Sunteți pe pagina 1din 29

ECONOMIA SERVICIILOR

CUPRINS

CAPITOLUL. 1. CONŢINUTUL SERVICIILOR


1.1. Conceptul de servicii
1.2. Caracteristicile serviciilor
1.3. Tipologia serviciilor

CAPITOLUL 2. ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVICIILOR


2.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile
2.2. Evoluţia şi dimensiunile macroeconomice ale serviciilor
2.3. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a serviciilor

CAPITOLUL 3. PIAŢA SERVICIILOR


3.1. Globalizarea pieţelor
3.2. Contextul internaţional
3.3. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei serviciilor
3.4. Cererea de servicii
3.4.1. Conţinutul şi formele de manifestare a cererii de servicii
3.4.2. Factori de influenţă ai cererii de servicii
3.4.2.1. Factori generali ai cererii de servicii
3.4.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii de servicii
3.4.3. Studierea cererii de servicii
3.4.3.1. Metode utilizate în studierea cererii de servicii
3.4.3.2. Rezultatele analizei satisfacerii cererii de servicii a populaţiei
3.5. Oferta de servicii
3.5.1. Categorii de oferte ale serviciilor
3.5.2. Particularităţi ale ofertei de servicii
3.5.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii
3.5.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii
3.6. Preţurile de consum ale serviciilor
3.7. Conjunctura serviciilor

CAPITOLUL 4. SERVICII DE PIAŢĂ


4.1. Servicii de piaţă pentru populaţie
4.1.1. Conţinutul şi structura serviciilor de piaţă pentru populaţie
4.1.2. Nivelul de dezvoltare, dinamică şi structura pe activităţi a serviciilor de piaţă pentru populaţie
4.2. Servicii de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi

CAPITOLUL 6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR


6.1. Particularităţi privind eficienţa în sectorul serviciilor
6.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei serviciilor
6.3. Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor de servicii de piaţă
6.3.1. Principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de afaceri pentru servicii de piaţă
6.3.2. Principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de afaceri pentru servicii de piaţă prestate pentru
populaţie
6.3.3. Principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de afaceri pentru serviciile de piaţă prestate în principal
întreprinderilor

CAPITOLUL. 1.
CONŢINUTUL SERVICIILOR
1.1. Conceptul de servicii

Pentru început este necesară definirea conceptului de produs.


Produsul drept concept generic desemnează tot ceea ce este oferit de natură sau de piaţă,
astfel încât să poată fi remarcat, achiziţionat sau consumat în vederea satisfacerii unei nevoi.

1
Termenul de produs provine din latinescul „productus”, este sinonim cu termenii „marfă”,
„articol” sau „bun” şi nu este limitat la un bun tangibil.

Termenul produs este sinonim cu „marfă” în următoarele condiţii:


 bunul material a rezultat în urma unui proces de muncă;
 corpul sau substanţa au fost obţinute pe cale naturală sau în laborator;
 totalitatea obiectelor sau a bunurilor a fost obţinută în procesul de fabricaţie;
 rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creaţie;
 produs de schimb = marfă;
 rezultat material al unui complex de fenomene sau de acţiuni.
În practică, precum şi în literatura de specialitate se folosesc ipostaze diferite ale categoriei
de „produs”: produs unicat; produs de serie; produs de lux; produs rafinat; produs nou; produs vechi; produs durabil;
produs perisabil; produs de vârf; produs curent; produs de folosinţă îndelungată.
Pot fi considerate produse:
 persoană (un om politic sau un actor, a cărui imagine este promovată de un anumit electorat sau de către
public);
 o localitate balneoclimaterică (pentru tratamentul anumitor afecţiuni);
 o idee (alimentaţia vegetariană în slujba societăţii).
Ph. Kotler defineşte produsul ca fiind „orice lucru care poate fi oferit pe piaţă în scopul
captării interesului, al achiziţionării, al utilizării sau al consumului şi care poate satisface o dorinţă sau o nevoie”.
În „Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular” (SR EN
ISO 9000:2001), produsul este definit ca fiind „un rezultat al unui proces, adică al unui ansamblu de activităţi corelate sau
în interacţiune, care transformă intrările în ieşiri”.
Corespunzător acestui standard, există patru categorii de produse:
 servicii (de exemplu, transportul);
 software (de exemplu, un program de calculator, un dicţionar-on line);
 hardware (de exemplu, o parte mecanică a unui motor);
 materiale procesate (de exemplu, lubrefianţii).
Philip Kotler arată că „într-o eră în care produsele devin din ce în ce mai puţin diferenţiabile
pe baza atributelor intrinseci (aşa-zisul fenomen de „fungibilizare”), calitatea serviciului reprezintă una din cele mai
promiţătoare surse de diferenţiere şi singularizare”.
Theodore Levitt arăta că „Nu există sectoare de servicii ca atare. Există doar sectoare ale
căror componente de servicii sunt mai mari sau mai mici decât cele ale altor sectoare. Toată lumea serveşte pe cineva”.
Paralel cu dezvoltarea sectorului de servicii, s-au intensificat apariţiile în literatura de
specialitate a definiţiilor conceptului de serviciu, în cadrul cărora predomină faptul că serviciile nu se concretizează
într-un produs, adică sunt activităţi al căror rezultat este imaterial.
În literatura de specialitate există numeroase definiţii care evidenţiază deosebirea dintre
bunuri şi servicii, totuşi acestea prezintă o serie de neclarităţi.
În practică sunt o serie de servicii, precum serviciile cinematografice, editoriale, de
informatică, alimentaţie publică, care se concretizează în bunuri materiale.
Din definiţiile prezentate rezultă:
A. Materialitatea sau nematerialitatea serviciului – în condiţiile abordării: activităţii propriu-zise; suporturilor;
rezultatelor.
Rezultatele sau outputul activităţilor de servicii, pot fi regăsite sub diferite forme:
 serviciu pur (rezultatul este intangibil);
 bun pur (nu există nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil).
B. Utilitatea, beneficiile, avantajele, satisfacţiile pe care le provoacă serviciile consumatorilor/utilizatorilor;
C. Producţia, consumul şi utilitatea serviciilor sunt simultane;
D. Natura social-economică a serviciilor.
Una dintre modalităţile utilizate în definirea conceptului de servicii o constituie schema
lui Palmer
Dificultăţile întâmpinate în definirea conceptului de serviciu, i-au determinat pe o serie
de specialişti să definească serviciul adoptând definiţii negative, precum:
 serviciile sunt definite drept activităţi economice care nu sunt nici producţie industrială, nici minerit,
nici agricultură;
 excluderea din sectorul serviciilor a construcţiilor, alimentaţiei publice, distribuţiei de gaz,
electricităţii sau salubrităţii.
Corespunzător acestor definiţii sunt afectate rolul şi contribuţia serviciilor la crearea
produsului intern brut.
O contribuţie semnificativă la definirea conceptului de serviciu au avut specialiştii de
la Academia de Studii Economice, care consideră că serviciile „reprezintă o activitate umană, cu un conţinut
specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.

2
Noţiunea de sector al serviciilor sau sector terţiar are două sensuri:
 ansamblu de „meserii” (contabili, secretare, vânzători etc.) care se exercită în societăţi de servicii
(bănci, companii de transport etc.) sau în întreprinderile industriale sau agricole;
 ansamblul unităţilor de producţie statistic izolate, a căror activitate principală constă în oferirea de
servicii. Acest sens corespunde noţiunii „statistică de ramură”.
1.2. Caracteristicile serviciilor
Definiţiile prezentate anterior precum şi multe altele cuprinse în literatura de specialitate
subliniază diferenţele dintre natura serviciilor şi cea a bunurilor. Pentru a putea înţelege aceste deosebiri, în continuare
vor fi prezentate principalele caracteristici, care descriu natura unică a serviciilor.
 Imaterialitatea şi intangibilitatea
 reprezintă o caracteristică definitorie a serviciilor;
 în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, „imaterialitatea reprezintă însuşirea sau starea a ceea ce este
imaterial (provine din limba franceză-immatérialité), iar termenul de imaterial este definit ca fiind ceea ce există numai în
conştiinţă; spiritual, lipsit de formă precisă, de contur, de consistenţă (provine din limba franceză-immatériel sau din
latinescul immaterialis); termenul de intangibil este definit ca ceva „care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie să
rămână intact” (provine din limba franceză-intangible);
 literatura de specialitate evidenţiază intangibilitatea ca fiind una dintre caracteristicile cheie ale serviciilor.
 Nestocabilitatea
 constituie o trăsătură esenţială a serviciilor;
 această caracteristică determină dezechilibre ale raportului dintre cererea şi oferta de servicii, dar pentru
evitarea acestor situaţii în practică sunt aplicate o serie de strategii privind oferta (angajări temporare sau sezoniere,
colaborări etc.) şi/sau strategii vizând cererea de servicii (preţuri diferenţiate, oferte speciale de serviciu, dezvoltarea de
automate);
 unii autori utilizează termenul de perisabilitate, care nu este sinonim cu perisabilitatea bunurilor (deteriorarea
calităţii), ci se referă la faptul că serviciile se consumă în momentul producţiei, deci nu pot fi stocate în vederea unui
consum ulterior;
 primul care a utilizat termenul de perisabilitate pentru a desemna o trăsătură a serviciilor a fost economistul
britanic Adam Smith în 1776. Acesta, preocupat de crearea bogăţiei, a remarcat diferenţele dintre rezultatele:
 activităţilor productive, a căror valoare poate fi stocată în inventarele bunurilor vandabile şi care ulterior pot fi
schimbate pentru alte bunuri de valoare.
 activităţilor neproductive, cum ar fi cele ale guvernului, armatei, bisericii, avocaţilor, fizicienilor, muzicienilor,
sau a altor „umili servitori” care „oricum onorabili, ...utili, sau ... necesari, nu produc ceva, astfel încât o cantitate egală de
servicii să poată fi procurată ulterior”.
 Simultaneitatea producţiei şi consumului
 această caracteristică relevă inseparabilitatea producţiei şi consumului serviciilor şi decurge din perisabilitatea
acestora;
 presupune o bună cunoaştere a cererii şi ofertei de servicii din punct de vedere al timpului şi locului, deoarece
orice neconcordanţă a acestora produce efecte negative asupra eficienţei economice şi sociale.
 Nondurabilitatea
 denotă consumul serviciilor în momentul producerii;
 datorită acestei caracteristici o perioadă îndelungată de timp serviciile au fost considerate ca fiind
neproductive;
 există însă o serie de servicii ce au un caracter durabil (de exemplu asigurările, învăţământul, băncile de date
etc.).
 Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de a utilizatorului
 cel care a pus în discuţie această trăsătură a fost economistul francez Jean-Baptiste Say în anul 1803,
folosind exemplul unui medic care îşi vizitează pacientul, îi pune un diagnostic şi apoi pleacă fără a lăsa în urma sa nici
un produs.
 reflectă simultaneitatea livrării şi consumului serviciilor;
 prestarea unui serviciu presupune:
 un contact direct între ofertant şi cumpărător;
 participarea activă a consumatorului în timpul utilizării serviciului;
 în practică există însă o mare varietate de servicii separabile (de exemplu: reparaţii, întreţinere, curăţenie,
asigurări etc.) unde producţia precede consumul iar clienţii nu trebuie să fie prezenţi.

 Eterogenitatea
 are trei sensuri în literatura de specialitate: diferenţiere, variabilitate şi diversitate; primul sens a fost
utilizat de economistul britanic Joan Robinson (1932), în lucrarea sa intitulată „Diferenţierea naturală sau planificată a
mărfurilor”, pentru ca un an mai târziu termenul să fie folosit şi de economistul american Edward H. Chamberlin (1933);
cel de-al doilea sens a fost utilizat de Sasser în 1978 în lucrarea „De la producţie la managementul operaţiilor”. Ultimul
sens este şi cel mai recent şi provine din diferite studii de economia serviciilor şi din diversitatea afacerilor.
 sensul cel mai frecvent utilizat este cel de variabilitate;

3
 reflectă potenţialul unei variabilităţi ridicate în livrarea serviciilor;
 reprezintă o problemă particulară a serviciilor, deoarece acestea sunt oferite de persoane diferite, a căror
performanţă nu este constantă. Acest lucru crează o variabilitate în calitatea serviciilor, deoarece performanţa diferă de la
o persoană la alta, chiar şi la aceeaşi persoană în perioade diferite de timp;
 sectorul terţiar are un conţinut foarte diversificat;
 dificultăţi în standardizarea şi uniformizarea serviciilor;
 în urmă cu două decenii, în practică s-a făcut un progres uriaş în standardizarea serviciilor prin introducerea
elementului uman în tehnologia autoservirii (de exemplu: automatele bancare etc.).
 îmbunătăţirea calităţii practicii a dus la reducerea variabilităţii, multe dintre servicii devenind omogene.
 Lipsa proprietăţii
 deoarece serviciul oferă consumatorului o satisfacţie morală, rezultatul nu se poate concretiza printr-un
transfer al dreptului de proprietate;
 prestatorul de servicii face eforturi evidente pentru fidelizarea clienţilor prin diversificarea şi calitatea
serviciilor.

1.3. Tipologia serviciilor


Pentru început se impune clarificarea unor termeni:
 tipologie: „studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte
sau fenomene” (din franceză „typologie”);
 nomenclator: „....enumerarea sortimentelor produselor sau a grupelor de produse, clasificate după un anumit
criteriu” (din franceză „nomenclateur” sau din latină „nomenclator”);
 clasificare: „acţiunea de a (se) clasifica şi rezultatul ei; distribuire, repartizare sortimentală pe clase sau într-o
anumită ordine”. A clasifica reprezintă activitatea de „a împărţi sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumită ordine”
(din franceză classifier”).
Potrivit CAEN, serviciile şi service-ul sunt definite astfel:
 Serviciile reprezintă „activităţi oferite de către persoane calificate şi specializate în diverse domenii, altor
persoane, pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale ale acestora sau pentru efectuarea unor activităţi care nu se
materializează în produse (de exemplu: realizarea de reparaţii diverse);
 Service-ul reprezintă aceea „activitate care nu are ca obiect prestări de servicii şi asistenţă tehnică privind
montajul, punerea în funcţiune, efectuarea de probe, funcţionarea, remedierile şi reparaţiile, urmărirea comportării în
exploatare a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi a altor produse în cadrul termenului de garanţie”.
Structura Clasificării produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA 2002) este identică
cu structura Clasificării produselor asociate activităţilor (CPA 2002) şi este grupată pe 7 niveluri, având 2610 poziţii, la cel
mai detaliat nivel.
Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA 2002) cuprinde 17 secţiuni,
(A – Q), după cum reiese din tabelul nr. 1.
Secţiunile cuprind următoarele ramificaţii: subsecţiuni – diviziuni – grupe – clase – subclase –
coduri. Pentru a putea înţelege mai bine această structură de tip arborescent, va fi prezentată în anexa 1, Secţiunea I
privind Serviciile de transport, depozitare şi telecomunicaţii şi cuprinde:
 secţiune (1A);
 5 diviziuni (61-64);
 14 grupe (601-603; 611-612; 621-623; 631-634; 641);
 21 clase (6010; 6021-6024; 6110; 6210-6230, etc.);
 39 subclase (6010.1; 6010.2 etc);
 112 coduri (6010.11; 6010.12 etc).

În literatura de specialitate, precum şi în practică se regăsesc diferite categorii de servicii,


grupate în funcţie de anumite criterii:
a) După sursele de procurare (provenienţă), serviciile pot fi:
 servicii marfă (market sau de piaţă): sunt cele care sunt procurate prin acte de vânzare – cumpărare;
 servicii ne-marfă (non-market sau necomerciale): sunt cele care ocolesc relaţiile de piaţă şi cuprind:
serviciile publice, serviciile furnizate de organismele private non-profit („self-service”, armata, poliţia, justiţia, educaţia,
ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, serviciile religioase, de caritate, servicii ale unor organizaţii sindicale); măsurarea
valorii adăugate şi a contribuţiei lor la crearea PIB-ului este dificilă de realizat, datorită faptului că ocolesc piaţa.
b) După natura nevoilor satisfăcute, serviciile pot fi: servicii private şi servicii publice. Gruparea în funcţie de acest
criteriu derivă, dar fără a se suprapune complet, cu gruparea serviciilor în funcţie de sursele de procurare (provenienţă).
Această clasificare vizează natura prestatorilor, din punct de vedere a formei de proprietate asupra capitalului. Cu toate
că tendinţa generală este privatizarea organizaţiilor prestatoare de servicii, această clasificare nu-şi pierde din interesul
prezentat, deoarece există o serie de servicii (armata, asistenţa socială, justiţia, ordinea publică, protecţia mediului etc.)
care există şi în alte ţări care au o economie de piaţă şi funcţionează în gestiune publică.

4
 Serviciile private satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor acestora. Scopul prestatorilor de astfel
de servicii este de a identifica cererile consumatorilor, de a acţiona pentru a le satisface şi de a stimula cererea.
 Serviciile publice sunt activităţi organizate de autorităţile administrative centrale sau locale pentru
satisfacerea nevoilor de interes public (învăţământul public, sănătatea publică etc). Acestea au anumite particularităţi, ce
implică un anumit management al resurselor materiale, financiare şi umane, al relaţiilor dintre prestator şi client, al
modului de evaluare a rezultatelor. Deoarece la unele dintre aceste servicii indivizii apelează din obligaţie (Exemplu:
învăţământul obligatoriu), prestatorii respectivi se află într-o poziţie de monopol faţă de consumatorii şi în general la
această categorie de servicii apelează indivizii cu venituri relativ mici şi foarte mici. Scopul acestor prestatori de servicii
publice este de a diminua cererea şi de a valorifica cât mai raţional oferta disponibilă.
c) După funcţiile economice îndeplinite serviciile pot fi:
 de distribuţie: transport, comunicaţii, comerţ ;
 de producţie (de afaceri): bănci, asigurări, publicitate, cercetare;
 sociale (colective): sănătate, educaţie, servicii publice non-profit;
 personale: casnice, hoteluri, restaurante, îngrijire personală etc.
d) În funcţie de beneficiar (utilizator), serviciile pot fi: intermediare şi finale.
 Serviciile intermediare sunt activităţi care sunt utilizate pentru producţia bunurilor sau altor servicii
(Exemplu: stocarea şi depozitarea mărfurilor, transporturile, asigurările şi reasigurările, telecomunicaţiile, serviciile
juridice, contabile, de formare şi perfecţionare a pregătirii profesionale);
 Serviciile finale (de consum pentru populaţie) sunt cele care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum
ale populaţiei (Exemplu.: turism, alimentaţie publică, spectacole etc), precum şi cele ne-marfă (furnizate de armată,
poliţie, pompieri etc).
La rândul lor, serviciile finale, în funcţie de natura nevoilor şi modul lor de satisfacere, pot fi de
două categorii:
 servicii pentru consumul individual al populaţiei, obţinute prin relaţiile de piaţă sau „self-service”;
 servicii publice, care se adresează unor nevoi sociale sau mixte (cu caracter individual sau social) şi care
sunt finanţate prin redistribuirea veniturilor la nivelul bugetelor centrale sau locale. Aceste servicii pot fi: colective (armata,
poliţia, protecţia mediului etc) sau individualizate/personalizate (învăţământ, cultură, sănătate etc.).
O altă clasificare a serviciilor, în funcţie de beneficiarul direct al serviciilor, se referă la natura
activităţii de servicii şi beneficiarul direct al serviciului.
e) În funcţie de natura efectelor se pot face mai multe clasificări ale serviciilor. O primă clasificare grupează serviciile în:
 servicii materiale, care sunt încorporate în bunuri (transport, repararea şi întreţinerea echipamentelor
industriale şi casnice);
 servicii nemateriale, care de regulă, contribuie la satisfacerea unor nevoi spirituale ale indivizilor sau a unor
nevoi sociale, colective.

O altă clasificare după acelaşi criteriu, grupează serviciile în:


 servicii care afectează bunurile (transport, curăţătorie, reparaţii etc);
 servicii care afectează persoanele, care la rândul lor se pot grupa în:
 servicii care vizează condiţia fizică a persoanelor (transport de persoane, frizerie-coafură etc);
 servicii care vizează condiţia intelectuală a persoanelor (educaţie etc).
f) În funcţie de modalităţile de livrare serviciile se pot clasifica în:
 servicii care necesită deplasarea producătorului care poate fi persoană fizică sau juridică (întreţinerea
locuinţei, servicii de reparaţii pentru bunuri de folosinţă îndelungată);
 servicii care presupun deplasarea consumatorului la locul ofertei (restaurante, diverse activităţi de
divertisment etc).

În figura 4 este prezentată o matrice a serviciilor care se referă la disponibilitatea acestora:


g) În funcţie de raportul capital/muncă în procesul de producţie, serviciile pot fi:
 servicii ce se bazează pe personal, unde rolul principal revine forţei de muncă (baby-sitter, servicii de
frizerie-coafură etc);
 servicii ce se bazează pe echipamente (pompieri, transport, telecomunicaţii etc).
h) După opinia lui Ph. Kotler oferta de piaţă a unei firme include, de regulă şi o serie de servicii. Acestea pot deţine o
pondere diferită în ansamblul ofertei, care poate fi constituită din bunuri autentice sau din servicii autentice. Din acest
punct de vedere, Ph. Kotler distinge cinci categorii de oferte:
 bun tangibil pur (pastă de dinţi, săpun, sare etc);
 bun tangibil cu servicii însoţitoare, cu scopul de a mări interesul consumatorului. De exemplu, un
producător de automobile trebuie să vândă ceva mai mult decât o simplă maşină. În viziunea lui Th. Levitt, „cu cât
produsul generic este mai sofisticat din punct de vedere tehnologic, cu atât vânzarea sa este mai dependentă de calitatea
şi disponibilitatea pentru clienţi a serviciilor care însoţesc produsul (saloane de prezentare, livrare, reparare, perioada de
garanţie etc). Din acest punct de vedere, General Motors furnizează poate, mai puţine produse şi mai multe servicii”;

5
 ofertă hibridă unde oferta constă din bunuri şi servicii în proporţii egale. De exemplu, restaurantele sunt
frecventate atât pentru produsele culinare oferite cât şi pentru serviciul de servire;
 serviciu de bază însoţit de bunuri şi servicii secundare. De exemplu, pasagerii unei linii aeriene cumpără
un serviciu de transport. Călătoria include însă şi o serie de bunuri tangibile, cum ar fi masa şi băuturile;
 serviciu pur (supravegherea copiilor în lipsa părinţilor, masaje etc.).
Având în vedere aceste combinaţii de bunuri şi servicii extrem de complexe, Ph. Kotler arată
că serviciile se mai pot grupa în (vezi gruparea după criteriul din precedenta clasificare):
 servicii bazate pe folosirea echipamentelor (automate comerciale);
 servicii bazate pe utilizarea personalului (activităţi de contabilitate etc.) care la rândul lor se grupează în
funcţie de personalul care le prestează, în:
 servicii prestate de personal necalificat (spălarea vitrinelor);
 servicii prestate de personal calificat (hoteluri, restaurante etc);
 servicii prestate de personal specializat (sănătate, cercetare etc).
i) În funcţie de prezenţa/absenţa consumatorului în timpul prestării, serviciile se pot grupa în:
 servicii care necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării (efectuarea unei operaţii chirurgicale
etc.); în cazul acestor servicii, prestatorul trebuie să ţină seama de nevoile clientului, prin pregătirea, amenajarea şi
decorarea interiorului;
 servicii care nu necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării (repararea unei maşini etc).
j) În funcţie de forma de proprietate şi modul de organizare a prestatorului de servicii, se disting:
 sectorul public (tribunale, spitale, poştă, şcoli etc);
 sectorul asociativ, constituit din organisme de ajutor şi asistenţă (biserici, muzee etc);
 sectorul privat (firme de transport, organisme financiar-contabile, de asigurări etc).
k) În funcţie de obiective (prestarea unor servicii profit sau nonprofit) şi de forma de proprietate, prestatorii de servicii
au strategii diferite. Astfel, programele de dezvoltare pentru un spital particular cu plată, vor fi diferite faţă de cele ale unui
spital particular de caritate sau de cele ale unui spital aparţinând Asociaţiei Veteranilor de Război.

l) După momentul apariţiei în sfera vieţii economice se disting:


 servicii tradiţionale sau vechi (arhaice), care în general se referă la activităţi ce şi-au pierdut din importanţa
economică (servicii casnice sau domestice). Această categorie de servicii mai cuprinde şi alte activităţi, precum sporturile,
medicina, arta, comerţul, transporturile etc., care se prestează din cele mai vechi timpuri, dar care sunt foarte actuale. În
timp, aceste servicii au suferit evoluţii deosebite şi de aceea se poate vorbi despre servicii clasice sau moderne (comerţul
desfăşurat în târguri, iarmaroace, oboare se desfăşoară în paralel cu comerţul electronic).
 servicii moderne sau noi care au apărut relativ recent şi sunt legate de progresul tehnico-ştiinţific (serviciile
de informatică, televiziunea) sau de creşterea semnificativă a veniturilor şi a timpului liber (industria loisir-ului).
m) După natura relaţiilor cu clienţii, serviciile pot fi:
 servicii livrate permanent;
 servicii discrete;
Ambele grupări de servicii generează la rândul lor relaţii formale sau informale, aşa cum
reiese din figura de mai jos:
n) În funcţie de modalităţile de comercializare, serviciile pot fi:
 servicii transferabile (comercializabile), care pot fi schimbate la distanţă, încorporate în bunuri materiale sau
cu ajutorul unui suport electronic sau de alt gen; sunt comercializate în afara ţării, pe baza accesului liber pe piaţă (servicii
editoriale, servicii cinematografice, de telecomunicaţii etc);
 servicii netransferabile (necomercializabile).
p) În funcţie de fluctuaţia cererii în timp a serviciilor şi nivelul ofertei se poate realiza următoarea matrice a serviciilor:
O altă clasificare internaţională a serviciilor este Clasificarea sectorială a serviciilor
elaborată în cadrul Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT-General Agreement on Tariffs and Trade). La 1
ianuarie 1995 a fost creată Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO- World Trade Organisation) pentru a înlocui GATT,
organizaţie care supervizează un număr mare de acorduri ce definesc "regulile comerciale" dintre statele membre.
Organizaţia Mondială a Comerţului este succesoarea GATT-ului şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor
comerţului internaţional.
Conform Acordul general asupra tarifelor şi comerţului, serviciile pot fi clasificate în funcţie de
sectoare şi subsectoare, aşa cum reiese din anexa nr. 2, existând în acelaşi timp o corespondenţă cu Clasificarea
Centrată pe Produs (CPC vers. 1) elaborată sub egida Comisiei de Statistică a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Serviciile sunt grupate pe secţiuni (I – Servicii de afaceri, II – Servicii de telecomunicaţii, III –
Servicii de construcţii şi engineering asociat, IV – Servicii de vânzare, V – Servicii de învăţământ, VI – Servicii de ambient,
VII – Servicii financiare, VIII – Servicii legate de sănătate şi sociale, IX – Turism şi servicii legate de călătorii, X – Servicii
recreative şi sportive, XI – Servicii de transport şi XII – Alte servicii neincluse în altă grupă, iar în cadrul secţiunilor se
regăsesc subsecţiunile, cu mai multe grupe.

6
CAPITOLUL 2.
ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVICIILOR

2.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile

Amplificarea importanţei serviciilor, mai ales în ultimele decenii, a intensificat eforturile


teoreticienilor în direcţia conştientizării aportului serviciilor la dezvoltarea economică şi teoretizării unor aspecte
ale gândirii privind evoluţia serviciilor. Astfel, din acest punct de vedere s-au conturat mai multe faze:
 prima fază, debutul procesului de conştientizare a importanţei serviciilor de către practicieni, care s-au
confruntat cu o serie de dificultăţi privind lipsa unei teorii economice fundamentale în domeniul serviciilor, în condiţiile
introducerii şi dezvoltării acestora, mai ales în industria prelucrătoare;
 a doua fază, determinată de un grup de economişti (Orio Giarini, Jean Gadrey, Jaques Nusbaumer, Juan F.
Rada), care în urma observaţiilor şi analizelor efectuate la sfârşitul deceniului 7 al secolului trecut, şi-au exprimat opinia
potrivit căreia serviciile au devenit partea predominantă a sistemelor de producţie, având în vedere alocarea
resurselor. Grupul respectiv de economişti a susţinut importanţa strategică a serviciilor în alocarea resurselor şi
contribuţia deosebită a acestora la dezvoltarea economică;

 faza a treia a fost determinată de includerea serviciilor pe agenda negocierilor internaţionale în GATT, la
începutul deceniului 8 al secolului XX, cu următoarele efecte benefice:
 dobândirea de către servicii a unui statut oficial în cadrul relaţiilor internaţionale;
 impulsionarea puternică a cercetării ştiinţifice în domeniul serviciilor.
 faza a patra a fost marcată de intrarea în vigoare în anul 1995 a Acordului General privind Comerţul cu
Servicii (GATS) şi încorporarea comerţului internaţional cu servicii în sistemul comercial global patronat de Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC). Prin Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) s-a realizat o liberalizare
progresivă a schimburilor internaţionale cu servicii şi de asemenea a fost recunoscută problematica serviciilor
de către comunitatea internaţională. În cursul anului 1997, au fost convenite noi tratate multilaterale de liberalizare în
domeniul serviciilor financiare şi de telecomunicaţii, din perspectiva liberalizării mai accentuate a pieţei internaţionale de
servicii.
Cu toate realizările înregistrate pe parcursul celor patru faze privind procesul de
conştientizare a importanţei şi rolului serviciilor, între realităţile economice referitoare la dezvoltarea serviciilor şi
recunoaşterea potenţialului acestora există o discrepanţă elocventă.
Această stare de fapt este determinată de:
 complexitatea şi diversitatea activităţii de servicii;
 absenţa definirii unor concepte, noţiuni, teorii specifice serviciilor;
 absenţa unui instrumentar teoretico-metodologic specific cercetării serviciilor;
 neutilizarea unor metode moderne de culegere, prelucrare şi analiză a datelor statistice;
 necorelarea şi lipsa de date statistice privind activitatea de servicii, în întreaga sa complexitate etc.
În aceste condiţii apare necesitatea şi oportunitatea abordării interdisciplinare a
serviciilor cu disciplinele de marketing, cercetări de marketing, studiul comportamentului consumatorilor, sociologia,
psihologia etc., datorită:
 caracterului intangibil al serviciilor, care determină ca evaluarea şi cuantificarea producţiei şi consumului de
servicii să fie foarte dificile, metodele şi instrumentarul utilizat pentru bunurile tangibile să nu mai fie atât de eficace;
 necesitatea abordării serviciilor într-un context social şi instituţional;
 dependenţei valorii serviciului pentru consumator de personalitatea prestatorului/furnizorului
serviciului respectiv.
Din perspectiva istoriei gândirii economice, se disting trei modalităţi de abordare a
serviciilor: abordarea clasică a serviciilor, abordarea tradiţională (reziduală) şi abordarea modernă a serviciilor.
A. Abordarea clasică a serviciilor
Datorită faptului că serviciile nu puteau fi acumulate, acestea erau considerate neproductive,
nu generau o valoare nouă. Singura activitate considerată a fi creatoare de valoare, de avuţie naţională, era producţia de
bunuri materiale. Serviciile sunt încadrate de către economiştii clasici, în primul rând de către Adam Smith, în categoria
activităţilor din care rezultau cheltuieli neproductive şi care constituiau o frână în calea acumulării capitalului. Cu toate
acestea, în secolul XVIII (1776), se făcea distincţia între activităţile care aveau un rezultat tangibil (de exemplu agricultura,
manufactura) şi activităţile care aveau o finalitate intangibilă, dar deosebit de utilă (de exemplu prestaţia comercianţilor,
medicilor, avocaţilor, bancherilor, militarilor etc).
Reprezentanţii teoriei economice nemarxiste din secolului al XIX-lea, (Jean Baptiste Say,
Alfred Marshall, Frédéric Bastiat, Clément Colson) au susţinut ca aprecierea unei activităţi ca fiind producătoare sau
neproducătoare de valoare să se facă în raport de existenţa unei nevoi şi a unei cereri corespunzătoare. Rezultă că
relaţiile economice din economia capitalistă respectivă erau considerate relaţii de servicii, iar munca neproductivă era
practic eliminată din literatura economică de specialitate.

7
F. Bastiat (1801-1850) şi C. Colson (1835-1939) au contestat exclusivismul relaţiei dintre
valoare şi materialitate sau tangibilitate. Astfel, F. Bastiat a considerat serviciul ca fiind un concept fundamental al
reprezentării activităţii economice, iar teoria valorii bunurilor fiind doar un caz particular al teoriei serviciilor. În opinia sa,
economia de piaţă reprezenta un ansamblu de schimburi de servicii.
C. Colson a definit serviciile ca fiind „acţiunile oamenilor şi utilizările avuţiilor neantrenând
consumul lor şi care contribuie la satisfacerea nevoilor umane”.
B. Abordarea tradiţională (sau reziduală) a serviciilor
Analiza serviciilor din această perspectivă se fundamentează pe diviziunea
economiei naţionale în sectoarele primar, secundar şi terţiar. Serviciile sunt încadrate în sectorul terţiar, în categoria
activităţilor economice reziduale, neincluse în agricultură, industria extractiva şi industria prelucrătoare.

Tratarea serviciilor ca un sector distinct al sistemului economic global aparţine în principal,


următorilor autori:
 Allan Fisher (1935) a grupat activităţile economice în trei sectoare:
 sectorul primar compus din activităţi agricole şi extractive, exploatări forestiere;
 sectorul secundar care cuprinde industriile prelucrătoare;
 sectorul terţiar definit ca „un amplu complex de activităţi consacrate furnizării de servicii” (activităţile
băncilor, asigurările, comerţul, activităţile meşteşugăreşti, de reparaţii etc).
În decursul timpului, A. Fisher a remarcat o deplasare a investiţiilor şi a forţei de muncă din
sectorul primar spre sectorul secundar şi apoi spre sectorul terţiar.
 Colin Clark (1941) a fundamentat teoria „celor trei faze”, potrivit căreia în decursul istoriei s-au succedat trei
tipuri de economii: economia agricolă, economia industrială şi economia serviciilor. Într-o asemenea optică, economia
serviciilor reprezintă „o formă superioară de organizare economică”.
 Jean Fourastié (1949) a considerat că încadrarea activităţilor în unul din cele trei sectoare (primar, secundar
şi terţiar) se face în funcţie de:
 dinamica productivităţii muncii;
 nivelul progresului tehnic şi receptivitatea faţă de acesta.
Astfel, fiecare dintre cele trei sectoare prezintă o serie de caracteristici, după cum urmează:
 sectorul primar se caracterizează printr-un ritm mediu al productivităţii muncii şi al progresului tehnic;
 sectorul secundar se caracterizează printr-un ritm peste medie de creştere pentru productivitatea muncii şi
pentru progresul tehnic;
 sectorul terţiar este cel mai puţin receptiv la pătrunderea progresului tehnic şi se caracterizează printr-o
productivitate a muncii sub medie.
În aceste condiţii, dezvoltarea sectorului terţiar este direct proporţională cu evoluţia cererii, iar
dinamica şi modificările structurale şi calitative ale producţiei necesită tot mai multe servicii.
Economia unei ţări poate avea mai multe ramuri şi sectoare, în funcţie de gradul de agregare
a activităţilor. Astfel, trebuie remarcat faptul că în literatura economică de specialitate, abordările actuale privind
sectoarele economiei naţionale propun şi un sector cuaternar (al „materiei cenuşii”, al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologiei, al cunoaşterii ştiinţifice) în scopul adaptării la realităţile economice contemporane. Acest sector grupează
serviciile oferite industriei în amonte de sectorul industrial, iar evoluţia sa se verifică în toate ţările industrializate în care
sectorul terţiar deţine o poziţie dominantă.
C. Abordarea modernă a serviciilor aparţine specialiştilor Daniel Bell, V. R. Fuchs şi J. Singelmann.
 Daniel Bell (1973) aprecia că societatea post – industrială este o societate de servicii care se caracteriză
prin:
 caracterul terţiar al societăţii post – industriale, datorită populaţiei majoritare care îşi desfăşoară
activitatea în acest sector;
 creşterea rolului ştiinţei şi noilor tehnologii;
 amplificarea importanţei informaţiei;
 definirea mai bună a locului deţinut de profesionişti şi tehnicieni.
 V. R. Fuchs (1968) a realizat o analiză mai aprofundată a serviciilor, desprinzând cele mai importante
caracteristici ale acestora, El a fost primul autor care a utilizat în lucrările sale sintagma „economia serviciilor”.
 Jonathan Gershuny este susţinătorul teoriei neo-industriale a „self-service-ului”, potrivit căreia principala
tendinţă se referă la consumul masiv şi reînnoit de mărfuri industriale în cadrul menajelor.
 J. Naisbitt şi M. U. Porat susţin că economia informaţională constituie viitorul societăţii neo-industriale, iar
informaţia devine în opinia acestora, resursa fundamentală a societăţii.
 T. P. Hill (1977) a propus următoarea definiţie, care a fost considerată un punct de referinţă de către mulţi
economişti ai serviciilor: „ un serviciu poate fi definit ca o schimbare în condiţia unei persoane, sau a unui bun, care a fost
produsă de către rezultatul activităţii unei persoane sau unităţi economice, cu consimţământul persoanei”.
2.2. Evoluţia şi dimensiunile macroeconomice ale serviciilor
Indicele de volum al PIB-ului pe locuitor realizat de România în anul 2004 a fost de 31% faţă
de cel realizat de Uniunea Europeană (25 de state), acesta din urmă având o valoare absolută de 22500 de PCS.

8
 Comparativ cu anul 1998, produsul intern brut a înregistrat o dinamică ascendentă pe toată perioada 1998-
2004, cu excepţia anului 1999 creşterile procentuale au variat între 1,0% în anul 2000, până la 28,1% în anul 2004.

Pe categorii de resurse, în perioada analizată (1998-2004), s-au înregistrat următoarele tendinţe:


 dinamici ascendente în toţi anii analizaţi la: comerţ; intermedieri financiare; tranzacţii imobiliare; închirieri şi
activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor; învăţământ;
 dinamici ascendente doar în perioada 2002-2004 la: hoteluri şi restaurante;
 realizările anului 1999 s-au situat sub nivelul anului 1998, iar pentru restul perioadei volumul produsului
intern brut a fost superior nivelul anului 1998, în cazul următoarelor resurse: transport, depozitare şi comunicaţii,
administraţie publică şi apărare;
 înregistrări negative s-au constatat pentru sănătate şi asistenţă socială.
 Analizând structura produsului intern brut pe categorii de resurse (tabel nr. 4), în perioada 1999-2004,
din informaţiile oferite de Anuarul statistic al României 2005 se evidenţiază următoarele aspecte importante:
 pentru anul 2004, contribuţia pe categorii de resurse din activităţile de servicii, la formarea produsul intern
brut, poate fi ierarhizată astfel: 1. tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor
(12,2%); 2. transport, depozitare şi comunicaţii (9,7%); 3. comerţ (9,1%); 4. administraţie publică şi apărare (5,5%); 5.
învăţământ (2,9%); 6. sănătate şi asistenţă socială (2,1%); 7. hoteluri şi restaurante (1,9%); 8. intermedieri financiare
(1,9%).
 o contribuţie relativ constantă la realizarea produsului intern brut au avut-o următoarele: transport,
depozitare şi comunicaţii; intermedieri financiare; tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal
întreprinderilor; învăţământ; sănătate şi asistenţă socială;
 reducerea contribuţiei la realizarea produsului intern brut în anul 2004 comparativ cu anul 1999, la:
comerţ (de la 11,2% la 9,1%) şi hoteluri şi restaurante (de la 2,5 la 1,9%);
 o creştere a ponderii în totalul produsului intern brut s-a înregistrat doar în cazul administraţiei publice şi
apărare (de la 3,3% la 5,5%);
Pe categorii de servicii, ponderea populaţiei ocupate civile înregistrate pe ansamblul
economiei s-a concentrat astfel: 1. comerţ (11,4%); 2. învăţământ (5,2%); 3. transport, depozitare şi comunicaţii (4,9%); 4.
tranzacţii imobiliare (4,7%); 5. sănătate şi asistenţă socială (4,4%); 6.administraţie publică şi apărare (1,9%); 7. hoteluri şi
restaurante (1,6%); 8. intermedieri financiare (1,0%).
 Comparativ cu realizările obţinute în alte ţări, în ceea ce priveşte contribuţia serviciilor la realizarea valorii
adăugate brute, în România, în anul 2003, ponderea acestora a fost de numai 52,2% faţă de 70% în ţări precum: Belgia
(73,1%), Cipru (75,5%), Danemarca (72,5%), Elveţia (73,2%), Franţa (73,6%), Germania (70,3%), Grecia (70,5%), Italia
(70,9%), Letonia (70,9%), Olanda (72,9%), Regatul Unit (73,2%), SUA (73,9%), Suedia (70,9%).
România se situează în această categorie, ponderea serviciilor la realizarea valorii
adăugate brute fiind de numai 52,2%, ceea ce situează ţara noastră pe ultimul loc în acest clasament.
 Analizând dinamica contribuţiei serviciilor la realizarea valorii adăugate brute s-a constatat o creştere în
anul 2003, comparativ cu anul 1999 la majoritatea ţărilor pentru care s-a putut face această analiză: Austria (de la 66,8%
la 67,5%), Belgia (de la 71,6% la 73,1%), Republica Cehă (de la 53,7% la 58,2%), Finlanda (de la 64,4% la 66,2), Franţa
(de la 71,6% la 73,6%), Germania (de la 68,4% la 70,3%), Islanda (de la 69,5% la 70,5%), Letonia (de la 68,6% la
70,9%), Olanda (de la 58,7% la 66,3%), Portugalia (de la 66,4% la 69,6%), Slovacia (de la 60,2% la 64,1%), Slovenia (de
la 58,9% la 61,5%), Spania (de la 66,6% la 68,3%), Suedia (de la 67,2% la 70,9%), Regatul Unit (de la 71,4% la 73,2%),
Ungaria (de la 61,7% la 66,1%), Bulgaria (de la 55,9% la 58,6%), Croaţia (de la 61,2% la 63,1%), Federaţia Rusă (de la
55,3% la 60,3%), SUA (de la 72,6% la 73,9%).
În cazul României, creşterea a fost de 1,4% ((de la 50,8% la 52,2%).

CAPITOLUL 3.
PIAŢA SERVICIILOR
3.1. Globalizarea pieţelor
Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a
cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80 ai secolului trecut, odată cu globalizarea pieţelor financiare.
Zonele cele mai “expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial
a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa
(zona cel mai puţin atinsă de “virusul” globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private
în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13
miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia,
dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68
de ani, faţă de 57 în anii '70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „...
trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naţionale,
atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor
compune naţiunile ... „.

9
Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale,
în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de
succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva
decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice naţionale, se
apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.
Cu toate acestea, există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân
principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele
dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi
ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.
În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a
variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor
(80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor
rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize
(vezi criza din Asia). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente,
care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia
de la bănci sau instituţii multilaterale.
Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie
acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de
export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.
Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de
natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior.
După anii '80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc:
 întărirea sectorului financiar;
 evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură;
 întărirea sistemului companiilor private;
 evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce
la un puternic deficit al balanţei de plăţi;
 modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.
Theodore Levitt a semnalat pentru prima dată existenţa unui fenomen, şi anume
globalizarea pieţelor lumii şi a explicat din punct de vedere teoretic standardizarea la nivel global, susţinând că „Lumea
este pe cale să devină o piaţă comună, în care oamenii, indiferent de unde sunt, doresc aibă aceleaşi produse şi stiluri de
viaţă. Companiile globale trebuie să treacă peste deosebirile particulare dintre ţări şi culturi şi să se concentreze asupra
satisfacerii nevoilor universale”.
Levitt consideră că noile tehnologii din domeniul telecomunicaţiilor şi transportului au avut o
mare contribuţie la creşterea omogenităţii pieţei mondiale.
Definirea globalizării.
Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le
are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în
legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.
În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera
sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea
reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în
care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială.
Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni
dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi private, instituţii
publice sau guverne. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice
(comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului).
Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea
implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei de bunuri şi servicii, distribuţiei,
consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a
oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum, accentuându-se mobilitatea,
simultaneitatea, pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor.
Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare
a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a
persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept actori principali -
societăţile transnaţionale.
Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa cum arăta preşedintele grupul
american ABB, „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a se aprovizioneze
de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli
sociale”.

10
Producţia internaţională are mai multe dimensiuni.
Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel:
 Valoarea producţiei realizate de societăţile transnaţionale (societăţi-mamă şi filiale) reprezintă un sfert din
produsul global mondial, din care o treime se realizează în ţările gazdă. Din punct de vedere al structurii producţiei
mondiale, în ţările dezvoltate domină producţia de servicii, în timp ce în ţările în dezvoltare domină producţia de bunuri.
De altfel, orientarea investiţiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările survenite în structura economiei mondiale
precum şi dinamica deosebită a sectorului terţiar în toate categoriile de ţări;
 Fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de globalizare al producţiei.
Tehnologia se exportă prin produsele pe care o încorporează (măsurată prin valoarea exporturilor către filiale) direct, ca
urmare a înţelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăţilor şi încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul
programelor de training (măsurată prin costul resurselor antrenate în aceste procese). Un indicator care reflectă de
asemenea transferul de tehnologie îl reprezintă royalty-urile şi taxele din contractele de licenţă, care au cunoscut o
importantă creştere după 1980. Fluxurile de tehnologie reprezintă motorul globalizării producţiei, iar în ţările dezvoltate
continuă să deţină monopolul tehnologic, esenţial în lupta pentru păstrarea competitivităţii la nivel intern şi internaţional.
De altfel, din punct de vedere al încasărilor din royalty şi taxe de licenţă, ţările dezvoltate deţin peste 98%.
În strânsă legătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea-dezvoltarea constituie secretul
succesului în procesul de globalizare. Activitatea de cercetare-dezvoltare continuă, însă, să se deruleze la nivelul
companiei mamă, adică în ţările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puţin în activitatea de cercetare dezvoltare
decât firmele mamă. Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare o “cale” de păstrare a decalajelor ce
există între ţările de origine (marea lor majoritate ţări dezvoltate) şi ţările gazdă în dezvoltare.
Comerţul internaţional, în calitate de componentă a procesului de globalizare, este stimulat
de producţia globală, ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează societăţile transnaţionale. Se poate
aprecia că globalizarea procesului de producţie este o consecinţă şi a piedicilor ridicate în calea comerţului internaţional,
în sensul că firmele şi-au transferat producţia în ţările cu restricţii în calea schimburilor internaţionale. Comerţul
internaţional este astăzi de departe dominat de societăţile transnaţionale, apreciindu-se că ele derulează peste două
treimi din schimburile comerciale internaţionale, iar comerţul intra-firmă deţine cam o treime.
 Globalizarea producţiei generează oportunităţi de angajare, ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru
economia ţărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de ţări care se confruntă cu grave probleme ale şomajului.
În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt factor care a favorizat globalizarea
îl reprezintă comerţul internaţional. Comerţul internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de
producţia globală. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale.
Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept
consecinţă principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să
câştige noi şi noi pieţe.
Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor
dinamizator al comerţului internaţional. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada
1995 - 2000 de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au
înregistrat ţările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţional.
Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care
au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependentele dintre state
sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau
alta.
În ceea ce priveşte termenii schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai ales pentru
ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate.
Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări sporesc. Decalajul dintre veniturile
realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997, de la 60 la 1 în 1990 şi
30 la 1 în 1960. În anii '90, cea mai bogată cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:
 86% din P.I.B. mondial, faţă de 1%;
 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%;
 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%;
 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de comunicaţie de azi, faţă de 1,5%.
 Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii şi
persoane:
 ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii,
58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet;
 cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii
patru ani, la mai mult de 1000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai
sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor;
 valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii, cu riscul
erodării concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar
primele 10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62 miliarde USD;

11
 în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării.
Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui
efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva globalizării:
 Este cunoscut faptul că globalizarea este prezentată ca ceva pozitiv, asociat cu progresul uman. Mai mult
decât atât, globalizarea este considerată un proces neutru, cu unele elemente negative nefericite, dar datorate mai ales
administrării defectuoase a unei noi realităţi. În fond, este o realitate crudă, nu ai ce să faci, întotdeauna vor fi învinşi;
aşa-i lumea. Oricum ar fi, globalizarea este un proces inevitabil şi singura soluţie este adaptarea.
Impactul globalizării, împreună cu partea sa naţională - neoliberalimul (cu acel trio infernal
liberalizare, deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de
locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale, încălzirea planetei, războaie şi
intoleranţă;
Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe
care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi
mentalităţi. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane
ale lumii;
Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de
mercantilism, strămoşul capitalismului. Globalizarea este consecinţa Ia scară mondială a unui mileniu de colonialism
proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii
conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate.
Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga
populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă;
 Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în
mâinile unei elite supreme a bărbaţilor;
 În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din bani.
Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituţionali au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. Această sumă
reprezintă de două ori PNB - ul tuturor ţărilor industrializate. Între 1800 şi 2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un
dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb,
sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. Astfel de speculaţii crează riscuri enorme şi conduc către un viitor imprevizibil.
Creşterea numărului de crize financiare (criza din Asia a pus pe drumuri mai mulţi oameni decât marea criză din anii '30)
reprezintă dovada unei lumi dominată de dolar. Dar soluţia pe care o oferă pieţele: financiare sunt noi produse financiare,
care pentru o sumă minimă te asigură împotriva riscurilor, transformând astfel piromanii în agenţi de vânzări. Pieţele
financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii;
 Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie, creşterea violenţei, degradarea ireversibilă a
mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor de foame;
 O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările bogate;
 Un proces de răspândire a Mc-culturii, respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi
răcoritoare.
 Globalizarea înseamnă, însă, şi multe oportunităţi:
 Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce
la o diminuare a diferenţelor dintre state;
 Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie
la scăderea costurilor de producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului
populaţiei la bunuri mai ieftine;
 Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai
larg către pieţe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, Ia majoritatea produselor industriale şi
multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări
exportatoare de produse prelucrate;
 Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are efecte benefice asupra producţiei,
diversităţii de bunuri şi servicii, la difuziune a cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea productivităţii şi
satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor.
Pe parcursul dezvoltării, de la economia internaţională la economia globală, economia
cunoaşte grade crescânde de integrare. În prezent, economia globală se caracterizează prin cel mai ridicat grad de
integrare a activităţilor economice. Principalele diferenţe dintre procesul de globalizare de la începutul secolului şi cel din
prezent constau în dimensionarea şi ritmul lor. Liberalizarea comerţului şi a fluxurilor de capital, precum şi reducerea
costurilor de transport au dinamizat viteza de integrare a pieţelor.
În trecut, marile bătălii comerciale erau concentrate în Europa de Vest, Japonia şi S.U.A. În
prezent, se manifestă creşterea rolului economiilor în dezvoltare în cadrul comerţului internaţional. Amploarea acestuia a
atins şi regiuni precum America Latină, Europa de Est, Rusia, China, India şi alte ţări din Asia şi Africa.
La nivel global, s-a intensificat concurenţa şi se manifestă o strânsă interdependenţă
economică între ţări, se înregistrează un număr mare de oportunităţi în comerţul internaţional şi un potenţial fără
precedent pentru creşterea ofertei.

12
3.3. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei serviciilor
Piaţa serviciilor prezintă o serie de caracteristici, ceea ce determină anumite particularităţi.
Principalele caracteristici ale pieţei serviciilor sunt: diversitatea, includerea doar a serviciilor
marfă, dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei.
 Diversitatea, primă caracteristică a pieţei serviciilor este determinată de:
a) diversitatea categoriilor de servicii care determină o structură complexă a pieţei serviciilor. Astfel, piaţa serviciilor de
afaceri este constituită din:
 piaţa serviciilor de cercetare;
 piaţa serviciilor IT;
 piaţa serviciilor profesionale, care se poate structura astfel:
 piaţa serviciilor juridice;
 piaţa serviciilor de arhitectură etc.
 diversitatea modului de manifestare a concurenţei. În practică se întâlnesc mai multe forme de
concurenţă (de la concurenţa perfectă la concurenţa de monopol). Concurenţa cea mai evidentă, are loc, de regulă, între
întreprinderi care apar pe piaţă cu bunuri identice sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi. În
acest caz, diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă, pe care fiecare se străduieşte să o
confere produselor proprii, utilizând mijloace şi tehnici corespunzătoare. De aceea, ea este cunoscută sub denumirea de
concurenţă de marcă.
Întreprinderile se pot concura însă şi prin oferirea de produse similare, care satisfac în
măsură diferită aceeaşi nevoie; în acest caz, competiţia se realizează prin diferenţierea calitativă a produselor. De regulă,
astfel de produse sunt substituibile în consum. Producătorii alcătuiesc împreună o industrie, iar concurenţa dintre ei se
numeşte concurenţa la nivel de industrie. În ambele situaţii, în care întreprinderile se adresează deci aceloraşi nevoi,
cu produse similare (sau identice), are loc o concurenţă directă.
Există numeroase situaţii în care aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută în mai multe moduri, cu
servicii diferite. De pildă, nevoia de petrecere a timpului liber se poate satisface prin vizionarea unui film sau prin
practicarea unor sporturi: întreprinderile care prestează aceste două categorii de servicii şi satisfac aceeaşi nevoie,
oferind fiecare alt serviciu, se află în relaţie de concurenţă. Concurenţa dintre aceste firme se numeşte concurenţă
formală.
În sfârşit toate întreprinderile acţionând în cadrul pieţei îşi dispută practic aceleaşi venituri ale
consumatorilor. Concurenţa dintre ele are la bază categoria de nevoi căreia i se adresează produsul, fiecare dispunându-
şi întâietatea în satisfacerea acesteia. De pildă, o întreprindere turistică se află în concurenţă cu una profilată pe vânzarea
de bunuri de folosinţă îndelungată, anumite categorii de cumpărători fiind obligaţi la nivelul mai redus al veniturilor să
opteze între cumpărarea unor bunuri şi efectuarea unei călătorii turistice. Concurenţa, privită în acest mod, se numeşte
concurenţă generică.
O altă caracteristică a pieţei serviciilor se referă la includerea numai a serviciilor marfă.
Serviciile publice sau serviciile nonmarket satisfac o parte semnificativă a cererii de servicii din partea populaţiei, dar şi
cererea manifestată de întreprinderi. Astfel, există categorii de servicii care sunt atât servicii publice cât şi servicii marfă
(sănătate, învăţământ etc).
Dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei serviciilor
reprezintă o altă caracteristică a pieţei serviciilor şi rezultă din intangibilitatea serviciilor. De regulă, evaluarea
serviciilor este realizată calitativ şi vizează atât serviciul în sine cât şi consecinţele acestuia. De exemplu, în cazul
serviciilor medicale, exprimările cantitative vizează intensitatea prestării serviciilor: numărul de spitale, număr de persoane
internate, numărul de zile de spitalizare, numărul de medici la 1000 de locuitori, etc. Dar, dacă ne propunem să evaluăm
calitatea actului medical, preocupările se complică deoarece necesită elaborarea unei metodologii unanim acceptată şi
validată.
Cu toate aceste dificultăţi, sunt categorii de servicii care prin specificul lor se pot evalua
numai cantitativ. De exemplu, serviciile de telecomunicaţii pentru care se pot determina indicatori privind
intensitatea/traficul (numărul de abonaţi), sau evaluarea calităţii (durata medie a unei convorbiri).
În general, piaţa serviciilor este o piaţă imperfectă din punct de vedere al modului de
manifestare a concurenţei. Printre particularităţile pieţei serviciilor rezultate din modul de manifestare a concurenţei
enumerăm:
 neomogenitatea majorităţii serviciilor;
 afectarea atomicităţii;
 existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă;
 limitarea transparenţei.
 Neomogenitatea majorităţii serviciilor, este determinată de:
 inseparabilitatea unor servicii de persoana prestatorului şi respectiv a utilizatorului.
 imaterialitatea serviciilor;
În general acelaşi serviciu este specific fiecărui prestator. De exemplu, calitatea actului
medical este determinată de pregătirea de specialitate a medicului, de experienţa şi talentul acestuia. Totuşi sunt servicii,
care deşi consumul serviciului nu necesită prezenţa prestatorului, calitatea este specifică fiecărui furnizor (de exemplu,
serviciile de editare).

13
Afectarea atomicităţii este determinată de netransferabilitatea unui serviciu. De exemplu,
dacă într-o localitate există prestaţii pentru servicii de acelaşi fel (restaurante, cabinete medicale), piaţa se poate deplasa
spre o concurenţă monopolistă, dacă există un singur prestator (un singur restaurant sau un singur cabinet medical). În
aceste condiţii, aceste unităţi prestatoare de servicii participă pe piaţă în calitate de monopol.
 Existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă a serviciilor
Pătrunderea (lansarea) pe piaţă a unor servicii este condiţionată de o serie de restricţii, ce
pot fi de natură birocratică sau economică.
 Limitarea transparenţei reprezintă o altă particularitate a pieţei serviciilor şi este cauzată de:
 imaterialitatea serviciilor;
 perisabilitatea serviciilor.
Această particularitate a pieţei serviciilor limitează accesul la informaţii şi poate afecta
raportul cerere-ofertă, în sensul dezechilibrării acesteia. Pentru eliminarea într-o proporţie cât mai mare a efectelor
negative ale acestor cauze ce determină limitarea transparenţei, întreprinderile îşi stabilesc strategii diferenţiate, precum:
perceperea de tarife diferenţiate, acordarea de diferite facilităţi, lansarea unor pachete de servicii etc.
Dar sunt servicii a căror piaţă prezintă trăsăturile unei concurenţe perfecte: atomicitatea
participanţilor, omogenitatea produselor, accesibilitatea, fluiditatea şi mobilitatea factorilor de producţie. Este cazul pieţei
serviciilor de multiplicare a documentelor, developări foto etc.

3.4. Cererea de servicii


3.4.1. Conţinutul şi formele de manifestare
a cererii de servicii
Nevoia de consum reprezintă ansamblul necesităţilor oamenilor, unităţilor economice,
instituţiilor, deci a tuturor agenţilor economici existenţi pe piaţă. Aceasta poate fi definită şi ca o dorinţă de satisfacere
născută dintr-o exigenţă naturală sau din adeziunea la exigenţele de comportament ale societăţii, care incită la o acţiune
şi care este satisfăcută prin intermediul consumului. De asemenea, nevoia de consum reprezintă o lipsă percepută privind
posedarea sau consumul unui bun oarecare.
Nevoia de consum se poate exprima printr-o cerere solvabilă individuală sau colectivă.
Ansamblul trebuinţelor ce dau conţinutul categoriei de nevoie de consum apare şi se formează într-un cadru general,
concret, creat de producţia socială. Prin volum, structură şi diversitate, producţia determină dimensiunile şi complexitatea
sistemului de nevoi.
În raport cu producţia ce se realizează efectiv, se pot deosebi următoarele categorii de nevoi:
 nevoi efective care pot fi satisfăcute pe baza potenţialului de producţie actual disponibil în economie;
 nevoi latente care ar putea fi satisfăcute, deoarece există tehnologiile necesare, dar care încă nu s-au
manifestat efectiv pe parcursul procesului economic până în prezent;
 nevoi virtuale care sunt clar formulate, dar a căror satisfacere nu este posibilă în prezent datorită lipsei
tehnologiilor corespunzătoare.
Ansamblul nevoilor de consum productiv sau neproductiv ale agenţilor economici, instituţiilor
şi populaţiei, privite la scara întregii societăţi formează nevoia socială. Nevoile sociale existente la un moment dat se
manifestă pe piaţă sub forma cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea, deoarece
cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.
Nevoile de consum pot fi clasificate după diferite criterii. Astfel, după gradul de necesitate se pot
distinge:
 nevoi de primă necesitate;
 nevoi de necesitate medie;
 nevoi de lux.
În funcţie de posibilitatea de a produce bunurile şi serviciile necesare satisfacerii nevoilor, acestea
pot fi:
 nevoi solvabile, când există posibilitatea reală de a le procura;
 nevoi nesolvabile, care nu pot fi satisfăcute datorită lipsei puterii de cumpărare necesare.
Din punct de vedere al raporturilor dintre nevoi, există:
 nevoi care se completează (principale şi complementare);
 nevoi care se asociază;
 nevoi care se exclud reciproc.
În funcţie de motivul formativ, nevoile se împart în:
 nevoi de bază ale existenţei (hrană, îmbrăcăminte etc);
 nevoi generate de procesul de producţie (materii prime, materiale, combustibili etc).
În funcţie de caracterul lor, nevoile pot fi: materiale, spirituale şi sociale.
 Nevoile sunt diferite şi în funcţie de natura valorii de întrebuinţare, care le asigură procesul de satisfacere.
O serie dintre aceste nevoi, cum sunt cele de hrană, implică consumarea bunurilor materiale, iar altele se satisfac prin
intermediul anumitor servicii, cum sunt cele de transport, comunicaţii, instruire, cultură etc.
 Cererea reprezintă dorinţa de a intra în posesia unui produs (bun sau serviciu) la care se adaugă posibilitatea
şi disponibilitatea de a plăti preţul cerut pentru acesta.

14
Prin cererea de servicii se satisface partea principală a nevoii de consum, serviciile
procurându-se şi prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea de servicii este determinată de trei condiţii esenţiale de
existenţă:
 disponibilitatea de a cumpăra serviciul respectiv;
 existenţa dorinţei clientului de a consuma într-o anumită cantitate un serviciu;
 posibilitatea de a achiziţiona serviciul respectiv, determinată în principal de solvabilitatea consumatorului.
Cererea de servicii poate fi întâlnită în diverse de forme de manifestare, datorită ariei foarte
largi de cuprindere, dinamismului, mobilităţii şi complexităţii sectorului de servicii.
Astfel, din punctul de vedere al solvabilităţii, cererea de servicii poate fi:
 cerere efectivă, care se manifestă pe piaţă şi care poate fi satisfăcută; acest tip de cerere îndeplineşte două
condiţii şi anume: existenţa pe piaţă a serviciului şi capacitatea cumpărătorului de a plăti pentru serviciul respectiv;
 cererea potenţială, reprezentată de nevoile reale, dar care nu poate fi satisfăcută datorită incapacităţii unuia
dintre cei doi agenţi economici de a asigura producerea şi/sau comercializarea şi consumul.
După modul de manifestare în timp, cererea de servicii poate fi:
 cerere curentă specifică serviciilor ce prezintă un grad sporit de necesitate pentru una sau mai multe
categorii de consumatori (de exemplu: serviciile de transport, serviciile de învăţământ etc.);
 cerere sezonieră specifică serviciilor a căror necesitate sau posibilitate de consum apar cu o anumită
periodicitate (de exemplu: serviciile de turism de pe litoral, servicii de închiriere a echipamentelor sportive pentru schi
etc.);
 cerere ocazională sau nouă care se manifestă numai în anumite condiţii determinate de ocazii sau
evenimente cu caracter de excepţie pentru consumatori (de exemplu: serviciile de renovare a unei locuinţe, service-ul
pentru bunurile de uz îndelungat etc).
După gradul de corelare cu oferta, cererea de servicii poate fi:
 cerere satisfăcută care în timpul manifestării pe piaţă întâlneşte o ofertă echivalentă atât din punct de
vedere cantitativ cât şi structural;
 cerere nesatisfăcută care este reprezentată de acea nevoia socială pentru care în momentul manifestării pe
piaţă nu există corespondenţă cu oferta de servicii.
Identificarea cererii nesatisfăcute prezintă o deosebită importanţă pentru întreprinzători,
deoarece pe baza acesteia îşi pot fundamenta decizia de dezvoltare a afacerilor, oferind pe piaţă tocmai serviciile pentru
care s-a manifestat cererea, dar pentru care pe piaţă nu s-a regăsit o ofertă echivalentă.
Din punctul de vedere al manifestării în timp, cererea de servicii poate fi:
 cerere constantă care se menţine relativ neschimbată pentru o perioadă de timp mai îndelungată (de
exemplu: serviciile medicale pentru bolile cardiovasculare, serviciile de pază şi protecţie o unor obiective importante etc);
 cerere descrescătoare care se manifestă în cazul serviciilor a căror intensitate a cererii a devenit inferioară
serviciilor concurente sau serviciilor care satisfac aceleaşi nevoi, dar la un nivel superior (de exemplu: serviciile pentru
repararea încălţămintei);
 cerere crescătoare care se manifestă în cazul serviciilor pentru care influenţa factorilor determinanţi are
drept rezultat sporirea solicitărilor din partea consumatorilor (de exemplu: serviciile de creditare oferite de instituţiile
bancare).
În funcţie de agentul economic care exprimă cererea de servicii, se deosebesc:
 cerere individuală care se manifestă din partea unui individ, întreprindere sau instituţie pentru un anumit
serviciu;
 cerere agregată care reprezintă pe de o parte însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui
serviciu într-o perioadă de timp şi pe de altă parte reprezintă ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii
naţionale pentru procurarea serviciilor.

3.4.2. Factori de influenţă ai cererii de servicii


Identificarea şi studierea factorilor de influenţă ai cererii de servicii reprezintă o etapă
importantă în procesul complex de evaluare cantitativă şi calitativă a serviciilor. Rezultatele obţinute din acest demers
ştiinţific constituie o bază în fundamentarea investiţiilor în acest domeniu, precum şi în fundamentarea politicilor de piaţă
ale ofertanţilor de servicii.
Factorii de influenţă ai cererii de servicii se pot grupa în două mari categorii: factori generali şi
factori specifici.
3.4.2.1. Factori generali ai cererii de servicii
Din această categorie de factori ai cererii de servicii fac parte: tarifele practicate, veniturile
consumatorului, tarifele serviciilor substituibile şi complementare, preferinţele consumatorului şi factorul timp.
Tarifele practicate constituie un factor puternic de influenţă al cererii de servicii, deoarece
când tariful unui serviciu creşte, consumatorul va cumpăra o cantitate mai mică din serviciul respectiv. Există două
explicaţii pentru aceasta. În primul rând, alocând un tarif mai mare pentru un serviciu pe care înainte îl cumpăra cu mult
mai puţin, va reduce vizibil o parte din venitul său.
A doua situaţie intervine când consumatorul răspunde creşterii tarifului unui serviciu în
strânsă legătură cu alte servicii, acesta trecând cu uşurinţă la înlocuirea serviciului respectiv cu un altul pe care îşi permite

15
să îl plătească la acelaşi preţ pe care îl aloca serviciului anterior. În general se poate afirma că cererea pentru un serviciu
este invers proporţională cu tariful, în condiţiile menţinerii unui nivel constant pentru ceilalţi factori.
 Modificările cererii de servicii în funcţie de tarifele practicate depind de:
 nivelul iniţial al tarifului;
 calitatea serviciului respectiv;
 raportul existent între calitatea şi tariful serviciului respectiv;
 elasticitatea cererii în raport cu tariful practicat.
Veniturile consumatorului reprezintă un alt factor de influenţă a cererii de servicii. În funcţie
de evoluţia cererii, determinată de modificarea veniturilor consumatorului, serviciile pot fi:
 servicii normale, a căror cerere creşte sau scade în aceeaşi direcţie cu venitul consumatorului;
 servicii inferioare, a căror cerere evoluează în sens contrar veniturilor consumatorului.

Efectele influenţei veniturilor consumatorului asupra cererii de servicii poate fi diferit, în funcţie de
mediul economico-social în care se manifestă cererea pentru un serviciu sau altul.
 Tarifele serviciilor substituibile
Serviciile substituibile sunt acele servicii care satisfac nevoi similare. Dacă tariful la unul
dintre servicii creşte are loc sporirea cererii la serviciul substituibil. În funcţie de gradul de substituibilitate, serviciile pot
fi:
 perfect substituibile atunci când utilitatea serviciului substituit este aproximativ egală cu cea a
substituentului;
 parţial substituibile atunci când substituirea se realizează doar într-o anumită proporţie.
Foarte important este să se cunoască disponibilitatea consumatorului de a substitui un serviciu cu
altul.
 Tarifele serviciilor complementare influenţează nivelul şi evoluţia cererii de servicii în sens contrar.
Principala caracteristică a serviciilor complementare se referă la manifestarea utilităţii serviciilor consumate împreună, iar
creşterea tarifului la unul dintre servicii, diminuează consumul ambelor servicii.
În funcţie de gradul de complementaritate serviciile pot fi:
 strict complementare, în cazul cărora gradul de complementaritate este apropiat de 1;
 parţial complementare, care au un grad de complementaritate diferit de 1.
Preferinţele consumatorului pentru un anumit serviciu influenţează direct evoluţia cererii,
astfel, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un serviciu, cererea totală pentru acel serviciu va creşte.
Preferinţele consumatorului pot fi identificate prin cercetări de marketing şi în general rămân
constante pe perioade mai îndelungate de timp. Acest factor prezintă anumite valenţe:
 evidenţiază anumite aspecte calitative cu influenţe asupra cererii de servicii;
 stă la baza criteriilor de segmentare a ofertei de servicii;
 permite evaluarea cantitativă a cererii de servicii, desigur în urma unor analize complexe a restricţiilor de
natură financiară, în principal.
Factorul timp reprezintă un factor mai puţin important în evaluarea cererii de servicii,
mai ales dacă avem în vedere simultaneitatea producţiei şi consumului. Acest factor prezintă interes doar în măsura
necesităţii pregătirii necesităţii pregătirii producătorului pentru a fi capabil de a oferi un anumit serviciu.

3.4.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii de servicii


Sectorul terţiar este deosebit de vast şi prezintă un grad ridicat de complexitate. De aceea,
concomitent cu acţiunea factorilor cu caracter general, cererea de servicii este influenţată şi de o serie de factori cu
caracter specific. Specificitatea factorilor de influenţă se diferenţiază pe principalele categorii de servicii:
 servicii prestate în special pentru populaţie;
 servicii prestate în special pentru întreprinderi;
 servicii internaţionale.
Factorii specifici cererii de servicii a populaţiei – din această categorie fac parte următorii
factori: factorii demografici, factorii socio-culturali, raportul timp liber-venituri.
Principalii factori demografici cu influenţă directă asupra structurii şi dinamicii cererii de
servicii a populaţiei sunt:
 numărul populaţiei;
 structura pe sexe şi pe grupe de vârstă a populaţiei;
 repartiţia teritorială a populaţiei, atât din punct de vedere numeric cât şi al structurii pe sexe şi pe grupe de
vârstă.
Factorii demografici privind populaţia de până la 19 ani influenţează în mod direct evoluţia
serviciilor de educaţie şi de învăţământ, în special primar, gimnazial şi liceal. La cealaltă extremă se regăseşte populaţia
de vârsta a III-a care exercită o influenţă puternică asupra serviciilor de sănătate. Creşterea duratei medii de viaţă
contribuie la creşterea cererii pentru serviciile turistice.
Dintre factorii socio-culturali ce influenţează cererea de servicii se evidenţiază schimbările
sociale, urbanismul şi apartenenţa la un anumit mediu cultural ce dispune de tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi proprii.

16
Această influenţă se poate observa însă şi în sens contrar, deoarece şi serviciile pot influenţa
evoluţia factorilor socio-culturali. De exemplu, dezvoltarea mijloacelor şi căilor de comunicaţie contribuie substanţial la
creşterea şi diversificarea nevoilor consumatorilor de servicii.
Raportul timp liber-venituri influenţează evoluţia cantitativă şi structurală a cererii de
servicii. În practică, în funcţie de raportul timp liber-venituri, consumatorii se pot afla în următoarele situaţii:
 venituri mari şi timp liber limitat –situaţie specifică populaţiei de vârstă medie, care este preocupată în
principal de activitatea profesională şi este mare consumatoare de servicii;
 venituri mari şi timp liber – în această situaţie se regăseşte o mică categorie a populaţiei care este
preocupată de petrecerea cât mai agreabilă a timpului liber (servicii turistice, servicii de divertisment etc);
 venituri mici – situaţie specifică unei anumite categorii de consumatori, care sunt nevoiţi să renunţe la
anumite servicii sau să le substituie. Aceşti consumatori contribuie la formarea cererii de servicii de primă necesitate.
Factorii specifici cererii de servicii pentru întreprinderi
 La identificarea şi analiza acestor factori de influenţă ai cererii de servicii se impune cu necesitate
cunoaşterea celor două elemente fundamentale ale mediului întreprinderii: mediul intern, care se află sub controlul direct
al managementului întreprinderii şi mediul extern, cu cele două componente, micromediul şi macromediul. Complexitatea
mediului intern reprezintă rezultatul efectelor tehnologiilor moderne asupra organizaţiei, de la mecanizare până la
automatizare şi cibernetizare. Referitor la dinamismul mediului extern trebuie subliniat în mod deosebit aportul pe care l-
au avut amplificarea concurenţei, forţa furnizorilor de bunuri şi servicii precum şi forţa clienţilor.
Factorii specifici cererii de servicii internaţionale - din cadrul acestei categorii de factori
fac parte:
 creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei;
 dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu bunuri;
 evoluţia progresului ştiinţific şi tehnic;
 expansiunea activităţii companiilor multinaţionale.
 Creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei au o influenţă puternică asupra
serviciilor internaţionale, ca urmare a modificărilor preferinţelor şi a stilului de viaţă ale diverselor categorii de consumatori.
 Dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu bunuri a determinat dezvoltarea serviciilor complementare (service,
transport, asigurări, servicii bancare etc).
 Evoluţia progresului tehnico-ştiinţific a condus la amplificarea serviciilor privind transferul de tehnologie,
serviciilor de inginerie şi informatică, a serviciilor de protecţie a informaţiilor.
Expansiunea activităţii companiilor multinaţionale are ca efecte dinamismul serviciilor de
cercetare a pieţelor, creşterea serviciilor de telecomunicaţii, a serviciilor bancare etc.
3.4.3. Studierea cererii de servicii
În cele ce urmează se vor preciza principalele categorii de metode utilizate în studierea
cererii de servicii a populaţiei, precum şi rezultatele unei analize a satisfacerii cererii populaţiei pentru servicii.
3.4.3.1. Metode utilizate în studierea cererii de servicii
Pentru studierea cererii de servicii există o paletă largă de metode, care de fapt şi-au dovedit
valabilitatea şi în cazul bunurilor de consum. Spre deosebire de acestea, în cazul serviciilor dificultatea întâmpinată se
referă la calitatea informaţiilor privind cererea de servicii, dificultate cauzată de complexitatea, diversitatea şi
caracteristicile serviciilor.
În funcţie de modalitatea de abordare şi modul de rezolvare, metodele de studiere a cererii
de servicii se pot grupa astfel:
 metode analitice;
 metode statistice;
 metode normative.
Metodele analitice se bazează pe un instrumentar matematic, cu ajutorul căruia se obţin
soluţii optime la diferitele obiective stabilite, în funcţie de valorile parametrilor avuţi în vedere. În cazul situaţiilor deosebit
de complexe, în activitatea practică de studiere a cererii de servicii sunt utilizate tehnicile de simulare, care vor avea ca
rezultat obţinerea mai multor soluţii corespunzătoare scenariilor.
Metodele statistice sunt utilizate în analiza seriilor de date, ce caracterizează evoluţia cererii
efective exprimate de consumatorii de servicii în anumite perioade de timp.
Metodele normative se bazează pe utilizarea unor „norme” de consum determinate de
regulă statistic. Aceste norme se referă la volumul cererii individuale şi/sau colective pentru o serie de servicii, de regulă
de interes public, cum sunt serviciile de furnizare a energiei electrice şi termice, a gazului metan, precum şi serviciile de
transport, poştă etc.

În studierea cererii de servicii aceste metode nu sunt utilizate izolat, ci în funcţie de situaţiile
concrete şi informaţiile disponibile sunt utilizate toate cele trei categorii de metode, acestea completându-se reciproc.

3.4.3.2. Rezultatele analizei satisfacerii cererii de servicii a populaţiei

17
Satisfacerea cererii populaţiei pentru diversele categorii de servicii s-a realizat în urma
prelucrării şi analizei informaţiilor obţinute în urma studierii diferitelor materiale elaborate de Institutul Naţional de
Statistică şi au vizat:
 posibilităţile de satisfacere a nevoilor de consum ale gospodăriilor, pe total şi pe categorii de gospodării, în
anul 2005;
 nivelul cheltuielilor totale de consum, pe destinaţii şi categorii de gospodării, în anul 2005;
 nivelul şi structura cheltuielilor pentru plata serviciilor, pe regiuni, după nivelul de instruire a capului de familie,
pe categorii de gospodării, în anii 2004 şi 2005;
 dinamica cheltuielilor totale de consum şi a cheltuielilor pentru plata salariilor pe categorii de gospodării, în
anul 2005;
 ponderea cheltuielilor pentru plata serviciilor în cheltuielile totale de consum, pe medii de rezidenţă, pe
categorii de gospodării, în anii 2004şi 2005;
 ponderea cheltuielilor efectuate cu plata serviciilor în cheltuielile băneşti de consum ale gospodăriilor, în anii
1999-2004;
 structura cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor, în anii 2003-2004;
 structura cheltuielilor totale de consum în anul 2004;
 ponderea cheltuielilor efectuate cu plata serviciilor în cheltuielile totale ale gospodăriilor, în anii 2003-2004;
 ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile totale ale gospodăriilor, grupate după numărul
persoanelor în anul 2004.
 Posibilitatea de satisfacere a nevoilor de consum ale gospodăriilor, pe categorii de gospodării, în anul
2005
În anul 2005, pe ansamblul gospodăriilor, 45,6% din totalul acestora au făcut faţă cheltuielilor
în raport cu venitul net lunar realizat. Categoriile de gospodării în cadrul cărora acest procent a fost peste nivelul realizat,
în medie, sunt: gospodăriile de patroni (82,6%) şi gospodăriile de salariaţi (56,3%). Celelalte categorii de gospodării s-au
situat sub nivelul mediu realizat (lucrători pe cont propriu în activităţi neagricole 40,5%, pensionari 42,6%, agricultori
32,2% şi şomeri 22,0%).
Din totalul gospodăriilor care nu au putut face faţă cheltuielilor în raport cu venitul
realizat (54,4%), o proporţie de 19,6% nu au putut plăti la timp o serie de servicii (chirii 1,5% din totalul gospodăriilor care
s-ar afla în imposibilitatea de a plăti servicii, întreţinerea locuinţei 35,1%, energie electrică 18,2%, telefonul 6,4%,
abonamentul radio-TV 7,2%). Pe categorii de gospodării aceste procente variază şi sunt prezentate în anexa nr. 3.
În anexa nr. 4 este prezentată structura cheltuielilor pentru plata serviciilor pe regiuni şi
categorii de servicii: servicii legate de locuinţă (energie electrică, apă, canalizare, salubritate şi servicii comunale), servicii
de sănătate, servicii de transport, servicii de telefonie, abonamente radio-TV, servicii de educaţie şi servicii turistice.
După nivelul de instruire a capului de familie, cele mai mici cheltuieli lunare pentru plata
serviciilor în anul 2005 s-au înregistrat în cadrul gospodăriilor în care capul de familie a avut un nivel primar de instruire,
de 76,5 lei, comparativ cu 206,6 lei în gospodăriile unde capul de familie a avut un nivel secundar de instruire şi de 440,1
lei în cadrul gospodăriilor unde capul de familie a avut un nivel superior de instruire (vezi anexa nr. 5).
Pe categorii de gospodării, după statutul ocupaţional al capului de familie, nivelul
cheltuielilor pentru plata serviciilor variază de la 525,1 lei lunar pe o gospodărie în anul 2005, la 79,4 lei în cazul
gospodăriilor de agricultori (anexa nr. 6).
Nivelul cheltuielilor totale de consum, pe destinaţii şi categorii de gospodării, după statutul ocupaţional al
capului de familie în anul 2005

 Din cheltuielile totale de consum de 863,9 lei medii lunare pe o gospodărie pentru servicii s-au
cheltuit sume diferite, de la 135,1 lei pentru locuinţă, apă, electricitate, gaz şi alţi combustibili, la 9,4 lei pentru hoteluri,
cafenele şi restaurante. Pe categorii de gospodării, după statutul ocupaţional al capului de familie, cheltuielile sunt
prezentate în anexa nr. 7.
Cheltuielile totale de consum reale şi cheltuielile pentru plata serviciilor, pe categorii de gospodării, după statutul
ocupaţional al capului de gospodărie, pe medii, în anii 2004 şi 2005
 Cheltuielile totale de consum, pe ansamblul gospodăriilor în anul 2005 au fost cu 5,4% mai mari
decât în anul anterior, iar cheltuielile pentru plata serviciilor au înregistrat o creştere de 11,0%. Cele mai intense
dinamici ale cheltuielilor pentru plata serviciilor s-au constatat la gospodăriile de salariaţi (12,4%), şomeri (16,3%) şi
pensionari (10,6%), aşa cum reiese din anexa nr. 8.
 Pe mediile urban şi rural, ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile totale de consum a crescut
cu 1,2% pe ansamblul gospodăriilor, creştere ce s-a diferenţiat pe cele două medii: urban (+1,1%) şi rural (+0,8%), vezi
anexa nr. 9.
 Pe categorii de gospodării, după statutul ocupaţional al capului de familie, ponderea cheltuielilor cu
plata serviciilor a fost de 24,0% în anul 2005 faţă de 22,8% în anul 2004. În gospodăriile de patroni ponderea cheltuielilor
pentru plata serviciilor s-a redus de la 32,3% la 29,8%. Această constatare se remarcă şi în cazul gospodăriilor de şomeri
(de la 21,9% la 20,8) sau de pensionari (de la 23,8% la 22,0%), conform anexei nr. 10.
Ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile băneşti de consum, în cheltuielile totale de consum pe
categorii de gospodării

18
 În perioada 1999-2004, ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile băneşti de
consum ale gospodăriilor a variat pe ansamblul gospodăriilor, de la 25,5% în anul 1999, la 28,3% în anul 2002. Pe
categorii de gospodării situaţie se prezintă astfel: salariaţi (de la 25,2% în anul 1999, la 30,0% în anul 2002), agricultori
(de la 20,6% în anul 1999 la 16,1% în anul 2001), şomeri (de la 24,1% în anul 1999, la 28,1% în anul 2003) şi pensionari
(de la 27,9% în anul 2003 la 26,7% în anul 2004), anexa nr. 11.
 Structura cheltuielilor totale de consum inclusiv a cheltuielilor pentru plata serviciilor în anul 2004 este
prezentată în anexa nr. 12, iar ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile totale ale gospodăriilor în anii 2003
şi 2004, este prezentată în anexa 13.
 Ponderea cheltuielilor cu plata serviciilor în cheltuielile totale ale gospodăriilor, grupate după numărul
persoanelor în anul 2004 se prezintă în anexa nr. 14, iar structura cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor, inclusiv
principalele categorii de servicii se prezintă în anexa nr. 15.
3.5. Oferta de servicii
 Oferta de servicii, în termenii de bază economici, reprezintă cât de mult şi ce anume poate oferi piaţa
serviciilor, o definiţie destul de simplă în aparenţă, dar cu multe implicaţii şi conotaţii de ordin economic pe piaţa de
consum a serviciilor.
3.5.1. Categorii de oferte ale serviciilor
În literatura de specialitate se regăsesc două modalităţi de prezentare a ofertei de servicii:
oferta individuală de servicii şi oferta agregată.
Oferta individuală reprezintă
 oferta de servicii la nivelul unui singur agent economic;
 cantităţile dintr-un serviciu pe care un agent economic le pune la dispoziţia clienţilor spre vânzare.
 Pentru ca o întreprindere prestatoare de servicii să-şi formeze o ofertă de servicii trebuie îndeplinite mai multe
condiţii:
 disponibilitatea producerii unui anumit serviciu; orice agent economic are libertatea de a întreprinde sau nu,
o afacere în domeniul serviciilor, şi ce anume;
 capabilitatea întreprinderii de a produce un anumit serviciu, care necesită resurse umane cu o pregătire
profesională de specialitate, resurse materiale, resurse informaţionale şi tehnologice, precum şi resurse financiare. În cele
mai frecvente cazuri întreprinderea trebuie să facă dovada capabilităţii sale de a presta un anumit serviciu: brevet,
autorizaţie, licenţă etc.;
 management performant care să asigure recuperarea costurilor necesitate de producerea şi
comercializarea serviciului din veniturile realizate din această activitate şi obţinerea de profit.
Oferta agregată
 reprezintă cantităţile totale de servicii puse la dispoziţia consumatorilor finali sau utilizatorilor la un moment
dat;
 este constituită din ofertele individuale ale tuturor întreprinderilor prestatoare.
3.5.2. Particularităţi ale ofertei de servicii
Particularităţile ofertei de servicii rezultă din caracteristicile acestora. În cele ce urmează vor fi
prezentate particularităţi ale ofertei, ce se regăsesc la majoritatea serviciilor.
 Netransferabilitatea ofertei derivă din nematerialitatea şi nestocabilitatea serviciilor. Serviciile nefiind
materiale şi stocabile, nici nu se pot transfera de pe o piaţă pe alta. De exemplu, serviciile hoteliere de cazare, nu se pot
transfera în altă localitate unde cererea este mai mare sau invers, când cererea pentru cazare este foarte mare, peste
numărul locurilor de cazare, nu se pot transfera astfel de servicii din alte localităţi.
 Dificultatea protecţiei juridice a serviciului rezultă din nematerialitatea şi intangibilitatea unor servicii.
Aceste două caracteristici ale serviciilor creează condiţiile de creştere a posibilităţilor de imitare ale acestora. Datorită
nematerialităţii şi participării cumpărătorului la producerea serviciului, prestatorul poate foarte uşor să-şi particularizeze
oferta, astfel încât atât teoretic cât şi practic există reale posibilităţi de a prezenta un alt serviciu. Protecţia juridică se
limitează în astfel de cazuri la marcă.
 Implicarea consumatorului în producerea serviciului generează:
 producerea unor servicii personalizate, ceea ce poate crea dificultăţi pentru prestator;
 un sistem aparte de relaţii stabilite între prestator şi consumator, cu consecinţe benefice pentru ambele părţi.
 În aceste condiţii prestatorul (servicii medicale, învăţământ etc.) are posibilitatea să valorifice relaţiile cu
clienţii săi pentru întărirea relaţiilor cu aceştia, în scopul dobândirii, menţinerii şi chiar consolidării poziţiei pe piaţa
serviciului respectiv.
Organizarea producţiei şi structurarea întreprinderii pornind de la consumator este
determinată de:
 inseparabilitatea serviciului de prestator şi consumator;
 simultaneitatea producţiei şi consumului;
 nematerialitatea serviciului;
 nestocabilitatea serviciului;
 intensificarea concurenţei pe piaţa serviciilor.
Persoana care oferă serviciul este cea mai importantă pentru client, oferindu-i acestuia
satisfacţia aşteptată.

19
 Oferta de servicii este o ofertă potenţială, care devine reală numai în momentul consumului, fapt
determinat de nestocabilitatea serviciului şi de simultaneitatea producţiei şi consumului serviciului.

3.5.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii


Oferta de servicii se află sub influenţa unui complex de factori cu acţiune concomitentă. Cei
mai importanţi factori dintre aceştia, sunt enumeraţi în continuare:
 Volumul şi structura cererii influenţează oferta de servicii şi poate avea mai multe forme de manifestare.
 Cererea nesatisfăcută, care pentru o perioadă de timp nu a regăsit o ofertă echivalentă. Important din acest
punct de vedere este cunoaşterea atât cantitativă şi structurală, cât şi a localizării în timp şi spaţiu a cererii nesatisfăcute.
Orientarea investitorilor pentru iniţierea şi dezvoltarea afacerilor în direcţia prestării serviciilor care au fost solicitate de
către consumatori şi care nu au putut fi satisfăcute datorită lipsei ofertei, ar fi foarte benefică, atât pentru prestatori, care
au toate şansele de a obţine profit, cât şi pentru consumatori, care îşi satisfac o nevoie socială.
 Manifestarea cererii efective influenţează volumul ofertei pentru un anumit serviciu, dar şi tarifele percepute
de prestatorii care activează pe piaţa respectivă.
 Cererea potenţială reprezintă un factor de influenţă deosebit de important a ofertei de servicii. Pentru ca
cererea potenţială să fie transformată în cerere efectivă, se impune cunoaşterea elementelor constitutive ale cererii
potenţiale, precum şi a cauzelor pentru care nevoia socială nu s-a exprimat într-o astfel de cerere. Printre aceste cauze,
se pot enumera: lipsa mijloacelor financiare, inexistenţa ofertanţilor de servicii care constituie obiectul nevoii sociale,
calitatea serviciilor, tarifele acestora, raportul preţ-calitate etc.
Creşterea volumului şi diversificării cererii efective de servicii se poate realiza prin:
 reducerea tarifelor;
 îmbunătăţirea raportul calitate – preţ;
 creşterea numărului de prestatori;
 informarea permanentă a consumatorilor privind oferta de servicii.
 Costurile de producţie reprezintă un factor deosebit de important mai ales pentru debutul unei afaceri în
domeniul serviciilor (de exemplu, în telecomunicaţii, cabinete stomatologice, saloane de coafură-cosmetică etc). Există
însă şi servicii pentru care costurile de producţie nu prezintă o asemenea importanţă (de exemplu, serviciile de
consultanţă, traduceri etc).
 Tariful de piaţă al serviciului constituie un factor de influenţă a ofertei de servicii şi prezintă o serie de
particularităţi determinate de caracteristicile serviciilor. De regulă, tariful unui serviciu este determinat în cea mai mare
proporţie de către consumator. Rezultatul confruntării cererii cu oferta este mai puţin determinant şi această situaţie îl
avantajează pe consumator.
 Ţinta ofertanţilor de servicii o reprezintă câştigarea celor mai mari profituri posibile. Ei vor presta orice serviciu
care este profitabil.
 Relaţia dintre cantitatea oferită şi preţ este exprimată prin legea ofertei, potrivit căreia cantitatea din orice
produs pe care o firmă o va produce şi o va oferi spre vânzare este în relaţie pozitivă cu preţul produsului, adică va creşte
când preţul produsului creşte şi scade când preţul produsului scade.
 Un aspect deosebit de important în analiza tarifului, ca factor de influenţă a ofertei, se referă la elasticitatea
ofertei în funcţie de tarif (EQ/T). Elasticitatea ofertei evidenţiază în ce măsură cantitatea de servicii oferită răspunde
modificării de tarif intervenite pe piaţa de consum.
 De-a lungul timpului, economiştii au dezvoltat o măsură numerică a fenomenului de elasticitate, cunoscută
sub denumirea de coeficient de elasticitate, pentru a exprima cât mai clar gradul diferit de răspuns al prestatorilor la
schimbările de tarif (preţ) ale diferitelor servicii (produse). Oferta se poate găsi în următoarele situaţii: ofertă elastică şi
ofertă inelastică.
Oferta elastică intervine în momentul în care modificarea cantităţii oferite este mai mare decât
modificarea tarifului. Firmele sunt dispuse să crească producţia de servicii destul de repede în momentul în care tarifele
cresc. În acest punct, ele trebuie să dispună de forţă de muncă disponibilă dar şi de maşini, utilaje aflate în număr
suficient de mare şi în bune condiţii.
Oferta inelastică este întâlnită în situaţiile în care modificarea procentuală a cantităţii oferite
are loc într-un procent mai scăzut decât modificarea procentuală a tarifului. La o scădere a tarifului firmele sunt dispuse
să îşi micşoreze cantitatea de servicii oferită.
Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de tarif se calculează cu următoarea formulă,
cu ajutorul căreia putem interpreta şi analiza cât de sensibilă este modificarea ofertei unui anumit serviciu la o modificare
procentuală a tarifului:
Astfel, în cazul ofertei, putem întâlni următoarele situaţii:
 dacă EQ/P > 1, oferta este elastică, adică se modifică în acelaşi sens cu tariful, dar mai intens (cu alte cuvinte
oferta este sensibilă la modificările de preţ); cu cât elasticitatea ofertei este mai mare, cu atât prestatorii de servicii sunt
mai sensibili la modificările de tarif;
 dacă EQ/P = 1, oferta este unitară, adică se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi intensitate;
 dacă EQ/P <1>0 oferta este inelastică adică se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent (oferta nu este
sensibilă la modificările care intervin la tariful serviciului).

20
De regulă, în cazul serviciilor, coeficientul de elasticitate a ofertei de servicii este supraunitar
în raport cu tarifele şi negativ în raport cu veniturile.
 Tariful şi cantitatea serviciilor substituibile reprezintă alţi factori cu influenţă puternică asupra ofertei de
servicii. Serviciile substituibile sunt acele servicii care satisfac aceleaşi categorii de nevoi şi care pot fi înlocuite cu alte
servicii (de exemplu dacă un consumator doreşte să se deplaseze dintr-o localitate în alta, acesta poate apela la serviciile
unei firme de transport feroviar, la serviciile unei firme de transport aerian sau la serviciile unei firme de transport rutier).
De asemenea şi produsele substituibile pot contribui substanţial la satisfacerea cererii pentru bunuri care pot fi oferite
direct prin procesul de producţie industrială sau prin prestarea de servicii (de exemplu, confecţiile, ca rezultat al industriei
uşoare sau ca rezultat al prestării unui serviciu la comandă). Aceste două categorii de bunuri se găsesc în raporturi de
concurenţă şi influenţează oferta de servicii în sens contrar.
 Preţurile şi cantităţile de servicii complementare determină o influenţă directă asupra ofertei serviciilor.
Această influenţă poate fi pozitivă sau negativă. De exemplu, un hotel, pe lângă serviciile de cazare şi masă poate oferi şi
diverse servicii complementare, cum ar fi: închirierea unor săli de conferinţe, transport, servicii de curierat, servicii de
vânzare de suveniruri. Astfel, cu cât cantitatea de servicii complementare este mai mare, oferta de servicii va fi mai
bogată. De asemenea, este cunoscut faptul că, cu cât preţul serviciilor de cazare este mai mic şi oferta de servicii
complementare va fi mai redusă.
De exemplu, o cantitate redusă de bunuri de uz îndelungat necesită dezvoltarea serviciilor
de service, iar o ofertă bogată de astfel de bunuri şi la preţuri accesibile populaţiei poate avea efecte negative asupra
nivelului ofertei de servicii de service.
Serviciile complementare pot influenţa oferta de servicii pe măsura instaurării şi generalizării
unor raporturi de asociare.
 Taxele, impozitele şi subvenţiile au şi ele o influenţează semnificativă asupra ofertei de servicii. Astfel,
creşterea taxelor va conduce la micşorarea ofertei de servicii în schimb reducerea acestora va contribui substanţial la
creşterea ofertei de servicii. De asemenea, majorările sau micşorările subvenţiilor determină modificări ale ofertei de
servicii în acelaşi sens.
 Numărul prestatorilor de servicii reprezintă un alt factor care influenţează oferta de servicii. În funcţie de
numărul prestatorilor existenţi pe o piaţă, se crează diferitele tipuri de concurenţă, de la monopol la concurenţa perfectă.
Pentru a putea face o analiză cât mai bună a numărului de ofertanţi, se recomandă ca aceasta să nu fie efectuată pe
ansamblul pieţei serviciilor, fiind necesară o analiză pentru fiecare categorie de servicii oferite, în scopul reflectării
oportunităţilor de afaceri în domeniul serviciilor şi satisfacerii cât mai deplin a nevoilor consumatorilor.
 Factorul timp îndeplineşte un rol mai puţin important în raportul dintre cererea şi oferta de servicii, dacă se
are în vedere faptul că, în general, serviciile se consumă în momentul producerii lor. Cu toate acestea, factorul timp
prezintă importanţă mai ales pentru acele categorii de servicii care necesită pregătirea prestatorului cu mult timp înainte
de a presta serviciul.
 Desigur, prezentarea acestor factori de influenţă a ofertei de servicii are un caracter general, urmând ca în
funcţie de specificul fiecărei categorii de servicii să se cunoască şi să se analizeze şi alţi factori, în vederea creării
posibilităţilor de dezvoltare a afacerilor în acest domeniu şi de satisfacere a nevoilor populaţiei.

3.5.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii


Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au fost marcate de o serie de tendinţe în
evoluţia ofertei de servicii:
 creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare;
 asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii;
 creşterea rolului şi importanţei calităţii în domeniul serviciilor;
 dinamici diferenţiate pe categorii de servicii.
Creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare
reprezintă o tendinţă înregistrată atât pe piaţa românească cât şi pe piaţa internaţională. Dezvoltarea sectorului terţiar a
fost favorizată de dezvoltarea economiei în ansamblu, care a avut efecte pozitive asupra nivelului de trai, ceea ce a
determinat în final apariţia şi diversificarea nevoii sociale pentru servicii.
Această tendinţă este susţinută de:
 creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în România, de la 31,1% în anul 1996, la 34,09%
în anul 2002 şi la 37,2% în anul 2004;
 ponderea serviciilor la crearea produsului intern brut în România a crescut de la 44,8% în anul 1999, la 45,3%
în anul 2004; ponderea agriculturii, vânătorii şi silviculturii a scăzut de la 13,3% în anul 1999, la 12,8% în anul 2004;
ponderea industriei a evoluat de la 24,8% în anul 1999, la 25,1% în anul 2004; ponderea construcţiilor a crescut de la
1,4% în anul 1999, la 6,0% în anul 2004;
 contribuţia serviciilor la realizarea valorii adăugate brute a înregistrat o tendinţă de creştere în anul 2003, faţă
de anul 1999, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările est-europene. De exemplu, Austria (de la 66,8% la 67,5%), Franţa
(de la 71,6% la 73,6%), Germania (de la 68,4% la 70,3%), Letonia (de la 68,6% la 70,9%), Ungaria (de la 61,7% la
66,1%), Bulgaria (de la 55,9% la 58,6%), România (de la 50,8% la 58,1%) etc.

21
 Asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii prezintă tendinţe contradictorii în prezent,
dar datorită desfăşurării şi dinamismului fenomenelor economico-sociale din prezent, aceste tendinţe sunt considerate
normale. Această stare de fapt se datorează:
 intensificării pătrunderii progresului tehnic în toate domeniile societăţii;
 creşterii nivelului de trai şi respectiv a calităţii vieţii;
 diversificării nevoilor sociale.
 Tendinţa de disociere a ofertei de servicii de oferta de bunuri se manifestă:
 între oferta de servicii şi oferta de bunuri, de exemplu serviciul de software se vindea împreună cu
calculatorul, însă în prezent, acest serviciu se produce şi se comercializează separat, devenind chiar o activitate distinctă;
 în interiorul ofertei de serviciu, de exemplu, dezvoltarea serviciilor de catering în cadrul serviciilor de
alimentaţie publică.
Tendinţa de asociere s-a remarcat şi a fost determinată de raporturile de complementaritate
dintre bunuri şi servicii, şi numai dintre servicii:
 oferta dintre bunuri şi servicii: de exemplu, transportul, montarea, efectuarea serviciilor de întreţinere în
perioada de garanţie şi postgaranţie;
 în interiorul ofertei de servicii: de exemplu, decorarea locuinţei, zugrăvit, montat faianţa, aer condiţionat sau
producerea de mobilier nou, etc.
 Creşterea rolului şi importanţei calităţii serviciilor devine un obiectiv esenţial în cadrul oricărei economii
de piaţă. Pe o piaţă competitivă, în care firmele se întrec în produse, servicii şi preţuri, calitatea constituie una dintre
condiţiile necesare câştigării unui avantaj competitiv. Dacă vor primi calitatea aşteptată, consumatorii îşi vor arata
loialitatea lor apelând în mod repetat la serviciile aceluiaşi prestator sau recomandând serviciile acestuia rudelor şi
prietenilor. De asemenea, concurenţa puternică îi va determina pe prestatorii de servicii să adopte o atitudine de
conectare şi adaptare la mediul economico-social, aflat într-un permanent dinamism.
 Dinamici diferenţiate pe categorii de servicii – din analiza dinamicii produsului intern brut pe categorii de
resurse în anul 2004 faţă de anul 1998 s-au înregistrat următoarele: intermedieri financiare 146,8%, tranzacţii imobiliare,
închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor 144,8%, comerţ 142,3%, transport, depozitare şi
comunicaţii 127,9%, administraţie publică şi apărare 124,0%, învăţământ 113,4%.

3.6. Preţurile de consum ale serviciilor


Nivelul preţurilor de consum ale serviciilor este rezultatul unei operaţiuni deosebit de
complexe şi dificile datorită diversităţii serviciilor (categorii, clase etc), simultaneităţii producerii şi consumului serviciilor,
etc.
În literatura de specialitate sunt recunoscute mai multe metode cantitative de stabilire a
tarifelor serviciilor pe pieţe cu concurenţă imperfectă:
 Metoda marjei de profit adăugată la costuri – este cea mai simplă metodă şi oferă cele mai reduse garanţii
producătorului; profitul realizat este egal cu profitul planificat şi nu se ţine cont de cumpărătorul potenţial, de cerinţele sau
de posibilităţile financiare ale acestuia;
 Metoda pragului de rentabilitate – porneşte de la ipoteza unui asemenea tarif, astfel încât veniturile
realizate din prestarea unui anumit volum de servicii să fie egală cu valoarea costurilor; această metodă se poate aplica în
două proceduri:
 determinarea producţiei minime care, la un tarif dat, asigură o activitate rentabilă;
 determinarea tarifului minim, care pentru o anumită producţie, asigură rentabilitatea activităţii.
 Metoda costului marginal egal cu venitul marginal –
reprezintă o metodă apropiată de cea care se utilizează pe o piaţă liberă şi se aplică cel mai bine în condiţiile în care
producătorul deţine pe piaţă o poziţie relativ monopolistă.
Spre deosebire de celelalte metode, aceasta ţine seama atât de comportamentul consumatorului cât şi de cel al
producătorului.
 Indicii preţurilor de consum ai serviciilor
În perioada 1999-2004, preţurile de consum pe ansamblul bunurilor şi serviciilor au înregistrat o
tendinţă de scădere, de la 145,8% în anul 1999, faţă de anul 1998, la 111,9% în anul 2004, faţă de aul 2003. Aceeaşi
tendinţă de scădere a indicilor preţurilor de consum s-a constatat şi în cazul serviciilor, de la 184,0% la 114,7%.

Din analiză rezultă că în cazul serviciilor, preţurile de consum au înregistrat dinamici superioare bunurilor de
consum, cu excepţia anului 2003.
 Cea mai susţinută dinamică a preţurilor de consum s-a înregistrat la următoarele servicii:
 chirii, de 3000,3% în anul 1999;
 apă, canal, salubritate, de 194,7% în anul 2000;
 cinematografe, teatre, muzee, cheltuieli cu învăţământul şi turism, de 197,7% în anul 1999;
 telefon, de 190,3% în anul 1999;
 abonament radio-TV, de 197,6% în anul 1999, faţă de anul precedent.

22
O altă concluzie desprinsă din analiza informaţiilor prezentate în tabelul următor se referă la faptul că indicii
preţurilor de consum pentru servicii, pentru toată perioada 1999-2004, au înregistrat nivelul peste 100, ceea ce înseamnă
că preţurile de consum ale serviciilor , ca valori absolute, au crescut în fiecare an.

3.7. Conjunctura serviciilor


Ancheta de conjunctură în servicii se bazează pe estimările managerilor de întreprinderi, cu
privire la tendinţa de evoluţie a activităţii economice. Ancheta s-a efectuat pe un eşantion de 1093 agenţi economici,
reprezentativ pe ansamblul sectorului. Mărimea eşantionului a fost stabilită astfel încât eroarea de estimare maxim
admisă este ±5% pe total sector. S-a utilizat sondajul stratificat simplu aleator, iar variabilele de stratificare sunt activitatea
şi mărimea întreprinderii. Pentru obţinerea rezultatelor agregate, răspunsurile întreprinderilor sunt ponderate cu variabila
de selecţie, respectiv cifra de afaceri. Proporţia alternative lor de evoluţie (creştere, stabilitate, scădere) reprezintă
ponderea întreprinderilor (care au ales alternativa respectivă) în volumul de activitate al sectorului. Diferenţa
procentuală între alternative le extreme (% creştere - % scădere) constituie soldul conjunctural, care exprimă tendinţa
de evoluţie a indicatorilor faţă de perioada de referinţă. Anchetele de conjunctură sunt realizate în cofinanţare, cu
contribuţia Comisiei Europene - DGECF1N (Bruxelles).
 Conform estimărilor din luna aprilie 2006, managerii din sectorul de servicii prognozează un trend ascendent
al cererii de servicii (cifra de afaceri) în trimestrul II 2006, pe total activitate (sold conjunctural +25%). Această tendinţă
este semnalată atât de întreprinderile mijlocii (50-249 salariaţi) care au înregistrat un sold conjunctural de +38% cât şi de
întreprinderile mici (1-49 salariaţi) cu un sold conjunctural de +34%.
 Situaţia economică din acest sector, în ultimele trei luni, a fost apreciată ca fiind bună (sold conjunctural +
10%). Numărul de salariaţi din sectorul de servicii va continua să-şi menţină tendinţa de stabilitate (87% din opinii).
 În estimarea cererii de servicii în trim. II 2006, pe primul loc se află societăţile de hoteluri şi restaurante (sold
conjunctural +59%), urmate de unităţile de închirierea maşinilor şi echipamentelor fără operator (sold conjunctural +57%),
de unităţile cu activităţi anexe şi auxiliare de transport, activităţi ale agenţiilor de turism (sold conjunctural +55%) şi
unităţile de eliminarea deşeurilor şi a apelor uzate; asanare, salubritate etc.(sold conjunctural +54%).
 Pentru lunile iulie-septembrie 2006, estimările cererii de servicii cu soldurile conjuncturale cele mai mari s-au
înregistrat la:
 activităţi conexe şi auxiliare de transport, activităţi ale agenţilor de turism (+84%), fenomen firesc dacă avem
în vedere că în aceste luni activităţile de transport şi turism sunt deosebit de intense;
 închirierea maşinilor şi a echipamentelor fără operator (+60%);
 hoteluri şi restaurante (+44%).
 După opinia managerilor, preţurile de vânzare sau de facturare ale prestaţiilor vor avea o evoluţie ascendentă
(sold conjunctural + 11 %). Creşteri mai semnificative sunt aşteptate în sectorul de hoteluri şi restaurante (sold
conjunctural +33%), unităţile cu activităţi anexe şi auxiliare de transport, activităţi ale agenţiilor de turism (sold
conjunctural +26%) şi selecţia şi plasarea forţei de muncă (sold conjunctural +26%).
În trimestrul II 2006, 41 % dintre respondenţi au semnalat diferite cauze de limitare a îmbunătăţirii
activităţii de servicii.
Dintre principalele cauze, cererea insuficientă (44% din opinii) continuă să aibă cea mai însemnată
pondere, probleme financiare (30% din opinii), lipsa spaţiului sau a echipamentelor (6% din opinii), lipsa forţei de muncă
(4% din opinii) şi alte cauze, concurenţa neloială, lipsă licenţe de transport etc. (16% din opinii).
Din analiza conjuncturală a evoluţiei cererii de servicii, după mărimea întreprinderii, tendinţe de
creştere mai pronunţate se înregistrează la întreprinderile mijlocii (cu 50-249 salariaţi) care au un sold conjunctural de
+38% şi la întreprinderile mici (sold conjunctural +34%).
Principalele cauze care afectează derularea corespunzătoare a activităţii de servicii la întreprinderile
mici, cu un număr cuprins între 1-49 salariaţi sunt:
• cererea insuficienţă (49%);
• probleme financiare (29%);
• lipsa spaţiului sau a echipamentelor (6%);
• lipsa forţei de muncă (3%);
• alte cauze (13%).
Managerii întreprinderilor mijlocii (50-249 salariaţi), apreciază că prin specificul activităţii de servicii,
există anumiţi factori care restricţionează activitatea acestui sector:
cererea insuficientă (32%);
probleme financiare (30%);
lipsa spaţiului sau a echipamentelor (3%);
alte cauze (35%).
Indicatorul de confidenţă reprezintă media aritmetică a soldurilor conjuncturale pentru următoarele
trei componente: aprecierea situaţiei economice, aprecierea şi estimarea cererii de servicii.
 Indicatorul de confidenţă este media aritmetică a soldurilor conjuncturale pentru trei componente: aprecierea
situaţiei economice, aprecierea şi estimarea cererii de servicii.
 În concluzie, indicatorul de confidenţă mediu pentru România are valori superioare faţă de mărimile
realizate pentru ţările Uniunii Europene şi a celor din zona de influenţă Euro, ceea ce indică o situaţie negativă. Cu toate

23
că indicatorul de confidenţă mediu pentru România este de 28, la fel ca în cazul Bulgariei şi această comparaţie este
defavorabilă României deoarece media realizată s-a obţinut prin solduri conjuncturale aflate într-un interval foarte larg (1
şi 54), ceea ce denotă opinii foarte variate datorită complexităţii şi dificultăţilor întâmpinate în activitatea practică. În cazul
Bulgariei, acest interval este mai restrâns (15-42).
 Indicatorii de conjunctură în servicii, pe ramuri de activitate, în luna iunie 2006 sunt prezentaţi în
anexa nr. 16, iar în anexa nr. 17 se prezintă indicatorul de confidenţă în servicii pentru ţările Uniunii Europene, a celor din
zona de referinţă EURO şi pentru România şi Bulgaria.

CAPITOLUL 4.
SERVICII DE PIAŢĂ
Serviciile de piaţă reprezintă activităţi care fac obiectul vânzării şi cumpărării pe piaţă, indiferent de
momentul plăţii, tipul de preţ practicat (preţ de vânzare, tarif etc.) şi modalităţile de încasare.
Activităţile de servicii de piaţă cuprind:
 servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie;
 servicii de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici;
 servicii de transporturi, depozitare şi comunicaţii.
4.1. Servicii de piaţă pentru populaţie
Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pentru operatorii economici şi serviciile de
transporturi, poştă şi telecomunicaţii cuprind veniturile realizate, atât de întreprinderile care au activitate principală de
servicii, cât şi de întreprinderile cu alte activităţi principale, care obţin venituri din activităţi de servicii.
4.1.1. Conţinutul şi structura serviciilor de piaţă pentru populaţie
Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, conform CAEN Rev 1. cuprind următoarele
activităţi:
 hoteluri şi restaurante (diviziunea 55);
 agenţii de voiaj (clasa 6330);
 închirierea bunurilor personale (clasa 7140);
 activităţi fotografice (clasa 7485);
 activităţi recreative (diviziunea 92);
 alte activităţi de servicii personale (diviziunea 93).
Serviciile de piaţă pentru populaţie se pot grupa în funcţie de mai multe criterii:
 caracteristicile beneficiarului;
 natura relaţiilor economice şi financiare ce intervin între prestator şi beneficiar;
 din punct de vedere existenţial;
 conţinutul activităţii;
 nivelul de dezvoltare şi importanţa pentru consumul populaţiei.

4.1.2. Nivelul de dezvoltare, dinamică şi structura pe activităţi a serviciilor de piaţă pentru populaţie
O privire de ansamblu asupra serviciilor de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pe total şi pe
forme de proprietate relevă următoarele:
 evoluţie valorică ascendentă, de la an la an în toată perioada 1999-2004; la nivelul anului 2004, s-a
înregistrat o valoare de 105.850,4 miliarde lei preţuri curente, cu 23,7% mai mult decât în anul precedent;
 forma de proprietate majoritară privată deţine ponderea cea mai mare (de la 83,6% în anul 1999, la 89,3% în
anul 2002, la 86,7% în anul 2004.
Faţă de creşterea de 23,7% realizată în anul 2004 comparativ cu anul 2003, pe total servicii de piaţă
prestate în principal pentru populaţie, dinamica cea mai ascendentă s-a înregistrat la următoarele categorii de servicii:
 activităţi de artă şi spectacole (113,5%);
 activităţi ale agenţiilor de presă, ale bibliotecilor, muzeelor, grădinilor botanice şi zoologice (105,0%);
 producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi video (93,7%);
 campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată (87,4%);
 activităţi sportive şi alte activităţi recreative (41,5%);
 baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei (30,3%);
 agenţii de turism şi asistenţă turistică (27,6%);
 hoteluri (15,0%).
Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, în anul 2004, comparativ cu anul 1999,
prezintă următoarea structură pe activităţi:
 hoteluri; campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată; baruri, cantine şi alte unităţi de preparare
a hranei; agenţii de turism şi asistenţă turistică reprezintă 58,4% în anul 2004, faţă de 54,4% în anul 1999;
 producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi video; activităţi de radio şi televiziune; activităţi
de artă şi spectacole; activităţi ale agenţiilor de presă, ale bibliotecilor, muzeelor, grădinilor botanice şi zoologice în anul
2004 au cumulat 23,0%, iar în anul 1999 au reprezentat 18,6%;

24
4.2. Servicii de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi
Serviciile de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi, conform CAEN Rev 1. cuprind
următoarele activităţi:
 tranzacţii imobiliare (diviziunea 70);
 închirierea maşinilor şi echipamentelor fără operator (grupele 711-713);
 activităţi de informatică (diviziunea 72);
 cercetare-dezvoltare (diviziunea 73);
 activităţi juridice, contabilitate şi revizie contabilă (grupa 741);
 arhitectură, inginerie, alte consultaţii tehnice (grupele 742-743);
 publicitate (grupa 744);
 asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritate (diviziunea 90);
 alte servicii (grupele 745-747, clasele 7482, 8486, 7487).
În anul 2004, valoarea totală a serviciilor de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici a
fost de 261.418,5 miliarde lei preţuri curente, din care 91,9% au fost servicii prestate de sectorul majoritar privat.
Ponderea sectorului majoritar privat a înregistrat o tendinţă de creştere în perioada 1999-2004, de la 78,9%, la 919%.
Pe activităţi, structura serviciilor de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici se
prezintă după cum urmează:
 tranzacţiile imobiliare reprezentau cea mai mare pondere în total, 21,6% în anul 2004, cu 4,3 mai multe
procente decât în anul 2003;
 o serie de servicii, precum informatica şi activităţi conexe (11,8%); activităţi juridice, contabilitate şi revizie
contabilă (12,9%); arhitectură, inginerie şi alte consultaţii tehnice (12,0%); publicitate (12,1) au reprezentat individual
aproximativ 11-12% din total;
 activitatea de cercetare-dezvoltare a deţinut o pondere foarte redusă, doar de 2,1% în anul 2004, chiar
scăzând cu 0,2 procente faţă de anul 2003;
 asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritate şi alte activităţi similare deţineau doar o pondere de 4,6% în
anul 2003, cu 0,3 procente mai mult decât în 2003.
Cele mai mari creşteri, peste media de 32,3%, s-au înregistrat la: tranzacţiile imobiliare (64,6%),
asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritate şi alte activităţi similare (41,3%), arhitectură, inginerie şi alte consultaţii
tehnice (39,3%), informatică şi activităţi conexe (36,2%).
În cadrul tranzacţiilor imobiliare, cu toate că deţineau o pondere de numai 1,4% (în anul 2004),
serviciile privind administrarea imobilelor pe bază de tarife sau contract au crescut în anul 2004 cu 191,0 % faţă de anul
precedent.

CAPITOLUL 6.
EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ
A SERVICIILOR
Orice activitate economică implică un consum de resurse naturale, materiale, umane şi financiare şi
se cheltuieşte muncă socială.
În sectorul serviciilor, datorită particularităţilor pe care acestea le prezintă, procesul de evaluare a
eficienţei este destul de complex şi dificil de realizat. Cu toate acestea, totuşi, ca orice activitate economică şi în acest
domeniu eficienţa economică şi creşterea continuă a acesteia reprezintă o lege obiectivă generală.

6.1. Particularităţi privind eficienţa în sectorul serviciilor


Competiţia tot mai puternică dintre agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea într-o economie de
piaţă liberă, impune cu necesitate obiectivă desfăşurarea unor asemenea activităţi, a căror rezultate să răspundă nevoilor
materiale şi spirituale ale membrilor societăţii.
Termenul „eficienţă” provine din limba latină, regăsindu-se sub formele „efficere”, „efficiere” sau
„eficax”, cu sensul de a produce efectul sau rezultatul dorit.
Noţiunile de eficienţă şi eficacitate nu se suprapun, acestea fiind diferite din punct de vedere
conceptual.
Prin eficienţă se înţelege obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (inputuri) posibile sau
obţinerea unui rezultat (output) maxim cu un nivel dat al resurselor.
În sens general, eficienţa economică este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi efortul depus (resursele
utilizate şi consumate) sau eficienţa economică reprezintă raportul dintre efort şi efect. Eficacitatea exprimă măsura în
care efectul realizat se apropie de cel dorit.
Eficienţa socială vizează relaţia dintre efectele sociale obţinute şi efortul făcut, la nivel micro sau
macroeconomic.
Efectele sociale privesc rezultatele economice ale întreprinderilor şi efortul social (efortul făcut de
societate) din punctul de vedere al consumatorilor individuali sau colectivi.
Cele două laturi ale eficienţei se completează în cele mai multe cazuri, ele presupunându-se şi
condiţionându-se reciproc. De exemplu, diversificarea gamei produselor, obţinerea lor la costuri cât mai scăzute

25
determină o creştere a rezultatelor economice, dar în acelaşi timp determină şi o îmbunătăţire a gradului de satisfacere a
nevoilor consumatorilor.
Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă aceleaşi trăsături definitorii, comune tuturor activităţilor
economice din toate sectoarele. Dar eterogenitatea şi complexitatea efectelor utile rezultate din activităţile de servicii
conferă eficienţei o sferă mult mai largă de cuprindere şi evaluare.
De aceea, este necesar să se ia în considerare:
 toate categoriile de resurse, precum şi structura acestora;
 efectele directe şi indirecte produse de activităţile de servicii;
 aspectele cantitative şi calitative ale efectelor;
 factorul timp, ce poate acţiona diferit asupra resurselor şi asupra efectelor;
 impactul economic şi social al acestor activităţi.
La nivel macroeconomic, eficienţa sectorului terţiar este influenţată de modul de alocare a
resurselor în economie:
 între diferite sectoare ale economiei;
 între consum şi investiţii; pentru alocarea cât mai bună a resurselor la nivel global sunt utilizate o serie de
instrumente de politică economică, cum sunt nivelul dobânzilor, nivelul impozitelor, menite să stimuleze economiile şi
investiţiile, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică a sectorului serviciilor. Prin libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalului în spaţiul pieţei unice europene sunt create condiţiile de amplificare a concurenţei,
ceea ce contribuie la înlăturarea prestatorilor de servicii de o calitate mai slabă şi încurajarea celor care prestează servicii
de o calitate superioară.
La nivelul întreprinderii de servicii, eficienţa economică este determinată de:
 eficienţa de alocare a resurselor (naturale, materiale, financiare, umane);
 eficienţa de utilizare a factorilor de producţie;
 eficienţa de distribuţie a serviciilor.
Alocarea resurselor este eficientă în măsura în care serviciile se realizează cu costuri minime şi se
prestează acele servicii care sunt solicitate de consumatori, satisfăcându-le nevoile la cel mai ridicat nivel. Deci, eficienţa
de alocare a resurselor se poate exprima prin mixul optim al factorilor de producţie utilizaţi pentru producţia serviciilor
solicitate de societate. În această direcţie un rol important revine alegerii tehnologiei de producţie, în funcţie de resursele
de forţă de muncă şi de capital. În ţările în curs de dezvoltare, în general se folosesc tehnologii ce presupun utilizarea de
forţă de muncă mai ieftină, în timp ce în ţările dezvoltate sunt folosite tehnologii moderne, care necesită capital.
Folosirea factorilor de producţie ai întreprinderii prestatoare de servicii este eficientă în condiţiile în
care producţia de servicii se obţine cu cel mai redus cost de producţie. Eficienţa de utilizare a factorilor de producţie este
dată de rezultatele (efectele utile) produse cu cel mai redus cost de oportunitate.
Costul de oportunitate reprezintă costul ales din mai multe variante posibile şi poate fi definit ca
preţuirea, aprecierea – în expresie fizică şi/sau monetară – acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când
se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o acţiune. Insuficienţa resurselor în
raport cu nevoile şi totodată, incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă face ca alegerea uneia
dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin „pierderea” celei mai
bune dintre şansele sacrificate.
Distribuţia serviciilor este eficientă în condiţiile existenţei unei concordanţe între volumul şi
structura serviciilor prestate şi exigenţele consumatorilor, inclusiv disponibilitatea acestora de a-şi cheltui o parte din
venituri.
Eficienţa sectorului de servicii prezintă o serie de particularităţi, atât în ceea ce priveşte
semnificaţia cât şi modalităţile de evaluare.
O primă particularitate se referă la formele specifice de exprimare a efectelor utile
produse în urma prestării unor activităţi. Deşi pentru prestarea unui serviciu, se consumă factori de producţie similari cu
alte ramuri sau sectoare ale economiei, totuşi formele de exprimare a rezultatelor sunt specifice, datorită, în principal,
caracterului imaterial al serviciilor.
Sunt categorii de servicii ale căror efecte utile sunt dificil de cuantificat sau altele sunt
observabile după o perioadă lungă de timp (ocrotirea sănătăţii, învăţământul etc.). în toate aceste cazuri se urmăreşte cu
prioritate eficacitatea utilizării resurselor şi nu obţinerea de profit.
O altă particularitate a eficienţei serviciilor se referă la:
 existenţa efectelor directe, fiecărui factor de producţie utilizat fiindu-i asociat un efect direct;
 existenţa efectelor indirecte, multiplicatoare generate de servicii; de exemplu: efectele multiplicatoare ale
învăţământului, ale cercetării ştiinţifice, ale comerţului, ale turismului etc.
O altă particularitate a eficienţei serviciilor se referă la faptul că prestaţia de servicii
generează pe lângă efectele economice ce vizează rezultatele economice ale agenţilor economici şi ale sectorului de
servicii şi efecte sociale, concretizate în:
 gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor;
 nivelul calitativ al serviciilor.
Aceste efecte sociale se constituie într-un important factor al dezvoltării economice, al progresului şi
civilizaţiei.

26
De exemplu, turismul constituie la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei în
general şi a forţei de muncă în special, la extinderea orizontului de cultură al individului, la promovarea unui climat de
pace şi a colaborării internaţionale. Comerţul, prin relaţiile pe care le generează (financiare, juridice, sociale, etice,
morale, publicitare, de informare şi comunicare) influenţează toate sectoarele de activitate din cadrul unei economii şi
contribuie la asigurarea unui anumit standard de viaţă a populaţiei. Prin influenţa pe care o exercită asupra întregii vieţi
sociale şi economice, comerţul reprezintă o sursă importantă de putere şi influenţă a oricărei societăţi, fiind o puternică
forţă a schimbării sociale. El contribuie la transformarea ştiinţei şi tehnicii în bunuri şi servicii de natură economico-socială.
De-a lungul timpului, populaţia a considerat comerţul ca pe un rău necesar sau din contră, ca pe ceva
benefic social şi economic.
Diferitele segmente ale societăţii conştientizează comerciantul pentru o mare implicare în problemele
sociale în domeniul relaţiilor cu:
 consumatorul (informare corectă privind produsul, ambalajul şi publicitatea, calitatea bunurilor, siguranţa
produselor, serviciilor, garanţii, dialog etc);
 mediul (comerţul contribuie la ameliorarea poluării fonice, vizuale, olfactive);
 individul (comerţul practică acţiunii nediscriminatorii şi de angajare cinstită, asigurarea siguranţei locului de
muncă etc);
 comunitatea (comercianţii se implică în problemele comunităţii, dezvoltării urbane, rurale, cooperării cu
administraţia locală etc);
 guvernul (comerţul respectă şi îndeplineşte obligaţiile rezultate din legislaţie, cooperează cu administraţiile
locale pentru rezolvarea problemelor sociale);
 societatea (comerţul întreţine relaţii strânse cu diferite grupări de interese, cu asociaţii profesionale, cu
Consiliul Naţional al Întreprinderilor mici şi mijlocii etc).
Relaţia dintre eficienţă şi calitatea serviciilor reprezintă o altă particularitate a eficienţei
sectorului de servicii. Calitatea serviciilor implică, de regulă, o comparaţie între serviciul furnizat şi cel aşteptat de
consumatori. Optimizarea relaţiei calitate-eficienţă în domeniul serviciilor asigură garanţia desfăşurării unei activităţi în
concordanţă cu exigenţele consumatorilor şi cerinţele pieţei, constituie cheia succesului pentru întreprinderile de servicii.
Îmbunătăţirea calităţii serviciilor contribuie la sporirea gradului de satisfacere a nevoilor
consumatorului, ceea ce are urmări pozitive pe două planuri:
 în relaţie cu piaţa
 contribuie la îmbunătăţirea imaginii întreprinderii de servicii pe piaţa de referinţă datorită calităţii;
 creşterea şi consolidarea cotei de piaţă.
 în interiorul întreprinderii
 elaborarea unor strategii de practicare de preţuri mai mari;
 obţinerea de venituri mai mari din vânzările realizate;
 creşterea productivităţii muncii prin investiţii în utilaje, materii şi materiale mai bune, mai performante;
 realizarea unor profituri mai mari;
 realizarea de costuri mai mici de producţie de unitatea de serviciu.

După opinia unor specialişti, îmbunătăţirea eficienţei, respectiv realizarea unei activităţi performante
de către o întreprindere se poate realiza prin: calitate superioară; inovaţie; atenţie sporită acordată clienţilor.
Performanţa reprezintă o stare de competitivitate a unei întreprinderi care îi asigură o prezenţă
durabilă pe piaţă. Este sinonimă cu avantajul competitiv.
O creştere cât de mică a calităţii serviciilor, mergând până la serviciile de calitate superioară, are un
impact deosebit asupra avantajului competitiv, manifestându-se prin:
 o imagine mai bună în rândul clienţilor;
 posibilitatea întreprinderii de a promova preţuri mai mari;
 desfăşurarea unei activităţi cu costuri unitare mai mici;
 realizarea unei eficienţe economice sporite.
Inovaţia reprezintă fundamentul performanţei şi poate fi definită ca o preluare de idei noi şi de
transformare a acestora în bunuri şi servicii ce satisfac anumite nevoi ale consumatorilor.

6.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei serviciilor


Principalele criterii de evaluare a eficienţei serviciilor sunt]:
 rentabilitatea;
 nivelul costurilor;
 eficienţa utilării factorilor de producţie;
 eficienţa investiţiilor;
 eficienţa socială.
Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit sau venit
net şi exprimă sintetic eficienţa economică. Aceasta se măsoară prin niveluri absolute şi relative.
Astfel, L.S. Simon propune cinci criterii pentru măsurarea nivelului de satisfacţie a clientului:

27
 gradul de anticipare a nevoilor clientului (procentul serviciilor care nu se prestează din cauză că nu au fost
avute în vedere de către furnizorul serviciului, deşi clientul se aştepta să i se ofere);
 gradul de precizie în definirea conţinutului serviciului (numărul mediu al „rundelor” de discuţii dintre
furnizorul şi beneficiarul serviciului până se ajunge la un acord în privinţa definirii conţinutului serviciului);
 gradul de satisfacere a cererii de servicii (se calculează ca procent a tuturor cererilor clienţilor de servicii
care nu pot fi satisfăcute din lipsă de specialişti, de bază materială, etc.);
 gradul de flexibilitate (promptitudine) cu care se răspunde la situaţii de urgenţă (timpul mediu de la
primirea cererii clientului până când serviciul respectiv a fost oferit);
 gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor privind serviciul (se calculează ca procent al tuturor
problemelor pentru care serviciul promis nu poate fi oferit în intervalul de timp stabilit iniţial).

Eficienţa de alocare vizează optimizarea combinaţiei factorilor de producţie.


Principalele căi de creştere a productivităţii muncii în sistemul serviciilor sunt:
 perfecţionarea formării şi calificării forţei de muncă;
 îmbunătăţirea metodelor de motivare a angajaţilor;
 utilizarea cu prioritate a rezultatelor progresului ştiinţific şi tehnic;
 practicarea unui management modern;
 perfecţionarea relaţiilor cu clienţii etc.

6.3. Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor de servicii de piaţă


Sursa de date pentru realizarea acestui punct o reprezintă rezultatele Anchetei Statistice Anuale în
întreprinderi pentru anul 2004-AS2004, publicate de Institutul Naţional de Statistică în lucrarea „Rezultate şi performanţe
ale întreprinderilor din comerţ şi servicii”, în anul 2006.
AS este o cercetare statistică de tip structural, realizată prin sondaj, a cărei sferă de cuprindere
acoperă ansamblul întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României. Pentru anul 2004 această
anchetă s-a realizat pe un eşantion de 47.373 întreprinderi, selectate din cele 410.495 de întreprinderi active existente la
începutul anului 2004 în Registrul Statistic al agenţilor economici şi sociali (REGIS) utilizat ca bază de sondaj pentru toate
cercetările statistice realizate de Institutul Naţional de Statistică.
În cele ce urmează se prezintă succint principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de
afaceri în anul 2004 pentru:
 ansamblul serviciilor de piaţă;
 servicii de piaţă prestate pentru populaţie;
 servicii de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi.
Cifra de afaceri (exclusiv TVA) reprezintă suma veniturilor rezultate din vânzări de bunuri,
vânzări de mărfuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate
clienţilor.
Valoarea adăugată brută la costul factorilor – reprezintă suma salariilor şi altor elemente
legate de costul factorilor de muncă, a profitului, a subvenţiilor de exploatare, a amortizării capitalului fix, total din care se
scad impozitele legate de producţie.
Rezultatul brut al exerciţiului – reprezintă diferenţa dintre suma veniturilor din exploatare, a
celor financiare şi a celor excepţionale şi suma cheltuielilor de exploatare, financiare şi a cheltuielilor excepţionale. Dacă
rezultatul este pozitiv reprezintă profitul, iar dacă este negativ reprezintă pierderi.
Excedentul brut de exploatare – reprezintă soldul conturilor de exploatare şi arată ceea ce
rămâne din valoarea nou creată în procesul de producţie.
Producţia exerciţiului – reprezintă suma cifrei de afaceri, producţiei de imobilizări şi variaţiei
stocurilor de producţie.
Cheltuieli cu personalul – reprezintă salariile cu personalul, asigurările şi protecţia socială,
contribuţia unităţii la asigurările sociale şi asigurările pentru ajutorul de şomaj, cheltuieli cu pregătirea şi perfecţionarea
profesională şi alte cheltuieli cu personalul, suportate de unitatea patrimonială.
Adaosul comercial – reprezintă diferenţa între veniturile din vânzări de mărfuri şi cheltuielile
privind mărfurile.
Din analiza comparativă a principalilor indicatori economici şi financiari raportaţi la
cifra de afaceri pentru serviciile de piaţă rezultă:
 obţinerea de profit a serviciilor de piaţă, atât pentru populaţie cât şi pentru serviciile prestate în principal
pentru întreprinderi;
 realizarea de investiţii mai mari în cadrul sectorului de servicii prestate în principal pentru întreprinderi;
 obţinerea de profit de circa 2,6 ori mai mare în cazul serviciilor prestate în pentru întreprinderi (12,36% faţă de
4,83%);

28
 pentru serviciile de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi s-au obţinut indicatori superiori faţă de
nivelul acestora realizat pentru serviciile de piaţă prestate pentru populaţie;
În anul 2004, din analiza principalilor indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de
afaceri pentru serviciile de piaţă prestate populaţiei au rezultat următoarele:
 acoperirea tuturor cheltuielilor efectuate pentru activitatea curentă din veniturile realizate, la unele categorii de
servicii obţinându-se profit; cele mai mari valori ale rezultatului brut al exerciţiului s-au realizat la hoteluri (19,9%),
închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti (33,7%), activităţi de creaţie şi interpretare artistică şi literară; de
gestionare a sălilor de spectacol, bâlciuri şi parcuri de distracţii, alte activităţi de spectacole (18,2%) şi activităţi sportive şi
alte activităţi recreative (14,4%);
 cele mai mari investiţii s-au realizat la: campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată (52,6%),
hoteluri (26,4%) şi producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi video (14,3%) etc;
 cheltuielile cu personalul s-au situat într-un interval cuprins între 4,16% la activităţi ale agenţiilor de voiaj şi
turoperatorilor, activităţi de asistenţă turistică şi 31,4% pentru alte activităţi de servicii; valori obţinute în jurul mediei
(15,7%) s-au realizat la: hoteluri (19,7%); activităţi fotografice, de secretariat şi traducere (19,2%); restaurante (16,6%);
campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată (15,0%) etc.
6.3.3. Principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de afaceri pentru serviciile de piaţă prestate în
principal întreprinderilor
În tabelul următor sunt prezentaţi principalii indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra
de afaceri pentru categorii de servicii de piaţă prestate în principal întreprinderilor.
În anul 2004, din analiza principalilor indicatori economici şi financiari raportaţi la cifra de
afaceri pentru serviciile de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi au rezultat următoarele:
 acoperirea tuturor cheltuielilor efectuate pentru activitatea curentă din veniturile realizate, la unele categorii de
servicii obţinându-se profit; cele mai mari valori ale rezultatului brut al exerciţiului s-au realizat la tranzacţii imobiliare
(23,4%); telecomunicaţii (20,7%); activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică legate de acestea,
testări şi analize tehnice (22,1%) etc;
 cele mai mari investiţii s-au realizat la: tranzacţii imobiliare (63,5%); transporturi prin conducte (28,8%),
telecomunicaţii (19,7%) etc;

29