Sunteți pe pagina 1din 8

PSIHOLOGUL

1). Psihologia ca profesie;

2). Functiile psihologului;

3). Psihologul: ce a fost si ce este;

4). Codul deontologic al profesiunii de psiholog;

5). Legea nr. 213 din 27 mai 2004.

1
1). Psihologia ca profesie

Între psihologia ca ştiinţă (ca ansamblul cunoştinţelor şi aspectelor de ordin


teoretico-metodologic) şi psihologia ca profesie (ca ocupaţie cu caracter permanent pe
care o exercită o persoană în virtutea unei calificări), există o foarte strânsă dependenţă,
ele condiţionându-se reciproc. Dezvoltarea ştiinţifică este o premisă sau o condiţie
indispensabilă pentru profesiunea de psiholog, la rândul ei profesiunea apărând ca un
cadru de aplicare şi verificare a ştiinţei, deci ca bază de generalizare, afirma Mielu Zlate
în lucrarea „Introducere în psihologie”, pg. 60.

În lucrarea „Introducere în psihologie”, regretatul prof. M. Zlate, realizează o trecere


în revistă a evoluţiei şi recunoaşterii profesiei de psiholog, în diferite colţuri ale lumii.
Astfel, surprinde faptul că legalizarea profesiunii de psiholog surprinde o serie de
diferenţe de la ţară la ţară, astfel se conturează trei situaţii tipice: ţări în care profesia de
psiholog este recunoscută prin reglementări locale şi nu prin legi adoptate de forurile
legiuitoare naţionale (SUA, Australia); ţări cu reglementări naţionale (Brazilia,
Argentina, Columbia, Franţa etc.); în sfârşit, ţări care nu dispun de o bază legală fermă
(Finlanda, Germania, Anglia), fapt care nu împiedică însă exercitarea pe scară largă a
profesiunii de psiholog.

Diferenţe există şi în ceea ce priveşte încadrarea în funcţia de psiholog.. În SUA,


pentru o asemenea încadrare sunt necesare studii doctorale , în timp ce în alte ţări
pregătirea universitară de patru ani este estimată ca fiind suficientă. În Franţa încadrarea
pe post de psiholog se face în funcţie de forma de învăţământ absolvită.; cei care obţin
doar diploma de studii universitare generale (DEUG), în urma parcurgerii a doi ani de
studii in cadrul primului ciclu, sunt încadraţi rareori ca psihologi. Situaţia este
aproximativ aceeaşi şi pentru cei din al doilea ciclu (cu încă doi ani de studii), care îşi
finalizează pregătirea prin licenţa în psihologie. Abia cei care, după licenţă, în cadrul
celui de-al treilea ciclu, obţin diploma de studii superioare specializate (DESS) deţin
posturi însemnate.

În România reglementarea legală, oficială este în curs. Situaţia n-ar trebui să ne mire,

2
ea reflectând, în fond, avatarurile oricărei profesiuni, cu atât mai mult ale uneia în plin
proces de constituire.

Profesia de psiholog este una dintre cele mai controversate profesii şi pentru mulţi
are efectul unui amestec de fascinaţie şi teamă. Acest lucru se întâmplă, probabil, din
cauza “obiectului” ei de activitate: psihicul uman. Tocmai de aceea este necesară o
abordare cât mai obiectivă în privinţa a ceea ce este şi ceea ce face psihologul în mod
concret.

2). Funcţiile psihologului

Ceea ce frapează încă de la început este multitudinea şi varietatea lor. Ele reies din
definiţia psihologului dată de Oficiul Internaţional al Muncii. Conform acestui organism,
psihologul „studiază comportamentul uman, procesele mintale şi investighează,
recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinei, educaţiei
şi industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi
animalelor pentru a măsura caracteristici mintale şi fizice; analizează efectele eredităţii,
mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară
activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate,
precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; elaborează şi
aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici
umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare ;
se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza şi
tratamentul deficienţelor mintale, problemele specifice procesului educaţional şi
dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial ori
profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea
profesională" (International Standard Classification of Occupation, 1969). Dacă acestea
sunt funcţii generale, valabile atât pentru psihologul teoretician, cât şi pentru Funcţiile
psihologului practician sunt nu doar mult mai numeroase, ci şi mult mai diferenţiate.
Rosenfeld, Schinberg şi Thornton (1983) au stabilit, pe baza unui studiu aprofundat, 59
de responsabilităţi ale psihologilor practicieni, grupate mai apoi pe baza analizei
factoriale în patru subfactori: cercetare şi măsurare; intervenţie; aplicaţii organizaţionale ;

3
evaluare. Totodată, ei au identificat un număr de 38 de „teme" care reprezintă un corp de
cunoştinţe psihologice utilizat de majoritatea psihologilor din domeniile aplicate ale
psihologiei (clinic, şcolar, consiliere, industrial/organizaţional) (vezi Pitariu şi Toma,
1988). Psihologul „practician" apare ca fiind: consilier, expert, realizator de
instrumente, investigator independent, agent al schimbării (vezi Hartley şi Branthwaite,
1989). 0 diferenţiere şi mai pregnantă a funcţiilor (sarcinilor) îndeplinite de psihologul
practician se obţine prin analiza locurilor de muncă. De pildă, psihologul care lucrează în
instituţiile preşcolare (creşe, grădiniţe etc.) participă la depistarea şi diagnosticarea
tulburărilor de dezvoltare, la tratarea lor, dar se implică şi în problematica psihologică de
la nivelul colectivităţii (definirea programelor educative, relaţiile dintre adulţi, formarea
personalului etc.). Psihologul şcolar asigură adaptarea elevilor la sarcinile didactice,
depistează elevii cu diverse tulburări, face observaţii continue asupra elevilor, fapt care
permite individualizarea învăţării, reducerea eşecului şcolar, realizează consilierea şi
orientarea şcolară şi profesională a elevilor etc. Psihologul clinician îndeplineşte funcţii
de diagnostic şi psihoterapie (Humphreys, 1996), apud Mielu Zlate, pg. 63.

Domeniile în care este regăsit psihologul, domenii ce s-au conturat mai pregnant
până acum sunt: educaţia, sănătatea, economia, iar ca instituţii, cele educative
(preşcolare, şcolare, universitare), cele medicale (spitale, institute medico-psihologice sau
de reeducare, centre de ajutor şi ghidare infantilă, de convalescenţă pentru toxicomani sau
pentru tratarea sexualităţii marginale, foaiere şi servicii de ajutor social al copilului,
sanatorii, preventorii etc.), iar în lumea muncii (întreprinderi, cabinete, agenţii). Deşi într-
un număr mai redus şi într-un cadru mai puţin consacrat, psihologii îşi desfăşoară
activitatea şi în alte instituţii cum ar fi cele judiciare, comerciale, militare, sportive,
artistice; de asemenea psihologii pot fi întâlniţi şi în politie şi în urbanism.; alţii îşi
desfăşoară activitatea în calitate de consilieri conjugali în domeniul relaţiilor de familie şi
conjugale. Există zone în afara domeniului propriu-zis al psihologiei, astfel se regăseşte
personalul specializat pentru copii inadaptaţi (reeducatorii), personalul din diferite
profesiuni sociale (asistenţa socială, animatorii socio-culturali), personalul implicat în
organizarea unor concursuri administrative, selecţie de personal, consilieri profesionali ai
diferitelor agenţii naţionale etc.

4
3). Psihologul: ce a fost si ce este

În timpul regimului comunist, psihologia şi, implicit, psihologii au fost un subiect


tabu. Ei reprezentau un pericol pentru sistemul politic de atunci prin îndemnul la
autocunoaştere şi crearea unei personalităţi individuale, puternice şi cu gândire critică.
Din aceste raţiuni, Facultatea de Psihologie a fost desfiinţată, iar psihologii au fost
obligaţi să profeseze în cu totul alte domenii.

După revoluţia din 1989 lucrurile au revenit într-o oarecare măsură la normal:
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei şi-a reluat cursurile şi au început să apară
noi generaţii de psihologi. Cu toate acestea, domeniul psihologiei şi profesia de psiholog
sunt învăluite, în continuare, îintr-o aură de mistere. Psihologii sunt confundaţi adesea cu
un fel de “vrăjitori” care pot citi gândurile oamenilor şi pot oferi soluţii la orice fel de
probleme. O altă confuzie care se face frecvent este între profesia de psiholog şi cea de
psihiatru. Ambele confuzii sunt la fel de periculoase: în primul caz cel care apelează la
psiholog se asteaptă ca problemele să se rezolve de la sine, iar soluţia să îi fie oferită “pe
tavă”, iar în cel de-al doilea caz poate apărea refuzul de a aborda un psiholog (cea mai
frecvent argument fiind acela că “nu sunt nebun”, deci nu are nevoie de psiholog).

În occident, psihologii sunt o prezenţă cât se poate de obişnuită în aproape toate


domeniile, iar “meseria” de psiholog este recunoscută şi reglementată prin lege.

În România, cadrul legal nu este încă foarte bine pus la punct, deşi se vorbeşte din
ce în ce mai mult de necesitatea existenţei psihologilor şi a testărilor psihologice în
domenii dintre cele mai variate.

4).Codul deontologic al profesiunii de psiholog

Codul deontologic al profesiunii de psiholog, este un ansamblu de norme care


stabilesc cadrul moral de exercitare a profesiunii de psiholog. Acesta cuprinde:
constrângeri de conduită morală; prescripţii referitoare la păstrarea secretului profesional;

5
indicaţii cu privire la respectul faţă de celălalt; recomandări vizând creşterea gradului de
calificare profesională; norme referitoare la autonomia tehnică şi independenţa
profesională; reguli de etică internaţională. Regulile de etică internaţională se referă la
condamnarea utilizării psihologiei ca instrument de represiune politică şi socială. Dat
fiind faptul că cercetarea psihologică presupune utilizarea fiinţelor umane în calitate de
subiecţi de experimentare, în codul deontologic al profesiunii de psiholog o secţiune
aparte o ocupă regulile referitoare la etica cercetării.

În codul deontologic al profesiunii de psiholog este dedicată o secţiune care se


referă la regulile etice ale cercetării, surprinse de Mielu Zlate, pg. 65. Regulile etice ale
cercetării se referă la ansamblul principiilor în virtutea cărora cercetătorii decid cel mai
bun mod de a echilibra contribuţia investigaţiei lor la cunoaşterea umană cu virtualele
daune aduse subiectului uman. Cât de interesaţi sau de captivaţi ar fi subiecţii participanţi
la o cercetare nu trebuie neglijate principalele riscuri ce ar putea apărea. Dintre riscurile
principale ce pot apărea se pot enumera: stresul; lipsa confidenţialităţii; înşelarea
subiecţilor; procedee care produc schimbări de lungă durată ale comportamentului
participanţilor (Haslam şi McGarty, 1998, cap. X), apud op.cit. pg. 65.

Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a dezvoltat în 1982, un set de principii şi


reguli cu scopul de a proteja subiecţii implicaţi în cercetarea psihologică experimentală.
Dintre regulile şi principiile avute în vedere se pot enumera: protejarea subiecţilor
împotriva oricărui prejudiciu fizic şi mintal (pentru aceasta experimentatorul este obligat
să ia în considerare interesele subiecţilor, să-i trateze cu respect şi cu grijă pentru
demnitatea lor; proiectele cercetării experimentale trebuie evaluate şi prin prisma riscului
la care subiecţii vor fi expuşi; se recomandă ca riscurile să fie excluse sau cel puţin să fie
minimale); asigurarea participării la experiment în cunoştinţă de cauză, pe bază de
consimţământ (în acest scop este necesar ca subiecţii să cunoască implicaţiile participării
lor, obiectul studiului, riscurile care ar putea interveni şi orice alt aspect care ar putea
influenţa decizia lor de participare); garantarea dreptului subiectului de a se retrage din
experiment atunci când doreşte, chiar dacă el este angajat şi plătit de experimentator;
detectarea, înlăturarea sau corectarea consecinţelor indezirabile, inclusiv a efectelor pe
termen lung, a unor prejudicii suferite de subiect în timpul experimentului; garantarea

6
dreptului la intimitate al participanţilor, prin asigurarea ;caracterului confidenţial al
rezultatelor obţinute, cu excepţia cazului în care subiecţii sunt de acord încă de la început
cu divulgarea informaţiilor furnizate de ei; 6) responsabilizarea cercetătorului şi a tuturor
colaboratorilor lui în ceea ce priveşte conduita etică Mielu Zlate, pg. 65, apud (Papalia,
1985, pp. 23-25). 0 atenţie deosebită se acordă şi protejării animalelor în cercetarea
psihologică.

Psihologii nu trebuie să admita sub nici un pretext şi sub presiunea nici unei
ameninţări utilizarea metodelor şi cunoştinţelor psihologice pentru transformarea unor
oameni în simple instrumente, unelte fără autonomie de decizie şi responsabilitate, care
se supun doar unui control extern, citeaza M. Zlate in Introducere in psihologie, pg 66 din
(Mamali, 1990, p. 199).

In sesiunea din 13-16 august 1992 a Asociaţiei Americane de Psihologie (APA) a


fost adoptat codul deontologic al profesiunii de psiholog, care a devenit efectiv de la 1
decembrie 1992. Codul cuprinde şase principii generale şi mai multe standarde etice.
Printre principiile generale figurează : competenţă şi integritate ; responsabilitate
ştiinţifică şi profesională; respect pentru semeni; dreptate şi demnitate; interes pentru
bunăstarea altora; responsabilitate socială. Standardele etice sunt în număr de opt: 1)
generale; 2) evaluare, cunoaştere, intervenţie; 3) avertizare şi alte declaraţii publice; 4)
terapie; 5) intimitate şi confidenţialitate; 6) predare, îndrumarea pregătirii, cercetare şi
publicaţii; 7) activităţi juridice; 8) rezolvarea problemelor etice (vezi American
Psychologist, 1992, nr. 12).

Asemenea coduri deontologice ale profesiunii de psiholog există şi în alte ţări


(Anglia, Belgia, Elvetia), în altele însă ele lipsesc. Este cazul Franţei, de exemplu. „Nu
există încă nici un cod deontologic care să se refere în mod special la cercetarea
comportamentală. Universităţile sunt lipsite de comitete etice" (Caverni, 1998, p. 84). In
Franţa există doar legea bioetică Huriet-Serurelat care reglementează protecţia
persoanelor ce se supun cercetărilor biomedicale.

7
5).Legea nr. 213 din 27 mai 2004

Parlamentul Romaniei recunoaste meseria de psiholog si adopta Legea nr. 213 din 27
mai 2004, privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica, infiintarea,
organizarea si functionarea Colegiului Psihologilor din Romania, publicata in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 492 din 1 iunie 2004.