă obser se înalţă spre ceea ce e superior şi se apleacă spre
vaţia lui după care cel care este mai puţin emotiv, sau ceea ce e inferior, este soră şi tovarăşă de joacă a
extraver întregii naturi." Judecata îi este blîndă şi tolerantă.
titul, cum am spune noi, se face mai remarcat prin purtarea lui Cînd citeşte, încearcă să sesizeze ideile cele mai intime
decît emotivul sau introvertitul. şi sentimentul cel mai adînc al cărţii; motiv pentru care
maltratează cartea cu sublinieri şi observaţii marginale
a) Fem eia introvertită (The More Im passioned şi o reciteşte.
4

Wom an) 237. în această descriere se recunoaşte uşor


235.Jordan vorbeşte mai întî i de caracterul femeii introver caracterul introvertit. Descrierea este însă într-un
tite. Amintesc rezumativ punctele principale ale anumit sens unilaterală, căci are în vedere
descrierii sale: precumpănitor latura sentimentului şi nu adînceşte
comportament liniştit, caracter nu prea uşor tocmai acel element caracteristic căruia eu îi acord o
descifrabil, ocazio valoare specială, respectiv viaţa interioară conştientă.
nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori proasta Jordan aminteşte că femeia introvertită este
dispoziţie se m a „contemplativă", fără a intra însă în detalii. Cred însă
nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi nici că descripţia lui îmi confirmă afirmaţiile de mai sus
capricioasă, nici agi despre modul său de observaţie; el se opreşte mai ales
ta tă , nici certă rea ţă , nici „censorio us " (term en care asupra comportamentului exterior constelat de
ar trebui sentimente şi asupra manifestărilor pasiunii, fără a
tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare. Răspîndeşte intra în esenţa conştiinţei acestui tip. De aceea el nu are în
linişte în ju vedere faptul că viaţa interioară joacă un rol decisiv
rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi dea seam a. pentru psihologia conştientă a acestui tip. De ce, de
Sub această pildă, femeia introvertită citeşte atent? Deoarece îi
aparenţă som nolează însă afecte şi pasiuni. Natura place mai înainte de toate să înţeleagă şi să sesizeze
ei branşată gîndurile.
pe sentiment ajunge încet la maturitate. Cu vîrsta,
4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
farm ecul ca
racterului îi sporeşte. Ea este „sym pathetic", adică
simte şi tră
ieşte îm preună cu ceilalţi. [...] C aracterele fem inine
cele m ai
rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele mai crude mame vitrege.
Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte afectuoase,
dar pasiunile
şi afectele lor sînt atît de puternice încît le întunecă
raţiunea.
Iubesc da r şi ură sc prea m ult. G elo zia le poa te
transform a în
fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot tortura, fizic, de
moarte.
236.Acolo unde nu dom ină răul, moralitatea însăşi
este un
sentiment profund care m erge pe drum ul său
propriu, autonom ,
nu întotdeauna adaptabil opiniilor convenţionale. Pe
acest drum
168 TIPU RI PSIHOLOGICE P R O BLEM A TIP U R ILOR lN STU D IU L O M U LU I 169

De ce este calmă şi liniştitoare? Deoarece îşi păstrează dul ei egal de a fi de care nu este conştientă, de unde
pentru sine sentimentele şi le activează în gînduri în loc şi îndărătnicia, iar uneori incapacitatea de a se lăsa
să-i împovăreze pe ceilalţi cu ele. Moralitatea ei rezonabil influenţată în lucruri legate de afectivitate.
neconvenţională se sprijină pe reflecţii profunde şi pe 239. Aceste reflecţii pot explica de ce judecarea femeii intro
sentimente convingătoare. Farmecul caracterului ei vertite exclusiv din unghiul de vedere al afectivităţii este
liniştit şi raţional se întemeiază nu numai pe o atitudine incom
calmă, ci şi pe faptul că se poate vorbi cu ea rezonabil pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie pozitivă, cît şi
şi coerent şi că este în stare să onoreze argumentele într-una
partenerului ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu ieşiri negativă. Dacă Jordan consideră că cele mai negative
impulsive, ci îi însoţeşte opiniile de propriile ei gînduri şi caractere
sentimente care rămîn cu toate acestea valabile şi nu se feminine se află printre introvertite, faptul acesta vine,
dau bătute în faţa unor contraargumente. 238. Acestei cred eu,
ordini solide şi frumos structurate a conţinutu-rilor din aceea că el pune un accent prea mare pe
sufleteşti conştiente li se opune o viaţă afectivă haotică afectivitate, ca şi
şi pasionată, de care femeia introvertită este, cel puţin cum numai pasiunea ar fi mama răului. Copiii pot fi
în aspectul ei personal, foarte adesea conştientă şi de chinuiţi de
care se teme pentru că o cunoaşte. Ea reflectează la moarte şi altminteri decît fizic. Şi, invers, acea deosebită
sine însăşi şi are de aceea în afară o atitudine egală, bogăţie
putînd cunoaşte şi admite o serie de lucruri fără a le de iubire a femeilor introvertite nu este întotdeauna propria lor
acoperi de elogii sau de reproşuri. Deoarece viaţa avuţie, ci ele sînt adesea mai degrabă posedate de ea
afectivă îi blochează aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe pînă în
cît posibil, instinctele şi afectele, fără însă a le domina. clipa în care, profitînd de o împrejurare favorabilă, vor
Pe cît de logică şi de solid construită îi este conştiinţa, manifes
pe atît de elementar, de confuz şi de nestăpînit îi este ta brusc, spre uimirea partenerului lor, o neaşteptată
afectul. îi lipseşte acestuia nota propriu-zis umană, fiind răceală.
disproporţionat, iraţional, un fenomen natural care Viaţa afectivă a introvertitului este în genere latura lui
străpunge ordinea umană. El nu are nici un gînd ascuns slabă,
şi nici un fel de intenţie, putînd fi în anumite condiţii aceea pe care nu se poate neapărat conta. El se
absolut destructiv, un torent sălbatic care nu iluzionează sin
urmăreşte, dar nici nu evită distrugerea, fără scrupule gur în această privinţă, iar alţii se iluzionează şi se
şi necesar, ascultînd doar de propria-i lege, un proces deziluzionea
care se împlineşte pe sine. însuşirile pozitive ale femeii ză în legătură cu el, dacă îi iau în calcul doar afectiv itatea.
introvertite vin din faptul că gîndirea ei, tolerantă şi Spi
binevoitoare, izbuteşte să influenţeze şi să atragă o ritul îi este mai sigur, căci este mai adaptat. Natura
parte a vieţii instinctuale, fără însă a o putea cuprinde afectivităţii
şi remo-dela integral. Femeia introvertită este mult mai sale este prea nedomolită.
puţin conştientă de afectivitatea ei decît de gîndurile şi
sentimentele raţionale care o animă. Este incapabilă b) Femeia extravertită (The Less Impassioned
să-şi cuprindă întreaga afectivitate, dar are opinii W oman)
utilizabile. în raport cu conţinuturile spirituale, 240.Trecem acum la descrierea a ceea ce Jordan
afectivitatea îi este mai puţin mobilă, posedă o anume numeşte
vîscozi-tate, o considerabilă inerţie, fiind de aceea greu „less impassioned woman". Trebuie şi aici să elimin
de schimbat; femeia introvertită este perseverentă, de tot ceea ce
unde constanţa şi mo- el a amestecat in puncto activitate, amestec care nu face decît
să tulbure identificarea caracterului tipic. De aceea,
atunci cînd
autorul vorbeşte de o anumită rapiditate a
extravertitei, nu tre
buie să înţelegem prin aceas ta elementul energic, activ, ci
doar
mobilitatea proceselor active.
241.Despre femeia extravertită, Jordan afirmă că este
carac
terizată de o anume rapiditate şi de un anume
oportunism, mai
degrabă decît de statornicie şi consecvenţă. Viaţa ei
este de re
gulă plină de nenumărate mărunţişuri. Ea îl
depăşeşte chiar pe
Lordul Beaconsfield care declara că lucrurile
neînsemnate nu
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu sînt prea însemna
te . Se inte resează — la fel cum a făcut bunica ei şi
cum vor
170 TIPUR I PSIHOLO GICE P R O BLEM A TIP U R ILO R lN STU D IU L O M U L U I 171

face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea generală a deauna astfel încît să poată fi văzută de oricine. Societatea
oamenilor şi a lucrurilor. Este convinsă că nimic nu trebuie să fie sprijinită şi stimulată. Asupra claselor de
izbuteşte fără intervenţia ei. Adesea e foarte utilă în sus vrea să facă im presie, pe cele de jos să le ţină sub
mişcări sociale. Risipă de energie în treburi casnice, ordine. Propria-i casăîi este iarnă, societatea — vară.
care sînt pentru multe dintre ele scopul exclusiv al Transform area începe în clipaîn care prim eşte vizite.
vieţii. Adesea, lipsită de idei, de pasiuni, de calm şi de 243.Nici un fel de înclinare către asceză —
greşeli. Dezvoltarea afectivă i se încheie timpuriu. La respectabilitatea
optsprezece ani este tot atît de înţeleaptă ca la ei nu i-o cere. Iubire de schim bare, de mişcare, de
patruzeci şi opt. Orizontul ei spiritual nu e nici adînc, recreare. E
nici larg, dar este limpede de la bun început, în stare să înceapă ziua la bis erică şi să o încheie
înzestrată, ajunge în posturi de conducere. în societate la o operă
manifestă sentimente de bunăvoinţă, e generoasă, comică. Relaţiile sociale constituie pentru ea o
ospitalieră cu oricine. Judecă pe oricine, uitînd că şi ea delectare. în ele
însăşi va fi judecată. Este caritabilă. Nu are pasiuni îşi află totul, munca şi fericirea. Crede în societate şi
puternice. Iubirea este pentru ea o chestiune de societatea
preferinţă, ura — doar aversiune, gelozia — doar crede în ea. Sentimentele ei sînt prea puţin
vanitate rănită. Entuziasmul ei nu durează. Gustă influenţate de pre
frumuseţea poeziei, mai puţin patosul acesteia. judecăţi; din obişnuinţă se comportă „respectabil".
Credinţa sau necredinţa sînt la ea mai degrabă depline Imită cu plă
decît puternice. Nu are convingeri propriu-zise, dar nici cere şi alege în acest scop cele mai bune modele,
presimţiri rele. Nu crede, ci acceptă; nu e fără să-şi dea
necredincioasă, ci nu ştie ce să creadă. Nu cercetează însă seam a. Cărţile pe care le citeşte trebuie să
şi nu se îndoieşte. în lucruri importante se lasă în voia conţină viaţă şi
5
autorităţii, în cele mărunte trage concluzii pripite. în personaje în acţiune.
propria ei lume mică toate sînt aşa cum nu trebuie să 244.Acest bine cunoscut tip feminin, numit de Jordan „less
fie, în lumea mare, toate sînt în ordine. Se opune impassioned", este fără îndoială extraverti t, ceea ce se
instinctiv la transpunerea concluziilor raţionale în vede din
practică. întregul comportament, denumit extravertit tocmai din pricina
242. Acasă arată un cu totul alt caracter decît în felului său de manifestare. Modul de a judeca
societate. Căsătorii încheie în bună parte din vanitate, neîntrerupt, fără
din plăcerea schimbării, din supunerea faţă de tradiţie, suportul unei reflecţii reale, nu este altceva decît
din dorinţa de a-şi întemeia viaţa pe o „bază solidă" sau extravertirea
de a obţine o sferă de influenţă mai mare. Dacă un ei impr esii fugitive care nu are nimic d e a face cu un gînd
bărbatul ei aparţine tipului „impassioned", el îşi iubeşte adevărat. îmi amintesc de un aforism plin de spirit pe
copiii mai mult decît o iubeşte pe ea. în cercul ei care l-am
domestic se petrec tot felul de lucruri neplăcute. Aici se citit undeva. „A gîndi e atît de greu încît cei mai
lansează în învinuiri lipsite de sens. Imposibil de mulţi judecă"
prevăzut „cînd va ieşi soarele". Nu se observă pe sine A reflecta cere mai cu seam ă tim p, motiv pentru
şi nu se critică. Dacă i se reproşează faptul că îi judecă care cel care
şi îi mustră continuu pe cei din jur, este uimită, se reflectează nu mai are prilejul să-şi exp rime neîntrerupt
simte jignită şi declară că nu vrea decît binele, „dar că judeca
există oameni care nu ştiu ce este bine pentru ei". ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa judecăţii,
Modul în care ar vrea să facă bine familiei ei este cu dependenţa ei de tra
totul diferit de felul în care ţine să-i ajute pe ceilalţi. diţie şi de autoritate arată lipsa unei reflecţii
Gospodăria trebuie să arate întot- autonome, tot aşa,
lipsa de autocritică şi de autonomie a opiniei
probează o func
ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa vieţii spirituale
interioare
se m anifestă mult mai desluşit la acest tip decît
prezenţa ei la
tipul introvertit din descripţia de mai sus. Potrivit
acestei de
scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că afectivitatea
are un cu
sur tot atît de mare sau şi m ai m are, fiind vă dit
s uperficială,
plată, aproape inautentică, fiindcă intenţia care i se
asociază în
totdeauna sau care poate fi descoperită în spatele ei
face ca ten-

5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.


172 TIPU RI PSIHOLO GICE PR OB LEM A TIP U R ILO R lN STU D IU L OM U LU I 173

dinţa afectivă să fie aproape lipsită de orice valoare. 246. Exprim a rea afectului acţionează după cum se ştie
Cred încă că autorul subestimează lucrurile în acest suges
caz, tot aşa cum le supraestimase în cazul precedent. în tiv , în v r e m e c e s p iri t u a lu l îş i p o a t e d es f ă ş u r a
ciuda faptului că ocazional i se recunosc calităţi ef ic i en ţ a d o a r
pozitive, tipul este totuşi în ansamblu minimalizat. m e d ia t , în u rm a u ne i tr an sp u n er i p e ni b ile . A fe c te le n ec es a re
245. Funcţionează aici, cred, o anume prejudecată a funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc adînci, altm interi
autorului. E suficient de cele mai multe ori să facem stîrn esc
experienţe neplăcute cu unul sau mai mulţi p a siu n i la c eila lţi. P a s iu n e a în s ă tu lb u ră v ia ţa şi
reprezentanţi ai unui tip sau ai altuia, spre a pierde mai p ro s p erit a te a
apoi interesul pentru toate cazurile asemănătoare. Nu societă ţii. T ot aşa, nici spiritul d iferenţiat ş
i adaptat al
trebuie uitat că după cum bunul-simţ al femeii introver
introvertite se bazează pe adaptarea exactă a titu lu i nu este a dînc , ci m ai degra bă ex ten siv , nu
conţinuturi lor ei spirituale la gîndirea general valabilă, tu lb ur ă ş i n u
afectivitatea femeii extravertite posedă o anume in cită , c i acţion ea ză rezon ab il şi ca lm . D a r d up ă cu m
mobilitate şi profunzime scăzută datorită adaptării ei in tro v er
la viaţa generală a societăţii umane. E vorba în acest titul devine supărător prin vehem enţa pasiunii sale,
caz de o afectivitate socialmente diferenţiată a cărei extravertitul
valabilitate generală nu poate fi contestată şi care se devine incitant prin gîndurile şi s en tim en tele sale
detaşează avantajos chiar de caracterul greoi, tenace sem iconştien-
şi pasionat al afectului introvertit. Afectivitatea te pe ca re, incoerent şi fără legă tură, le aplică ad esea
diferenţiată a suprimat haoticul din patos, devenind o sem enilor
funcţie de adaptare disponibilă, în paguba, în orice săi sub form a unor judecăţi n ecruţă to are lipsite de tact .
caz, a vieţii spirituale interioare care străluceşte prin Reunind
absenţă. Ea există însă nu mai puţin în inconştient, toa te judecăţile de ac est fel şi încercînd să cons truim
într-o formă corespunzătoare pasiunii introvertite, sintetic pe
anume într-o stare de nedezvoltare, caracterizată de baz a lor o psiho lo gie, aju n g em m a i în tîi la o c o n c ep ţi e
infantilism şi arhaism. Spiritul nedezvoltat din fu n d a
inconştient conferă tendinţei afective conţinuturi şi m entală a bso lu t a n im a lică nicidecu m m ai p rejo s, în c e
motive secrete care lasă o impresie defavorabilă priv eş te
observatorului dotat cu spirit critic, dar care trec să lb ă ticia d ez o la n tă , b ru ta lit a t ea ş i p ro s ti a , d ec ît
nebăgate în seamă de către cel fără spirit critic. a fec tiv it a t e a
Impresia puţin îmbucurătoare pe care o produce asupra crim in ală a in tro v ertitu lu i. N u po t d e-ac eea s ă fiu d e
spectatorului perceperea motivelor egoiste, rău disimu- aco rd cu
late, face să se uite prea lesne realitatea şi utilitatea afirm aţia lui Jorda n p otriv it c ăreia ca ra cterele cele m a i
adaptată a aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar exista rele s e
aspecte diferenţiate, ar dispărea din viaţă tot ceea ce află p rintre naturile pasionate intro vertite. Printre cele
este uşor, neangajant, moderat, inofensiv, superficial. Ne- extra ver
am sufoca într-un patos neîntrerupt sau în abisul pasiunii tite e x ist ă to t a tîta ră u t a te ş i to t a tit d e tem ein ic ă .
refulate. Dacă funcţia socială a introvertitului este A c o lo u n d e
percepută în principal de individ, extravertitul stimu- pasiunea introv ertită se exprim ă p rin fapte brutale,
lează viaţa societăţii care are, şi ea, drept la existenţă. trivialitatea
Extraver-tirea de aceea este necesară, pentru că gîndirii şi sim ţirii extravertite inconştiente s ăvîrşeşte
aruncă în primul rînd o punte către celălalt. infam ii la
adresa sufletului victim ei. Nu ştiu ce este m ai rău.
Deza vantajul
în p rim u l ca z v in e d in ac eea c ă fa pta es te v izibilă , în
vr em e ce
m en ta lit a te a triv ia lă în u ltim u l c a z s e a s c u n d e în
sp a t ele u n u i
v ăl de co m p orta m ent ac c ep ta bil. A ş v rea să s ub liniez
solic itu
dinea s o cia lă a aces tui tip, p artic ip a rea lu i a ctiv ă la
bu nă st a rea
sem en ilo r s ă i, c a ş i ten d in ţa m a rc a t ă d e a fa c e a lt o r a
b u c u rii.
A c e a s t ă c a lita te, in tr o v e rtitu l o a r e d e c el e m a i m u lte
o ri d o a r
în fantezie.
247. Afectele diferenţia te au m ai dep art e a vantajul
g ra ţiei, al
fo rm ei frum oa se. Ele răspîndesc o atm osferă estetic ă
b inefăcă
t o a re. Ex istă uim ito r d e m ulţi ex tra v ertiţi c a re se
înd eletn ic esc
c u arte le (de cele m ai m ulte ori cu m u zic a) , nut atî p en tru că
sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji societatea. Chiar şi
m ania
d e a c ritic a n u a r e în to td e a u n a ca ra ct er n ep lă c u t s a u
lip sit d e
valoare. Foarte adesea se lim itează la o tendinţă
educativă adap-
174 TIPURI PSIHOLO GICE PRO B LE M A TIPU RILO R ÎN ST UD IU L OM UL UI 175
tată care produce efecte benefice. Tot la fel, judecata împrejurări e dispus totuşi să-şi admire cutezanţa ideilor
nu este întotdeauna rău intenţionată, ci mai degrabă eretice. Nu rareori însă idealul său este atît de înalt şi
contribuie la reprimarea extravaganţelor şi a de puternic încît nimic nu îl poate împiedica să-şi
excrescenţelor păgubitoare care nu sînt defel formeze o concepţie largă şi corectă despre viaţă.
favorabile vieţii şi bunăstării societăţii. Ar fi, în ge
nere, Caracteristicile vieţii sale sînt de cele mai multe ori
nejustificat să se afirme că unul din tipuri este în anume moralitatea, veracitatea şi principiile ideale, dar uneori
privinţă superior celuilalt. Tipurile se completează plăcerea de a obţine efecte imediate îi creează
reciproc şi diferenţa dintre ele dă măsura tensiunii de dificultăţi.
care atît individul, cît şi societatea au nevoie pentru a 251.Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o adunare
subzista. publică, nu
va avea nimic de făcut, respectiv de propus, de
c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man) apărat, de soli
248.Despre bărbatul extravertit, Jordan afirmă: citat sau de contrazis, atunci se va scula în picioare
imprevizibil şi va cere
şi indecis în atitudine, înclinare către dispoziţie cel puţin să se închidă o fereastră, ca să nu fie
capricioasă, agi curent, sau mai
taţie, nemulţumire şi criticism, judecă orice şi pe degrabă să se deschidă una, ca să intre mai m ult
toate la un loc aer. Căci el
în mod depreciator şi este întotdeauna mulţumit de are deopotrivă nevoie de aer şi de atenţia celorlalţi.
sine. Deşi E întotdea
judecata îi este adesea falsă iar proiectele îi eşuează, una înclinat să facă ceea ce nim eni nu i-a cerut,
are nemă convins fiind
surată încredere în ele. Aşa cum spun e Sydney Smith că oamenii îl văd aşa cum vrea el să fie văzut,
despre un anum e ca pe
celebru om politic din timpul său: era gata în fiece cineva care nu doarme, reflectînd la inele
b semenilor săi.
clipă să preia Şi-i
comanda flotei din Canalul Mînecii sau să amputeze îndatorează pe ceilalţi şi drept urmare nu rămîne
un picior. nerăsplătit.
Bărbatul extravertit are o formulă precisă pentru tot Este capabil să emoţioneze prin discursul său, fără a fi
ce i se în- el însuşi
tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat, fie că este em oţionat . Descoperă repede dorinţele ş i op iniile
cunoscut de celorlalţi.
multă vreme. Pe firm am entul său nu este loc Atrage atenţia asupra primejdiilor ce ameninţă,
pentru doi sori. organizează şi
Dacă însă mai apare unul, atunci el însuşi se negociază abil cu adversarii. Are întotdeauna proiecte
consideră martir. şi vădeşte
249.Este precoce. îi place să adm inistreze, iar în o senzaţională hărnicie. De cîte ori este posibil,
societate societatea tre
este adesea extrem de util. Dacă funcţionează într-o buie im presionată în chip plăcut sau, cînd nu este
comisie de posibil, cel
binefacere se interesează de alegerea spălătoresei puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu merge, atunci
şi, în egală măcar spe
măsură, de aceea a preşedintelui. Se dăruieşte cu riată sau zguduită. El este un salvator de profesie; şi
toate forţele nu îi este
societăţii, căreia i se înfăţişează ca înzestrat cu neplăcut să fie recunoscut ca atare. Prin noi înşine,
încredere în sine noi nu putem
şi perseverenţă. Este dispus întotdeauna să facă face nimic bun — dar putem crede în el, visa despre
experienţe, căci el, mulţumi
experienţele îl ajută. Preferă să fie preşedintele Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl putem ruga să ne
cunoscut al unei vorbească.
comisii alcătuite din trei membri decît binefăcătorul 252.E nefericit în odihnă şi nu ştie să se odihnească
necunoscut aşa cum
al unui întreg popor. înzestrarea mai mică nu-i trebuie. După o zi plină de muncă, trebuie să
micşorează defel petreacă o seară
im portanţa. E activ? Crede că e energic. E incitantă la teatru, la concert, în biserică, în bazar,
palavragiu? Crede la club sau
că are talent oratoric. la toate împreună. Dacăa lipsit la o adunare, o va tulbura
250.Se întîmplă rareori să producă idei noi sau să cel
6
deschidă puţin printr-o telegramă ostentativă de scuze.
drumuri noi, dar e întotdeauna gata să urmeze, să 253.Şi această descriere ne îngăduie să recunoaştem
înţeleagă, să tipul.
aplice şi să execute. Este înclinat să împărtăşească Dar aproape mai mult decît în cazul descripţiei femeii
convingerile extraver
religioase şi politice existente şi unanim acceptate. tite, apare şi aici, în ciuda unor observaţii favorabile,
în anumite elementele

6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.


176 TIPURI PSIHO LO GICE PR OB L E M A TIPUR ILO R ÎN STU DIUL O M U LU I 177
unei devalorizări caricaturizante. Ceea ce se explică astfel de act, deci acela care reflectează, analizează,
în parte prin faptul că această metodă descriptivă nu reconstruieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi acest
poate să dea seama în genere de caracterul extravertit, zgomot mărunt se pierde în larma generală a vieţii, fără
căci este imposibil să se pună în lumină, prin mijloace ca ei să găsească prilejul de a vedea în el un lucru
intelectuale, valoarea specifică a extravertitului; ceea ce sau altul. Or, psihologia extravertitului se manifestă
în cazul introvertitului este cu mult mai uşor, deoarece tocmai în acest fel: ea ţine de evenimentele vieţii
raţionalitatea şi motivaţia conştientă a acestui tip se omeneşti curente şi nu semnifică nici mai mult, nici mai
pot exprima prin mijloace intelectuale, la fel ca şi puţin. Doar acela care reflectează vede mai departe şi
realitatea pasiunii sale şi a faptelor ce decurg din ea. vede greşit — în ce priveşte viaţa —, dar vede corect în
La extravertit, în schimb, accentul principal cade pe ce priveşte aspectul ideilor ascunse în inconştient. El nu
relaţia cu obiectul. Doar viaţa însăşi pare să dea vede omul pozitiv, ci doar umbra lui. Iar umbra justifică o
extravertitului dreptul pe care nu i-1 poate conferi judecată în defavoarea omului pozitiv conştient. Cred
critica intelectuală. Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re- că ar fi bine, spre a înlesni înţelegerea, să separăm pe
cunoaşte valoarea. Se poate constata, ce-i drept, că om de umbra lui, de inconştient, altminteri discuţia
extravertitul este socialmente util, că îşi poate dobîndi riscă o confuzie conceptuală fără pereche. Percepem la
mari merite în ce priveşte progresul societăţii umane altul multe lucruri ce nu ţin de psihologia sa conştientă,
etc. Dar analiza mijloacelor şi a motivaţiei sale va da ci vin din inconştient, şi ne lăsăm induşi în eroarea de a-
întotdeauna un rezultat negativ, căci valoarea i atribui, ca unui eu conştient, calitatea observată.
principală a extravertitului nu se află în el însuşi, ci în Viaţa şi destinul procedează întocmai, dar psihologul
relaţiile reciproce pe care le întreţine cu obiectul. care, pe de o parte, ţinteşte la cunoaşterea structurii
254. Critica intelectuală nu poate să nu procedeze psihicului, pe de alta, la realizarea unei înţelegeri mai bune
analitic şi să nu facă deplină lumină în cazul observat între oameni, nu ar trebui să procedeze tot la fel, ci
prin referire la motivaţiile şi intenţiile acestuia. Pentru să-1 separe net pe omul conştient de cel inconştient,
psihologia extravertitului rezultă însă o imagine de-a căci claritatea şi înţelegerea nu se obţin niciodată prin
dreptul deformată, iar cine îşi imaginează a fi găsit, pe reducerea la aspectele de fundal, la lumini auxiliare şi
baza unei astfel de descrieri, atitudinea potrivită pe sferturi de ton, ci prin asimilarea punctelor de vedere
care trebuie să o ia faţă de un extravertit, constată cu conştiente.
uimire că personalitatea reală desfide descripţia. O
interpretare atît de unilaterală împiedică adaptarea la d) Bărbatul introvertit
atitudinea extravertită. Pentru a da seama de ea, 255. Despre caracterul bărbatului introvertit (The
trebuie eliminată orice reflecţie în ce o priveşte, tot aşa More Im-passioned And Reflective Man), Jordan
după cum şi extravertitul se adaptează corect afirmă: plăcerile sale nu se schimbă de la oră la oră,
introvertitului doar dacă este în stare să ia ca atare iubirea sa de plăcere este de natură genuină, el nu caută
conţinuturile spirituale ale acestuia, făcînd abstracţie de plăcerea din simplă agitaţie. Dacă ocupă o funcţie
posibila lor aplicare practică. Analiza intelectuală nu publică, aceasta este în virtutea unei aptitudini anume
poate face altceva de-cît să atribuie extravertitului tot sau a unei idei pe care doreşte să o realizeze. O dată
felul de gînduri ascunse, colaterale, de intenţii şi altele ce şi-a încheiat munca, se retrage bucuros; ştie să-i
de acelaşi gen, care în realitate nu există, afară doar aprecieze pe ceilalţi şi preferă să vadă un lucru prosperînd
de reflexul palid al unor aspecte ascunse în inconştient. în mîna altuia de-cît ruinîndu-se într-a sa proprie. El
Este într-adevăr aşa: extravertitul, dacă nu are nimic de supraevaluează uşor meritele colaboratorilor săi. Nu
spus, cere să se închidă sau să se deschidă fereastra. insultă şi nu poate căpăta vreodată deprinderea de a
Or, cine observă acest lucru? Cine este izbit de el? Doar acela insulta. Se dezvoltă încet, este şovăitor, nu aparţine
care încearcă să-şi dea seama de motivele şi intenţiile conducătorilor de religii, nu posedă niciodată atîta
posibile ale unui siguranţă
178 TIPU RI PSIHOLO GICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 179

de sine încît să ştie cu exactitate ce este o greşeală subiectivă a extravertitului, extravertitul însă nu poate
pentru care ar trebui să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu înţelege viaţa spirituală interioară decît ca o consecinţă
e lipsit de curaj, nu are atîta încredere în adevărul său a unor împrejurări exterioare. O suită de idei abstracte
infailibil încît să se lase ucispentru el. înzestrat cu aptitudini a căror relaţie cu obiectul nu este vizibilă probabil că îi
importante, este împins înprim-plan de cei în mijlocul cărora apare extravertitului ca un fel de himeră. Şi, într-
trăieşte, în timp ce tipul ex travertit se pune singur în adevăr, fanteziile introvertite nu sînt adesea decît aşa
7
vedetă.
ceva. Oricum, despre bărbatul introvertit ar fi multe de
256.Este semnificativ faptul că la capitolul bărbatului
spus şi i s-ar putea trasa un contur la fel de nefavorabil
intro
ca şi acela care se desprinde din capitolul despre insul
vertit de care este vorba aici, autorul nu spune
extravertit al lui Jordan.
efectiv nimic m ai
mult decît ceea ce rezultădin extrasul pe care l-am 258.Importantă mi se pare observaţia lui Jordan
prezentat. potrivit căre
Lipseşte mai ales descrierea pasiunii, pentru care ia plăcerea introvertitului este de „natură genuină".
tipul este de Pare a fi în
numit „impassioned". Se cuvine, fireşte, să fim genere o particularitate a sentim entului introvertit
prudenţi în ipo faptul că el
teze diagnosticante, dar acest caz pare să invite la este genuin, că este, deoarece există din el însuşi,
presupunerea deoarece îşi
după care capitolul despre bărbatul introvertit este trage rădăcinile din natura profundă a omului,
atît de lacu deoarece se înalţă
nar din motive subiective. După descrierea pe cît de cumva din sine însuşi ca propriul său scop; nu se află
minuţioasă, în slujba
pe atît de nedreaptă a tipului extravertit, ne-am fi nici unui alt scop, nu se îm prum ută nici unuia şi se
aşteptat ca şi
mulţumeşte
prezentarea tipului introvertit să fie la fel de
să se realizeze pe sine. Acest lucru ţine de
tem einică. D e ce
spontaneitatea feno
nu este aşa?
257.Să presupunem că Jordan însuşi a fost un menului arha ic şi n atural ca re nu s-a încli na t încă în
introvertit; în fa ţa in
a ces t ca z es te de înţeles că el nu a ţinut să o fere tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe nedrept, oricum
o des criere fără a ţine
asem ănătoare aceleia pe care a făcut-o, cu seama de drept sau de nedrept, de oportunitate sau de inopor
necruţătoare ascu tunitate, starea afectivă se manifestă, impunîndu-se
ţim e, tipului opus. Nu aş spune că din lipsă de subiectului,
obiectivitate, ci chiar împotriva voinţei şi a aşteptărilor acestuia. Nu
din lipsa de cunoaştere a propriei um bre. este nimic
Introvertitul este în în ea care să ducă la concluzia că există m otivaţii
imposibilitate de a şti sau de a-şi imagina cum apare gîndite.
el tipului 259.N u m ă vo i referi aici şi la alte ca pito le din
extravertit, decît doar dacă l-ar determ ina pe acesta ca rtea lui
să-i spună Jordan. El citează drept exemplu personalităţi istorice,
dinainte, cu riscul de a trebui mai apoi să-1
prilej cu
provoace la duel.
care iese la iveală o sum ă de puncte de vedere
Căci după cum extravertitul nu este înclinat să
accepte descrie eronate care se
rea de mai sus ca o imagine binevoitoare şi exactă a bazează pe greşeala mai sus amintită, pe care o face
caracterului autorul in-
său, tot astfel nici introvertitul nu este dispus să troducînd criteriul activului şi pe acela al pasivului
accepte carac şi am este-
terizarea pe care i-o face un observator şi critic cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel să conchidă nu
extravertit. Şi o dată că
care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă. Căci, după o personalitate activă poate fi atribuită şi tipului lipsit
cum introver de pasiu
titul încearcă să-1 înţeleagă pe extravertit şi ne, şi invers, că o natură pasionată ar trebui să fie
nim ereşte cu totul mereu pasivă.
alături, tot astfel extravertitul încearcă să înţeleagă Interpretarea mea încearcă să evite această eroare,
viaţa inte eliminînd cu
rioară spirituală a celuilalt din unghiul de vedere al totul punctul de vedere al activităţii.
vieţii exte
rioare şi nim ereşte tot atît de mult pe alături.
Introvertitul face
întotdeauna greşeala de a voi să deducă acţiunea
din psihologia

7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.


PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 181
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 264.„Şi de acee a voi să-m part cu el şi s lava mea, iar
Cari Spitteler, Prometeu şi Epimeteu de va
fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de ea."
265.Prometeu se dăruieşte astfel bunului-plac al
sufletului
său, adică funcţiei de relaţie cu lum ea
interioară. D e aceea şi
1. Preliminarii la tipizarea lui Spitteler sufletul are un caracter tainic,metafizic, din pricina
relaţiei cu
260.Lui Jordan îi revine însă m eritul de a fi oferit inconştientul. Prometeu îi con feră
pentru sem nificaţie absolută de
prima oară (după ştiinţa mea!) o descriere domn şi de c onducător, în acelaşi m od
caracterială relativ necond iţionat în care
exactă a tipurilor emoţionale. Epimeteu se lasă în voia lumii. Prometeu îşi
261.Dacă pe lîngă subiectele oferite poetului de jertfeşte eul indi
complicaţiile vidual sufletului, relaţiei cu inconştientul ca
vieţii active, problema tipurilor nu ar juca, şi ea, lăcaş matricial de
un rol impor imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde astfel
tant, am avea aproape dovada inexistenţei ei. centrul, lăsînd să-i
Or, am văzut cum 2
scape, în calitate de contrapondere,persona , relaţia cu
ea 1-a pasionat n
î egală măsură atît pe poetul, cît şi obiectul
pe gînditorul exterior. Dăruindu-se sufletului său, Prometeu
Schiller. în capitolul de faţă ne vom ocupa de o se situează în
creaţie poetică, a fa ra orică rei leg ături c u lu m ea
bazată aproape exclusiv pe motivul tipurilor. Am încon jurătoa re şi pier de p e
în vedere lu această cale corectivul indispensabil al realităţii
crarea lui Cari Spitteler,Prometheus und Epimetheus exterioare. Pier
{Prometeu derea este însă incompatibilă cu esenţa acestei
şi Epimeteu), apărută prima dată în 1881. lumi. De aceea
262.Nu aş vrea nicidecum să declar de la început
lui Prometeu îi apare un înger, evident un
că Prome
reprezentant al stă-
teu îl reprezintă pe acela care gîndeşte
pînirii universului; traducînd în limbaj psihologic, îngerul
anticipativ, pe introvertit,
este
iar Epimeteu pe cel care acţionează şi gîndeşte
imaginea proiectată a tendinţei sale de a se
succesiv, pe ex
adapta la realitate.
travertit. E vorba în cazul ace stui conflict între cele
Corespunzător, îngerul îi spune lui Prometeu:
două per
266.„Şi, iată, de nu te vei putea elibera de a
sonaje în primul rind de lupta care se dă în
acelaşi individ, între sufletului tău
linia de dezvoltare introvertită şi cea nedreaptă fire, ţi se va spulbera răsplata mare a
extravertită pe care însă multor ani, şi
reprezentarea poetică a întrupat-o în două figuri fericirea inimii şi toate roadele spiritului tău cu
autonome cu felurite chipuri";
destine tipice. iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua slavei, căci
263.Este de netăgăduit că Prometeu prezintă sufletu-ţi de
trăsăturile de nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o lege n-o
caracter introvertite. El oferă imaginea unui cinsteşte şi nici în
3
introvertit fidel su cer, nici pe pămîntnimic nu are sfînt a lui trufie."
fletului şi lumii sale interioare. îşi exprimă exact 267.Deoarece Prometeu se află exclusiv de partea
caracterul în sufletului,
cuvintele pe care le adresează îngerului
1
: „Nu mi toate tendinţele de adaptare la lumea exterioară
se cuvine mie sînt refulate şi
să judec faţa sufletului meu, căci, iată, el îmi este cad în inconştient. Ca urmare, atunci cînd sînt
domn şi dum percepute, ele
nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi tot ceea ce apar detaşate de propria personalitate şi sînt de
simt de el îmi aceea proiectate.
este dăruit." Se naşte astfel o anume contradicţie prin faptul
că şi sufletul,
1 Cari Spitteler, Prometheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 9. de partea căruia s-a s ituat Prometeu şi pe care
el îl absoarbe
integral în conştiinţă, apare proiectat. Fiind o
funcţie de relaţie,
ca persona, sufletul este constituit cumva din două
părţi: una îi

2Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (Gesam-
melte Werke, VII).
3Spitteler, loc. cit.., p. 9.
182 TIPURI PSIHOLO GIC E P RO BLEM A TIPU R ILOR ÎN 183
LIT ER ATU R Ă

aparţine individului, cealaltă obiectului relaţiei, în acest ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce totalmente dif erit
caz inconştientului. înclinăm — dacă nu sîntem adepţi de eul său individual. D acă un om se poate în întregime
ai filozofiei lui Hartmann — să atribuim inconştientului dărui lumii exterioare, înseamnă că pentru el lumea
doar existenţa relativă a unui factor psihologic. Din continuă să fie un obiect distinct de el însuşi; tot astfel
raţiuni gnoseologice nu sîntem în situaţia de a face nici se comportă şi lumeainconştientă a imaginilor, ca un obiect
un fel de afirmaţie valabilă cu privire la o realitate diferit de subiect, atuncicînd om ul se lasă cu totul în voia
obiectivă a fenomenului psihologic complex pe care îl ei.
numim inconştient, tot astfel după cum nu sîntem în 268.D upă cum lum ea inconştientă a im aginilor
măsură să facem nici o afirmaţie valabilă despre esenţa mitologice
lucrurilor reale situate dincolo de capacitatea noastră vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor exterioare,
psihologică. Din motive legate de experienţă trebuie celui care se
însă să spun că, în raport cu activitatea conştiinţei abandonează cu totul lum ii exterioare, tot astfel şi
noastre, conţinuturile inconştientului revendică, datorită aceasta din
tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta realitate pe cit o urmă, împreună cu exigenţele ei, vorbeşte indirect
au şi lucrurile reale ale lumii din afară, chiar dacă atare celui care se
pretenţii apar cu totul neverosimile unei mentalităţi lasă în voia sufletului, căci nimeni nu poate scăpa de
îndreptate precumpănitor spre exterior. Nu trebuie uitat cele două
că au existat dintotdeauna numeroşi oameni pentru realităţi. Dacă se îndreaptă doar către exterior, insul
care conţinuturile inconştientului au avut un grad mai mare trebuie să-şi
de realitate decît lucrurile lumii exterioare. Mărturia istoriei de trăias că propriul m it, dacă s e îndrea ptă spre
idei a umanităţii pledează în favoarea ambelor realităţi. interi or, trebuie
Cercetarea aprofundată a psihicului uman pune, să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis reală. Iată cum se
indiscutabil, în lumină faptul că ambele realităţi adresează
exercită asupra activităţii conştiente o influenţă la fel Sufletul lui Prometeu:
de intensă, în aşa fel încît din punct de vedere 269.„Sînt un dum nezeu al nelegiuirii ce te conduce
psihologic şi din motive pur empirice, avem dreptul de pe căi
a trata conţinuturile inconştientului ca fiind tot atît de lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai ascultat şi toate
reale ca şi lucrurile lumii exterioare, chiar dacă cele după vor
două realităţi se contrazic şi par a fi complet diferite în bele mele ţi s-au împlinit, şi din pricina mea ţi-au
esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu totul nejustificată, răpit a nume
dacă am vrea să supraordonăm una din realităţi lui tău slavă şi a vieţii fericire."
4

celeilalte. Teozofia şi spiritualismul reprezintă abuzuri 270.Prom eteu refuză regatul oferit de înger, adică
de putere tot atît de mari ca şi materialismul. Se cuvine respinge
deci să ne limităm la sfera capacităţii noastre adaptarea la condiţiile date, pentru că, în schimb, i
psihologice. Din cauza realităţii lor specifice, conţinu- se cere su
turile spirituale pot fi denumite obiecte în virtutea fletul, în timp ce subiec tul, respectiv Prometeu, are o
aceluiaşi drept care ne permite să denumim obiecte natură pur
lucrurile exterioare. După cum persona ca relaţie este umană, sufletul este demonic, deoarece obiectul
întotdeauna determinată şi de obiectul exterior, motiv interior de care
pentru care ea este ancorată tot atît de mult în el ca şi este legat ca relaţie, adică inconştientul
în subiect, în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu obiectul suprapersonal, colectiv,
interior, este reprezentat de acesta; motiv pentru care se vede licărind prin el. Inconştientul, considerat ca
sufletul este întotdeauna cumva distinct de subiect, fundalul
fiind şi per- istoric al psihic ului, conţine în formă concentrată
întreaga serie
de engrame care din timpuri im em oriale au
determinat structura
psihică de astăzi. Engramele nu sînt altceva decît
urme funcţio
nale care arată m odul cel m ai frecvent şi m ai
intensiv în care
psihicul uman a funcţionat în medie. Engram ele
funcţionale se
înfăţişează ca motive logice şi ca imagini de felul
acelora care
apar fie identic, fie foarte asemănător, la toate
popoarele şi care
pot fi uşor recunoscute şi în conţinuturile inconştiente
ale omu
lui m odern. Es te deci de înţeles fa ptul că în
co nţinutu rile in
conştiente apar trăsături sau elem ente absolut
animalice alături

Loc.cit., pp. 24 ş. urm.


184 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN 185
LITERATURĂ

de acele figuri sublime care l-au însoţit pe om ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe «Heit» şi «Keit»*
dintotdeauna pe parcursul existenţei sale. E vorba şi orice lucru drept." Epimeteu nu poate rezista
de o întreagă lume de imaginia cărei nemărginirenu ispitei de a-şi împlini pro p riul destin şi de a se supune
stă cu nim ic mai prejos faţă de aceea a lucrurilor reale. punctului de vedere „lipsit de suf let". Această legătură cu
După cum , celui care se lasă cu totul în voia lumii lum ea este de îndată răsplătită:
exterioare aceasta i se înfăţişează sub chipul unei 274.„Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a sim ţit statura
făpturi apropiate, iubite, prin care el — în cazul în care
mai
destinul său îl va împinge să se abandoneze integral
înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga făptură îi era
obiectului personal — vaface experienţa am biguităţii lumii
unită şi întrea
şi a propriei fiinţe, tot astfelpe celălalt îl întîmpină
personificarea demonică a inconştientu
lui care ga fiin ţă îi era s ănătoas ă, respirînd o bunăsta re
incorporează totalitatea, extrema contradicţie şi ambi - viguro asă. Şi
mene limită care de-
guitate a imaginilor lumii. Acestea sînt feno se-ntoarse deci cu pas sigur, străbătînd valea, pe
păşesc măsura normală şi de aceea media normală drum neocolit
ignoră aceste enigm e pline de cruzime. Ele nu există asemenea celui care nu se tem e de nim eni, cu
pentru ea. Doar puţinisînt aceia care ajung la marginea privirea deschisă
6
lumii, acolo de unde începe imaginea reflectată a ei. ca cel însufleţit de amintirea propriei fapte drepte."
Pentru insul care se situează la mijloc,sufletul nu are 275.După cum spune Prometeu, el şi-a „vîndut sufletul
caracter nici dubios, nici dem onic, ci um an, tot aşa liber
după cum nici felul de a fi al sem enilor săi nu i-a apărut pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut sufletul în
vreodată îndoielnic. Doar abandonul total în faţa uneia favoarea fra
sau alteia dintre lumi naşte ambiguitatea sufletului. telui său. El a mers pe urmele extravertirii sale şi
Intuiţia lui Spitteler asesizat acea imagine a sufletului deoarece aceas
la care o natură candidă ar fiputut cel m ult să viseze.
ta s-a orientat după obiectul exterior, Epimeteu s-a
271.Citim la el: „Şi în vreme ce el se zbătea astfel în
absorbit în
im pe
tuozitatea zelului său, o tresărire ciudată juca în jurul dorinţele şi aşteptările lum ii, mai întîi aparent în
gurii şi pe avantajul său
chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau neîncetat şi îi considera bil. El a dev enit un extra vertit, după ce
clipeau înfri m a i înainte
gurat. Şi dincolo de genele m oi şi fine ceva pîndea, trăise ani de zile în singurătate, ca fals extravertit,
am eninţa, imitîndu-şi
se furişa asemenea foculuice în ascuns străbate cu fratele introvertit. O atare involuntară „simulation
viclenie casa dans le carac
şi asemenea tigruluicare unduieşte pe sub tufişuri iar din tere" (Paulhan) apare nu rareori. Evoluţia lui către un
frun extravertit
zişurile întunecate fulgeră intermitent corpul său autentic reprezintă de aceea un progres în direcţia
5
galben pătat." „adevărului"
272.Linia vieţii pe care şi-o alege Prometeu este deci şi merită recom pensa care îi este acordată.
indis 276.în timp ce Prometeu este îm piedicat de
cutabil una introvertită. El jertfeşte prezentul şi relaţia
exigenţele tira
sa cu pre
nice ale sufletului său să stabilească orice fel de relaţie
zentul pentru a crea,gîndind anticipativ, un viitor
îndepărtat. cu obiec
273.Cu totul altfel este Epimeteu: el recunoaşte că tul exterior şi este constrîns să aducă în slujirea
năzuinţa sufletului cele
sa se îndreaptă către lume şi către ceea ce e valabil mai crude jertfe, Epimeteu este mai întîi eficient
pentru lume. apărat de pri
De aceea el spuneîngerului: „Dar acum eu jinduiesc spre ade m ejdia ce îl am eninţă pe extravertit de a se pierde
văr şi, iată, sufletul meu se află-n mîna ta şi dacă- cu totul în
ţi place, dăru- obiectul exterior. Această protecţie constă în
conştiinţa înteme
* E vorba de personajul Suflet; în germană substantivul e iată pe „noţiunile corecte", transm ise prin tradiţie,
feminin (n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
deci pe acel
tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii vieţii de care
opinia pu-

* Referinţă posibilă la sufixele -heit şi -keit, cu ajutorul cărora sînt


derivate în germană, mai cu seamă din adjective, substantivele
abstracte corespunzătoare (denumind stări, calităţi, condiţii etc).
Pasajul ar putea fi deci o aluzie la ideea de regulă, de ordine. De
avut în vedere — şi nu în ultimul rind — un eventual joc de cuvinte de tip
disociativ: heit şi keit sînt constituenţii cuvîntului Heiterkeit — voioşie,
seninătate (n. f.).
6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
186 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 187

blică se slujeşte la fel ca judecătorul de codul penal. în 280.Şi ro stin d a ceste vo rbe, din haină sco as e o
felul acesta, lui Epim eteu i se fixează acea lim ită care o glindă şi
îl îm piedică să se abandoneze obiectului în aceeaşi toate lucrurile dintr-un început îi desluşi şi deveni
măsură în care Prometeu se abandonează sufletului. limbut şi gre
7
Conştiinţa substituită sufletului îi terzice
in acest lucru. şelile lui toate le ştiu."
întorcînd spatele lumii oamenilor şi conştiin ţei ei 281.Această scenă ilustrează perfect cuvintele lui
codificate, Prometeu cade pradă sufletului, stăpînului Jordan:
crud, şi bunului-plac aparent al acestuia, plătind cu „Society must be pleased if possible; if it will not be pleased,
nesfirşită suferinţă faptul de a fi nesocotit lumea. it mu st b e aston ish ed; if it will neither be pleased nor aston -
8
Limitarea înţeleaptă pe care oconştiinţă ireproşabilă i-o ished, it must be pestered and shocked".întîlnim în scena
impune lui Epim eteu îi leagă însăacestuia ochii într-atît, citată
incit îl face să-şi trăiască orb mitul, avîndperpetuu un clim at aproape asem ănător. în Orient un om
sentim entul că procedează bine, căci este m ereu în bogat îşi face
acord cu aşteptările generale şi este mereu încununat cunoscută demnitatea prin aceea că nu apare în public
de succes, îm plinind dorinţele tuturor. Aşa se doreşte decît spri
să fie regele, şi aşa îl reprezintă Epimeteu pînă la jinit de doi sclavi. Epimeteu se foloseşte de această
sfîrşitul său lipsit de glorie, însoţitfiind pînă atunci de poză pentru
aplauzele mulţimii ce îl fac să-şi simtă spa tele puternic. a face impresie. De binefacere, se cuvin pe loc legate
încrederea de sine, lipsa spiritului autocritic, cre dinţa admones
nestrămutată în valoarea lui obştesc acceptată, lipsa de tarea şi moralizarea. Iar dacă nici acestea nu prind,
îndoială în propria „faptă dreaptă" şi conştiinţa celălalt tre
împăcată care îl definesc ne îngăduie să recunoaştem buie cel puţin înfricoşat cu imaginea propriei sale
uşor caracterul descris deJordan. A se compara vizita lui josnicii. Căci
Epimeteu la Prometeu bolnav,cind regele Epim eteu vrea să- totul se reduce la a produce impresie. O locuţiune
şi vindece fratele în suferinţă: „Şidupă ce au săvîrşit americană ne
toate acestea, regele înainta, sprijinindu-sepe doi spune că în Am erica au succes două feluri de oameni:
prieteni, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga, salută şi aceia care
ştiu ceva şi aceia care se prefac cu abilitate că ştiu.
rosti aceste cuvinte, însoţite de gînduri bine
Adică, apa
intenţionate:
renţa are uneori tot atît de mult succes ca prestaţia
277.«Din inimă îm i pare rău de tine, Prom eteu, iubite
reală. Extra
frate!
vertitul de acest fel lucrează precumpănitor cu
Dară să prinzi curaj, căci, iată, o unsoare am aici, în
aparenţa. Intro
orice su
vertitul vrea s-ostrăpungă şi abuzează în acest scop de
ferinţă încercată şi care miraculos tămăduieşte de
munca
arşiţă şi friguri
sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe Epimeteu într-o
deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi spre pedepsire,
singură per
tu poţi s-o soană, obţinem un om care în afară este Epim eteu
foloseşti.» şi înăuntru
278.Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea legă Prom eteu, ceea ce face ca am bele tendinţe să se
unsoarea strîns irite reciproc
şi cu mişcări solem neîi întinse totul, precaut. Dară şi fiecare să încerce să atragă eul definitiv de
Prometeu, partea sa.
de cum simţi mirosul şi privi unsoarea, cu silă îşi
întoarse capul.
Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să strige se porni şi 2. Comparajie între Prometeul lui Spitteler şi
să prezică, acela al lui Goethe
aprins de zel:
279.«De mai m are pedeapsă tu cu adevărat duci 282. Nu este lipsit de interes să se compare acest
lipsă, căci mod de a-1 concepe pe Prometeu cu descripţia pe care
nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă-acum a i-o face acestuia Goethe. Cred că am suficiente motive
învăţătură.» să presupun că Goethe aparţine mai degrabă tipului
extravertit decît celui introvertit că-

7Loc. cit., pp. 120 ş. urm.


8Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este posibil, societatea trebuie să fie
satis
făcută; dacă nu poate fi satisfăcută, trebuie uimită; dacă nu
poate fi nici sa
tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie iritată şi zguduită."
188 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURA 189

mia i-1 atribui pe Spitteler. O dovadă completă în Al soarelui ce-apune


sprijinul acestei presupuneri ar putea s-o aducă Se înfiripă înspre slăvi
doar cercetarea şi analiza întinsă şi atentă a Din Caucazu-n neguri,
biografiei lui Goethe. Ipoteza mea se sprijină pe o Cu linişte învăluindu-mi sufletul,
sumă de impresii pe care nu le iau în discuţie ca Păstrîndu-mi-o vie şi-n clipe de restrişte,
fiind insuficient de probante. Aşa sporitu-mi-au puterile,
283. Nu este nevoie ca atitudinea introvertită să Sorbind din ceru-ţi aer, cîte-o gură."
9

coincidă în mod necesar cu figura lui Prometeu,


respectiv figura tradiţională a acestuia poate fi şi
284. Şi la Goethe, Prometeu depinde de sufletul
altminteri interpretată. De pildă, o versiune diferită
său. Privinţă în care asemănarea cu Prometeul lui
oferă Platon în Protagoras, unde cel care distribuie forţele
Spitteler este considerabilă. Aşa, de pildă, acesta se
vieţii făpturilor tocmai plămădite din lut şi foc de
adresează Sufletului: „Şi dacă mi le-au răpit pe
către zei nu este Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi
toate, rămîn peste măsură de bogat atîta timp cît
în mit, Prometeu este în principal (în acord tocmai
tu îmi mai rămîi şi mă numeşti «amicul meu» cu
cu gustul antic) cel iscusit în viclenie şi
gura-ţi dulce şi laşi să cadă asupra mea privirea
inventivitate. La Goethe, găsim două versiuni. în 10
chipului tău mîndru şi plin de har." în ciuda
fragmentul dramatic din 1773, Prometeu este
asemănării dintre cele două figuri şi a relaţiilor lor
înfruntătorul, creatorul şi plămăditorul sigur pe
cu sufletul, există între ele şi o substanţială
sine, asemenea zeilor şi dispreţuindu-i pe zei.
deosebire: Prometeul lui Goethe este un creator, un
Sufletul său este Minerva, fiica lui Zeus. Raportul
plăsmuitor ale cărui figuri de argilă sînt însufleţite
dintre Prometeu şi Minerva prezintă multe
de Minerva. La Spitteler, el nu este creator, este pasiv,
asemănări cu acela dintre Prometeu şi Suflet la
doar sufletul îi este creator, dar activitatea sa zămislitoare
Spitteler. Astfel, Prometeu se adresează Minervei:
rămîne ascunsă şi misterioasă. La plecare, Sufletul
„De la-nceput cuvîntul tău Mi-a fost a cerului îi spune lui Prometeu: „Şi-acuma eu de tine mă
lumină! De parcă sufletu-mi cu sine-ar fi despart, căci, iată, o lucrare mare mă adastă,
vorbit Şi sieşi s-ar fi dezvăluit, Şi armonii cerînd uriaşă trudă şi spre a o înfăptui de multă
11
congeniale în el din sine-ar fi vibrat: Iată ce- grabă e nevoie." S-ar zice că la Spitteler sufletul
au fost vorbele tale. Aşa că eu nu eram eu, asumă fapta creatoare prometeică, în vreme ce
Şi cind gîndeam că eu vorbesc Vorbea o Prometeu însuşi suferă doar chinul sufletului
zeitate, Iar cind ziceam că zei vorbesc Eu creator. La Goethe, Prometeu e activ, în primul rînd
însumi doar vorbeam. Asta-i cu tine şi cu în direcţie creatoare, înfruntîndu-i pe zei în temeiul
mine, Iţi aparţine din străfund Iubirea-mi
tocmai al propriei puteri de creaţie:
pentru totdeauna!" Şi mai departe:
„Cine m-a ajutat împotriva
„Aşa cum dulcele amurg
trufiei Titanilor? Cine m-a
scăpat de la moarte, De
la robie?

9 Goethe, Prometheusjragment. [Traducere de Mihai Isbâşescu, în


Goethe,
Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 197-
198 (n. t.)].
10Spitteler, toc. cit., p. 25.
11Loc. cit., p. 28.
190 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 191
Nu tu săvirşit-ai 287. Pandora, această enigmatică figură a mitului
toate, Inimă sfînt prometeic, este aici fiica zeilor; cu excepţia unei
12
arzătoare?" singure relaţii foarte profunde, ea este absolut
independentă de Prometeu. Această versiune se
285. în acest fragment Epimeteu este palid caracterizat; cu sprijină pe istoria mitului, în care femeia intrată în
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul sentimentului colec relaţie cu Prometeu este fie Pandora, fie Atena.
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît un fel de Prometeul mitic este legat sufleteşte de Pandora
„îndărătni sau Atena, precum la Goethe. Spitteler însă
cie". El îi vorbeşte lui Prometeu după cum operează o remarcabilă scindare, sugerată — ce-i
urmează: drept — şi de mitul istoric, în care Prometeu-
„Eşti singur doar! Pandora s-a contaminat de analogia Hefaistos-
Te îndîrjeşti plăcerea s-o ignori, Atena. Goethe privilegiază versiunea Prometeu-
Atena. La Spitteler, în schimb, Prometeu este
Cînd zeii, tu,
sustras sferei divine şi primeşte un suflet propriu.
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi
13 Divinitatea sa şi relaţia mitică arhetipală cu
Din plin se simt a fi un tot." Pandora se păstrează ca o contrapartidă cosmică în
286. Indicaţiile din acest fragment dramatic sînt spaţiul celest şi acţionează pe cont propriu.
prea spora Lucrurile care se petrec în lumea de dincolo sînt
dice pentru a putea să identificăm pe baza lor acelea care se desfăşoară în spaţiul de dincolo de
caracterul lui Epi conştiinţa noastră, adică în inconştient. Astfel incit
Interludiul Pandora este o reprezentare a ceea ce se
meteu. în schimb, trăsăturile pe care Goethe i le
petrece în inconştient, în timpul suferinţelor lui Pro-
conferă lui Pro
meteu. Dispărînd din lume şi distrugînd ultima
meteu prezintă o diferenţă tipică faţă de acelea ale
punte ce îl leagă de ea, Prometeu se cufundă în
personajului
adîncul sinelui propriu, îşi este sieşi unică
omolog al lui Spitteler. La Goethe, Prometeu
vecinătate, unic obiect. El ajunge astfel
plăsmuieşte şi ac
„asemenea lui Dumnezeu", căci potrivit definiţiei,
ţionează în lumea exterioară, aşază în spaţiu figuri
Dumnezeu este fiinţa care odihneşte pretutindeni în
modelate de sine şi îşi este, în virtutea omniprezenţei sale,
el şi însufleţite de sufletul său, umple lumea de întotdeauna şi oriunde, propriul obiect. Evident, Pro-
zămislirile pu meteu nu se simte nicidecum asemenea lui
terii sale creatoare, fiind totodată învăţătorul şi Dumnezeu, ci doar extrem de nefericit. După scena
educatorul oa în care Epimeteu vine şi scuipă şi el pe mizeria lui
menilor. La Spitteler, tot ce îl priveşte pe Prometeu, acţiunea se strămută în spaţiul de
Prometeu merge în dincolo, fireşte în momentul în care toate relaţiile
interior, se absoarbe în întunecimea adîncului sufletesc, cu lumea ale lui Prometeu fuseseră refulate pînă la
tot aşa anulare. Acestea sînt momentele în care, potrivit
după cum el însuşi se resoarbe din lume, exilîndu- experienţei noastre, conţinuturile inconştientului au
se din chiar cele mai mari şanse de a dobîndi autonomie şi
patria sa restrînsă, spre a deveni cumva şi mai 14
vivacitate pînă într-acolo îneît să domine conştiinţa .
invizibil. Potrivit Starea lui Prometeu se oglindeşte în inconştient
principiului compensator al psihologiei noastre după cum urmează: „Şi în zorii aceleiaşi zile
analitice, într-un întunecate, pe o pajişte tăcută şi pustie, de
astfel de caz, sufletul, adică personificarea
inconştientului, tre
buie să fie cu deosebire activ, pe cale de a pregăti
o operă care
deocamdată este însă invizibilă. în afară de
pasajul citat mai
există la Spitteler o descriere completă a acestui
proces de echi
valenţă scontabil. Anume în Pandorazwischenspiel
(Interludiul
Pandora).
12 Goethe, op. cit. [De fapt, aceste versuri figurează în oda
Prometheus 14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose (Gesammelte Werke, III), Wandlun-
(probabil din 1774), care urma să deschidă ultima parte a gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
poemului dramatic Werke, V]), DU Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten
mai sus citat. Versiunea româna ii aparţine Măriei Banuş. (Gesammelte Werke, VII).
Goethe, Poezii şi
poeme. Editura Tineretului, Bucure şti, (1964), p. 87 — n. t.\.
13 Goethe, loc. cit., p. 213.
192 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURĂ 193

deasupra tuturor lum ilor, um bla Dum nezeu, creatorul a dorei. Giuvaerul Pandorei este o imagine inconştientă în
toată viaţa, parcurgîn d cercul blestemat, potrivit cu firea stranie oglindă care reprezintă simbolic adevărata lucrare a
a bolii sale tainice şi rele. sufletului lui Prometeu. Din text reiese lim pede că e
288.Căci din pricina bolii nu putea desăvîrşi ocolul, nu vorba de un dumnezeu-mîn-tuitor, de o reînnoire a
16
îi era soarelui. Această nostalgie se exprimă în boala
dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci trebuia în veci, divinităţii, care tînjeşte după renaştere şi de aceea - în
cu acelaşi treaga sa forţă vitală se scurge înapoi în centrul sinelui
pas, în fiecare zi şi an de an, să dea înconjur pajiştii său, adic ă în adîncul inconştientului din care viaţa se
tăcute, cu naşte din nou. De aceea şi apariţia giuvaerului în lume
mersul greoi şi capul plecat, cu fruntea încreţită şi este descrisă într-un fel ca re aminteşte de imaginile
chipul schi naşterii lui Buddha din Lalita-vistara: Pandora aşază
monosit, cu ochiul înceţoşat, privind fără răgaz spre giuvaerul sub un nuc, tot aşa cum Maya naşte pruncul
mijlocul sub smochin.
cercului. 292.„Sub copac, în umbra miezulu i de no apte, ardea pojar
289.Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n fiecare zi şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe bolta
destinul întunecată, aseme
nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai tare capul şi îşi nea luceafărului dimineţii, străluceau pînă departe
tîra de obo fulgerele dia
seală mai mult pasul, iar de vegherea rea a nopţii, mantine.
izvorul vieţii 293.Chiar şi albinele şi fluturii plutind în dans peste
secat părea să-i fie, iată, se ivi din noapte şi din grădina
revărsat de zori în floare alergau sprepruncul minunat,jucîndu-se şi
Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu pas şovăitor şi zbenguin-
du-se în jurul lui [...], iar din văzduhuri, în grea
cuviincios
cădere, se lăsau
de locul sfin t, şi se-aşeză apoi smerit de-o parte, dînd
ciocîrliile în jos, lacom e să slăvească noua faţă m ai
cu privi
frum oasă
rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a gurii tăcere plină
a soarelui şi privind de aproape strălucirea dalbă a
de cinsti
15 razelor, ini
re."
ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra tuturo r dom nea
290.Este fără doar şi poate evident că Dum nezeu
părinteşte
suferă de şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă, cu haina grea
boala lui Prom eteu. C ăci după cum acesta îşi şi verde,
revarsă întreaga ocrotind cu mîinile-i regale faţa pruncilor săi.
pasiune, întregul libido asupra sufletului, asupra lumii 294.Şi toate acele ramuri multe se aplecau iubitor şi se
lăuntrice, înco
consacrîndu-se integral slujirii sufletului, tot astfel şi voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut să stăvilească
Dum ne printr-un
zeul său merge „în cerc" în jurul centrului lumii, gard privirile străine pentru ca, geloase, num ai ele
istovindu-se să se bucure
asemenea lui Prometeu care este pe cale de a se stinge. ea
Ce ce de farm ecul nem eritatului dar, şi toate m iile de
vrea să însemne că libidoul său a trecut în frunze delicat
inconştient, unde ur însufleţite tremurau şi vibrau de plăcere, şopteau de
mează să pregătească un substitut, căci libidoul em oţie bu
este o energie curoasă, închipuind în acorduri susurate un dulce cor
care nu dispare fără urmă, ci produce întotdeauna un de glasuri
echivalent. pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte sub acoperişul
Echivalentul este Pandora şi ceea ce ea îi aduce umil, cine
17
părintelui său: ar fi bănuit ce giuvaer se află în mijlocul nostru.»"
anum e un giuvaer încîntător pe care vrea să îl ofere 295.Cînd pentru Maya a bătut ora naşterii, ea a adus
oam enilor copilul
pentru a le dom oli suferinţele. pe lum e sub sm ochinul Plaksa ce îşi apleca crengile
291.Traducînd acest proces în sfera um ană a lui protector
Prom eteu,
vom spune că: în vreme ce acesta, aflat sub condiţia 16Referitor la motivul giuvaerului şi al renaşterii, vezi Wandlungen
und
„asemănării
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke,
cu divinitatea", suferă, Sufletul lui pregăteşte o V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte Werke, XII).
lucrare hărăzită 17Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
alinării suferinţelor om enirii. Sufletul lui Prom eteu
năzuieşte
astfel să ajungă la oameni. Cu toate acestea,
lucrarea pe care el
o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este întocm ai cu
aceea a Pan-

15 Spkteler, loc. cit., p. 107.


194 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN LITERATURA 195
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat emană în lume o armonie cu starea dată a lumii, cea prometeică, în
lumină imensă, strălucitoare, natura şi zeii iau parte la schimb, nu este — motiv pentru care trebuie să lucreze
naşterea lui. Iar cînd păşeşte pe păm înt, un lotus mare în favoarea reînnoirii lumii. Ea creează astfel o nouă
creşte sub tălpile sale şidin el, Bodhisattva, în picioare, atitudine faţă de lume (giuvaerul dăruit lumii), fără însă
contemplă lumea. De aici for mula tibetană de a găsi ecou la Epimeteu. Cu toate acestea, recunoaştem
rugăciune: om mani padme hum = oh, despre giuvaerul fără dificultate că darul Pandorei este o încercare de
din lotus! Clipa renaş terii îl află pe Bodhisattva subcopacul rezolvare simbolică a problemei, semnalată deja cu
ales Bodhi, unde el se transformă în Buddha, ilumina tul. prilejul discutării scrisorilor lui Schiller: e vorba de
Această renaştere sau reînnoire este însoţită, ca şi problema unirii funcţiei diferenţiate cu cea
naşterea, de aceeaşi lumină strălucitoare şi de aceleaşi nediferenţiată.
miracole ale naturiişi apariţii divine. 299. înainte de a merge mai departe în elucidarea acestei
2%. în imperiul lui Epimeteu însă, unde nu stăpîneşte chestiuni, să ne reîntoarcem la Prometeul lui Goethe.
decît conştiinţa, nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se După cum am văzut, există deosebiri clare între
pierde. Furios pe mărginirea lui, îngerul îl mustră: „Şi Prometeul creator al lui Goethe şi acela suferind al lui
oare nu ţi-a fost ţie un suflet hărăzit, de vreme ce Spitteler. O altă distincţie importantă este relaţia cu
asemeni dobitoacelor ai fost atît de necioplit şi fără Pandora. La Spitteler, Pandora este un duplicat al
minte să te ascunzi dedivinitatea minunatăV™ sufletului lui Prometeu, care aparţine sferei divine; la
297.Se vede că giuv a e rul Pa nd o rei es te o reî nno ire Goethe, în schimb, ea este în întregime creatura şi fiica
a lui titanului, deci dependentă în chip absolut de el. Deja
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea se petrec în sfe relaţia lui cu Miner-va face din Prometeu un substitut al
ra divină, adică în inconştient. Presimţirile lui Vulcan, iar faptul că Pandora este creaţia lui şi nu a
evenim entului, care zeilor arată că el este un demiurg, sustras sferei umane. De
se preling în conştiinţă, nu sînt sesizate de elementele aceea Prometeu spune:
epimetei- „Şi cînd gîndeam că eu vorbesc,
ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler Vorbea o zeitate, Iar cînd ziceam
reprezintă pe larg că zei vorbesc, Eu însumi doar
19
această idee în paragrafele următoare, în care vorbeam."
vedem cum lu
mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei iraţională,
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu e lipsit de
îndreptată către
orice caracter divin, chiar sufletul său nu e decît un
obiectele exterioare, este incapabilă să aprecieze
demon neoficial, divinitatea este pusă pentru sine,
corect valoarea
separată de uman. în schimb, versiunea lui Goethe este
şi semnificaţia giuvaerului. Din această pricină, el se antică pentru că subliniază caracterul divin al titanului. în
pierde pen Pandora lui Goethe avem din fericire a face cu o piesă care
tru totdeauna. ne oferă o caracterizare mai completă a lui Epimeteu
298.Dumnezeul reînnoit sem nifică o atitudine decît fragmentul discutat pînă acum. Iată cum se pre-
reînnoită, adi zintă el aici:
că posibilitatea unei noi intensificări a vieţii, o
„Ziua-mi de noapte nu se mai alege Şi-mi duc
redobîndire a ei,
a numelui nefericire: Căci Epimetheus
căci, din punct de vedere psihologic, Dum nezeu
înseam nă în m-au numit zămislitorii, «Cel ce
totdeauna valoarea supremă, cantitatea m axim ă de gîndeşte-apoi», cel ce-ntîmplarea
libido, acti
vitatea psihologică vitală optimă. în consecinţă, pentru
Spitteler,
atitudinea prometeică şi cea epimeteică se dovedesc
a fi insufi
ciente. Cele două tendinţe se disociază, cea
epim eteică este în

18Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă faimoasa conştiinţă a lui


Epimeteu
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel instinctului animalic al oportu
nităţii.
19Loc. cit., pp. 132 ş. urm.
196 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 197

Grăbită-o retrăieşte-n gînd S-o înalţi; ea demult in inalturi


trudi nd Pentru-al posibilului tulbure umbla. De-i asemui ce-i bun, lingă ea
imperiu. Atîta trudă i-a fost pare prost; De vorbeşte, dreptatea a
tînărului dată încît, ei vezi c-a fost. împotrivă de-i stai,
nerăbdător, pornit în viaţă vezi că-ndată te-a-nfrint De eziţi să-i
Necugetat, am înhăţat prezent slujeşti, îi cazi rob, la pămînt. Pentru
doar, Noilor griji adăugind noi bun şi frumos are-ndată răspuns. Să
20
chinuri." nu te făleşti: te-mblînzeşte de-ajuns.
Dacă ea iţi e ţinta, porţi aripi la pas.
301. Prin aceste cuvinte, Epimeteu îşi Dacă-ţi iese din cale, pe loc ai
caracterizează fiinţa: el reflectează la trecut şi nu se rămas. De-ai in faţă oprelişti, te-nalţă
mai poate desprinde de Pandora pe care (potrivit cu ea: Şi averea şi mintea-nţeleaptă
legendei antice) o luase de soţie, adică el nu se ţi-ai da! Se pogoară în lume cu chipuri
mai poate izbăvi de amintirea ei; ea însăşi îl
o mie — Pe ape pluteşte, mergînd pe
părăsise demult, lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei
cîmpie; După sacre măsuri
Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine pe Elpore,
străluceşte, vibrează. Conţinutul dă
Speranţa. Aici Epimeteu este înfăţişat atît de clar
formei nobleţe de rază — îi dă ei şi-şi
încît putem recunoaşte funcţia psihologică pe
care o reprezintă, în vreme ce Prometeu este şi în dă sieşi supremă putere. Astfel fost-a
21
Pandora acelaşi creator şi plăs-muitor care se în cale-mi: copil şi muiere."
trezeşte în zorii fiecărei zile mînat de acelaşi imbold
neostoit de a zămisli şi a acţiona asupra lumii, 303. După cum reiese limpede din aceste versuri,
Epimeteu, chinuit de griji, de temeri şi de gînduri Pandora are pentru Epimeteu semnificaţia unei imagini
apăsătoare, se lasă în voia fanteziilor, a viselor şi a sufletului, ea îi reprezintă sufletul: de aici, puterea
a amintirilor sale. Pandora apare ca o creatură a lui ei dumnezeiască, superioritatea de nezdruncinat.
Hefaistos, respinsă de Prometeu, dar aleasă drept Oriunde sînt repartizate astfel de atribute unor personaje anume
soţie de Epimeteu. Despre ea, acesta spune: se poate cu siguranţă conchide că acestea sînt
„De la astfel de comoară-i bun şi chinul." purtătoare de simboluri, respectiv imaginile sînt
conţinuturi proiectate ale inconştientului. Căci
302. Pandora este pentru el un giuvaer de preţ, acestea din urmă acţionează cu acea supraforţă
supremul bun chiar: descrisă mai sus şi, în special, în acel mod ca-
racterizat de Goethe excelent prin versul:
„Dar pe veci a mea e ea, cea minunată!
Fericirii gustat-am preaplinul bogat! Stăpînind „De-ai în faţă oprelişte, te-nalţă cu ea."
frumuseţea, de ea m-am legat: S-a ivit
cum alai primăverile-şi scot. Cunoscînd- 304. Aceste cuvinte descriu exemplar
o, am prins-o, şi asta-a fost tot! Precum intensificarea afectivă particulară a anumitor
negura cetii, sminteala s-a dus: M-a conţinuturi conştiente asociate unor conţinuturi
atras spre pămînt — şi spre ceruri, în inconştiente analoage. Intensificarea are în ea ceva de-
sus. Tu cuvinte s-o lauzi să cauţi ai vrea, monic-constrîngător, are deci un efect „divin" sau
„diabolic".
20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, în Goethe, Opere, 3. Teatru, II. Editura
Univers , Bucureşti, 1986, pp. 400-401 - n. t.) 21 Pandora, [Loc. cil., pp. 420-421 — n. t.]
198 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 199
PSIHOLOGICE

305.A m s pu s că , nî fragm entu l d ram atic al lu i G oethe, Pro - în schim b , s e lu ptă cu sen tim en tele d e in ferio rita te c are
m eteu este extrav ertit. îl regă sim tot aş a şiPand în ora, îl copleşesc fără voia lui şi îi tulbură nu mai puţin starea
24
cu deo de spirit.
s ebirea că aici îi lip seş te rela ţia c u su fletu l, cu 307.Prometeu dinPandora nu mai corespunde aceluia al lui
p eren ita tea in Sp ilteler. El este simplă aspiraţie colectivă către
conştientă, în locul lui, Epim eteu este ac ela ca re, ca activitate, sem -
intro vertit, n ificînd — prin unilateralita te — o refula re a ero ticii.
s e în d re a p t ă s p r e i n t e ri o r . E l s e a d în c e ş t e î n Fiul său
25
r e fl e c ţii, e v o c ă Ph ileros es te p asiu ne ero tică p ură; că ci în c alita te de
fiu al
a m intiri d in m o rm în tu l trec utului, „g în d eşte". Este cu
tatălui său, el trebuie — precum ad es ea copiii — s ă
to tu l d i
recupereze
fe rit d e p er so n a ju l o m o lo g a l lu i S p ittele r . P u tem d e
p rin c o n s trîn g e re in c o n ş tien t ă c ee a c e p ă rin ţ ii s ă i n u
a c ee a să a u p u tu t
s pu nem că aici (înPan dora lui Go ethe) s-a prod u s ceea ce trăi. Fiica lui Epim eteu, nechibzuită, gîndind abia
am succesiv fap
sugerat m ai su,s res pec tiv a su m a rea d e că tre P rom eteu tei, este s em n ifica tiv Ep im eleia = G rija . P h ilero s o
a a titu iu b eş te p e
dinii extra vertite, active, ia r de către Epim eteu a celei E p im elei a , fiica P a n d o r ei, şi a s tfel , v in a lu i P ro m et eu
intro ver d e a fi
tite, m editativ e. r esp in s-o p e a cea sta este ră scu m pă ra tă . T o tod a tă ,
306.A ces t P rom eteu este d ec i în fo rm ă ex tra v ertită Pro m eteu ş i
P rom e- Ep im eteu seu nc.se prin a c eea că rîvn a pr im ului s e
teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora, el creează în sc o puri d o ved eşte a
c olec tiv e; în tr-u n m un te şi-a ins tala t o verita bilă fi er o tis m n em ărturis it, ia r perp etu a întoa rc ere în
întrep rind ere u rm ă a celui
d e al doilea. îngrijorare r aţională care a r vrea s ă
c a re fab ric ă artic o le d e u tilita te pentru to ată lu m ea.
stă vileasc ă ac
El es te d e
tivita tea productivă al u i Pr om eteu şi să o lim iteze la
a c ee a sep a ra t d e lu m ea s a in terio a r ă , d e c a r e leg a t p rop or ţii
r ă m în e, d e r ezon a bile. Ac ea stă în cerc a re de rezolv a re a lu i
a c ea s tă d ată , Ep im eteu, leg a t d e g în direa şi sim ţirea G o eth e, izv o -
s ecu nd ară rînd s-a r zic e d in tr-o p siho lo gie ex trav ertită , ne
şi pur reactiv ă a extravertitului, că reia îi revin toate r ead uce la so
ca racter ele luţia lui Spitteler pe car e am părăsit-o spre a ne
funcţiei m ai puţin diferenţiate. De aici şi faptul că ocupa de figura
Epimeteu este lui P rom eteu la Goethe.
la bunul-plac al Pandorei care îi este în toate privinţele 308.A sem enea d um n ezeu lui s ă u, Prom etc ul lu i
superioară. S p itteler s e
Psihologic, ac ea sta înseam nă că funcţia epim eteică îndepărtează de lume, de periferie, fixîndu-ş i privirea
inconştientă spre inte
a ex tr a v e rtitu lu i, şi a n u m e to c m a i a c e a rep r ez en t a r e rior, spre c entru, spre acel „pas aj îngust" al
fa n t a s t ă , R ena şterii. Această
con cen trare sa u in trov ertirc cond uce tre ptat libido ul în incon
m edita tivă şi rum inătoare, es te întărită de intervenţia
ştient. Ac tivita tea con ţinuturilor inconştiente es te
sufletulu i.
astfel fortifi
D a c ă . su fletu l s e a flă în l eg ă tu r ă c u fu n cţ ia m a i p u ţin
cată; sufletul începe să „lucreze" şi creea ză o operă
d ifer en care încear
ţiată, putem conchide că funcţia valoric superioară, că să treacă din inconştient în conştient. C on ştiinţa
respectiv di posedă două
ferenţiată, este prea colec tivă , ad ică s e află în slujba atitudini: una prom et eic ă, c e abs trag e din lum e
conştiinţei libidoul şi îl in-
22
co le ctiv e şi n u în a c ee a a lib er tă ţii. O r i d e cît e o ri troverteşte, fără să dea nimic; cealaltă, epim eteică, ce
apare o dă necon
astfel de situaţie — şi apare foarte des — funcţia m ai tenit, lipsită de suflet şi călău zită de exigenţele
puţin dez obiectu lui exte
v oltată, adică „cealaltă parte", este întărită de o rior. Sem nificaţia p sihologică a gestului prin care
eg ocentricitate Pandora oferă
patolog ică, ceea ce vrea să spună că extra vertitul îşi lum ii darul ei este ac eea că un produs in conştient, d e
um ple tim m are va
loare, se află pe punctul de a atinge conştiinţa
p u l l ib e r c u m e d it a ţ ii m e l a n c o l i c e s a u i p o h o n d r i c e ,
extravertită, adică
dacă nu
23 de a intra în relaţie cu lum ea reală. Deşi latura
chiar cu fantezii isterice sau cu alte simp to m; eintrov ertitu l, prom eteică, adică
22„Heit" şi „Keit" la Spitteler.
maladivă a
23în locul lor poate apărea, compensator, o sociabilitate sporită,
24 Compensator, poate să apară in această situaţie o
un comerţ
creşte
social intens în a cărui variaţie febrilă se caută uitarea.
jvităţii consacrate muncii, slujind de asemenea refulării.
25 Phileros = acela pe care îl iubeşte Eros.
260 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 261

slujeşte în acest caz de oglindă erotică. într-o zi, atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au o evidentă
boşimanul se întoarce supărat acasă de la pescuit, căci origine erotică, confirmată de însăşi provenienţa lor din
nu prinsese nimic. C a de obicei, copilul îi vine bucuros în Cîntarea Cîntărilor, iar, pe deasupra de interpretarea
întîmpinare. Tatăl însă punemîna pe el şi-1 strînge pe explicită în acelaşi sens pe care o furnizează Părinţii
loc de gît. Fireşte, apoi îl plînge cuaceeaşi buim ăceală Bisericii. Simbolul turnului din Litania loretană are
cu care îl ucisese. aceeaşi origine şi se sprijină, probabil din acest motiv,
450.Acest caz arată desluşit identitatea dintre obiect şi pe un fundament analog. Atributul „de fildeş" al turnului
afec este neîndoielnic de natură erotică, prin faptul că se re-
tul corespunzător. Este limpede că o astfel de feră la culoarea şi netezimea pielii („pieptul lui e scut
137
mentalitate împie de fildeş" ). Dar şi turnul ne apare în raporturi al căror
dică orice organizare superior protectoare a hoardei. caracter erotic este limpede formulat în Cîntarea Cîntărilor, 8,
Ea este un 10. „Zid sînt eu acum şi sînii mei sînt turnuri." Este
factor nefavorabil reproducerii şi înmulţirii speciei şi evident vorba de relieful sinilor, deci de consistenţa lor
trebuie de plină şi fermă, la fel ca în versul 5, 15: „Stîlpi de
aceea, în cazul unei specii cu vitalitate puternică, marmoră sînt picioarele lui." Tot astfel şi în versurile 7,
refulată şi re- 5: „Gitul tău e stîlp de fildeş" şi „Nasul tău este ca
modelată. Izvorît din acest scop şi slujindu-i, sim bolul turnul din Liban", prin care se înţeleg zvelteţea şi carac-
retrage terul impunător. Aceste atribute corespund senzaţiilor
obiectului o anumită cantitate de libido, tactile şi organice care sînt situate în obiectiv. După
devalorizîndu-1 relativ cum o stare de spirit sumbră vede totul cenuşiu, iar una
şi conferind subiectului o supravaloare. Această voioasă, totul luminos şi colorat, tot astfel tactilul se
supravaloare se află sub influenţa senzaţiilor sexuale subiective, în
referă însă la inconştientul subiectului. Acesta este acest caz a senzaţiei de erecţie, ale cărei calităţi sînt
situat astfel transferate asupra obiectului. Psihologia erotică a
între o determinantă exterioară şi una inferioară, Cintării Cîntărilor utilizează pentru obiect, în vederea
ceea ce îi oferă sporirii valorii sale, imaginile trezite în subiect.
posibilitatea alegerii şi o relativă libertate. Psihologia Bisericii foloseşte însă aceleaşi imagini spre
451.Simbolul provine întotdeauna din reziduuri a orienta libidoul asupra obiectului figurat; psihologia lui Hermas face
arhaice, din mai întîi din imaginea inconştient trezită în el un scop în
engrame aparţinînd istorici tribale, despre a căror sine, destinat să încorporeze acea idee de deosebită
origine şi ve importanţă pentru mentalitatea de atunci, anume
chime se poate specula mult, dar despre care nu se stabilizarea şi organizarea concepţiei despre lume şi a
poate stabili atitudinii creştine recent cîştigate.
nim ic precis. Ar fi şi cu totul fals să se deducă
simbolurile din b) Relativitatea noţiunii de Dumnezeu la Meistcr
izvoare personale, de exem plu din sexualitatea Eckhart
individuală re 452. Procesul parcurs de Hermas reprezintă în mic
fulată. O astfel de refulare poate oferi cel mult ceea ce s-a petrecut în mare în psihologia Evului Mediu timpuriu:
cantitatea de li redescoperirea femeii şi crearea simbolului feminin al
bido necesară activării engram ei arhaice. Engram a Graalului. Hermas a văzut-o pe Rhoda în altă lumină,
însă cores dar masa de libido pusă
punde unui mod funcţional ereditar care îşi
datorează existenţa 137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
nu unei refulări sexuale seculare, ci faptului în sine al
diferenţie
rii instinctelor. Diferenţierea instinctelor însă a fost şi
este o mă
sură biologică necesară, care nu este specifică doar
speciei uma
ne, ci se m anifestă şi în atrofia sexuală a albinelor
lucrătoare.
Am dedus provenienţa simbolului, în cazul de faţă a
simbolului
recipientului, din repreze ntări arhaice. După cum la baza
acestui
simbol se află reprezentarea originară a uterului, tot
astfel putem
presupune o origine analoagă şi în legătură cu
simbolul turnului.
Acesta ar putea aparţine seriei simbolurilor falice, atît
de abun
dent citate de istoria sim bolurilor. Faptul că tocmai în
clipa în
care trebuie să îşi refuleze fantezia erotică, la
vederea patului
ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol falie, corespun
zător probabil erecţiei, nu este de mirare. Am văzut
că şi alte
264 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 265

456. Ajungem astfel la sarcina propriu-zisă a acestui anume doză de conştientizare, care le face să apară ca
capitol, anume la lămurirea relativităţii simbolului. Prin ţinînd de subiect şi de aceea ca subiectiv condiţionate.
relativitatea lui Dumnezeu înţeleg opinia după care Este acesta cazul misticilor.
Dumnezeu nu este „absolut", adică desprins de 457. Nu trebuie să înţelegem însă de aici că am
subiectul uman şi dincolo de toate condiţiile omeneşti, avea de-a face cu o primă apariţie a ideii de
ci este în anume sens dependent de subiectul uman, relativitate a lui Dumnezeu. La primitivi există în mod
între Dumnezeu şi om funcţionînd o relaţie reciprocă şi natural şi în principiu o relativitate a lui Dumnezeu,
inevitabilă, în aşa fel incit omul poate fi înţeles ca o prin aceea că pe o treaptă inferioară se admite
funcţie a lui Dumnezeu, iar acesta ca o funcţie a omului. pretutindeni o viziune a lui Dumnezeu de natură pur
Pentru psihologia noastră analitică, ştiinţă pe care dinamică, adică Dumnezeu este o forţă divină, forţă a
trebuie să o concepem empiric, imaginea lui sănătăţii, a sufletelor, a medicinei, a bogăţiei, a
Dumnezeu este expresia simbolică a unei stări psihice căpeteniei etc. care poate fi captată prin anumite
sau a unei funcţii, caracterizată prin aceea că este tehnici şi utilizată pentru producerea lucrurilor necesare vieţii
neapărat superioară voinţei conştiente a subiectului, şi sănătăţii oamenilor, ocazional şi pentru obţinerea de
puţind de aceea impune sau face posibile fapte şi efecte magice ostile. Primitivul simte această forţă ca
prestaţii inaccesibile efortului conştient. Acest impuls situată atît înăuntru cît şi în afara lui, adică atît ca forţă
extrem de puternic — în măsura în care funcţia lui vitală proprie, cît şi ca „medicină", în amuleta pe care o
Dumnezeu se manifestă în acţiune — sau această poartă, ori ca influenţă emanînd de la căpetenia sa.
inspiraţie ce depăşeşte intelectul conştient provin de Aceasta este prima reprezentare atestată a unei forţe
la o stază a energiei în inconştient. Prin această spirituale care pătrunde şi umple totul. Psihologic, forţa
acumulare libidi-nalâ sînt însufleţite imagini pe care fetişului sau prestigiul vraciului este o evaluare su-
inconştientul colectiv le posedă ca posibilităţi latente, biectivă inconştientă a acestor obiecte. în fapt, este
printre care imagoul lui Dumnezeu, acea amprentă care din vorba deci de libidoul care se găseşte în inconştientul
timpuri imemoriale este expresia colectivă a subiectului şi care poate fi perceput în obiect, pentru
influenţelor celor mai puternice şi mai necondiţionate că orice inconştient activat apare proiectat.
exercitate asupra conştiinţei de concentrările Relativitatea lui Dumnezeu care se manifestă în mistica
inconştiente ale li-bidoului. Pentru psihologia noastră, medievală este, prin urmare, o reîntoarcere la stările
obligată ca ştiinţă să se limiteze, în interiorul graniţelor primitive. Reprezentările orientale înrudite ale Ătman-
trasate cunoaşterii noastre, la domeniul empiric, ului individual şi supraindividual nu sint regresiuni la
Dumnezeu nu este nici măcar relativ, ci este o funcţie a condiţia primitivă, ci o dezvoltare constantă,
inconştientului, anume manifestarea unei mase libidi- corespunzătoare esenţei Orientului, cu punctul de
nale scindate care a activat imagoul divin. Pentru pornire în primitivitate şi cu păstrarea principiilor
concepţia metafizică, Dumnezeu este fireşte absolut, desluşit manifestate încă de atunci. Reîntoarcerea la
adică existînd pentru sine. Ea traduce astfel şi o primitivitate nu ne uimeşte în măsura în care orice
desprindere totală de inconştient, ceea ce psihologic formă de religie cu adevărat vie organizează cultic sau
înseamnă că nu sîntem conştienţi de fptul că acţiunea etic una sau alta din tendinţele primitive ce fac să se
divină izvorăşte dinlăuntrul nostru. în schimb, reverse spre ea tocmai forţele instinctuale, cauză a
138
concepţia despre relativitatea lui Dumnezeu înseamnă desăvîrşirii fiinţei umane în procesul religios. Această
că o parte importantă a proceselor inconştiente este cel reîntoarcere la primitivitate sau legătura neîn-
puţin vag recunoscută ca fiind alcătuită din conţinuturi
psihologice. Această opinie poate apărea, fireşte, acolo 138 Exemplele sînt aici foarte numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-gen
und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]).
unde se acordă sufletului o atenţie mai marc decit
obişnuit, ceea ce produce o retragere a conţinuturilor
inconştientului din proiecţiile lor în obiecte, şi o dotare
a lor cu
266 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 267

treruptă cu ea, precum în India, reprezintă contactul cu biserica, nu doar vorbele şi lucrările rele, ci aşijderea
pămîntul matern, sursă a oricărei forţe. Pentru cele bune. Căci piedica este în el: în el Dumnezeu nu a
concepţiile prea raţional sau prea etic diferenţiate, devenit încă lume. Altminteri, s-ar simţi în tot locul şi în
aceste forţe instinctuale sînt de natură„impură". Dar preajma tuturor oamenilor bine şi apărat: l-ar avea
izvoarele vieţii sînt atît limpezi, cit şi tulburi. Motiv pururi pe Dumnezeu" etc.
141

pentru care o prea mare „puritate" este lipsită de viaţă. 461. Acest pasaj este de un deosebit interes psihologic: el ne
Orice reînnoire a vieţii trece prin zone tulburi şi dezvăluie o parcelă din concepţia primitivă mai sus
înaintează spre claritate. Cu cît clarificarea şi schiţată despre Dumnezeu. „A-l aduce pe Dumnezeu de
diferenţierea sînt mai mari, cu atîtmai mică este afară" este analog părerii după care tondi
142
poate fi
intensitatea vitală, tocm ai din cauza eliminării procurat de afară. Este posibil ca la Eckhart să fie vorba
substanţelor care tulbură. Ceea ce m arele relativist care de o figură retorică, de o figură care însă lasă să
a fost Meister Eckhart a înţeles prea bine cînd a spus: transpară sensul originar. Oricum, este limpede că prin
„De aceea Dumnezeu rabdă de bunăvoie stricăciunea Dumnezeu el înţelege aici o valoare psihologică. Fapt
păcatelor şi a răbdat-o ade s ea şi a dat-o cel mai adesea atestat de propoziţia după care acela care şi-1 aduce
tocmai acelora pe care i-a ales săînfăptuiască lucruri pe Dumnezeu de afară este tulburat de obiecte. Cine î!
mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul nostru şi mai are pe Dumnezeu în afară îl arc în mod necesar proiectat în
apropiat de El decît au fost apostolii? Nu e nici unul obiect, iar obiectul do-bîndeşte astfel o supravaloare. în
care să nu fi căzut, toţi au păcătuit de moarte. Ceea acest caz, obiectul exercită o influenţă nemăsurată
ce E l a dovedit adesea în Noul şi Vechiul Lcgăm înt pri n
asupra subiectului, menţinîndu-1 într-o anumită
aceia care m a i a poi i-a u fos t cei m a i i ubiţi; şi astăz i
dependenţă servilă. Eckhart are probabil în vedere
ra reori se m ai a ude ca oameni care nu s-au rătăcit
această bine cunoscută legătură cu obiectul, care face
cumva mai înainte să ajungă să înfăptuiască lucruri
139 ca lumea să apară în rolul lui Dumnezeu, adică al unei
mari."
mărimi absolut determinante. De aceea el adaugă că
458.Pe de-o parte, datorită pătrunderii sale
pentru un astfel de om, Dumnezeu nu a devenit încă
psihologice, pe
lume, deoarece lumea îi ţine loc de Dumnezeu. Dacă l-
de alta datorită altitudinii simţirii şi gîndirii sale
ar poseda în sine însuşi, atunci l-ar avea pe Dumnezeu
religioase, Mei
(tocmai această valoare) întotdeauna ca obiect, ca
ster Eckhart este cel mai strălucit reprezentant al
lume, şi atunci Dumnezeu i-ar deveni lume. în acelaşi
orientării cri
text, Eckhart afirmă: „Cine este într-o stare dreaptă
tice din sînul Bisericii sfîrşitului de veac XIII. Iată de
ce voi da de spirit se simte bine pretutindeni şi în preajma tuturor
mai jos o serie de citate din reflecţiile sale care îi pun oamenilor; cine este într-o stare nedreaptă de spirit, acela se
în lumină simte rău pretutindeni şi în preajma tuturor. Un suflet drept îl
143
concepţia relativistă despre Dumnezeu: are pe Dumnezeu la sine." Cel care posedă această valoare
459.„C ăci om ul este cu adevărat Dum nezeu, iar se simte pretutindeni bine, el nu depinde de obiecte, adică
Dum nezeu nu are nevoie de nimic şi nu speră să obţină de la
este cu adevărat om."
140 obiect ceea ce îi lipseşte. Rezultă de aici că la
460.„în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu este un ast 141Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner, loc. cir., voi. II, p. 8.
fel de bun lăuntric trebuie să şi-1aducă pe 142Conceptul de libido la populaţia Batak, in J. Wameck, Die
Dumnezeu de afară, Religion
de aici şi de- acolo — de unde îl ca ută în chip der Batak. Tondi este numele forţei magice în jurul căreia se roteşte,
ca să spun
neîndestul ător
aşa, totul.
prin anum ite lucrări, prin oam eni sau locuri: dar 143H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
tocm ai aşa nu
îl are şi atunci lesne vine ceva care îl tulbură. Şi
anum e îl tul
bură nu doar tovărăşia rea, ci şi cea bună, nu doar
strada, ci şi

139F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II, p. 557.


140Von den Hindernissen an wahrer Geistlichkeit. in H. Buettner, Meister
Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi. II, p. 185.
268 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 269
Eckhart, Deumnezeu este o stare psihică, mai exact Acestei dezvoltări istorice generale a noţiunii de suflet i
spus, o stare psihodinamică. se opune concepţia psihologiei analitice potrivit căreia
462.„în al doilea rînd, prin împărăţia lui Dumnezeu noţiunea de suflet nu se acoperă cu totalitatea funcţiilor
înţele psihice. Noi definim sufletul, pe de-o parte, ca relaţie cu
gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit asemenea inconştientul, pe de alta, şi ca o personificare a
Dumnezeir ii. conţinuturilor inconştiente. Din punctul de vedere al
Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre împărăţia lui culturii este regretabil că mai există încă personificări
Dumnezeu, ale unor conţinuturi inconştiente, după cum din unghiul
in măsura în care Dumnezeu însuşi este această de vedere al unei conştiinţe cultivate şi diferenţiate
îm părăţie, se este regretabil că mai există conţinuturi inconştiente.
poate în adevăr spune şi despre suflet.Totul s-a Deoarece însă psihologia analitică se ocupă de omul
făcut prin el, real şi nu de omul cum ar trebui să fie potrivit unor
continuă Sfîntul Ioan.Despre suflet este vorba că ci anumite opinii, rezultă că acele fenomene care îi
sufletul este determină deja pe primitivi să vorbească de „suflete"
Totul. El este totul prin faptul că este o imagine a lui continuă să se producă, tot aşa după cum există
Dumnezeu. nenumărate persoane aparţinînd unor popoare
Ca atare, ci este însă şi împărăţia lui Dumnezeu [...] europene de cultură care cred în fantome. Chiar dacă
în aseme noi elaborăm doctrina „unităţii eului", după care nu pot
nea măsură este Dumnezeu în suflet, spune un exista complexe autonome, natura se dezinteresează
maestru, îneît în cu totul de atare abstracţiuni.
treaga sa fiinţă-Dum nezeu se sprijină pe su flet. 464. Aşa cum l-am definit, Dumnezeu este un conţinut
Atunci cînd inconştient, o personificare, în măsura în care este
Dumnezeu este în suflet este o stare mai înaltă decît gîndit personal; el este o imagine sau expresie, în
atunci cînd măsura în care este gîndit doar — sau în principal —
sufletul este în Dumnezeu: faptul că el este în dinamic; deci în esenţă, el este asemenea sufletului,
Dumnezeu nu îl atunci cînd acesta e gîndit ca personificare a unui
face încă preafericit, îl face însă faptul că Dumnezeu conţinut inconştient. Concepţia lui Meister Eckhart este
este în el. de aceea pur psihologică. Atîta timp cît — după cum
Fiţi încred inţaţi: Dumnezeu este el însuşi spune el — sufletul este doar în Dumnezeu, el nu
preafer icit în su- trăieşte starea de beatitudine. Dacă înţelegem prin
„beatitudine" o stare vitală deosebit de sănătoasă şi de
463.Sufletul, această noţiune cu sensuri şi interpretări potenţată, atunci ea nu există, după Eckhart, atîta timp
mul cît dynamis, libidoul ca Dumnezeu, se ascunde în obiecte. Căci
tiple, corespunde — considerată din punct de vedere atîta timp cît valoarea principală, sau Dumnezeu, după
istoric — Eckhart, nu se află în suflet, forţa este în exterior, deci
unui conţinut care trebuie să beneficieze de o anume în obiecte. Dumnezeu, adică valoarea principală,
autonomie trebuie să se retragă din obiecte şi să ajungă în suflet;
în interiorul limitelor conştiinţei, că
ci altminteri nu i-ar fi fapt ce coincide cu „o stare mai înaltă", iar pentru
venit Dumnezeu semnifică „beatitudine". Din punct de vedere
nimănui ideea de a atribui sufletului o esenţă psihologic, aceasta înseamnă că: dacă libidoului ca
autonomă, ca şi Dumnezeu, adică supravalori proiectate, i se
145
cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil. El trebuie să recunoaşte natura proiectată , iar prin această
fie un con recunoaştere obiectele îşi pierd din
ţinut avînd spontaneitate şi, consecutiv, o stare
145 Trebuie să evităm a înţelege greşit recunoaşterea unei
parţial incon proiecţii drept
ştientă ca orice complex autonom. Primitivul arc, de
regulă, du
pă cum se ştie, mai multe suflete, adică mai multe
complexe cu
un grad înalt de autonomie, în aşa fel îneît ele i se
im pun ca
fiinţe separate (la fel ca în cazul unor persoane
suferind de boli
mintale!). Pe o treaptă superioară numărul sufletelor
se micşo
rează într-atît îneît pe cea mai înaltă treaptă culturală
atinsă, su
fletul se dizolvă cu totul în conştiinţa tuturor
proceselor psihice,
continuînd să existe doar ca punct final al acestora.
Această ab
sorbţie a sufletului este nu doar un semn al culturii
occidentale,
ci şi al celei orientale. în budism, totul se topeşte în
conştiinţă,
chiar Samskâras, forţele plăsmuitoare inconştiente, nu
sînt achi
ziţionate şi transform ate decît prin autodezvoltare
religioasă.

144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.


270 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 271

importanţă, atunci Dumnezeu este considerat ca ţinînd lectabilă. Acest sentiment de beatitudine însufleţeşte
de individ şi astfel apare un sentiment vital mai înalt, toate momentele caracterizate de sentimentul unei
adică o nouă declivitate. Dumnezeu, adică intensitatea vieţi debordante, deci toate momentele sau stările în
vitală cea mai înaltă, se află atunci în suflet, în care stazele se curmă fără împotrivire, în care nu este
inconştient. Ceea ce nu trebuie înţeles în sensul că necesar a face un lucru sau altul spre a găsi un drum sau a
Dumnezeu ar fi cu totul inconştient şi că ideea însăşi obţine un efect anume. Există situaţii şi stări de spirit în
de Dumnezeu ar scăpa conştiinţei. Ci mai degrabă că care totul „merge de la sine", unde nu este necesar a crea cine
valoarea principală se află altundeva situată, respectiv ştie ce condiţii care să promită bucurie sau plăcere.
înăuntru, nu în afară. Nu obiectele sînt atunci factorii Semnul de neuitat al acestei bucurii care, nepăsătoare
autonomi, ci Dumnezeu a devenit un complex la lumea din afară, ţîşneşte din interior înflăcărînd totul,
psihologic autonom. Un complex autonom este însă este vîrsta copilăriei. „Inocenţa" este de aceea un
întotdeauna doar în parte conştient, căci el se asociază simbol al condiţiei interioare particulare sub care apare
doar condiţionat eului, adică niciodată în aşa fel îneît „beatitudinea". A fi ca un copil înseamnă a poseda o
eul să îl poată cuprinde integral, împrejurare în care rezervă de libido, capabilă încă să se reverse. Libidoul
nu ar mai fi autonom. copilului curge în lucruri şi copilul cucereşte astfel
465. De aceea din acest moment determinant nu mai este lumea, iar treptat se şi pierde pe sine în contact cu
obiectul supravalorizat, ci inconştientul. Din inconştient lumea, potrivit limbajului religios, căci lucrurile cîştigă
vin influenţele determinante, adică le ştim şi le simţim cu timpul în valoare. Apoi vine dependenţa de lucruri.
că vin din inconştient, ceea ce face să apară „o unitate De aici rezultă necesitatea jertfei, adică retragerea
a fiinţei" (Eckhart), o relaţie dintre conştient şi libidoului, tăierea legăturilor. Doctrina intuitivă a
inconştient în care ponderea inconştientului este sistemului religios încearcă astfel să adune din nou
dominantă. Trebuie să ne punem acum întrebarea de energie, ea însăşi reprezintă prin simbolurile ei acest
146
unde vine această beatitudine sau voluptate a vieţii proces de acumulare. Supravaloarea obiectului produce
(ânan-da, cum numesc indienii starea de Brahman). în în raport de subvaloarea subiectului o declivitate
această stare, valoarea mai înaltă se află pe partea inversă, motiv pentru care libidoul ar curge înapoi către
inconştientului. Există deci o declivitate în conştient, subiect, dacă nu l-ar opri forţele conştiinţei. E firesc să
ceea ce înseamnă că inconştientul apare ca mărime regăsim la primitivi practici religioase, căci aceştia îşi
determinantă, în vreme ce eul conştiinţei reale dispare pot fără dificultate urma instinctul, cînd intr-o direcţie,
aproape cu totul. Această stare seamănă foarte bine, cînd în alta. Prin practicile religioase ei îşi procură din
pe de-o parte, cu aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a primiti- nou forţa magică necesară sau îşi aduc înapoi sufletul
vului, influenţat de asemenea în mare măsură de pierdut peste noapte.
inconştient. S-ar putea spune, în mod convingător, că 466. Punctul de reper al marilor religii „nu este din
restabilirea stării pa-radisiace de odinioară este cauza această lume"; este dată astfel direcţia de mişcare a
acestei beatitudini. Rămîne de lămurit motivul pentru libidoului către interiorul subiectului, adică spre
care această stare iniţială este atît de de- inconştient. Retragerea generală şi introvertirea
libidoului produc acolo o concentrare libidinală,
simplu proces intelectual. Recunoaşterea intelectuală dizolvă o simbolizată printr-un „obiect preţios", în parabole, prin
proiecţie doar atunci cînd aceasta este oricum deja gata pregătită „perla preţioasă", prin „comoara din ogor". Această din
pentru a fi dizolvată. A scoate prin judecată intelectuală şi prin
voinţă libidoul dintr-o proiecţie care nu este deja pregătită pentru urmă comparaţie e folosită şi de Eckhart care o
aşa ceva este cu neputinţă. interpretează astfel: „«împărăţia cerurilor e ca o
146 William Blake, misticul englez, spunea în 77i<- Marriage of Heaven and comoară ascunsă într-un ogor», spune Cristos. Acest
Heli. „Energy is eternal delight." [Energia este desfătare eternă — n. ogor e sufletul — în care stă ascunsă comoara
t.\. The Writings of William Blake, Londra, 1925, voi. I, p. 182.
împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e
preafericit în
272 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 273
147
suflet, aşijderea orice făptură." Această interpretare te care posedă o mare valoare, deopotrivă spirituală şi
coincide cu aprecierile noastre psihologice. Sufletul afectivă. Dacă, aşa cum spune Eckhart, sufletul este în
este personificarea inconştientului. în inconştient se Dumnezeu, el încă nu a atins starea de beatitudine, cu alte
află comoara, adică libidoul scufundat sau absorbit în cuvinte, atunci cînd această funcţie de percepţie este
introversie. Masa libidinală este numită „împărăţia lui inundată în întregime dedyna-mis, nu se produce o stare de
Dumnezeu". Ea semnifică unitatea sau unirea cu fericire. în schimb, atunci cîndDumnezeu este în suflet, deci
Dumnezeu, viaţa în împărăţia lui, adică într-o stare în cînd sufletul ca vas înţelege in conştientul şi se
care o masă preponderentă de libido zace în configurează pe sine ca imagine şi ca simbol ale acestuia,
inconştient şi determină de acolo viaţa conştientă. atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aicică starea de
Libidoul concentrat în inconştient vine dinspre obiect, fericire este o stare creatoare.
dinspre lumea a cărei preponderenţă anterioară o 467.Şi astfel, Meister Eckhart rosteşte aceste cuvinte
determinase. Pe atunci, Dumnezeu era „în afară", acum frumoa
acţionează din „interior", este comoara ascunsă, se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce ne rugăm, de
interpretată ca „împărăţie a lui Dumnezeu". Ceea ce ce postim,
exprimă evident faptul că libidoul acumulat în suflet de ce facem toate lucrările bune, de ce sîntem
reprezintă o relaţie cu Dumnezeu (împărăţia lui botezaţi, de ce
Dumnezeu). Ajungînd la concluzia că sufletul este [ . . . ] Dumnezeu s-a făcut om?», răspund: «Pentru ca
împărăţia lui Dumnezeu, Mcister Eckhart îl concepe ca Dumnezeu
pe o relaţie cu Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept forţa să se nască în suflet şi sufletul, la rîndu-i, în
care lucrează în el şi care este percepută de el. Eckhart Dumnezeu. Natura
mai numeşte sufletul şi imaginea lui Dumnezeu. Concepţiile dinăuntru a oricărei seminţe semnifică griul şi orice
etimologice şi istorice ale sufletului lasă limpede să se metal sem
148
vadă că el este înţeles ca un conţinut care ţine pe de-o nifică aurul şi orice naştere,o/nu/.'"
parte de subiect, pe de alta de lumea spiritelor, adică 468.Eckhart exprimă clar ideea de dependenţă a lui
de inconştient. De aceea sufletul are întotdeauna în el Dumne
ceva pămîntesc şi ceva de duh. Acelaşi lucru este zeu de suflet şi totodată faptul că sufletul este locul
valabil şi pentru forţa magică, forţa divină, în concepţiile de naştere
primitivului; în schimb, formele superioare de cultură îl al lui Dumnezeu. Potrivit consideraţiilor noastre de
separă net pe Dumnezeu de om, pentru ca în cele din mai sus,
urmă să îl ridice pe culmile celei mai pure idealităţi. această din urmă idee este uşor de înţeles. Funcţia
Sufletul nu îşi pierde niciodată poziţia intermediară. El de percepţie
trebuie de aceea abordat ca o funcţie situată între (sufletul) sesizează conţinuturile inconştientului şi, în
subiectul conştient şi adîncurile inconştientului, calitate de
inaccesibile subiectului. Forţa (Dumnezeu) funcţie creatoare, dă naştere, în formă simbolică, la
determinantă, acţio-nînd din aceste adîncuri este dynamis}*®
modelată de suflet, adică acesta creează simboluri şi Ceea ce zămisleşte sufletul sînt, din punct de vedere
imagini, el însuşi nefiind decît imagine. Prin imagini, psihologic,
sufletul transferă conştiinţei forţele inconştientului. El imagini pe care raţiunea le consideră lipsite de
este astfel recipient şi transportator, organ de valoare. Ele şi
percepţie pentru conţinuturi inconştiente. Ceea ce sînt lipsite de valoare în sensul că nu se pot
percepe el sînt simbolurile. Acestea sînt însă energii valorifica eficient
plăsmuite, forţe, adică idei determinan- şi nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate
de utili
147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195. zare este cea artistică, în măsura în care subiectul
dispune de o
150
capacitate de exprimare în domeniul artei. O a doua modali
151
tate de utilizare o constituie speculaţia filozofică, o
a treia
este cea cvasireligioasă care duce la erezii şi la
întemeierea de
secte; o a patra posibilitate este utilizarea forţei
cuprinse în ima-

148Von Jer Erfullung. H. Buettner, Iov. cit., voi. I, p. 1.


149După Eckhart sufletul este atit ceea ce înţelege, cit şi ceea
ce este
înţeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
150Iată cîteva exemple literare: ETA. Hoffmann, Meyrink, Barlach (Der
rore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă: Spitteler, Goethe (Faust),
Wagner.
151Nietzsche în Zarathustra.
274 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 275
gini pentru orişice formă de excese. Ultimele două Dumnezeu". Această condiţie însă nu e aceea a fericirii
utilizări şi-au găsit în mod deosebit de limpede expresia (cum observă just Eckhart), deoarece e vorba, în raport
în direcţia encratică (ascetică) şi antitactică (anarhistă) cu viaţa zilnică, de un act negativ, de o coborîre către
a gnosticii. deus absconditus ale cărui calităţi sînt foarte diferite de
153
469. Conştientizarea imaginilor are indirect acelea ale Dumnezeului care străluceşte în plină zi.
importanţă şi pentru adaptarea la realitate, în măsura în 470. Eckhart vorbeşte despre naşterea lui Dumnezeu
care relaţia cu lumea reală înconjurătoare este eliberată ca despre un proces frecvent repetabil. într-adevăr, procesul
de adaosurile fantastice. Valoarea principală a la care ne referim aici este de natură psihologică;
imaginilor stă însă în fericirea şi bunăstarea subiectivă, inconştient, el se repetă aproape neîntrerupt şi doar
independent de condiţiile exterioare favorabile sau marile sale oscilaţii ne sînt relativ conştiente. Prin
nefavorabile. Adaptarea este desigur un ideal. Dar ea noţiunile de sistolă şi diastolă Goethe a intuit corect
nu este întotdeauna cu putinţă, căci există împrejurări în fenomenul. Este probabil vorba de un ritm al vieţii, de
care singura adaptare posibilă este suferinţa vibraţiile forţelor vitale care sînt de regulă
resemnată. Această formă de adaptare pasivă este inconştiente. Aceasta ar putea fi şi motivul pentru care
mijlocită şi înlesnită de dezvoltarea imaginilor fanteziei. terminologia existentă este aici precumpănitor
Spun „dezvoltare", deoarece fanteziile nu sînt la început religioasă sau mitologică, deoarece astfel de expresii şi
decît materie primă de valoare îndoielnică. Motiv pentru formule se referă în primul rînd la fapte psihologice
care ele trebuie supuse unui tratament care să le ducă inconştiente şi nu la fazele lunii sau la alte fenomene
la achiziţionarea acelei forme capabile să Ic facă să planetare, cum pretinde adesea explicaţia ştiinţifică a
evolueze la maximum. Acest tratament este o miturilor. Deoarece avem precumpănitor de-a face cu
chestiune de tehnică pe care nu pot să o dezvolt în procese inconştiente, ne lovim de cele mai mari dificultăţi
acest context. Pot doar să amintesc, din raţiuni de atunci cînd este vorba să ieşim din limbajul figurat al
claritate, că există două modalităţi de tratare, respectiv ştiinţei noastre pentru a atinge nivelul figurat al altor
metoda reductivă şi metoda sintetică. Prima metodă ştiinţe. Respectul faţă de marile taine ale naturii, pe
reduce totul la instinctele primitive, ultima dezvoltă din care limba religioasă se străduie să le exprime în sim-
materialul dat un proces de diferenţiere a personalităţii. boluri sacralizate de timp, de valoare semnificativă şi de
Metoda reductivă şi cea sintetică se completează frumuseţe, nu este cu nimic micşorat de faptul că
reciproc, căci reducerea la instinct conduce la realitate, la psihologia se extinde şi la aceste domenii, pînă acum
o supraevaluare a realităţii şi astfel la necesitatea închise ştiinţei. Noi împingem simbolurile ceva mai
sacrificiului. Metoda sintetică dezvoltă fanteziile simbo- înapoi şi scoatem la lumina zilei o parcelă a domeniului
lice care rezultă din libidoul introvertit prin sacrificiu. Pe lor, fără a cădea însă în eroarea de a crede că am făcut
baza acestei dezvoltări apare o nouă atitudine faţă de altceva decît să producem un nou simbol pentru ceea
lume, care din cauza diferenţei ei asigură o nouă ce a fost din toate timpurile o enigmă. Ştiinţa noastră
declivitate. Am denumit această trecere către noua este şi ea o limbă de imagini, dar este mai adaptată
atitudine funcţie transcendentă}^- în atitudinea vieţii practice decît vechea ipoteză mitologică ce se
reînnoită reapare, în calitate de prestaţie pozitivă, li- exprima în reprezentări concrete şi nu, ca noi, în
bidoul scufundat mai înainte în inconştient. Ea noţiuni.
corespunde unei adevărate întoarceri la o nouă viaţă.
Este simbolul naşterii lui Dumnezeu. Şi invers. Cînd 153 Eckhart spune: „De aceea mă întorc din nou către mine
libidoul se retrage din obiectul exterior şi se cufundă în însumi, acolo aflu cel mai adînc lăcaş, mai adînc decît iadul însuşi;
căci şi de acolo mă mînă nenorocirea mea: nu pot să scap de mine! Aici
inconştient, atunci „sufletul se naşte în
înăuntru vreau să stau şi aici vreau să rămîn! Von dem Zcrne der Seele
und von ihrer rechten Stâne. Beutt-ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
152 Cf. mai jos paragraful corespunzător din capitolul Definiţii cu
studiul meu Die transzendente Funktion în Geist und Werk (volumul omagial închinat
lui Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)).
27 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURA 277

471.Sufletul, spune Eckhart, „1-a făcut pe penhauer. Dumnezeu însă apare ca izvorît din
«Dumnezeu» abia Dumnezeire şi din suflet. Sufletul ca făptură îl
prin fiinţa lui ca creatură, în aşa fel încît „exprimă". Dumnezeu este, în măsura în care
Dum nezeu nu a existat sufletul se deosebeşte de inconştient şi în măsura
îna inte ca sufletul să fie ce v a crea t. în urm ă cu în care percepe forţele şi conţinuturile
o v rem e am inconştientului, şi Dumnezeu trece, de îndată ce
spus: «Eu sînt o cauză a faptului că Dumnezeu sufletul se scufundă in „torentul şi izvorul" forţei
este Dumnezeu!» inconştiente. Astfel, Eckhart afirmă în altă parte:
Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul de a fi „Cînd am ieşit din Dumnezeu, toate lucrurile au
Dumnezeu, spus: «Există un Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă
15 4
îl are de la sine însuşi." poate face preafericit, căci în atare privinţă eu mă
472.„Dar şi D umnezeu devine şi trece."
155
exprim ca făptură. Dar în străpungere, pentru că
473.„Deoarece toate făpturile îl exprimă, vreau să stau liber în voinţa lui Dumnezeu şi liber
Dum nezeu devine. şi de această voinţă a lui Dumnezeu şi de toate
Cînd mai zăboveam încă în adîncul şi la tem elia lucrările sale şi de Dumnezeu însuşi — acolo sînt
D um nezeirii, mai mult decît toate făpturile, acolo nu sînt nici
în torentul şi în izvorul ei, nim eni nu mă întreba Dumnezeu, nici făptură: sînt ceea ce am fost şi
încotro voiam ceea ce am să rămîn, acum şi de-a pururi! Acolo mi
să ajung sau ce făceam : nu era nim eni acolo se dă un brînci care mă ridică deasupra tuturor
care m-ar fi putut îngerilor. Prin el ajung atît de bogat încît
întreba. Abia după ce m-am revărsat, toate Dumnezeu, potrivit cu ceea ce este el ca Dumnezeu
făpturile l-au vestit şi potrivit cu lucrările sale dumnezeieşti, nu îmi mai
pe D um nezeu [...] Şi de ce nu vorbesc ele de este destul: căci în această străpungere, simt ceea
ce eu şi Dumnezeu sîntem împreună. Acolo sînt ce
D um nezeire? —
am fost, nici nu cresc, nici nu scad, căci acolo sînt o
Tot ceea ce e în Dumnezeire eUnul şi despre el nu se
nemişcare care pune toate lucrurile în mişcare. Aici
poate vorbi
Dumnezeu nu mai găseşte nici un lăcaş în om,
nimic! Doar Dumnezeu face ceva;Dumnezeirea nu face
căci aici omul a cîştigat din nou, prin sărăcia lui,
nimic,
ceea ce a fost de-a pururi şi va rămîne în veci. Aici
nu are nim ic de făcut [...] şi nici nu a căutat 157
Dumnezeu este absorbit în spirit."
vreodată să facă.
475. „Ieşirea" semnifică o conştientizare a
Dum nezeu şi D um nezeirea se deosebesc precum conţinutului inconştient şi a forţei inconştiente sub
a face şi a nu forma unei idei izvorîte din suflet. Acest act
face! Cînd mă reîntorc acasă în D umnezeu, nu echivalează cu conştiinţa deosebirii de o dyna-mis
mai plăsm uiesc inconştientă, o separare a eului ca subiect de
nimic în mine şi atunci această străpungere a Dumnezeu (adică de o dynamis inconştientă) ca
mea e cu mult mai obiect. Astfel, Dumnezeu „devine". Atunci cînd
plină de splendoare decît prima mea ieşire. Căci separaţia este suspendată din nou prin
eu — acel Unul „străpungere", adică prin „tăierea" eului de lume şi
— ridic toate făpturile din propriul lor sim ţăm înt prin identificarea eului cu acea dynamis activă din
într-al meu, inconştient, Dumnezeu ca obiect dispare, devenind
în aşa fel încît sădevină şi ele Unul în mineiCînd subiectul care nu se mai deosebeşte de eu; cu alte
mă întorc în cuvinte, eul ca produs relativ tîrziu diferenţiat este
adîncul şi la tem elia Dum nezeirii, în torentul şi din nou unit cu relaţia universală, dinamică şi
izvorul ei, nu mistică („partici-pation mystique" a primitivilor). Aceasta
m ă întrea bă nim eni de und e vin sa u unde am este cufundarea în „to-
fos t: nim eni nu
mi-a sim ţit lipsa. Iată ce înseamnă: «Dum nezeu 157 Von der Armut am Geiste. Buettner, loc. cit., voi. I, pp. 176 ş.
156
trece»." urm.
474. După cum rezultă din aceste citate, Eckhart
deosebeşte
între Dumnezeu şi Dumnezeire, Dumnezeirea fiind
totul care nu
se ştie şi nu se posedă pe sine, în vrem e ce
Dumnezeu apare ca
o fu ncţie a sufletului,după cum sufletul a pa re ca
o fu ncţie a
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie forţa demiurgică
universală; în
termeni psihologici: instinctul zămislitor, creator,
care nu se ştie
şi nu se are pe sine, comparabil cu voinţa în
concepţia lui Scho-

154Vom Schaue» Gottes und von Seligkeit. Beuttncr, loc. cit., voi. I,
p. 198.
155Von des Geistes Ausgang und Heimkehr. Buettner, loc. cit., voi. I,
p. 147.
156Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.
278 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 279

rentul şi în izvorul ei". Nenumăratele analogii cu Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de mic precum sînt eu: El nu
reprezentările Orientului sînt vădite. Persoane mai poate să fie peste mine, eu nu pot fi sub El!
autorizate decît mine le-au pus în evidenţă în cadrul
unor studii amănunţite. Existenţa aces tui paralelism, în mine Dumnezeu e focul, iar eu lumină sint in
fără influenţă directă, demonstrează însă că Eck hart El, Nu oare împreună adine de tot uniţi sintem?
gîndeşte din adîncul spiritului colectiv, comun atît La mine el ţine mai mult ca la Sine, eu ţin la El mai mult ca
Orientului cît şi Occidentului. Baza comună, de care nu la mine, îi dăruiesc atît cît El îmi dăruieşte din Sine!
poate fi făcută răspunzătoare o istorie comună, este
Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi om: eu ii sint Lui om şi
substratul predispoziţiei prim itive a spiritului şi noţiunea
Dumnezeu, Eu setea i-o potolesc, El mă scapă de nevoi.
sa energetică de Dumnezeu, în care, activă, dynamis nu a
încremenit încă în cristalul ideii abs tracte de Dum nezeu. Dumnezeu se mlădie după noi, El ne este ceea ce
Această reîntoarcere la natura originară, această voim; Vai de noi, dacă nu sîntem ceea ce trebuie să
regresie în forme religioase către condiţiile psihice ale fim.
trecutului îndepărtat este comună tuturor religiilor vii în Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt;
sensul cel mai adînc al termenului, începînd cu Dar dacă-1 cunoşti pe Unul, ne cunoşti pe mine şi pe El.
identificările regresive din ceremoniile totemice ale negrilor
158
australieni şi pînă la extazele misticilor creştini ai vremii Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara mea.
Eu sînt strălucirea şi Lumina Lui, iar El, podoaba mea.
şi culturii noastre. Prin aceas tă reîntoarcere este
reconstituită o stare iniţială: improbabilitatca identităţii Eu sint viaţa în fiu, tatăl sădeşte şi hrăneşte,
cu Dumnezeu care, reprezentînd o trăire foarte impre - Roadă, ce creşte din mine, e Dumnezeu, e Duhul Sfînt.
sionantă, produce o nouă declivitate; lumea este
Eu sînt pruncul şi fiul Lui, El iarăşi îmi este prunc:
recreată, căci atitudinea om ului faţă de obiect s-a
Cum de se poate ca amindoi să fim doi?
m odificat.
476.Este o datorie a conştiinţei morale istorice, ca în Eu însumi trebuie să fiu soare, să vopsesc
acest Cu razele-mi marea fără culoare a Diunnezeirii întregi."
context, în care vorbim de relativitatea simbolului lui
Dum ne 478. Ar fi ridicol să presupunem că astfel de gînduri
zeu, să ream intim de acel bărbat solitar printre îndrăzneţe, precum acelea ale lui Meister Eckhart, nu
contem poranii sînt decît pure născociri ale unor speculaţii conştiente.
Ele sînt întotdeauna fenomene istorice semnificative, purtate
săi, al cărui destin tragic a făcut ca propria sa viziune
de curenţii subterani ai psihicului colectiv. Alte mii de
să rămînă