Sunteți pe pagina 1din 8

Gestionarea crizelor şi a

conflictelor internaţionale

1. Ce este o criză internaţioanală ?


2. Fazele crizei
3. Gestionarea crizei
4. Concluzii

Stud.sg Timofte Şerban


Ce este o criză iternaţioanală ?

Originea cuvântului criză se regăseşte în greaca antică. Verbul krinein are inţelesul de
,, a judeca”, de ,,a separa” şi de ,,a decide”. Termenul grec krisis –,, judecată” sau ,,decizie” – se
transformă cu timpul. În latina medievală devine crisin, crisis si mai tarziu, criză. Esenţialul
etimologiei cuvântului rezidă in noţiunea de decizie. Fară necesitatea luării unei decizii, şi prin
urmare, fară o judecată prealabilă, criza nu există.
Studiul crizelor internaţionale este un fenomen recent cu o vechime de-abia de o
jumătate de secol. Statele Unite ale Americii, stimulate de criza rachetelor din Cuba, au deschis
calea. Noua disciplină pentru studierea relaţiilor internaţionale – managementul crizelor – işi are
originea in studiile efectuate in acel timp.
Criza are mai multe definiţii din care vom reaminti doar cateva considerate a fi utile.
Charles Hermann1 numeste criza o situaţie in care :
a) ameninţa obiective net prioritare ale unitaţii de decizie;
b) reduce timpul de raspuns in timp util inainte ca decizia sa poata fi
transformată in acţiune;

c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa.


În 1974 generalul Beaufre vedea in criză o stare de tensiune în cursul căreia există riscul
maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să
dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci, miza crizei,
pentru apărător, riscul minim.
Fostul director al Institutului Britanic de Studii Strategice, Alastair Buchan analizează
criza drept perioada conflictuală dintre două sau mai multe state, care intervine atunci când
una din parţi o incolţeşte pe cealalată pe un punct precis. Trebuie adăugat ce scria Alexandra
Schwartzbrod2 cu referire la crizele Războiului Rece: In timp ce războiul nu este o
soluţie(…) criza este acea formă de violenţa reţinută, de infruntare neconcretizată, destinată
a cântări greu in balanta decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la
interesele sale legitime si de a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a
evita riscul războiului total…
Toate aceste definiţii si altele, incă mai lungi si mai detaliate, ca si reflectţiile ce
le sunt asociate comportă diverse puncte de vedere interesante, eventual comune:

1
C.F Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 1969
2
Alexandra Schwartzbrod, Le president qui n’aimait pas la guerre, Plon, 1995, p.34
• ruptura cu un statu quo si amânarea stării de echilibru;
• perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţari, pericole, riscuri;

• frecvente posibilitaţi de confruntari militare;


• aspectul relativ si niciodata absolut al crizei;

• existenta unor decizii importante de luat.


O definitie sintetica, ce aparţine lui Jean-Christphe Romer ar fi urmatoarea: criza
este un moment de ruptură in interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligaţia
factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie in favoarea conserării, fie pentru
transformarea sistemului dat, in perspectiva intoarcerii sale la un echilibru. Dacă
referirea se face la sistemul internaţional, criza poate fi rezultatul unei situaţii de tensiune,
aceea care decurge din intenţiile deliberat ofensive a unuia dintre actori.
In toate aceste cazuri criza – purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau
internaţionala – pretinde să fie luate rapid decizii adecvate si adoptate măsuri necesare
rezolvării ei.

1. Fazele Crizei.

În general există patru faze ce caracterizează din punct de vedere teoretic o criză internaţională.
1. Precriza
Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor. Raporturile internaţionale se
inăspresc, deciziile neplăcute se inmulţesc, apar incidente, uneori armate. Dialogul ostil încă nu
este angajat, guvernanăii ramân disponibili pentru reflecţie şi consultări. Precriza presupune
interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori, la un nivel scăzut. Este o perioadă de
tensiune anormală, dar limitată. Dacă nu este controlată si reglată poate genera brusc ruptura
dintre actori.
Ruptura poate interveni sub trei aspecte :
• o acţiune ostilă ca, de exemplu prelurea unui teritoriu de către un stat în detrimentul
altuia, vecin;
• un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat;
• o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexare.

2. Escaladarea

Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional pană atunci păstrat
pare grav compromis. Riscul unui război creşte sensibil. Evenimentele care se succed se
indreaptă toate in sensul unei agrăvari a situaţii: declaraţii ale oamenilor de stat, manifestări
naţionaliste, demonstraţii militare sau un ultimatum faţa de un act considerat inadmisibil. Aceste
comportamente observabile la un stat ,,A” induc adversarului sau ,,B” atitudini similare chiar mai
violente si mai hotărâte. Acest moment în care tensiunea este maximă, este extrem de periculos.
Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima,
nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia din condiţii calme. Opinia publica, manipulată sau
reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume se manifestă, pe rând
favorabilă sau ostilă domolirii.
De aici înainte criza este apropiată de război, trecera de la o situaţie la alta, fiind,
deopotriva, lesnicioasă si de temut. Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi
foarte profunde între state, un sistem în care subzista amintiri ale unor conflicte trecute este un
mediu favorabil trecerii de la criză la război. Odată ce, cu alte ocazii, violenţa a fost utilizată,
precedentul este de temut. Trecerea de la stadiul de criză la cel de război intre statele-actori este
uşurata în urmatoarele situaţii:
a) Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forte, de natură a reduce costul unui
război si incertitudinea deznodământului său;
b) Cănd instabilitatea internă a unui sau mai multe stat e de natură a impinge la război.
Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducere a tensiunilor, conducătorii
statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia polpulaţiei spre un pericol exterior
de la care ar veni tot raul.
c) Cănd un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el considera esenţial pentru existenţa
sau supravieţuirea sa.
d) Când geografia îsi joacă propriul rol in această dinamică. Proximitatea teritorială poate
accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţarii, în
momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează
riscul angajării de ostilităţi.

3. Destinderea

Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă cu cât majoritatea crizelor
nu se încheie printr-un război. Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte sensibil.
Ajustări prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. In mod normal, statele
in criză se străduiesc să ajungă la un angajement, gratie căruia, progresiv, apare un nou echilibru.
În această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se reduc simţitor. Locul
lor este luat de normalizare şi de destindere. Factorii decizionali isi văd diminuată capacitatea lor
de a întrevedea pericole. Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar potenţial.

4. Impactul

Impactul unei crize este urma lăsata de aceasta, repercusiunile si consecinţele


sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti se reiau,
deşi modificate şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriza. Riscul unui război
descreşte până atinge un nivel rezonabil. Fiecare criză, totuşi, transformă raporturile dintre state
şi conduce la instalarea unui nou echilibru in interiorul sistemului internaţional respectiv.

2. Gestionarea crizei.
Gestionarea crizelor reprezintă o direcţie atât de cercetare, cât şi de practică, ce
incearcă să identifice situaţiile de criză, precum şi conflictele curente sau potenţiale, in vederea
eliminării sau diminuării efectelor negative ale acestora. În acest scop,sunt create instrumente de
analiză si acţiune care să contribuie la prevenirea, reglemantarea sau transformarea situaţiilor de
criză in situatii satisfăcatoare sau mai putin distructive pentru părtile implicate ori afectate de
acestea. Până în prezent, această abordare a fost dezvoltată şi utilizată în mai multe discipline. În
domeniul relaţiilor internaţionale, gestionarea crizelor este un domeniu interdsicplinar, preocupat
în principal de modalităţile de prevenire a conflictelor violente de pe scena internaţională.

Prevenirea prospectivă a Teoria conflictelor Studiile privind


conflictelor (early (conflict theory) pacea (peace
warning research) research)
Preocupare Conflictele potenţiale Conflictele violente Menţinerea păcii
globale
Perspectiva Există întodeauna Conflictele care Pacea globală este în
asupra conflicte potenţiale sau afectează securiatatea general ameninţată de
conflictelor latente internaţionala conflicte violente
Premisa
În formă incipientă, Eliminarea Pacea poate fi
conflictele pot fi rezolvate elementelor violente mentinută si restabilită
paşnic ale conflictelor este in principal prin
mai uşor de realizat si eliminarea
mai importantă decat elementelor violente
eliminarea conflictelor ale conflictelor
Scop
Inţelegerea factorilor şi Elaborarea de strategii Elaborarea de strategii
mecanismelor de care să elimine care :
declanşare pentru a elementele violente a).Să elimine factorii
preveni violenţa şi din conflicte ce ameninţă pacea
suferinţa umană pe care globală
acestea le-ar putea implica b).sa consolideze
pacea regională si
globală
În ceea ce priveşte managementul crizelor, în prezent pot fi identificate trei
abordări distincte ce provin din direcţii de cercetare si practică strans legate intre ele – prevenirea
prospectiva a conflictelor (early warning research), teoria conflictelor(conflict theory) si studiile
privind pacea (peace research). Dat fiind că impărtăşesc o serie de premise comune, se
influenţează reciproc, iar in anumite privinţe se suprapun aproape in totalitate, nuanteţe sunt
destul de dificil de perceput. Din acest motiv, clasificările operate in literatura de specialitate pot
părea confuze pentru cei cu mai putina experienţă in domeniu. Tabelul 1 clarifică aceste
potenţiale confuzii.

Tabelul 1. Abordari contemporane ale gestionarii conflictelor.

1. Prevenirea prospectivă a conflictelor porneşte de la ideea ca primul pas în


soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea
lor. In mediul academic, cercetarea in domeniu se concentrează deci asupra identificarii unor
recurente si similaritaţi in datele istorice, precum şi asupra elaborarii de indicatori care să permită
prognoza crizelor şi a evoluţie lor. Până în prezent cele mai utilizate instrumente sunt
cartografierea, ca metodă de analiza şi prognoză a conflictelor, cercetarea participativă, ca
metodă de analiză ăşi interveţie în conflicte şi dezvoltarea comunitară, ca metodă de intervenţie
în special pentru prevenirea situaţiilor conflictuale.
a) Cartografierea are drept scop identificarea elementelor constituive si a particularităţilor
acestora. Se realizează de regulă prin analiza de documente. Pentru a putea soluţiona un
conflict este necesară studierea si întelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de
desfăşurare a acestuia, chestiunile disputate precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi.
b) Cercetarea participativă este o direcţie largă de investigaţie şi intervenţie socială,
dezvoltată dupa cel de-al doilea război mondial pentru a răspunde unor probleme precum
discrimarea şi inegalităţile sociale. În sens larg orice analiză realizată prin intercţiune
directa cu actorii implicaţi in situaţia studiată şi care are drept scop intervenţia socială în
respectivul sistem. În sens strict însă, aceasta este doar o clasă de metode care identifică
factorii de conflict social, încercând în acelaşi timp să îl elimine.
c) Dezvoltarea comunitară apropie şi mai mult preocupările teoretice de cele ale politicilor
publice prin aceea că, propunându-şi să elimine sau să diminueze potenţialele conflicte
prin crearea de structuri de dialog si proiecte comune, necesită o foarte bună cunoaştere a
comunitaţii căreia se adresează.

2. Abordari ale teoriei conflictelor

Cea de-a doua perspectivă dezoltată în această disciplina este interesată de perioada de
violenţe ce caracterizeaza unele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere, există trei
abordări distincte – stabilizarea, soluţionarea, şi transformarea conflictelor3.

Stabilizarea conflictelor
Are drept obiectiv încheierea unui acord între păţile aflate in conflict pentru a pune capăt
confruntărilor armate. Conflictul este considerat a fi rezultatul unor interese incompatibile şi al
competiţiei pentru resurse limitate. Un acord poate fi încheiat numai dacă este reciproc avantajos,
părtile implicate evaluând în mod raţional costurile şi beneficiile unei astfel de evoluţii ale
conflictului dintre ele. O asemenea perspectivă nu ia in considerare atitudinile parţilor implicate
pe parcursul conflictului si nici cauzele acestora.

Souţionarea conflictelor
Această abordare se referă la strategiile de incheiere definitivă a conflictelor. Aceasta
presupune nu doar negocierea intereselor partilor implicate respectând valorile si identităţilor
sociale, ci şi o anumită preocupare pentru cauzele conflictului. De aceea, una dintre prioritaţi este
îndepărtarea elementelor de violenţă directa, culturală sau structurală. Soluţionarea conflictelor
este o abordare al cărui principal avantaj este schimbarea atitudinii fată de ,,celălalt”, prin crearea
de posibilitaţi de comunicare între parţile aflate in disputa.

Transformarea conflictelor

3
C. Reimann, Berghof Handbook for Conflict Transformation, 2004
Strategia de transformare a conflictelor işi propune să modifice natura conflictelor
astfel încat să contribuie la o rezolvare pozitivă a acestora. Un astfel de demers presupune
transformarea fundamentală a actorilor implicaţi şi a relaţiilor dintre ei. Dat fiind faptul că se
concentrează în principal asupra schimbărilor profunde astfel încât să elimine inclusiv factorii ce
pot genera crize si tensiuni majore, transformarea poate fi considerată o strategie diferită de
gestionarea propriu-zisă a conflictelor. Din acest punct de vedere este mai degrabă o serie de
metode prin care părţile aflate in conflict pot dispune de mijloace prin care să realizeze ele însele
schimbări pozitive. Totuşi în situaţia în care părţile nu au avut deloc relaţii înaintea începerii
crizei metoda este mult mai putin eficientă.

3. Gestionarea crizelor din perspectiva studiilor privind pacea

În prezent strategiile dezvoltate din perspectiva studiilor privind pacea sunt cel mai
utilizat set de metode de gestionare a conflictelor. Principiile acestora integrează şi cele trei
abordări generate de teoria conflictelor, adăugându-i preocuparea pentru prevenirea crizelor şi a
conflictelor.

Prevenirea crizelor şi a conflictelor


Se referă la acţiuni intreprinse de o a treia parte cu scopul de a evita transformarea unei crize
într-un conflict violent de amploare. Din acest punct de vedere, intervenţiile internaţionale au
rolul de a gestiona conflictele în formele lor incipiente, aşa încât dezvoltarea elementelor de
violenţă să poată fi impiedicată.

Menţinerea păcii
Aceasta este o strategie de intervenţie a unei terţe părţi prin care actorii implicaţi sunt separaţi
pentru a le controla acţiunile, cu scopul de a preveni sau a pune capăt violenţelor dintr-un
conflict. Obiectivul major este deci împiedicarea unor noi violenţe. Totuşi dacă această strategie
nu este folosită complementar cu alte abordări, nu poate elimina sursele conflictului, acestă
continuând să se dezvolte chiar dacă iniţial doar sub formă latentă.

Reconcilierea
O a treia metodă de intervenţie pentru restabilirea păcii este de a negocia o soluţionare a
conflictului, punând in chestiune chiar problema aflată in disputa. Aceasta este o strategie de
asociere prin care sunt cooptate împreună guvernele sau liderii politici pentru a dezbate o posibilă
rezolvare a crizei sau conflictului.

Consolidarea procesului de pace


Este un proces de durată ce are scop modificarea atitudinilor negative si a structurilor
socioeconomice, prin acţiuni concentrate asupra factorilor ce declanşează conflictele si asupra
elementelor care pot aduce impreună parţile aflate în conflict. De regulă acest ultim obiectiv e
realizat prin acţiuni de reconstrucţie socioeconomică şi dezvoltare, fiind deci un proces care
implică toata societatea şi care poate presupune metode extrem de diverse.
4. Concluzii
Conflictele afectează tot mai mult populaţia civilă. Chiar dacă numărul conflictelor
armate a scăzut, războaiele actuale sunt mult mai brutale, de durată, dificil de rezolvat si, mai ales
implică tot mai mulţi civili. Schimbările care au survenit în natura ameninţărilor de securitate şi,
implicit, asupra conceptului de securitate au avut totuşi efect asupra raportului dintre sectorul
militar si cel civil in gestionarea crizelor şi conflictelor internaţionale, ultimul dobândind un rol
din ce în ce mai important.