Sunteți pe pagina 1din 194

PRUTUL

* REVISTĂ DE CULTURĂ * HUŞI *

Serie nouă, Anul IV (XIII), Nr. 2 (54) / 2014 * Fondator Costin CLIT

SPONSORI:

Ing. Ioan CIUPILAN, primarul municipiului Huşi Sergiu Marian

ISSN 1582 618X

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC Prof. univ. dr. Mircea CIUBOTARU Cercetător dr. Silviu VĂCARU Cercetător dr. Cătălin TURLIUC

COLECTIVUL REDACŢIONAL:

Redactor şef: Costin CLIT Redactor şef adjunct: Gheorghe GHERGHE Dr. Lucian-Valeriu LEFTER Tehnoredactor: Lucian CLIT E-mail: costinclit@yahoo.com

STUDII ŞI ARTICOLE

Cuprins

Gânduri despre viața cotidiană în pre- și protoistorie (I) – Dumitru Boghian 5 Spaţiul pontic în contextul relaţiilor comerciale din Imperiul Roman Octavian Bounegru Cuptorul medieval de la Bazga, comuna Răducăneni, jud. Iași Vicu Merlan

„Misterele onomastice” ale Iașilor (I) Mircea Ciubotaru 23

Documente privind istoria mănăstirilor Secu şi Neamţ Costin Clit 39

19

11

Moştenirea lui Petre Miclescu. Din documentele satului Pătrăşcani (Alexandru

59

Vlahuţă) Lucian-Valeriu Lefter Însemnări de pe cărţi (II) Costin Clit

81

Boieri hușeni în prima parte a secolului al XVII-lea Adrian Butnaru

97

Nobilimea Basarabiei în secolul al XIX-lea. Despre descendenţii clucerului Nicolae Cerchez Sergiu Bacalov

111

O

danie a domnului Moldovei Scarlat Calimachi către biserica Sfânta Marina

121

din insula Tzia Florin Marinescu Din istoria învăţământului secundar în Bucovina habsburgică. Gimnaziul

123

superior de stat din Rădăuţi (1871-1918) Ligia-Maria Fodor Jefuiri de biserici în Eparhia Hușilor (1870 – 1914) – Andrei Creţu 149

Stroe S. Belloescu – renumit filantrop și om de cultură bârlădean – Laurenţiu Chiriac

165

Profesorul universitar doctor Iancu Mihai – magister al geografiei româneşti Mihai Ielenicz

171

În

oglindă – trecut şi prezent Teodor Pracsiu

175

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Documentele familiei Miclescu. Colecția Emil S. Miclescu, I, volum întocmit de Petronel Zahariuc și Lucian-Valeriu Lefter, Cuvânt înainte de Sandu Miclescu, Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014, 570 p. – Mircea Ciubotaru

177

Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820 1845). VII. Ţinutul Botoșani. Partea 1

179

(1820), volum editat de Mircea Ciubotaru, Sorin Grigoruță și Silviu Văcaru, Introducere de Mircea Ciubotaru, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2014, XXV + 290 p. Costin Clit Boierii Moldovei în izvoade de scutelnici 1821-1827, volum editat de Marius Adumitroaei și Mircea Ciubotaru, Introducere de Mircea Ciubotaru, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2014, XXXIII + 370 p. – Costin Clit

179

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică,

180

genealogică şi biografică, vol. III, Familia Cantacuzino, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, Editura Simetria, 2014, 648 p. Lucian Valeriu Lefter Dr. Valeriu Lupu, Medicină şi societate. Eseistică medicală, Iaşi, Editura PIM,

181

2014, 340 p. Theodor Codreanu Dan Ravaru, Memorial umoristic, Iaşi, Editura PIM, 154 p. Lucian-Valeriu

186

Lefter „Acta Moldaviae Meridionalis”. Anuarul Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” din

187

Vaslui, XXXIV, Iaşi, Editura PIM, 2013, 348 p. Costin Clit Ştefan Plugaru, Ioan D. Marcu, Râncenii din depresiunea Elanului (File de monografie), Ediţia a II-a, corectată şi adăugită, Iaşi, Editura Ştef, 2014, 234 p. – Costin Clit

189

STUDII ŞI ARTICOLE

GÂNDURI DESPRE VIAȚA COTIDIANĂ ÎN PRE- ȘI PROTOISTORIE (I)

Dumitru BOGHIAN

O provocare majoră stăruie în fața specialiștilor care se ocupă de studiul

perioadelor de început ale istoriei omenirii, cea a reconstituirii vieții de zi cu zi a indivizilor și comunităților pre- și protoistorice. Această reconstituire pare imposibilă și nerezolvabilă din cauza puținătății izvoarelor arheologice și a specificului lor, deoarece, oricât de complete ar fi, sunt / rămân totuși “tăcute”, precum și din perspectiva diferențelor de percepție dintre omul preistoric și cel modern. Mai mult, format în mentalul de succes al lui homo sapiens recens și în clișeele materialiste și evoluționiste din perioada contemporană, omul actual pare să nu înțeleagă sau să nu accepte faptul că “strămoșii” săi au fost altfel, că au avut alte formae mentis, organizări, comportamente, trăiri și reprezentări diferite, chiar dacă unele dintre acestea s-au perpetuat, pe căi încă insuficient clarificate, până azi. De aceea, a vorbi azi despre unele trăsături ale vieții acestora, despre alte tipuri de rudenie și relații între sexe / genuri și categorii de vârstă, despre alte credințe și comportamente reigioase, despre antropofagie / canibalism, despre alte tipuri de logică și maniere de percepere și reprezentarea a realității, pe lângă faptul că este

dificil (din punctul de vedere al cunoașterii și reconstituirii societăților, tradițiilor și culturilor pre-/protoistorice), este și de neacceptat de o bună parte dintre consumatorii de istorie.

Și totuși, acești “altfel de oameni” au existat, angrenați în societăți și culturi

cu o deosebită individualitate și forță de creație. De aceea, pentru a pătrunde pe tărâmul vieții cotidiene a oamenilor pre- și protoistorici trebuie să ne echipăm cu mijloacele moderne de cunoastere, disciplinare, interdisciplinare și, chiar, transdisciplinare, cu multă empatie și să acceptăm cunoșterea și interpretarea lumii printr-un alt tip de logică, cea specifică gândirii paralogice, proprie tuturor laturilor vieții comunităților ”primitive” moderne, suspendate în timpurile arhaice, precum și

existenței religioase și artistice. Era o lume a sacrului omniprezent, foarte greu de înțeles de către noi, cei de azi, care am suferit succesive etape de formare pozitivistă, materialistă, atee, de- și remitizantă, de- și resacralizantă. Astăzi, gândirea paralogică, proprie gândirii arhaice (așa-numita gândire sălbatică Claude Lévi-Strauss), o logică a lumii sensibilului, este considerată o tulburare a gândirii prin deformarea cuvintelor, prin judecăți și raționamente eronate etc. Dar acest tip de gândire a guvernat relaționarea oamenilor pre- și protoistorici într-o mare varietate de manifestări, până în apropierea timpurilor moderne.

În aceste condiții, cunoașterea, înțelegerea și reconstituirea vieții și gândirii

complexe a lui homo symbolicus, homo religiosus, homo aestheticus, încă din paleolitic, necesită un altfel de abordare, înțelegere și receptare, în care multiperspectivitatea și acceptarea diversității și diferențierilor în dezvoltare au un

5

loc și un rol extrem de importante. Acest alt mod de a investiga, înțelege și reconstitui viața comunităților pre- și protoistorice trebuie să se sprijine atât pe metodologia tradițională cât și pe abordările psihologice, sociologice, cultural antropologice, filosofice și semiotice, a celor din teoria comunicării etc. Pentru a exemplifica, vom prezenta unele elemente despre marcajele corporale (tatuaje, perforări ale diferitelor părţi ale corpului, scarificări etc.) 1 , permanente și ocazionale, din pre- și protoistorie, care reprezintă coduri sociale și culturale, cu o importanța socială și spirituală deosebită în viața comunităților umane.

În mod evident și necesar, trebuie să utilizăm doar dovezile indirecte, dar clare, furnizate de picturile și sculpturile pre- și protoistorice, ca elemente concrete de artă și religie, inspirate din realitatea de altădată. Și aceasta deoarece aceste marcajele corporale s-au realizat pe suprafața corpului uman, utilizat ca orice alt material, pentru evidențierea codurilor culturale, au fost perisabile și au dispărut odată cu distrugerea fizică a suportului.

și au dispărut odată cu distrugerea fizică a suportului. Figura 1. Elemente de comunicare în societăţile

Figura 1. Elemente de comunicare în societăţile / culturile tradiţionale în funcţie de statusurile şi rolurile sociale

Astfel, pe unele statuete din paleoliticul superior central-european (Hohle Fels, S-V Germaniei, Vogelherd / Hohlenstein Stadel, Germania) se observă o serie de motive incizate, care pot vorbi de marcaje corporale de tipul tatuajelor și scarificărilor. Tot pentru această perioadă sunt cunoscute o serie de picturi rupestre din cercul franco-cantabric (grotele Cosquer și Gargas, în Franța, și Castillo, în Spania, unde sunt reprezentate mâini cu mutilări evidente (ablația degetelor), unele putând fi considerate că au fost realizate intenționat, în cadrul riturilor de inițiere, punitive sau cu finalitate religioasă.

1 A se vedea in extenso D. Boghian, Les marquages corporels chez les communautés néolithiques et énéolithiques Carpato-Danubiennes (I), în „Codrul Cosminului”, XVI, 2010, No. 1, p. 5-20; Idem, Les marquages corporels chez les communautés néolithiques et énéolithiques Carpato-Danubiennes (II), în „Codrul Cosminului”, XVII, 2011, No. 1, p. 5- 35, cu toată bibliografia.

6

Pentru perioada ulterioară, a epipaleoliticului / mezoliticului, în cadrul complexului rupestru de la Tassili n'Ajjer (Algeria), datând din perioada stilistică a “capetelor rotunde” (aprox. 9000-7000 î. Chr.) s-au descoperit picture parietale care reprezintă personaje tatuate și / sau scarificate (Tassili Tamri, Touzmiak, Sefar). Marcajele corporale au continuat să fie utilizate de către comunitățile neolitice și eneolitice, chiar dacă dovezile existente până în prezent sunt încă puține. Atfel, statuete antropomorfe, care prezintă elementele unor decoruri care ar putea fi interpretate drept marcaje corporale (mai ales pe cap și față), au fost descoperite atât în neoliticul oriental (Jerichon, Ain Ghazal, Tell Hassuna, Chagar Bazar, Halaf, Hacilar I şi VI, Çatal Höyük) cât și în cel balcano-carpatic și danubian, în special în cadrul marelui complex Starčevo – Körös / Criș – Kemikovči – Karanovo I, la Sofia-Slatina și Gulubnik (Bulgaria), Zastavnaja-Malaj Gora și Holmcy-Karan (Ucraina Transcarpatică), care pot fi datate în mil. VII-VI BC. Ulterior, în cadrul civilizației Vinča (mil. VI-V BC) sunt cunoscute numeroase statuete antropomorfe cu măști zoo-antropomorfe, precum și capace prosopomorfe, așa cum arată descoperirile de la Potporanj-Kremenjak, Vinča, Selevac (Serbia), Ujvar și Zorlenţu Mare (România). Aceste marcaje s-au perpetuat și în culturile Gradešnica și Hamangia (faza a III-a), în ultimul caz importante fiind descoperirile din cadrul necropolei de la Durankulak (Bulgaria). Mult mai numeroase sunt dovezile marcajelor corporale utilizate de comunitățile eneolitice (mil. V-III BC) ale civilizațiilor Varna – Gumelnița – Kodžadermen – Karanovo VI – Dikili Tash, Sălcuța – Krivodol – Bubanj și Precucuteni – Cucuteni / Tripolie, datorate, probabil, unui aflux de populație din răsăritul Mediteranei, cu alte noi tendințe sociale și comportamentale de evidențiere a individului, micro și macro-comunităților. Interesante sunt descoperirile de statuete și vase antropomorfe (vase suport, capace) decorate prin pictură, incizie și motive plastice, care redau personaje feminine care prezintă perforarea pavilioanelor auriculare și buzei inferioare (piercing), scarificarea feței (în benzi dispuse pe vertical, crestături ale feței, perforări ale nasului), tatuaje și picturi faciale (a se vedea descoperirile de la Durankulak, Varna, Karanovo VI, Vodica, Vetren, Plavdiv, Drama, Kubrat, Dolnoslav, Blagoevo/Razgrad, Russe, Sulica / Stara Zagora, Gabarevo, Smjadovo, Sadievo, Dinja, Ezerovo, Lovec, Stara Zagora, Kamena, Hotnitsa, Pazardzik (Bulgaria), Siliştea-La Lilieci, Vităneşti-Măgurice, Sultana, Vidra (România). Un capitol important îl reprezintă evidențierea marcajelor corporale la comunitățile precucuteniene și cucuteniene, decorul deosebit al unor statuete antropomorfe fiind interpretat diferit: elemente de vestimentație, coafuri și, doar în manieră generală, tatuaje. Cu toate acestea, configurarea decorului statuetelor antropomorfe, încă din faza Precucuteni I, permite observarea unor elemente de marcare corporală precum sunt: scarificări, tatuaje, perforări ale urechilor (piercing), coafuri și însemne sociale (diademe), podoabe pentru alungirea gâtului (?), după cum se observă din descoperirile de la Traian-Dealul Viei, Târpești (România), Bernaševka, Bernovo Luka (Ucraina), Răuțel-Bălți (Rep. Moldova), (figura 2). Aceste marcaje corporale se continuă și în toate fazele culturii Cucuteni, așa cum se vede din descoperirile de la Drăgușeni, Scânteia, Dumești, Cucuteni-Băiceni

7

Cetăţuie, Trușești, (Cucuteni A) și Traian-Dealul Fântânilor, Vorniceni, (Cucuteni A-B), (figura 3), Ghelăieşti, Feteşti, Costești (România), Caracușani, Vărvăreuca VIII (Rep. Moldova), Vladimirovka, Šuškova, Košilovcy, Kočerincy, Pavoloc (Ucraina), (Cucuteni B) (figura 4). În această din urmă fază, sunt evidente tatuajele, măștile faciale, unele coafuri elaborate, precum și pictura corporală, așa cum vedem pe fața / capul și trupul unor statuete descoperite la Cucuteni, Ghelăiești, Costești, Buznea (România), Brânzeni VIII (Rep. Moldova), Vladimirovka, Krinički, Košilovcy, Nemirovo, Rizino, Kočerincy etc. (Ucraina). Practica realizării de marcaje corporale este cunoscută, în timp, pe un spațiu geografic deosebit de întins, vorbind de universalitatea și permanența acestui comportament social și cultural, deopotrivă. Putem menționa, în treacăt, descoperirile din cadrul civilizației extrem-orientale Yangshao (China), din neoliticul letonian (cultura cu ceramică decorată cu gropițe), din neoliticul grecesc (Sitagrioi, Makri), eneoliticul și bronzul cicladic și cipriot (mil. IV-II BC) etc. Astfel, ne apare ca firească păstrarea practicii marcajelor corporale la agatârși și sciți (a se vedea tatuajele de pe mumia unui rege dintr-un tumul de la Pazyryk / Altai), reieșite și din știrile lui Herodot, despre marcarea și mutilarea supușilor la moartea regelui sciților regali (Istorii, II, 71). Tot de la Herodot aflăm că și tracii se tatuau, ca semn de distincție socială (Istorii, V, 6), fapt dovedit și iconografic, de marcajele faciale realizate pe cnemidele descoperite în mormintele princiare de la Agighiol (România) și Vratsa (Bulgaria). Ulterior, de la Artemidor din Daldis (sec. II î. Chr.) aflăm că la geți erau tatuați sclavii. Concluzionând, arătăm că marcajele corporale ale comunitățile preistorice alcătuiau importante coduri culturale și metalimbaje imagistice, vorbind despre status-urile sociale ale indivizilor. Departe de a fi doar decorative, marcajele corporale constituiau “cărți de identitate socială”, în funcție de vârstă, gen, rasă, status, ierarhie, fortificând locul și rolul individului în cadrul grupurilor micro- și macro-sociale. Ca modalități de înfrumusețare, în conformitate cu normele estetice pre- și protoistorice, marcajele corporale consolidau imaginea de sine a individului, iar prin asocierea cu riturile de trecere contribuiau la integrarea religioasă a omului. Ansamblul acestor componente, ca elemente de distincție socială și culturală, conducea la integrarea și afirmarea individului în cadrul complexelor ierarhii pre- și protoistorice.

culturală, conducea la integrarea ș i afirmarea individului în cadrul complexelor ierarhii pre- și protoistorice. 8

8

Figura 2. Marcaje corporale Precucuteni Tripolie A (1. Traian-Dealul Viei; 2-3. Bernaševka; 4. Bernovo Luka; 5. Târpeşti; 6. Reuţel-Bălţi (1,5. S. Marinescu-Bâlcu, 1974; 2-4. V. G. Zbenoviči, 1989; 6. V. I. Marchevici,1985)

2- 4. V. G. Zbenoviči, 1989; 6. V. I. Marchevici,1985 ) Figura 3. Marcaje corporale Cucuteni

Figura 3. Marcaje corporale Cucuteni A Tripolie B I (1. Truşeşti; 2. Târpeşti; 3. Scânteia; 4. Dumeşti; 5. Drăguşeni; 6. Cucuteni-Băiceni-Cetăţuie. (1. apud Vl. Dumitrescu, 1979; 2. S. Marinescu-Bîlcu, 1981; 3. C.-M. Lazarovici, S. Ţurcanu, 1989; 4. D. Bailey, 2010, R. Maxim-Alaiba, 1987; 5. D. Bailey, 2010; Vl. Dumitrescu, 1979; 6. H. Schmidt, 1932; D. Monah, 1997)

Vl. Dumitrescu, 1979; 6. H. Schmidt, 1932; D. Monah, 1997) Figura 4. Marcaje corporale Cucuteni A-

Figura 4. Marcaje corporale Cucuteni A-B și B – Tripolie B I-BII și B II (1. Jura; 2, 4. Traian-Dealul Fântânilor; 3, 5, 11. Cucuteni-Cetăţuie; 6. Brânzeni VIII; 7-10. Ghelăieşti; 12. Vorniceni. (1. apud A. Pogoševa, 1985; 2. Vl. Dumitrescu, 1945; 4. C. Bem, 2007; 3, 5, 11. H. Schmidt, 1932; Dan Monah, 1997; 6. apud V. Marchevici, 1985; 7-10 http://picasaweb.google.com/ asherah 66/GoddessThrace; 12. Maria Diaconescu)

9

SPAŢIUL PONTIC ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR COMERCIALE DIN IMPERIUL ROMAN

Octavian BOUNEGRU

În studiile de sinteză dedicate economiei antice, spaţiul pontic este rareori sau chiar deloc amintit. Chiar şi în cea mai recentă sinteză privind economia romană 1 contribuţia zonei pontice la ansamblul relaţiilor comerciale ale Imperiului este practic neglijată. Această problemă este doar parţial abordată într-o mai veche lucrare, valoroasă pentru ideile puse în circulatie, dar care este depăşită din punctul de vedere al informaţiei epigrafice si arheologice 2 . Este astfel ignorată o amplă documentaţie arheologică şi epigrafică, care evidenţiază elemente specifice ale relaţiilor comerciale prin care zona amintită se articula la sistemul economic al lumii romane. Dacă administraţia şi economia romană capătă o cu totul altă imagine, dacă sunt privite din perspectiva provincială, aşa cum s-a arătat pe bună dreptate 3 , se poate aprecia că spaţiul vest-pontic reprezintă, din acest punct de vedere, un interesant studiu de caz. Din perspectiva istoriei economice, spaţiul pontic trebuie analizat ca un organism complex, care funcţionează în strânsă legătură cu zonele adiacente. Aflat la interferenţa lumii orientale cu cea europeană, zona pontică pare un spaţiu închis. În realitate el este deschis pe două fronturi către bazinul Mediteranei: prin Dalmaţia către Mediterana centrală, iar prin bazinul egeean spre Marea orientală. În acest ansamblu geografic zona Propontidei juca un rol esenţial, prin stabilirea unei legături terestre între Balcani şi Anatolia, adică între Orient şi Occident 4 . Aceste constatări sunt confirmate de configuraţia drumurilor de uscat, fluviale şi maritime, care permiteau racordarea spaţiului pontic la lumea greco-romană. În cadrul axei comerciale dintre Asia şi Italia pot fi distinse trei sectoare:

sectorul pontic, sectorul Asiei anterioare, care se prelungea apoi spre oraşele de pe coasta vestică a Anatoliei, şi sectorul Asiei Mici împreună cu Cipru; pe acest segment jonctiunea se făcea prin Rhodos, placa turnantă a comerţului Mediteranei

1 H. Wolf, V. Velkov, Moesia Inferior und Trakien, în: Fr. Vittinghoff (ed.), Handbuch der europäischen Wirtschafts-und Sozialgeschichte 1. Europäische Wirtschafts-und Sozialgeschichte un der römischen Kaiserzeit, Stuttgart 1990, p. 608-610.

2 E. Gren, Kleinasien und der Ostbalkan in der Wirtschafts-und Entwicklung der römischen Kaiserzeit, Uppsala 1941.

3 J.Andreau, Introduction, în: M. I. Rostovtzeff, Histoire économique et social de l’Empire romain, Paris 1988.

4 M. Cary, The Geographic Background of Greek and Roman History, Oxford 1950, p. 204.

11

orientale 5 . Zona vest-pontică se încadra, aşadar, în sistemul traficului de mărfuri maritim din lumea greco-romană. Fluviile navigabile în antichitate, precum Istros, Hebros şi Axios reprezentau şi căi comerciale importante care asigurau difuziunea mărfurilor în această regiune. La acestea se adăugau drumurile comerciale de uscat care străbăteau spaţiul balcanic, în general pe direcţia nord-sud, sau nord-estsud-vest, cum ar fi: Histria Odessos Byzantium, Viminacium Naissus Thessalonika, Novae Philippopolis Byzantium, Singidunum Naissus Hadrianopolis – Byzantium. Este interesant de remarcat faptul că toate aceste drumuri, care reprezentau de fapt ramificaţiile nordice ale importantei via Egnatia, sugerează orientarea căilor comerciale din Balcani şi gurile Dunării către porturile din Marea Thracică şi, mai ales, spre via Egnatia care asigura, prin Bizanţ, legătura cu Asia Mică şi, mai departe, cu regiunea siro-palestiniană. Extremitatea vestică, cea estică şi cea sudică a acestui spaţiu erau marcate fiecare de câte un centru comercial care asigura difuzarea mărfurilor în interior, către Balcani şi Dunăre: Aquileia, Tomis şi Thessalonika. În timp ce pentru acest din urmă centru cunostinţele noastre sunt mai sumare, informaţiile arheologice şi epigrafice privind rolul comercial al oraşului Aquileia sunt deosebit de relevante. Caracterizată ca placă turnantă a comerţului dintre Italia şi regiunile dunărene, Aquileia lega, prin drumurile comerciale care urmau valea Savei şi a Dravei, bazinul Mediteranei centrale de cel al Dunării inferioare şi zona vest-pontică 6 . Aquileia întreţinea relaţii comerciale stabile cu centre importante precum Corinth, Alexandria 7 sau Nicomedia. Numeroase atestări epigrafice ale unor negustori şi armatori grupaţi în adevărate “case” comerciale, înţelese ca asociaţii profesionale al căror statut juridic nu poate fi definit cu precizie 8 , confirmă importanţa deosebită a Aquileii ca centru comercial care asigura traficul de mărfuri spre zona balcanică şi dunăreană. Interesul pe care l-a manifestat Roma încă de timpuriu faţă de spaţiul vest- pontic este motivat, în bună măsură, de componentele de natură geografică enunţate mai sus. Începuturile procesului de integrare a spaţiului balcanic şi vest-pontic în structurile administrative romane, cu consecinţe profunde în planul relaţiilor comerciale din această zonă, coincid cu câteva evenimente care au dominat istoria economică a Mediteranei. Este vorba, mai întâi, de distrugerea Cartaginei, care a adus Romei avantaje considerabile datorită devierii căilor comerciale siriene, apoi suprimarea celui mai important emporion din spaţiul egeean – Corintul – şi crearea

5 J. Rougé, Recherches sur l’organisation du commerce maritime en Mediteranée sous l’Empire romain, Paris 1966, p. 86.

6 S. Panciera Vita economica di Aquileia in étà romana, Aquileia 1957. 7 Ibidem, p. 88-89.

8 F. M. Robertis, Storia delle corporazioni e del regimo associativo nel mondo Romano, Bari 1972, 103-105; L. de Salvo, Economia privata e publici servizi nell’Impero romano I Corpora naviculariorum, Messina 1992, p. 238 ff; O Schlippschuh, Die Händler in römischen Kaiserreich in Gallien, Germanien und der Donauprovinzen Rätien, Noricum und Pannonien, Amsterdam 1987, p. 107 ff.

12

provinciei Asia, care a contribuit la revitalizarea comerţului din spațiul menţionat 9 . Din această perspectivă, pe fondul accentuării raporturilor concurenţiale dintre Orient şi vestul Imperiului, pot fi deosebite câteva etape ale integrării regiunii vest- pontice în sistemul relaţiilor comerciale romane, etape care corespund în linii generale cu etapele politicii orientale a Romei. Primele acţiuni militare romane în care este implicat şi litoralul vest-pontic datează din ultimii ani ai secolului II a. C. Potrivit unei vagi informaţii datorate lui Jordanes, ca şi unui pasaj dintr-o inscripţie de la Cnidos 10 , în jurul anului 101 a. C. are loc o expediţie militară condusă de T. Didius, care viza probabil stabilirea unui control roman în Chersonesul Tracic. Din păcate nu dispunem de informaţii suplimentare care să releve în ce măsură vestul Mării Negre a constituit zona de operaţii militare în acest context istoric. Potrivit unei ipoteze lansate recent, este probabil ca, în urma unei posibile prelungiri a expediţiei lui T. Didius spre litoralul pontic, să se fi încheiat celebrul tratat (foedus) dintre Roma şi Callatis, a cărei versiune în limba latină s-a păstrat pe o cunoscută inscripţie descoperită la Callatis şi comentată în repetate rânduri 11 . Criza mithridatică constituie momentul istoric decisiv pentru orientarea politicii romane către bazinul pontic, proces care a avut urmări profunde în viaţa politică şi economică. În planul politic şi militar este cunoscut faptul că, după ce Mithridates VI Eupator ocupă Crimeea, care îi asigura, astfel, o importantă bază de aprovizionare 12 , regele Pontului îşi crează un vast sistem de alianţe cu cetăţile vest- pontice încă din primul deceniu al secolului I a. C. Aceste alianţe s-au constituit într-o manieră individuală, aşa cum rezultă din textele a două inscripţii, una descoperită la Apollonia, iar cealaltă la Histria, care atestă prezenţa unor garnizoane trimise de Mithridates în aceste oraşe pentru a-i asigura fidelitatea acestora. În cursul războaielor mithridatice, ca şi în perioada premergătoare, oraşele greceşti de pe litoralul vest-pontic s-au aflat, în mod succesiv, în alianţă când cu romanii, când cu Mithridates, iar această fluctuaţie a raporturilor lor politice se resimte şi în planul economic. Pentru reconstituirea principalelor componente ale relaţiilor comerciale din bazinul vest-pontic analiza surselor epigrafice este semnificativă. Dintre oraşele vest-pontice, Tomisul beneficiază de cea mai bogată listă de atestări epigrafice privind activitatea negustorilor şi armatorilor. O primă categorie de inscriptii cuprinde menţiuni ale unori negustori şi navigatori locali. Astfel, pot fi amitiţi doi armatori tomitani, unul al cărui nume nu s-a păstrat, iar al doilea, Theokrites al lui Theokritos, a cărui meserie de naukleros este sugerată şi de reprezentarea pe piatra sa de mormânt a unei nave comerciale de un tip comun întregului bazin al

9 J. Hatzfeld, Les trafiquants Italiens dans l'Orient hellénistique, Paris 1919, p. 30-32.

10 W. Blümel, Die Inschriften von Knidos, Bonn 1992, p. 33. 11 Al. Avram, Der Vertrag zwischen und Kallatis (CIL I.2, 276), în B. Funk ed., Hellenismus. Beiträge zur Erforschung von Akkulturation und politischer Ordung in den Staaten des hellenistischen Zeitalters, Tübingen 1996, p. 491-511.

12 B. M. McGing, The Forein Policy of Mithridates VI Eupator King of Pontus, Leiden 1985, p. 43.

13

Mediteranei orientale. Activitatea armatorilor tomitani în derularea traficului de mărfuri din aceste centre este organizată după un model specific spaţiului vest- pontic şi egeean. Este vorba de prezenţa unor asociaţii de armatori tomitani, în legătură cu care dispunem de două preţioase menţiuni epigrafice, una purtînd numele oikos ton naukleron menţionat în două inscripţii. Acest sistem de asociere a marilor armatori de la Tomis, atestat în doar câteva oraşe din vestul Mării Negre şi de pe coastele Bithiniei, sugerează existenţa unui spaţiu comercial comun, care cuprindea cele două componente geografice menţionate mai sus. Marii negustori locali sunt reprezentaţi la Tomis de Herakleidos al lui Asclepiades 13 şi de un alt emporos al cărui nume nu-l cunoaştem. Cea de-a doua categorie este reprezentată de atestările epigrafice ale unor negustori şi armatori străini de la Tomis. Relaţiile comerciale prospere dintre Tomis şi Alexandria sunt dovedite atât de “casa alexandrinilor”, care ridică la Tomis un templu în cinstea lui Sarapis, cât şi de menţionarea unui negustor de vinuri alexandrin. Acesta din urmă, pare să fi fost, de fapt, reprezentantul unei asociaţii de comercianţi de vinuri din Alexandria la Tomis. Un alt caz interesant este cel al lui Hermogenes, mare armator, a cărui activitate comercială intensă, desfăşurată în spaţiul vest-pontic şi Asia Mică, i-a conferit dublă cetăţenie: cea tomitană şi cea a oraşului Fabia Ankyra. Tot la Tomis sunt mentionaţi doi emporoi, unul pe nume Stratokles, iar celălalt Metrodoros al lui Gaius, ambii originari din oraşul bithinian Prousias ad Hypios. De asemenea, legăturile comerciale dintre oraşele vest-pontice şi mari centre economice din Bithinia, sunt confirmate de prezenţa la Histria a unei familii de mari negustori originari din Bithinia. Este important de reţinut faptul că, în general, sursele epigrafice de care dispunem privind comerţul oraşeler vest-pontice arată o orientare particulară a acestora către centrele comerciale din Asia Mică, mai exact zona Bithiniei. Această trăsătură a dinamicii comerţului vest-pontic merită o atenţie specială. Mai întâi trebuie amintit faptul că inscripţiile în care sunt menţionaţi negustorii şi armatorii bithinieni în vestul Mării Negre nu reprezintă nici pe departe singurele surse privind prezenţa unor persoane originare din oraşele Bithiniei în spaţiul mentionat. Lista străinilor, în cazul de faţă a bithinieinilor atestaţi epigrafic la Tomis, Histria, Callatis, Odessos, dar şi în interiorul provinciei, cum ar fi Nicopolis ad Istrum, Philippopolis şi Serdica, sugerează o prezenţă permanentă a reprezentanţilor oraşelor comerciale din Bithinia în acest spaţiu. Uneori, comunitatea de interese a unor comercianţi din Bithinia impunea chiar gruparea în asociaţii etno-profesionale, cum pare să fi fost cazul unei comunităţi menţionate într-o inscripţie de la Tomis, care cuprinde o listă de străini stabiliţi aici şi originari, unii dintre ei, din oraşele bithiniene precum Tius, Nicomedia, Heraclea şi Caesarea, dar şi din oraşe situate în imediata apropiere a acestei provincii, ca Abounoteichos din Galatia, sau Tiana şi Mazaca din Cappadocia 14 .

13 I. Stoian, Inscriptionis Skythiae Minoris II. Tomis, București 1994, nr. 403.

14 Ibidem, 129: Ero et D[omno]/ Matrem Romanorum subscriptorum/ Menia Iuliane Tiana/ Lucius Antonius Capito Nicomedia/ Caius Licinius Clemens n(atus) Abonutichu/ Caius Aurelius Alexander n(atus) Heraclia/ Claudius Secundus n(atus) Abonutichus/ C. Gabinius

14

Chiar dacă scopul asocierii lor este unul cu caracter religios (toţi aceştia dedică o stelă Cavalerului Trac), trebuie să recunoaştem în această listă o asociaţie de negustori originari din Asia Mică, stabiliţi la Tomis pentru afaceri, organizaţi eventual după modelul celor cunoscute sub numele de consistentes in Din aceste informatii epigrafice se desprinde caracterul biunivoc al relaţiilor comerciale stabilite de centrele vest-pontice, în special Tomis, și oraşele bithiniene. Principalele centre comerciale către care se orientează comerţul vest- pontic sunt: Prousias ad Hypios, Niceea şi Nicomedia. Primul dintre ele, aflat în apropierea vărsării fluviului Sangarios în Marea Neagră şi dispunând de un important port, Dia 15 , desfăşura o intensă activitate comercială în bazinul egeean 16 şi mai ales în Pont 17 . Niceea s-a impus ca un important centru comercial cu legături stabile atât în vestul Mării Negre, t şi, mai ales, în marile oraşe din Thracia, cum ar fi Philippopolis şi Serdica. Cât despre Nicomedia, a cărei importanţă deosebită în contextul economiei lumii romane a fost subliniată în numeroase rânduri, se poate aprecia că acest centru reprezenta placa turnantă a traficului de mărfuri dinspre Asia Mică spre vestul Mării Negre. Sursele epigrafice dovedesc o surprinzătoare mobilitate a negustorilor şi armatorilor originari din Nicomedia, care sunt prezenţi în număr mare la Tomis. Aceste atestări epigrafice evidenţiază ceea ce s-ar putea numi linia maritimă Nicomedia-Tomis care reprezenta, fără niciun dubiu, principala articulaţie comercială între Asia Mică şi spaţiul vest-pontic şi dunărean. De altfel, potrivit unei recente interpretări 18 , se poate chiar recunoaşte într-un pasaj din Edictul lui Diocletian menţionarea rutei maritime Nicomedia-Tomis. Recent, a fost enunţată o interesantă formulare privind caracterul relaţiilor economice din bazinul pontic, subliniindu-se pe de o parte tendinţele centrifuge, iar pe de altă parte tendinţele centripete, ale comerţului pontic 19 . Relaţiile comerciale dintre oraşele vest-pontice şi Bithinia, oglindite atât de sugestiv în sursele epigrafice, constituie un exemplu elocvent privind tendinţele centripede ale economiei pontice. Pornind de la analiza factorilor specifici structurilor organizatorice ale comerţului din spaţiul amintit, această constatare poate fi chiar nuanţată. Astfel, nu întâmplător pare faptul că acestei regiuni îi corespunde un model de asociere a marilor armatori (oikos ton naukleron). Oikos este menţionat epigrafic doar la Tomis, Nicomedia şi Amastris. Acest sistem asociativ care era

Modestus n(atus) Perintho/ [T ?] Ailius Barbarius n(atus) Nicomedia/ Aurelius Vitus n(atus) Caesaria/ Vettius Ponticus n(atus) Tio/ Fabius Paulinus n(atus) Mazaca/ T. Ailius Pompeius n(atus) Tio/ Papirius Celer n(atus)

15 W. Ameling, Die Inschriften von Prousias ad Hypium, Bonn 1985, p. 8-9.

16 J. G. Vinogradov, Olbia und Prusias ad Hypios zur Severerzeit, în: Sodalitas. Scritti in onore di Antonio Guarino, Genova 1984, p. 460 ff.

17 L. Robert, op.cit., p. 112; T. R. S. Broughton, Roman Asia. An Economic Survey of Ancient Rome IV, New York 1975, p. 773.

18 Edictum Diocletiani et collegarum de pretiis rerum venalium, ed. M. Giacchero, Genova 1974, 35, 1, 48.

19 J. G. Vinogradov, Pontische Studien. Kleine Schriften zur Geschichte und Epigraphik des Schwarzmeerraumes, Mainz 1997, 4 ff.

15

impus de amploarea activităţii armatorilor poate fi, eventual, asimilat acelor corpora naviculariorum atestate în Mediterana occidentală. Prezenţa în inscripţiile care menţionează oikos ton naukleron la Nicomedia şi Amastris 20 , a unor presbyteroi şi a unui prostates ai acestor asociaţii de armatori confirmă organizarea internă a asociaţiilor respective după sistemul corporativ specific lumii elenistice. Menţinerea acestor societăţi de armatori în epoca romană poate sugera o asimilare a lor sistemului asociativ roman, ceea ce confirmă interesul administraţiei romane de a proteja şi încuraja activitatea de transport maritim în zonele orientale ale Imperiului. În măsura în care oikos ton naukleron erau asimilate acelor corpora naviculariorum (care participau activ la serviciul annonei), se poate presupune că vor fi beneficiat şi ele de imunităţile fiscale ale acestora din urmă 21 , aşa cum se întâmpla şi cu asociaţiile de armatori din Egipt 22 . Oricum, este sigur că aceste asociaţii de armatori atestate la Tomis, Nicomedia şi Amastris constituiau un factor specific al relaţiilor comerciale din vestul Mării Negre şi zona Bithiniei 23 . Comunitatea de interese comerciale a oraşelor vest-pontice şi a celor din Bithinia trebuie analizată dintr-o perspectivă mai largă, aceea a comerţului pontic în general. Tendinţa centripetă a relaţiilor comerciale pontice se regăseşte în sursele epigrafice, din care poate fi dedusă o adevărată koiné comercială în spaţiul amintit. În acest sens, este deosebit de sugestiv textul unui decret ridicat în onoarea unui anume Theokles de la Olbia de către o¥ parepidhmoûnteß cénoi originari din nu mai puţin de 18 oraşe, majoritatea pontice: Pantikapaion, Chersones, Tyras, Istros, Tomis, Callatis, Odessos, Byzant, Heraclea, Tieion, Amastris, Sinope, Prousia ad Hypios, Nicomedia, Niceea, Apameea, Prousias-Olympia, Cizic şi Milet. Prin aceşti parepidhmoûnteß cénoi menționaţi în calitate de dedicanţi ai decretului amintit trebuie să înţelegem o comunitate de negustori originari din principalele oraşe pontice şi din Propontida constituită, nu știm în ce împrejurări, dar, în orice caz, în scopul protejării intereselor comerciale comune. Structura internă a asociaţiilor de armatori din vestul Mării Negre şi nord- vestul Asiei Mici, ca şi mecanismele funcţionării comerţului maritim din zonă, evidenţiază în egală măsură atât amintitele tendinţe centripete, cât și o tendinţă centrifugă a comerţului pontic, înţeleasă ca o prelungire a direcţiilor comerciale, pe de o parte în interiorul provinciilor balcanice şi dunărene, iar pe de alta către provinciile orientale. Aceasta trebuie să fie semnificaţia exactă a rutelor maritime stabilite între Nicomedia sau Prousias ad Hypios şi Tomis, rute care alcătuiau articulaţia comerţului din zonele orientale şi cele vest-pontice şi dunărene. Din acest

20 L. Robert, Inscriptions d’Athènes et de la Grèce centrale, Aeph, 18, 1969, 9.

21 J. Rougé, op.cit., 324.

22 M. I. Rostovtzeff, A Large Estate in Egypt in the Third Century B.C., Madison 1922, 123; Cl. Preaux, L’économie royale des Lagides, Bruxelles 1937, 143; H. Hauben, Les propriétaires de navires privés engagés dans le transport de blé d’état ptolemaïque, în:

Akten des 21. Internationalen Papyrologenkongress. Berlin 1995, Archiv für Papyrusforschung, Beih. 3, 1997, 431 ff.

23 J. Vélissaropoulos, Les nauklères grecs. Recherches sur les institutions maritimes en Grèce et dans lOrient hellénisé, Paris 1980, 104.

16

punct de vedere se detaşează rolul Tomisului ca principal antrepozit comercial în vestul Mării Negre, care, având legături directe cu marile oraşe comerciale din Bithinia, asigura comerţul de tranzit dinspre Asia Mică şi Orientul apropiat spre gurile Dunării şi chiar spre interiorul Moesiei. O problemă fundamentală a cărei rezolvare este greu de întrezărit în stadiul actual al documentaţiei de care dispunem este cea a modului în care regiunile vest- pontice se articulau din punct de vedere comercial la sistemul economic al lumii romane. De fapt, întrebarea la care trebuia găsit un răspuns este în ce măsură vestul Mării Negre poate fi caracterizat ca un spaţiu periferic sau unul de trecere a comerţului roman. Se poate aprecia că în cazul amintit mai sus avem de-a face cu un caracter bivalent al comerţului vest-pontic, în care regăsim atât componente ale unor raporturi comerciale periferice, cât şi de tranzit. Comerţul vest-pontic poate fi caracterizat ca un comerţ periferic în măsura în care acest spaţiu reprezenta mai degrabă o zonă consumatoare, în comparaţie cu Orientul şi Occidentul roman, cât şi zone producătoare de mărfuri. Aceasta înseamnă că ponderea comerţului vest-pontic era îndreptată către satisfacerea necesităţilor locale şi mai puţin către exportul de mărfuri. Această realitate şi-ar găsi, eventual, o explicaţie în integrarea mai târzie, politică şi administrativă, a zonei vest-pontice la Imperiul roman, şi anume într-o perioadă în care procesul de definitivare a trăsăturilor fundamentale ale celor două mari zone economice (Orient şi Occident) era deja încheiat. Pe de altă parte, situaţia regiunilor vest-pontice, la interferenţa lumii provinciale romane cu cea greco-orientală, a impus caracterul de comerţ de tranzit în cazul acestei zone. Liniile maritime care porneau de la Tomis, dar poate şi din alte oraşe vest-pontice, şi care se îndreptau spre centrele comerciale din Bithinia, asigurau o permanentă legătură comercială cu provinciile greco-orientale. În acest fel, se poate constata faptul că, deşi spaţiul vest-pontic era oarecum la periferia comerţului roman, el era racordat la întreg sistemul economic al lumii romane prin legăturile sale comerciale stabilite cu Asia Mică şi, mai departe, cu provinciile orientale ale Imperiului. În tot acest sistem, Tomisul deţinea o pozitie centrală, ca principal oraş al comerţului de tranzit din zonă şi având, probabil, ca şi Aquileia în regiunea vestică a peninsulei Balcanice, rolul de placă turnantă a traficului de mărfuri spre interiorul provinciilor Moesia şi Thracia.

17

18
18

18

CUPTORUL MEDIEVAL DE LA BAZGA, COMUNA RĂDUCĂNENI, JUD. IAȘI

Vicu MERLAN

În vara anului 2014, în vatra satului Bazga, comuna Răducăneni, județul Iași, cu ocazia unor lucrări de asfaltare a drumului comunal, a fost descoperit întâmplător un cuptor de ars ceramică. Acesta se află la circa 200 m sud de biserica satului, pe latura dreaptă a drumului, lângă gardul gospodăriei lui Chifan Ioan. Cuptorul a fost pus în evidență de un pasionat al arheologiei locale, Petru Condurache, care ne-a informat despre existența acestuia. Deoarece exista riscul de a fi distrus cu buldozerul, ne-am deplasat și am efectuat câteva observații asupra acestuia, pentru ca în final să-l conservăm in sittu, prin lucrări specifice.

Locul descoperirii
Locul descoperirii

După inventarul descoperit (numeroase fragmente ceramice de mărimi și forme diferite), avem un cuptor de copt” ceramică, aparținând civilizației Dridu, pentru secolul al VI-lea.

Ceramica civilizației Dridu (sec. VI)
Ceramica civilizației Dridu (sec. VI)

19

Astfel de cuptoare s-au mai descoperit și la sud de cătunul Trestiana, în aceeaşi comună, în malul drept al pârâului din apropiere, și la Dolhești – „La Islaz” (MERLAN, HAPALEȚ 2006, 34-35; MERLAN 2009, 12). Cuptorul este alcătuit din două camere paralele de coacere, aproximativ circulare, cu un perete despărțitor de circa 10 cm grosime, care se subțiază în zona mediană. Pereții laterali au între 10-15 cm grosime, podeaua inferioară 20 cm, iar cea superioară 30 cm. La jumătatea distanței, poate fi vizibilă, între cele două galerii, o gaură de comunicare cu un diametru aproximativ de 10 cm.

Cuptorul medieval de la Bazga
Cuptorul medieval de la Bazga

Lungimea totală a cuptorului, pe direcția E-V, este de 1,90 m (galeria din stânga) și 1,80 m (galeria din dreapta), cu lățimea maximă de 1,10 m. Lățimea galerii din dreapta, la mijloc, este de 40 cm, iar pentru cea din stânga de 30 cm. „Tavanul” cuptorului prezintă amprentele unor lodbe de tip „dulapi”, drepte, care au fost amplasate în timpul construcției sale. Acesta este aproximativ drept pe toată lungimea, însă pereții laterali și podeaua sunt ușor curbați, dându-i o formă aproximativ circulară.

Cărbuni de tip „cocs” (mangan)
Cărbuni de tip „cocs” (mangan)

20

Cuptorul era orientat pe direcția E-V. Înainte de construcția cuptorului, s-au amplasat la bază câteva pietre, pentru a-i da rezistență. Fragmentele ceramice ar fi putut aparține la cel puțin cinci vase, fiind de culoare cărămizie majoritatea și doar câteva de culoare neagră. Fragmentele au fost descoperite în masa groasă de cenușă, din baza celor două galerii de coacere. Unele fragmente aveau buza dreaptă, iar altele cu buza răsfrântă, cu umărul larg spre exterior. Rolul acestor buze lărgite spre exterior spre nivelul umerilor era acela de a fixa capacul. Torțile pornesc din buza vaselor, arcuindu-se spre mijlocul vaselor.

Ca motive, fragmentele aveau impregnate ușoare incizii de la mâna olarului, dar și linii paralele vălurite, care sunt întâlnite de la nivelul umerilor până la mijlocul vaselor, fiind făcute înainte de coacere, în pasta crudă a lutului. Un alt motiv este cel de tip „colți de lup” sau „în șah”. Pe unele fragmente ceramice mai este vizibil un strat subțire de șmalț verzui-albicios.

Fragmentele impregnate cu incizii, linii paralele vălurite și motive de tip „colți de lup” sau
Fragmentele impregnate cu incizii, linii paralele
vălurite și motive de tip „colți de lup” sau „în șah”

Printre cenușă și fragmentele ceramice s-au descoperit și numeroși cărbuni de tip „cocs” (mangan), unele bucăți păstrând și amprenta mugurelui lateral al crengii, apoi oase de animale domestice (aruncate în cuptor după utilizarea acestuia). Temperatura în cuptor a fost foarte mare, dedusă fiind din bucățile de lut vitrifiat, ce se pare că a atins peste 1000 0 . După investigare, s-a pus folie, locul fiind acoperit cu pământ și marcat, spre conservare.

21

Bibliografie:

Vicu Merlan, Grigorina Hapaleţ, Monografia comunei Dolheşti – 500 de ani de atestare documentară, Iaşi, Editura Lumen, 2006; Vicu Merlan, Cuptorul medieval de la Răducăneni-Trestiana, judeţul Iaşi, în „Lohanul”. Magazin cultural-ştiinţific, Huşi, nr. 8, aprilie 2009, p. 12.

22

„MISTERELE ONOMASTICE” ALE IAȘILOR (I)

Mircea CIUBOTARU

Textele următoare au fost publicate, în serial cu episoade lunare, în revista ieșeană „Cronica Veche” din iunie – decembrie 2014. Am preferat prezentarea informațiilor și analiza lor într-o formă publicistică, mai atractivă stilistic și mai accesibilă unui public cititor divers decât în varianta științifică a unor discuții etimologice specializate, care rămân, de regulă, ascunse în paginile unor publicații academice cu tiraj limitat. Câteva corecturi și adaosuri documentare la textele inițiale au fost necesare și apar în această variantă. Mai ales în cazul unor toponime obscure sau controversate, difuziunea largă a rezultatelor cercetării este necesară, pentru diminuarea sau chiar eradicarea falsurilor ce tind să se impună ca adevăruri prin simplu colportaj necenzurat, dar îndelungat și, adesea, prin autoritatea numelor unor cărturari onorabili, dar nefamiliarizați cu exigențele științei onomasticii.

*

1. Vorbim așa cum mergem pe bicicletă, compara, plastic și sugestiv,

marele teoretician al limbajului, Eugen Coșeriu, modul învățării, exersării și utilizării unei limbi naturale, adică prin imitație, ca orice alt tip de învățare, prin deprinderea mecanismelor și schemelor funcționale (a paradigmelor sistemului limbii materne) și prin adaptarea continuă la cerințele contextuale (la condițiile de trafic și accidentele de teren, am zice, în termenii ciclistului de cursă lungă). În rest,

adică pe lângă toate acestea, multă improvizație, destulă aproximație, doze variabile de (in)cultură, de creativitate și stupiditate. Nu știm totdeauna ce vrem să spunem și, cu atât mai puțin, cum să comunicăm. Într-o mare de ambiguitate a gândirii și expresiei, ne înțelegem totuși, ba chiar avem „iluminări” prin Cuvânt. Cu adevărat, e un mare mister limbajul, ceea ce explică și nașterea unei filozofii, a unei hermeneutici și a unei pragmatici a acestei însușiri definitorii a umanității. Parafrazînd cu intenție umoristică un titlu de roman din vremea începuturilor acestei specii (Misterele Bucureștilor), propunem cititorilor un mic serial de „mistere” ale unor denumiri din perimetrul urbei noastre. Se va vedea la capătul fiecărui episod și, mai abitir, la „consumarea” mai multor trufandale

onomastice, cât automatism și câtă forță inerțială există în gândul subiacent „se știe

transpus în automatismul „așa se spune” sau „așa se scrie”. Faptul este lesne

observabil mai ales în sfera numelor proprii (antroponime și toponime), unde ruperea legăturii dintre sensul inițial al cuvântului și ocultarea motivației denominării împinge multe nume de persoane și de locuri în nebuloasa trecutului, fapt generator de frumoase legende populare explicative, de bizare reconstituiri amatoristice și de compromițătoare etimologii pentru cine le abordează cu intenția soluționării științifice. Căci, dacă e vorba de „mistere”, o doză de incertitudine și de

”,

23

hazard rămâne adesea în „rezolvarea cazului”. Să începem, așadar, cu chiar numele orașului Iași. Cum se scrie, Iașul sau Iașiul ? O întrebare des auzită, uneori pusă și în controverse publicistice, se reflectă

și în indecizia ortografică pe care aproape zilnic o constatăm în presa locală.

Răspunsul așteptat vizează o prescripție normativă ce trebuie să distingă între corect

și incorect sau măcar între recomandabil și nerecomandabil. În asemenea situații, un

instrument util poate fi, cu puțin noroc, Dicționarul ortografic, ortoepic și de

dă voie (în

ediția a doua) să cerem în piață, folosind același cuvânt, fie pomi, fie fructe, de vreme ce toleranța față de rostirea populară cireși în raport cu norma literară cireșe

este atât de generoasă. Așadar, de ce să nu scriem Iașul, cum zice moldoveanul, dar

punctuație (DOOM), el însuși însă creator de incertitudini, când ne

și

Iașiul, cum normează dicționarul (bucureștean!)? Dar care o fi noima academică

și

care îndreptățirea uzului local și provincial ? Pentru un lingvist, dilema nu-i

dramatică, dar pentru gazetarul locului, gata să se dea în

răsstrăbunica „La Stampa” italiană) și pentru cinovnicul primăriei poate fi cel puțin

o jenă, ca să nu mai vorbesc de „vina” examinatului (elev sau student) și

răspunderea examinatorului (învățător sau prof), când ortograma se așează pe tapet sau pe hârtie. Iată, pe scurt, „povestea” acestei vorbe. Toponimul Iași, articulat Iașii, este, la origine, probabil cel târziu de pe la mijlocul veacului al XIV-lea, un nume comun, un etnonim, desemnând o populație caucaziană, iassi sau alani, strămoșii oseților de astăzi. Nu-i locul aici să confirm sau să infirm această etimologie, cea mai credibilă, originea toponimului într-un nume de persoană (Iaș) nefiind imposibilă (pentru discuția tuturor ipotezelor se poate consulta lucrarea lui Dan Bădărău și Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri, ed. 2007, p. 23-29). Arăt doar că până către sfârșitul secolului al XVIII-lea denumirea orașului nostru a avut exclusiv forma de plural, în varianta etimologică Iași(i) sau populară și moldovenească Ieși(i) sau Eș(i). Curioșii ar putea observa singuri această explicabilă consecvență cercetând cele 10 volume de Documente privitoare la istoria orașului Iași editate de profesorii Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc (primul volum). Apoi, odată cu trecerea timpului, s-a pierdut conștiința originară a faptului că formele de plural păstrează amintirea grupului social ce locuia un anume spațiu (de pildă, Bucureștii erau numele colectiv al locuitorilor din satul unui Bucur, fondator, după legendă, sau stăpân medieval) și denumirea începe să aibă ca referent o așezare, un obiect socio-geografic unitar, căpătând astfel o formă de singular, articulat: Ploiești devine Ploieștiul, Focșani se pronunță Focșaniul, Folticeni evoluează la Fălticeniul, Plopeni la Plopeniul etc., variante apărute în secolul al XIX-lea și aproape generalizate în prezent, în uzul oral și cotidian. Se constată imediat că articolul hotărât singular se atașează la forma de plural nearticulat, cu un i final asilabic. Acesta fiind sistemul de derivare a toponimelor de acest tip, este justificată etimologic și derivațional recomandarea academică a scrierii (și pronunției) Iașiul din Iași, Hușiul din Huși, Galațiul din Galați, Cernăuțiul din Cernăuți. Grafiile și pronunțiile învățaților lexicografi nu iau însă în considerare tradiția rostirii dialectale și cea culturală a scrierii oiconimelor, fapt ce nu poate fi ignorat și care constituie însăși dificultatea de a opta pentru formele considerate „corecte”. În graiul moldovenesc, consoanele ș, j, ț (și s, z, r) se

stambă (de la

24

pronunță dur, ca și în cuvintele comune, precum ușă sau grijă, și de aceea un

muntean este imediat

aproximativă) ușe, grije. Este acum limpede de ce DOOM, redactat la București, recomandă forma Iașiul, în timp ce ieșenii înșiși au scris și pronunțat totdeauna numele așa cum apare și pe frontispiciul cunoscutelor publicații „Iașul Literar” sau

„Flacăra Iașului”. Așadar, opoziția corect : incorect în limbă se reduce la acceptarea sau respingerea unei norme ce nu poate fi gândită în afara unei tradiții lingvistice și grafice. Exemplele pentru această chestiune sunt nenumărate. Nu este exclusă însă impunerea în viitor, prin forța imitației modelelor promovate de televiziune și radio,

a formei grafice și fonetice Iașiul (Iașiul, capitală culturală europeană, nu-i așa ?),

dovadă fiind generalizarea rapidă și fără șanse de contracarare, chiar și în Moldova,

a accentuării aberante, turco-grecești, de sorginte bucureșteană, a numelor de

familie de tipul Cojocaríu, Funeríu, Grădinaríu, Trăistaríu, Vieríu etc., din seria derivatelor cu sufixul -ári(u) de origine latină. Cine se simte incomodat de oferta opțiunii pentru două grafii și rostiri cu justificări parțiale poate folosi fără ezitare vechea și etimologica formă de plural, când se va referi la primarul Iașilor,

bulevardele Iașilor, Zilele Iașilor, Iașii vechilor zidiri și la

reperat, când îl auzim rostind muiat (cu transcriere

numele Iașilor.

*

2. Etimologia populară, adică explicația spontană, naivă și adesea

improvizată a cuvintelor comune, de regulă neologisme, impenetrabile ca

semnificație și străine ca formă, funcționează prin analiza intuitivă a formelor create prin atracție paronimică. Așadar, caloriferul trebuie să fie un fel de calu-di-fer, iar

funicularul neapărat un

în obscuritatea semantică a termenilor străini. Când avem a face cu nume proprii, de

persoane și de locuri, „întunericimea” e și mai adâncă, fiindcă la misterul relației de semnificare se mai adaugă și enigma motivației denominării, precum și

împrejurările ei, adică o istorie. Dacă insiști interogativ (de ce se cheamă așa și cât de vechi e numele Ceahlăului, Dorohoiului, Fălciului?), o poveste sau, mai curând,

o legendă îți este servită ca explicație. Mai trebuie doar ca un anume participant la

șezătoarea etimologică să o memoreze, altul să o consemneze și, pusă în stampă, legenda toponimică devine bun public, clișeu explicativ și prilej de mirare, când încerci să o risipești. Păcat, și ce frumoasă era, domnule! Ca Vrancea și Vrâncioaia, Molda și Moldova, Nămăești și Nemo est, Bârladul și Bârr, ladă! Și câte altele, dacă te apuci să întrebi ce vor fi însemnând Piciorul Lupului sau Cornul lui Sas,

Poiana Stampei sau Coarnele Caprei, Valea Lupului sau Dealul Mâța, La Doi Lei sau Râpa Miresei. Să stai și să te minunezi de inventivitate și imaginație, de tradiție

și inovație.

Ieșenii, de azi și de odinioară, nu se puteau lăsa mai prejos. Noroc de gazete și de povestitori, care nu au îngăduit să piară în vecinică uitare întâmplări neîntâmplate și făpturi neîntrupate. Duhul locului, al dulcelui târg, plăsmuit din melancolia crepusculului voievodal (jalnică tragodie!) și lenevirea ondulatorie (cândva) bahluviană, din amor mentis intellectualis pentru Păstorel și hălăduirea întru taclale pe la hanuri cu bolți reci și trei-patru sarmale, duh prea frumos

grădinărit de regretații Ion Mitican și Constantin Ostap și de imaginativul domn

25

furnicular. Deformarea cuvintelor aduce un fir de lumină

Vasile Ilucă, nu se lasă ușor despuiat de farmecul poetic sub analiza rece și incoloră

a istoricilor sau lingviștilor, care cred și speră să poată reconstitui „realul”. Ca urmare, să începem dinspre Crivăț, citind pe hărți și ascultând în tramvai nume de locuri ieșene și să vedem dacă nu cumva dincolo de ceața poveștii vom descoperi

„misterele”

Copoul, nume cu rezonanță particulară, insinuând distincție boierească și

Dacia sau

Păcureț. Vasluienii din perioada interbelică au ţinut să aibă şi ei un Copou, ca parc

şi loc de promenadă, după modelul și moda ieșeană. Universitate și Academie nu au

reușit să-și facă (încă!). O legendă locală, înregistrată de Gh. Ungureanu, în Iaşul. Note istorice, [1941], p. 23, explica toponimul printr-o întâmplare de literatură haiducească: soţia lui Vasile Lupul s-ar fi ascuns de frica turcilor într-o scorbură de copac în pădurea de la Copou şi ar fi fost găsită de căutătorii ghidați de lătratul unui copoi care a descoperit-o. Născocirea se poate pune în cârca unui cititor second hand de letopisețe, căci un sâmbure în pelteaua istorică este aici: un refugiu al curții lui Vasile Lupul (când cu expediția prădalnică a tătarilor și a cazacilor lui Timuș

intelectuală. Ca ieșean, una-i să-ți declari adresa în Copou și alta în

banalului.

Hmielnițchi, în vara anului 1650), în codrii Căpoteștilor (la Șcheia de astăzi, fostă

în ținutul Vasluiului), unde, până în zilele noastre, mai dăinuie o biserică de lemn

ctitorită cu acel prilej. Cât despre incursiunea etimologistă, desigur, copoiul ager mirositor din legendă este „vinovat” și de atracția (paronimică și nu olfactivă) spre explicația misteriosului nume Copou. Mai distins, un toponimist, T. Porucic, a „transplantat” (în 1931) în

Basarabia cunoştinţele sale despre Copoul ieşean și a crezut că denumirea este un presupus entopic (termen geografic) copău sau copou „înălţime lată şi întinsă”, un

fel de

Iorgu Iordan, Alexandru Obreja, Const. Turcu, Anatol Eremia. Apelativul copou a ajuns, pentru verificare, și într-un Chestionarul toponimic (1978), dar anchetele toponimice și dialectale, oricât au „adulmecat” pe urmele sale, nu l-au aflat pe

undeva, măcar prin Moldova. Și atunci, dacă nu l-am identificat pe teren, să căutăm

toponimul ieșean în

publicate de profesorul Ioan Caproșu), odată cu prima sa atestare din 5 mai 1575, în legătură cu viile de pe dealul Copoul. Este cert că ne aflăm în faţa unui antroponim, fiindcă numeroase locuri cu vii şi livezi din hotarul vechi al târgului, pe dealuri şi

văi, amintesc de foşti stăpâni din secolele al XVI-lea sau al XVII-lea: Brânză, Coroi, Cozmoaia, Hronţea, Irimia, Piciorogan, Şorogari, Tanga, Ursulea și mulți alții. Între aceştia, un Copău (forma populară este atestată în 1775, 1875) sau, prin asimilare regresivă, Copou, poreclă – cunoscută astăzi în numele de familie cu varianta Copoi(u) „câine de vânătoare”, apelativ cu originea în magh. kopó este la originea denumirii Dealul Copoului. (O paranteză nu are ce strica aici: căpauca

consoarta copoiului

sadoveniană, din povestirile sale vânătorești, nu este decât

hârtii. Îi dăm repede de urmă (în seria de documente ieșene

platou. De la el s-au „molipsit” alții: Petre V. Rotaru şi George Oprescu,

amușinând în căutare de doamne rătăcite prin păduri). Este foarte probabil ca acel Copou (Copău) pomenit la 1575 să fi fost un vier ungur Kopó, la viile domneşti din hotarul târgului Iaşi, în jurul anului 1500, precum acei vieri de la Hârlău, cunoscuţi documentar în a doua jumătate a veacului al XV-lea (28 mai 1470). Şi C. Cihodaru considera că antroponimul Copou este un nume unguresc, ca şi Ţicău şi Ciurchi,

26

care sunt astăzi nume ale unor străzi din Iaşi. Îi dăm dreptate, doar pe jumătate. Despre cealaltă jumătate, cu alt prilej.

*

3. Nu rămân dator cititorilor ultimului episod din serialul acestor „mistere”,

etimologică, având măsurariul experienței

toponomastice și greutatea argumentului documentar, pentru a-i da regretatului medievist C. Cihodaru partea sa de câștig și a-i ceea ce nici nu-i mai trebuie, de altfel, din afirmația potrivit căreia, după armenii și sașii așezați în târgul Iașilor de prin veacul al XV-lea, au venit și grupuri mici de români transilvăneni și de

maghiari, specialiști în viticultură, de la primii rămânând numele dealului Șorogari, de la ceilalți toponimele Țicău, Copou și Ciurchi (Istoria orașului Iași, I, 1980, p. 54). Trebuie să dis-cern pasajul, alegând grâul de neghină, Copoul fiind boaba cea bună, iar celelalte sămânță de dispută nefolositoare, căci o comunitate ungurească de catolici a existat în Iași (v. la Marco Bandini, Codex, 2006, în anii 1646-1648),

dar nu grupată pe o uliță, precum cea armenească, săsească sau rusească, și nu de vieri, care locuiau prin cătunele din apropierea viilor bisericii catolice, dintre care, la 1648, două fuseseră vândute, iar trei erau în paragină, pe colina Iașilor (p. 272), desigur în fundătura dealului Copou, mai sus de biserica Sf. Atanasie a lui Vasile Lupu. Copou. Fiindcă nici la Țicăul de astăzi și nici pe Ciurchi nu au fost vii și nici

numele de persoane nu sunt ungurești, trebuie să scormonim după alte

etimologice. Și rădăcinile nu pot fi găsite decât în adânc, în trecut. Câteva ispisoace domnești de la începutul secolului al XVIII-lea menționează Fântîna lui Ciuc (anii 1705, 1710), Fântâna lui Ciuchi (1712) și Fântâna lui Ciurche (1712, 1713), ca reper în hotarnica unui loc din hotarul târgului Iași, loc al Mănăstirii Sf. Ioan Zlataust, unde erau atunci grădini de zarzavat, care au rămas până astăzi în memoria toponimică prin numele străzii Grădinari, cf. Documente privitoare la istoria orașului Iași (DIOI), ed. Ioan Caproș, III, p. 260, 343, 373, 381, 390, 393. Fântâna trebuie să fi fost în perimetrul actual al căminelor studențești din complexul „Tudor Vladimirescu”. Documentele sunt originale și, ca urmare, formele Ciuc, Ciuchi și Ciurche nu sunt niște variante grafice rezultate din copieri succesive neatente, ci reflectă o pronunție nesigură a unui nume mai vechi,

din veacul anterior, care este, poate, Ciuc, la origine un cuvânt comun (cf. și ciucă “vîrf de munte”, “măciulie”), forma ulterioară Ciurche fiind rezultatul unei contaminări cu numele Ciurcă “vacă slabă”, “curcă”, “pui de găină” sau cu omonimul Ciurcă, din bg. čurka “greier”. N. Iorga știa de un țar tătărăsc al nogailor, Ciuchi, instalat la Târnovo bulgăresc, nume pe care îl asocia cu Ciurchii ieșeni (Istoria românilor și a civilizației lor, 1930, p. 60). Se va impune varianta Ciurchi, pe o Safta Ciurchioaia, pe copiii ei Maria, Gheorghe și Ștefan Ciurchi și pe nepoții Lupașco găsindu-i mai târziu la Bucium, între 1754 și 1781, ca vânzători sau cumpărători de vii (DIOI, V, p. 511, VI, p. 373, 665, VII, p. 408, VIII, p. 38). Cu aceste atestări, devine improbabilă etimologia propusă de Al. Obreja și Const. Turcu pentru numele cartierului Ciurchi, anume o metateză de la turc. chiurci “cojoc”, un chiurci-bașa, staroste al cojocarilor din Iași fiind atestat în secolul al XVIII-lea (Asupra denumirii vechi a cartierelor din orașul Iași, 1977, p. 96). Tot

27

rădăcini

astfel încât împart din nou dreptatea

atât de puțin este admisibilă explicația lui N. A. Bogdan, care credea că locuitorii din Ciurchi vor fi fost cerchezi sau circazieni (Orașul Iași, ed. 1914, p. 82), presupunerea fiind probabil generată de relativa asemănare a cuvintelor. Ca nume de mahala a Iașilor, Ciurchi este cunoscut numai începând din anul 1803.

norocos C. Cihodaru, indus în eroare probabil

de asocierea cu entopicul țiclău (cu varianta țiglău) “vârf stâncos”, acesta având etimonul în magh. szikla “stâncă”, și de finala -ău, care nu indică obligatoriu un etimon unguresc (ca la Bacău, Ceahlău, Hârlău, Rarău și altele). Mai întâi, constatăm că numele Mahalalei Țâcău este mult mai nou, apărut în nomenclatura oficială abia la 1854, ca denumire a unei părți a Muntenimii de Jos, azi Sărăria, în zona străzii Scăricica, fiindcă bojdeuca lui Creangă era situată în Țicău. Ca și în alte cazuri de nume de străzi sau mahalale vechi (Albineț, Bucșănescu, Bularga, Frecău), care sunt toponime personale, cu indivizi identificabili documentar la originea denominației populare, motivația este similară: aceștia erau locuitori de frunte ai uliței respective, cu casele lor cunoscute de toți mahalagiii (căci înainte de 1864 nu a existat o nomenclatură stradală oficială, adică artificială, onorifică sau comemorativă, deși Gh. Asachi solicita încă din 1845 Departamentului Trebilor din Lăuntru să rânduiască o comisie a Eforiei orașului, care să atribuie nume ulițelor încă nenumite, situație constatată cu prilejul litografierii planului Capitalei, desigur acela ridicat în 1844 de Iosif Rosec: Arhivele Naționale Iași, Ministerul de Interne, tr. 1772, op. 2020, dosar 6998). La 1862, Mahalaua Țicăul era „mahalaua devale de casele numite a lui Țăcău”. Putem presupune cu mare probabilitate că acele case erau pe strada Sărăriei, în capătul străzii Scăricica, și că proprietarii lor notorii nu puteau fi decât acel Ștefan Țicău, copistul de la 1785 al unei compilații de cronici moldovenești (așa-numitul Codex Țicău, aflat la Arhivele Naționale Iași), ajuns ulterior stolnic. Maria Țicău stolniceasa, cunoscută din documente ale Vistieriei dintre 1820 și 1827, a fost soția sa, văduvă în acei ani, iar vel serdarul Costachi Țicău, un fiu, mai trăia încă prin 1852 în mahalaua sa, după știința lui N. A. Bogdan (Orașul Iași, p. 83). Alți Țicău nu mai sunt în recensămintele Iașilor, în perioada „gloriei” lor toponimice. De la bojdeuca celestă, coborând pe Sărărie, ne reîntâlnim în Târgul Cucului. Luna viitoare. Notă. După publicarea acestui text în „Cronica Veche, august 2014, am găsit pe un alt fiu al stolnicului Ștefan Țicău și al Mariei Țicău, anume Iordachi Țicău, care vindea în 1854 o vie din podgoria Copoului, plătea cu șase chitanțe datate 1853-1855 contribuții de câte 50 de lei pentru paveluirea și șoseluirea orașului Iași, iar în 1857 vindea casa sa de pe ulița Țicău, nr. 68 (Arhivele Naționale Iași, Divanul de Întărituri, dosar 993).

Nici cu Țicău nu a fost prea

*

4. Ați ajuns la întâlnirea promisă? Nu-i greu, căci multe tramvaie și

autobuze trec prin Târgu Cuculu (cum zic moldovenii sosiți aici din Vârfu Câmpulu sau din zarea dealulu). Locul are istoria sa destul de bine cunoscută, dar

denumirea e chiar un mister, căci altfel nu se explică faptul că imaginația

28

etimologică a fost pusă la grea încercare, dar nu degeaba, fiind totuși răsplătită cu frumoase câștiguri poetice. Denumirea nu-i foarte veche, fiindcă o parte din perimetrul fostului Târg al Făinii din Iaşi a început să fie desemnat, de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu numele cu pricina, care apare începând abia din anul 1816 și rezistă doar până prin 1847, în câteva enunţuri după calapodul „Târgul Făinii, ce-i zic acum Târgul Cucului”. Se vede apoi că, prin concurență sinonimică, cucul a mâncat făina, din care nu a mai rămas nici amintirea ei. Mai apoi, s-au întrecut în presupuneri explicative diverși pasionați, încercând să dezlege pricina năravului păsăresc. Iată, mai întâi, naivul scenariu având ca protagoniști pe cucii care cântau prin copacii ce mărgineau odinioară oraşul, poveste bună pentru repertoriul Teatrului „Luceafărul”, nu de mult reamintită de inginera Sanda Toma și „servită” ziaristului Iustin Heisu, care a notat-o conștiincios pentru „Evenimentul” (Iaşi), 8 aprilie 2000, p. 9. Regretatul „iașolog” Ion Mitican nu s-a lăsat depășit de situație, căci a încercat să rezolve aporia pusă de o întrebare cu etalon celebru: ce căuta neamțul în Bulgaria ? Citim, așadar, în lucrarea Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii. Itinerar sentimental, [2003], p. 8: „Cândva, prin părţile acestea fusese

marginea de răsărit a Ieşilor şi o rarişte de huci râpoasă – ori poate un rediu (pădure tânără) prin care zburau păsărelile şi-şi strigau arar numele cucii, până ce Alexandru

Lăpuşneanu a adus pe coasta Bahluiului reşedinţa de la Suceava (1564)

nu fie vreo îndoială, se aduce ca probă un document din 20 ianuarie 1741 (îl găsim în Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, ed. Ioan Caproșu, V, p. 4), în care se menționează Rădiul Cucului, cu o vie deasupra sa. Vor fi având ceva „volum”

chemările acelor cuci, ca să se audă în

Costuleni şi Căueşti, unde se afla cu adevărat acel rediu buclucaș (cf. Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, V, doc. nr. 757, datat 11 iunie 1708). Rămași fără rediu, nu o scoatem la capăt nici cu strada Pădure, din

imediata vecinătate a Târgului Cucului, care, se zice, „aminteşte după tradiţie [?]

drumul croit printre pripoare spre vechiul codru păstrat multă vreme

târgului”, căci numele fostei ulițe conservă un nume de persoană, atestat în Iaşi începând încă din secolul al XVII-lea (Pădure, meşter tipograf). Zburătăcindu-se cucii cântăreți, naturali, puteau fi folositori pentru problema etimologică și acei artificiali, din bătrânele ceasuri cu cuc, pe care un imaginativ-auditiv, neidentificat încă in personam, îi auzea, ca într-o simfonie a livezilor, chemându-se gălăgioși de prin casele și dughenile evreiești din târg și iată altă ipoteză bună pentru acest inventar de dificultăți hazlii născocite de un biet cuc. Originea personală a toponimului misterios nu a fost neglijată, dar ipotezele sunt tot așa de ușor de demontat ca un ceas cu cuc. Ion Popescu-Sireteanu considera că Târgul Cucului ar fi „locul de târg care a aparţinut unui proprietar numit Cucu” – Vechi nume româneşti (Memoria limbii române, IV), 2003, p. 172 , idee mai veche, a lui C. Cihodaru, care vedea o relaţie între prezenţa la Iaşi a unei Ilinca Cuculeasa (30 octombrie 1783), văduva negustorului braşovan Vasile Cucu, şi Târgul Cucului (Istoria oraşului Iaşi, p. 399). De mirare este acest gând la un istoric medievist, care trebuie să fi știut că niciun târg nu putea exista în vechile oraşe pe o proprietate privată, cu tot cu numele stăpânului ei, ci numai pe loc gospod, situație determinată de obligativitatea plăţii taxelor (mortasipia) ce asigurau venituri stabile ale domniei (sau ale Mitropoliei, în Bucureşti).

în jurul

Ieși, tocmai de prin preajma siliştelor

”. Și, ca să

29

Părăsind aceste drumuri înfundate, trebuie să ne orientăm spre un luminiș cu busola serialității toponimice, altfel spus, cu argumentul existenţei altor locuri cu aceeaşi denumire, încercând să întrezărim o motivație denominativă comună. Fără surprindere, găsim un Târgul Cucului și la București, în 1798 (V. A. Urechia, Istoria românilor, VII, 1894, p. 547) și apoi în alte surse din veacul al XIX-lea. G. I. Ionescu-Gion (Istoria Bucureştilor, 1899, p. 462, 581) menţionează Târgul Cucului, precum și alte trei târguri, unde se vindeau şi mărfuri de braşovenie, dar nu-l localizează în hotarul oraşului. Alexandru Predescu (Dâmboviţă, apă dulce, 1970, p. 111) îl știe pe lângă biserica Sf. Gheorghe cel Nou, pe malul unui lac, format pe fostul pârâu Bucureştioara, cu „sălcii pletoase şi hăţiş de luncă, de unde în fiecare primăvară bucureştenii ascultau cântecul cucului. Fiind loc umbros şi cu apă pentru adăpatul vitelor de povară, curând s-a născut aici un târg căruia oamenii i-au zis Târgul Cucului”. În această reconstrucţie, fantezia este de invidiat, iar emulii ieşeni au avut ceva de învăţat de la maestrul bucureştean. Mult mai rezonabilă este asocierea târgului de Moşi de primăvară, din Bucureşti, cu sărbătoarea folclorică Târgul Cucului, legată de ziua cucului, al primului cântat al păsării, celebrată la date diverse, fie la Buna Vestire, fie în prima vineri de după

Paște, și care a fost reactivată recent, în

septembrie, la Pătârlagele din județul

Buzău. Pe locul unui asemenea târg sezonier se va fi format, probabil, fostul sat Târgul Cucului, înglobat acum în satul Dumbrăveni, din comuna omonimă, judeţul Vrancea. Și la Vaslui a fost un Târg al Cucului, atestat în 1865 (D.G.A.S., Colecţia dr. Constantin I. Istrati (14291945). Inventar arhivistic, 1988, nr. 2066), Cele patru locuri cu aceeași denumire ne obligă să admitem o circulaţie mai largă a sintagmei târgul cucului, înregistrată de Iordache Golescu în ale sale Pilde, povăţuiri i cuvinte adevărate şi poveşti, din Scrieri alese, 1990, p. 255, unde găsim zicala „Dooă muieri şî o gâscă face Târgul Cucului”, referitoare desigur la târgul foarte aglomerat din Bucureşti, zicere pe care culegătorul a glosat-o astfel: „Arată gălăgia şi zgomotul ce fac muierile când vorbesc, fie cât dă puţine”. Urmează să-i căutăm toponimului un sens metaforic, adecvat desemnării unor târguri (locuri de schimb comercial). Legendele şi credinţele populare despre cuc, pasăre sfântă, prevestitoare a primăverii şi a sorţii, invocată în poezia de dragoste, precum şi expresiile ce cuprind termenul (singur cuc, lapte de cuc şi a umbla de flori de cuc)

nu sugerează vreo motivare a toponimelor în discuție. Doar sintagma vama cucului, despre care G. Coșbuc ne dădea încă din 1897 (în Simbolurile erotice în creațiunile poporului român) informații prețioase, pare a fi în relaţie cu târgul cucului. Poetul înregistra zicătoarea a trece prin vămile cucului, cu deslușirea „adică dând bir cu fugiții și pierzându-și urma prin țări străine. În Ardeal și în Bucovina se zice : a căta vama cucului în înțelesul : ce te-ncerci să faci un lucru cu neputință, absurd. E și o ghicitoare : Cine n-are vamă? Cucul. Și cine trece prin vamă și nu se bagă-n seamă:

Vântul. Astfel, cucul e tipul contrabandistului

cu citate din poezia populară, identificând alte ipostaze și valori simbolice ale

păsării.

Se detașează, așadar, două interpretări rezonabile ale misterioasei asocieri între un târg și un cuc : fie toponimele Târgul Cucului desemnau, inițial, un târg de primăvară, sezonier, apoi abandonat și uitat, ca acela de la Vaslui, necunoscut din

și continuă în alte câteva pagini,

”,

30

alte surse, fie permanentizat într-un loc devenit o așezare, ca aceea de lângă Dumbrăveni, geneză amintind de vechile sate ardelenești Vinerea și Sâmbăta (de Sus, de Jos) formate pe locuri de târguri săptămânale, fie erau târguri cu de toate, inclusiv de vechituri, precum într-un talcioc, aşa cum a fost Târgul Cucului din Iaşi până prin anul 1965, unde micii şi numeroşii vânzători, în majoritate evrei, puteau

evita plata taxelor (vama) de târg, practicând un comerţ la limita legalităţii, după cum vama cucului desemna, în argoul contrabandiştilor, locurile ascunse de trecere peste graniţă sau pe lângă orice loc unde se plătea o vamă (fiindcă despre cuc se crede că îşi depune ouăle în cuib străin, fără vreo „răsplată”). Nu-i departe de acest gând Ion Mitican (op. cit., p. 13), care, menționând vama cucului, presupune că unii evrei vieţuitori în Târgul Cucului veniseră în Moldova prin Vama Cucului [?]. În privința târgului omonim bucureștean, putem avea rezerva legăturii sale cu un târg al Moșilor, care, se știe, se ținea în altă parte, la o distanță apreciabilă, undeva pe Calea Moșilor de astăzi. E încă „misterios” acest toponim, dar măcar am alungat din ipoteze înaripata reală, urmând a-i căuta încă zborul metaforic prin spațiul limbii române. PS. Obișnuit să caut sursele primare ale unor propuneri etimologice pentru toponimele controversate, ajung cu o mică întârziere la Gh. Dimachi (și nu Diamandi, cum l-am botezat din neatenție), consilier la Curtea de Apel din Iași (și nu magistrat, cum îl indicase Vasile Panopol), care, într-un serial de 15 episoade din „Ecoul Moldovei”, publicate în 1894-1895, explica mai multe nume de locuri, informațiile și interpretările sale fiind preluate de N. A. Bogdan și de pletora de imitatori ai acestuia. Dimachi este cel care presupunea că Podul Roș își trage numele de la perdelele roșii ale caselor prostituatelor (v. episodul V al acestor „Mistere onomastice”) și tot el emitea o explicație pentru Târgul Cucului (v.

episodul IV), pe care o rezum acum, ca să nu se piardă

contribuția: cică Târgul

Făinii s-ar fi mutat după incendiul din 1803 la Curtea domnescă abandonată, iar noul Târgul Cucului s-ar fi „numit astfel din pricina părăsirei acelei piețe, zicându-i

oamenii că i-a cântat cucul și a rămas părăsită” („Ecoul Moldovei”, 13 octombrie 1894). Dar piața nu a rămas părăsită, dimpotrivă, a fost repede populată de evrei, încât cucul a rămas iarăși fără motiv de inspirație muzicală.

*

5. Ne despărțim și de Târgul Cucului, ca să hoinărim puțin cu gândul

pe ulițele Ieșului, glodoase sau prăfuite, după capriciile vremii și condițiile vremurilor trecute, apoi (unele) podite cu loazbe de stejar, „șoseluite”, pardosite, acoperite cu pavele de piatră sau de lemn, asfaltate, străzi sparte sau netede, cum impuneau putirința tehnică a epocii și priceperea edililor. Dar târgul târgurilor (de Sus și de Jos, al Făinii, Cucului, Boilor, al lui Barnovschi) și târgușoarelor (Copou,

Nicolina, Socola), devenit oraș, „politie”, „capitalie”, „muncipiu” (în pronunția Genial-Odiosului), e mare și nu avem acum răgaz decât pentru o primblare pe la niște poduri cu nume ce au prilejuit frumoase exerciții de imaginație etimologică. Nu ne dau bătaie de cap denumirile fostelor ulițe, dintre care două podite încă din veacul al XVII-lea: Podul Vechi, existent deja în anul 1654, devenit strada Costachi Negri de azi, Podul Hagioaiei, 1662, redenumit acum Bulevardul Independenței, Podul Domnesc sau Ulița Mare, 1755, azi Bulevardul Ștefan cel Mare, Podul

31

Cizmăriei, 1783, fostă uliță în zona biserica Bărboi – Hala Centrală, și Podul Lung, acum strada Sfântul Lazăr, podită probabil după 1800 și atestată cu acea denumire pe la 1830. Dar hodonimele Podul Roș și Podul Verde au iscat felurite presupuneri și închipuiri poeticești, pricinuite de două sensuri nedisociate cum trebuie ale termenului pod, anume „construcție pentru trecerea peste o apă sau un teren denivelat” și „pavajul de lemn al unei ulițe”, înțeles mai sus pomenit. Documentele ieșene citite atent (cele adunate cu migală și pricepere de Ioan Caproșu în DIOI și multe altele de după 1800, publicate sau inedite, din Arhivele Naționale Iași) nu îngăduie însă confuzii și alte fantazii. Podul Roș este menționat mai întâi la 23 iunie 1777 (DIOI, VII, p. 392), când era vândut un loc din mahalaua Feredeielor, „de pe ulița Podului Roș”, din zona fostei Fânării Gospod (de la apus de Curtea Domnească, peste drum). Ulița aceea, strada Palat de astăzi, nu era atunci pavată, iar sintagma citată trebuie interpretată ca „ulița care duce la Podul Roș” de peste Bahlui, întocmai cum deslușește fără echivoc o altă țidulă de vânzare a unui loc de dugheană din mahalaua Broșteni, loc având fața „dinspre Ulița Gospod cea Mare ce mergi la

Podul Roș” (Ibidem, p. 483, datată 1 decembrie 1778). Ca urmare, calificativul „roș” era al podului de peste râu și nu al presupusului pod de bârne de-a lungul uliței cu pricina. Chiar pricină de gâlceavă explicativă, punând la bătaie (figurată, desigur) obuze de calibre diverse, după puterile fiecărui combatant: cică la podul acela apa Bahluiului era roșie de sângele boierilor decapitați de Vodă cel rău. Într-o Baladă medievală, trubadurul bahluvian Lucian Teodosiu punea în stihuri

la Podu Roș, din

născocirea, vecinică atât cât va ține și nemurirea cântărețului:

Iași, odată, / erau decapitați damnații. / securea gâdelui, mirată, / străfulgera din

alte spații

metamorfozați în boiangii de

funcțiune podăresele, colegele de

înțeles ca „uliță podită”, trebuiau să intre în

ape cu sângele vitelor sacrificate. Când podul a fost

/;

mai blândă, o altă legendă dădea vina pe măcelarii de prin preajmă,

meserie ale fetelor de pe șoselele de centură actuale. Gândul a trecut prin mintea unui magistrat din perioada interbelică, Gheorghe Diamandi (aflăm de la Vasile Panopol, în Pe uliţele Iaşului, 2000, p. 27), experimentat probabil în cercetarea fenomenului, de vreme ce credea că, în veacul al XVIII-lea, pe această uliță se aflau casele, cu perdele roşii de la ferestre, ale prostituatelor din Iași, ca acelea pe care Constantin Mavrocordat le adunase spre iluzorie pocăință în temnița Mitropoliei.

Tentantă prin ispita de a avea și la Iași un fel de

povestea ține capul de afiș electronic pe internet, cu firavul contraargument enunțat

de un „cunoscător” care mută locul de pierzanie pe

fanariot!). Trebuie să dezamăgesc pe închinătorii la

dovadă

irefutabilă: denumirile celor două poduri nu sunt metaforice, ci sunt

motivate direct, chiar de culorile menţionate. Dosarul nr. 657/1832 de la Arhivele

Strada Gării (din secolul Crucea de Piatră cu o

cartier Pigalle cu Moulin Rouge,

Naţionale Iaşi, fond Vistieria Moldovei, cuprinzând Acta banilor cheltuiţi pentru zugrăvitul parmaclâcurilor de pe la poduri pe drumul oştenesc (de la Sculeni la Focşani, parcurs de armatele ruseşti, în timpul războiului ruso-turc şi apoi al ocupaţiei principatelor române din anii 1828–1834), ne coboară din visare cu

picioarele direct pe

pod: balustradele de lemn erau vopsite, de regulă, în roşu și

verde sau văruite alb. În secolul al XIX-lea, a existat un sătuc numit Podul Roșu,

înglobat în Vlădenii din comuna Părincea, județul Bacău, iar târgul Negrești

32

(Vaslui) s-a împăunat ceva mai târziu cu trei culori, însă fără norocul unui bard al podurilor sale, Roșu, Verde și Alb. A existat în Iași și un Pod Verde, care a dat, o vreme, numele porţiunii de pe traseul drumului mare al Botoşanilor (azi, Bulevardul Carol I, și nu cel de pe traseul străzii Lascăr Catargi), începând, inițial, de la acel pod şi ajungând cel puţin până la intersecţia cu Drumul Sării (străzile Garabet Ibrăileanu şi Vasile Pogor din prezent), porţiune podită în anul 1801. Ulterior, drumul a fost paveluit în continuare până la casele vistiernicului Gheorghe Ghica (fostă pe locul aripei de nord a Universității), iar de acolo, spre nord, a fost „șoseluit” până la rohatca din Copou, numită pe la 1830 și bariera Podul Verde (aflată prin fața Spitalului C. Parhon). Aceasta era situația uliței la 1844, copios documentată cu surse încă nepublicate. După dispariţia podelei de pe uliţă, denumirea Podul Verde nu a mai dăinuit, mai ales pentru că acest traseu era deja considerat în 1832 ca fiind un segment al Uliţei Mari, care se întindea atunci de la Curtea domnească şi până la bariera Copoului. Ca și în cazul anterior, motivarea culorii verde pentru numele unei ulițe a supus la grea încercare logica și motivarea toponimică. Ion Mitican (Din Copou la Panthéon, 2008, p. 68) îl citează astfel pe basarabeanul Dimitrie Moruzi, evocator al Iașilor din veacul al XIX-lea: „Pe la ceasurile cinci după amiază, Podul Verde, cum se numea pe atuncea, era fermecător. Verde prin copacii grădinilor din fața caselor frumoase, clădite pe amândouă laturile, foia de lume și de trăsuri”, și apoi insistă cu detalii personale, menite să dea credibilitate fantasmei etimologice:

„Astfel se năștea Ulița cea nouă, la început povârnită, mărginită de vii, lutării și livezi, de unde și numele Podul Verde, după îndreptare, netezire și podire cu lungi loazbe de stejar” (Strada Lăpușneanu de altădată, 2002, p. 12-13) sau „Capătul acesta [al Uliței Mari], căptușit cu o întreagă pădure de copaci otânjiți, se mai numea Podul Verde, căci trecea printre vii, grădini și livezi străpunse, ici-colo, de acoperișul unui conac boieresc strămutat din dricul târgului, nimicit de pojarul mai sus pomenit [din 1827]” (Ulița Mare din demult uitate vremuri, 2006, p. 9). În toată această poveste, dificultatea explicației toponimului constă în identificarea și localizarea unui pod cu parmaclâc verde, care trebuie să fi existat pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea în capătul de jos al drumului Botoșanilor, în zona pasajului subteran, acum în construcție întârziată, din Piața Eminescu. În Harta locului Sfântului Nicolaiu şi a megieşilor cu care bisărica au avut pricină, datată 1807 iunie 20 (Arhivele Naționale Iași, fond Documente, 793/21) este reprezentat pârâul care a erodat Râpa Galbenă și care înainta atunci până în marginea Uliţei Păcurariului. În această zonă se adunau apele de pe Dealul Copoului şi nu este exclus ca podul să fi fost distrus de ploile torențiale din anul 1804, căci în „harta” din 1807 el nu apare. Ulterior, albia pârâului a fost umplută cu pământ, până la Râpa Galbenă, denivelarea de teren a fostei văiugi fiind vizibilă până în prezent. Cu același pământ, am „îngropat” o altă legendă ieșeană. Mare păcat, recunosc!

*

6. Să ieșim acum de pe ulițele „privilegiate” ale Capitaliei moldave,

pe care glodurile nu ajungeau, probabil, decât la tureatca ciubotelor târgoveților, dar, în schimb, vorba lui Creangă, beneficiul podirii, paveluirii și șoseluirii trebuie

33

să fi provocat numeroase hernii de disc lombar măcar trândavilor boieri cumplit

hurducați în butce, droști, cupeuri, cocii, calești și alte minuni vieneze de loazbele podurilor, de bolovanii de râu numai ciopliți sau de chetroaiele de Răpidea sau de Șcheia neglijent sau deloc „compactate”, și să coborâm oleacă prin mahalale, în

vinovați de denumiri ce pun pe gânduri pe istoricii serioși, pe

gazetari, tot așa, și publicul cititor specializat al „Cronicii Vechi”, mai ales. Așadar, pornim de la fosta Vamă și de la Cărvăsărie, o luăm la vale, pe Podul Lung, și mintenaș ajungem în capătul străzii Smârdan, numită în vremuri vechi Ulița Frecău, care ducea, ca și astăzi, până în marginea de răsărit a târgului, unde se întâlnea cu ulița lui Iordachi Bucșănescu. Pe stânga, pe coasta dealului, și pe dreapta uliței, până în Țigănimea Domnească de pe șesul Bahluiului, în Broșteni (sau Broscărie), unde locuiau și țiganii lăutari și cobzari (strălucit reprezentați de celebritatea lor, Barbu Lăutarul), case, cocioabe, șandramale, cu acces la ele prin trecători și fundacuri, formau o mahala mărișoară, Mahalaua Frecău. Numele e vechi, îl găsim taman la 1671, când se vindea o casă de pe Ulița Freacău (DIOI, II, p. 342), și avem motive temeinice să-l bănuim și mai vechi, măcar cu câteva decenii. Hodonimul (nume pentru căile de comunicație) are viață lungă, de vreo trei veacuri, căci dispare după 1900, când au fost atribuite în regat multe denumiri comemorative sau onorifice, de locuri și localități (Plevna, Grivița, Racova, Smârdan) sau de eroi ai Războiului de Independență. Numele Frecău nu mai este consemnat în Ghidul stradelor orașului Iași, din 1911, și era deja înlocuit cu Smârdan în Călăuza Iașului, 1916, probabil fiindcă nu suna deloc eufonic în urechile consilierilor și primarilor vremii, succesorii acelor botezători stradali anteriori (între care fusese și Dimitrie Gusti, profesor la Academia Mihăileanu și primul primar al Iașului, ales apoi de patru ori), care găsiseră în romantica belle époque caragialiană delicate denumiri de străzi, precum Strada Blondelor, Strada Brunetelor, Strada Fetelor sau Strada Plăcerilor. Adevărat, nu-i chiar elegant acest nume de mahala, care, mai degrabă neglijat, nu a incitat curiozitatea etimologică sau, cel puțin, nu cunosc eu o asemenea tentativă scrisă. În compensație pentru carența bibliografică, am înregistrat cu veselă satisfacție explicația unui iașolog consacrat (nu dau nume, persoană însemnată. Dar dacă oi uita?): fără doar și poate, pe acel drum mărginaș al vechiului târg circulația era intensă, frecușul mare. Tot mare e și motivația denominativă, și analiza lexicală, în acest caz. Și totuși, „misterul” toponimic nu-i deloc de primă clasă de dificultate: a doua atestare a hodonimului, Ulița lui Frecău (DIOI, III, p. 120, anul 1698), trimite fără dubii la un nume de persoană, nu singular în Iași, de-a lungul vremii, căci la 1820, în Catagrafia orașului Iași, editată de Ioan Caproșu și Mihai-Răzvan Ungureanu, în Documente statistice privitoare la orașul Iași, vol. I, 1997, era înregistrată o Frecățoaia, cu doi scutelnici (p. 395). Mai cunoaștem și nu mai puțin de patru sate numite Frecăței, cu o poreclă colectivă sau cu un plural direct (de la un derivat diminutival Frecățel), din județele Brăila, Dâmbovița, Tulcea și Vrancea. De ce unii oameni erau porecliți Frecău și Frecățel recunosc senin că nu știu și nu mă

preocupă să aflu ce frecau. Presupunerile sunt libere și

frecuș, nu avem decât să trecem Bahluiul (pe la

fostul Pod al lui Trancu, construit în 1891 și înlocuit în prezent cu o punte de beton)

și mai căutăm nume vechi și provocatoare în cartierele de pe dreapta râului.

căutarea unor

tentante.

Lăsând în urmă ulița cu

34

Așteptările nu trebuie să fie prea mari, căci, pe șesul inundabil cândva, numai de-a lungul Podului Lung, de la Podul Roș și până la bariera Nicolinei, spre Galata, se înșirau pe la începutul veacului al XIX-lea case și dugheni modeste, cum prea frumos se vede și în planurile orașului desenate de Joseph von Bayardi în 1819, de Frédéric Peytavin, plan litografiat în 1857, sau într-un tablou al Iașilor de la 1842

pictat de Ludovic Stawski. În 1835-1837, se lucra la șoseluirea acestui traseu, dar și pe variantele sale spre Mănăstirea Frumoasa și spre bariera Socola, care se numeau atunci tot Podul Lung (Arhivele Iași, Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 337/1835-1842, f. 17 r., 21 r., 57 r.) și abia după acei ani au apărut alte ulițe ce acoperă treptat șesul Bahluiului, constituind Târgușorul Nicolina, înfiripat încă din veacul al XVIII-lea. Așadar, străveche toponimie urbană în această parte a Iașului

actual nu-i de găsit. Ne mulțumim însă și cu

ajungem în micul cartier Bularga, mărginit de o stradă cu același nume. Etimologia nu-i obscură, fiindcă arhivele ieșene, ca de obicei, oferă (doar cu ceva pricepere a căutării și risipă de timp) informații prețioase pentru explicații posibile și probabile, adesea sigure, ca și în cazul de față. Astfel, ne scutește de aproximări și reconstituiri

atestarea Mariei Bularda (= Bularga), care avea o casă de clasa a patra pe Podul Lung, (Listele caselor şi a dughenilor Capitaliei, publicată în anul 1853, p. 128, ediție nouă, 2000, p. 52), tocmai în zona cu pricina, căci numărul casei este foarte mare (428). Răsuflu ușurat la gândul că nu va trebui să contraargumentez la cine știe ce etimon, fie neaoșist, de calibrul bârr, ladă > Bârlad, fie latinist, precum nemo est > Nămăești, sau chiar cuman, dată fiind trecerea pe aici a Bahluiului, cu buclucaș nume. S-ar fi iscat din această pricină o ipoteză periculos de savantă, dacă vreun fantezist creativ ar fi avut prilejul și curiozitatea să răsfoiască paginile de gramatică din Codex Cumanicus, edit. Géza Kun, Budapesta, 1880, unde, la p. CIII, ar fi găsit cuvântul bularga (din fericire, doar dativul plural al pronumelui demonstrativ „acesta”, greu de înhămat la funcții toponimice). O incertitudine rămâne, totuși, și în acest caz: etimologia antroponimului Bularga, nediscutată de onomasticieni, cred, nume care se poate asocia cu forma Bularca, pe care Iorgu Iordan o pune în relație cu bulearcă „rachiu prost”. Dar aceasta e altă poveste, cu puțin interes pentru ieșeni.

vechituri mai noi, una ivită când

*

7. Ieșim din Bularga, trecem peste pasajul de la Socola peste calea

ferată și cotim la dreapta, pe Bulevardul Poitiers. Îndată ajungem într-un loc ce a stârnit și încă „ține în priză” imaginația ahtiată de senzațional al diariștilor și cititorilor de foi locale ilustrate. Manta Roșie era la începutul secolului trecut un frumos nume al dealului de

la est de Cetățuia, oronim care a generat legende etimologice potrivite pentru scenarii cinematografice și cu succes mediatic de top pe internetul de astăzi. Caut cu motorul google și mă minunez de numărul isprăvilor gazetărești din ultimii ani, dintre care aleg, aleatoriu, una postată pe 7 iulie 2013 și rezumată într-un titlu

grăitor pentru impactul publicistic generat de argumentul „se știe că

Moruzzi sau casa în care a locuit Gavril Buzatu, ultimul călău al Iaşului, cel care a

lăsat moştenire denumirea cartierului Manta Roşie. După lectura textului, singura

Conacul

”:

35

certitudine este aceea că autorul nu știe nimic din istoria reală a chestiunii, dar contribuie „creator” la difuziunea legendei, căci un localnic ce copilărise în zonă afla de la reporter că acel conac părăsit de la marginea Iașilor este „cunoscut drept Casa Călăului”, abuz denominativ recent, comis de autoritățile culturale ieșene care au trebuit să dea un nume unei clădiri înregistrate ca monument de arhitectură. Reluând informații din monografia lui N. A. Bogdan sau din alte surse de mâna a treia sau a patra, ele însele repetând la nesfârșit o poveste de groază reluată de-a lungul deceniilor și „împlinită” recent printr-o făcătură mediocră a lui Eugen Șendrea (Povestea lui Gavril Buzatu, ultimul călău al Moldovei, 2009), ceva de genul romanelor haiducești din veacul al XIX-lea, vizitatorul locului rezuma ceea ce culesese din zvonistica orală sau publicistică a istoriei Iașului: „Despre el se știe că purta o manta roșie, pentru a nu se vedea urmele de sânge, manta pe care «nu ar fi dat-o niciodată jos, așa cum nu s-a despărțit nici de securea sa». Și uite că, de la manta călăului, Iașul s-a ales cu un nume de cartier, Manta Roșie”. Încheierea este pe măsura „științei” enunțate: „Clădirea, care se află acum în ruină, a aparținut marelui boier Alexandru C. Moruzzi și a fost ridicată la începutul secolului al XIX- lea ca o locuință de vară, având în jur o panoramă spectaculoasă și este un mister cum un astfel de imobil a devenit la scurt timp după ridicare, locuința unui personaj precum Gavril Buzatu”. Legendele, în general, nu pot fi combătute cu argumente raționale, căci ele au o esență cognitivă diferită de cea epistemică, dar o glosare a lor este oportună, fiindcă dezvăluie mecanismele și motivațiile discursului legendar. Observ, așadar, că toate detaliile istorice care sunt invocate pentru susținerea poveștii sunt greșite sau inventate și merită a fi semnalate, recurgând chiar la sursa primară invocată (N. A. Bogdan), anume: Gavril Buzatul a primit nu o mantie roșie, ci o uniformă de călău, sigur o tunică roșie, al cărei guler se distinge cu claritate în portretul-desen al personajului din monografia menționată; execuțiile publice în timpul domniei lui Mihail Sturza, când a „lucrat” personajul, nu se făceau prin decapitare cu securea, ci exclusiv prin spânzurătoare, căci trecuse vremea când, de pildă, atentatorul la viața mitropolitului Iacob Stamate a fost tăiat în cinci bucăți, expuse în cinci locuri din Iași, spre avertisment, dar și satisfacție plebee (1796); „misterul” locuirii țiganului călău în presupusa reședință a „boierului” Alexandru Moruzi este o pură invenție, ce trebuia să justifice denumirea locului, fapt cu atât mai limpede cu cât N. A. Bogdan spune că Gavril Buzatul a primit o locuință, desigur, o cocioabă, lângă închisoarea (Criminalul) orașului de pe Păcurari, așadar undeva pe strada Fătu de astăzi; în fine, așa-zisul conac Moruzi, al cărui început este cu totul obscur (memorialistul D. C. Moruzi nu pomenește nimic despre o eventuală proprietate a moruzeștilor la Manta Roșie), dar care exista la 1842 (se distinge în tabloul Iașilor, pictat de Ludovic Stawski), era locuit de beizadeaua Iorgu (Gheorghe) Suțu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, așadar „în vremea lui Gavril Buzatu”, și a avut, în continuare proprietari cunoscuți (v. Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, II, p. 439). Cândva, am auzit o variantă explicativ-etimologică la fel de fantezistă, dar care nu era obligată să-l facă pe călău locatar (imposibil) al unei presupuse case domnești: de acolo, domnul însuși, fluturând o mantie roșie, dădea semnalul execuțiilor, care se săvârșeau după ce condamnații, chipurile, erau scoși din incinta bisericii Frumoasa pe Poarta Spânzuraților și duși la locul supliciului (de pe Movila

36

Sarandei, dincolo de pârâul Nicolina, trecând peste Podul Spânzurătorii, atestat începând din 1759 ca pod peste apă și nu ca uliță podită, cum greșit se consideră în Indice de nume la DIOI, VI). Cred că această versiune explică afirmația fără suport documentar a lui C. Cihodaru cum că spânzurătorile s-au mutat „cu vremea”, adică după 1729, „dincolo de marginea tîrgușorului Socola, la locul numit în prezent

Manta Roșie” (Istoria orașului Iași, I, 1980, p. 353). Dar nu asemenea clarificări de detaliu pot demola această legendă urbană și cred că nici chiar informațiile foarte exacte și foarte banale, ca tot ceea ce este real, pe care le pun acum în circulație:

după 24 februarie 1859 (data testamentului; o copie este din 25 aprilie 1859; publicat în „Buletinul Oficial al Moldovei”, la 24 septembrie 1859; text republicat de Liviu Papuc și Olga Iordache, în Testamente din anii 1859-1862, Iași, 2011) a murit Vasile Manta Roșie, om cu gospodărie înstărită, cu casă de cărămidă și vălătuci, acoperită cu șindrilă, grajd de vite, o dugheană, pivniță, o vie cu toate heiurile și edicurile ei, dar fără alți moștenitori decât soția sa Luxandra. Martori la întocmirea testamentului au fost trei călugări de la Mănăstirea Cetățuia și șătrarul Vasile Costin (Arhivele Naționale Iași, Tribunalul Iași, secția I, tr. 1788, op. 2039, dosar 3894). Peste câțiva ani, în 1865, era înmormântată și Ruxanda, fosta soție a răposatului Vasile Manta Roșie din cotuna Cetățuia, comuna Galata (Arhivele Naționale Iași, Documente, pachet 647/34). Nu a știut gospodarul din acea cotună cât și cum va dăinui numele său în toponimia și în imaginarul ieșean din epoca internetului! Nu mai rămâne enigmatică, așadar, după o sumară semnalare a erorilor

istorice vehiculate cu inocența ignoranței, decât

o simbolistică rezidual misterioasă, favorizantă pentru etimologia populară, pentru că se insinuează iarăși o întrebare: De ce va fi fost poreclit Manta Roșie, pe la 1830, să presupunem, acel Vasile cu gospodăria sa de lângă Cetățuia? Câteva exemple sunt suficiente pentru a pune în lumină semnificația culorii roșii în epoca medievală românească, anume ca semn al autorității domniei și slujitorilor săi, ca, de pildă, din ceara roșie sau cerneala roșie folosită exclusiv pentru sigilarea documentelor de cancelarie voievodală și ale administrației de stat. Cu ciubote roșii erau încălțați oamenii stăpânirii trimiși să execute obligațiile fiscale ale datornicilor sau aducerea unor vinovați la judecata domnească, iar în 1813 un căpitan de poteră (viitorul colonel Ioan Solomon, care își publica Amintirile în 1862) a primit de la vodă Caragea un capod roșu (din tc. kapot „mantie militară”, de comandant), pentru

nimicirea unei cete de haiduci (ed. 1910, p. 8-9). La 1820, un birnic dintr-un sat de pe Milcov era înscris în Catagrafia ținutului Putna cu numele Grigori Haine Roșii (Arhivele Statului Iași, Vistieria Moldovei, condica 4/1820, f. 53 v.), căci omul sau vreun înaintaș al său (dacă numele e un patronim) va fi fost un roș(ior) din garda unui domn din veacul anterior sau un slujitor al agiei (la 1820, un birnic de la Ciurea era Pavăl, roș agesc, cf. Catagrafia ținutului Iași, 2013, p. 269). Iată o ipoteză rațională pe care o avansez „la concurență” cu povestea călăului. Acesta este „misterul” mantalei roșii, simbol al puterii politice sau administrative care sancționează, de unde și zicala populară Și-a găsit mantaua (cu cutare). Cred că acum și această legendă ieșeană și-a găsit mantaua, dar nu-i deloc sigur că va muri de frigul criticii, de vreme ce povestea a căpătat și un gir științific, casa fiind înregistrată ca monument de arhitectură (cod IS-II-m-M-039390) cu denumirea Casa călăului (Casa Moruzi) (vezi portalul „Monumente de arhitectură.

37

mantaua cea roșie, care are totuși

Patrimoniul istoric și arhitectural Iași, România”). Revista „Timpul” (Iași), din noiembrie 2013, a pus și ea umărul la consolidarea, prin difuziune, a enormităților istorice debitate fără scrupul pentru minimă informare documentară, cu un text semnat de Adina Scutelnicu, eu neputând să-i reproșez acesteia decât porecla de „reportaj” cu care își propune produsul și, mai ales, impostura titlului de serial Din arhivele Iașilor, căci arhivele reale rămân încuiate sub pecetea tainei pentru cine cultivă doar compilația și colportajul. Pentru similitudine, observ că și sintagma

Casa Dosoftei dăinuie de la Petru Comarnescu

numire (1968), deși chiar de atunci

s-a dovedit falsul identificării acestei case negustorești (Casa cu arcade) ca fiind reședința mitropolitului Dosoftei (afirmație din 1888) sau locul tiparniței sale. Au viață lungă legendele (prin definiție!), deși, se zice numai, minciuna are picioare

scurte.

tiparniței sale. Au viață lungă legendele (prin definiție!), deși, se zice numai, minciuna are picioare scurte.

38

DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA MĂNĂSTIRILOR SECU ŞI NEAMŢ

Costin CLIT

Publicarea şi republicarea documentelor constituie o necesitate în vederea redării trecutului istoric al vechilor lăcaşe monahale, importante centre spirituale ale Ortodoxiei româneşti. Marea majoritate a documentelor de faţă sunt transcrise din fondul mănăstirii Secu, păstrat în custodia Arhivelor Naţionale din Iaşi din anul 2012, când a fost transferat de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti. Documentele, cele mai multe inedite, se referă la condiţia de robi a ţiganilor în cadrul mănăstirilor, pe care şi-au păstrat-o până la legile de emancipare din 1855- 1856. În documente sunt menţionaţi mitropoliţi, episcopi, egumeni, şoltuzi, pârcălabi. Putem observa atenţia acordată problemei ţiganilor mănăstirii Secu de către episcopii de Huşi, Iorest (înainte de 20 decembrie 1713 – c. sfârşitul anului 1727) şi Ghedeon (prima atestare la 20 mai 1728 – începutul anului 1734), unde îşi aveau şi metania 1 . În cazul documentelor publicate, am specificat volumul, autorul, numărul documentului şi paginile respective. Ne-am folosit de rezumatele documentelor ce se regăsesc în importanta colecţie Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (CDM), volumele III-V, care le-am menționat la rubrica EDIŢII.

Hotarnica mănăstirilor Neamţ şi Secu, în copie, întărită de Gheorghe Duca are veleatul greşit şi am datat-o după cele patru perioade de domnie ale domnului emitent.

Documente

1. - 1654 (7162) iunie 14. Vasile, hatman şi pârcălab al Sucevei, întăreşte stăpânirea vlădicăi Sava şi mănăstirii Neamţ asupra unor ţigani anume: Stratul, Căzacul, Maftei şi alţii şi porunceşte slugilor domneşti, feciorilor, vătafilor ţigăneşti, juzilor să nu-i învăluiască, nici la lucru să-i aducă.

+ Stoian Vasilie, hătman i pârcălab Sucevei. Adecă a venit vlădica Sava şi cu toţi călugării dela mănăstirea ce iaste la târgu la Neamţu şi şi-au adus ale lor direase şi urice pre ai săi direpţi ţigani ce le spun într-acele zapise şi urice ce moşii şi de s-o pârât anume Stratul şi Căzacul şi Maftei şi Lupul şi Ifrim şi Luchian şi Vasilie şi Tiron şi Larion şi Bejan şi Dumitru şi Ion şi ig(umenul) Vasilie şi Necolai. Deci şi noi văzând ale lor direpte zapise şi urice scriind pre aceşti ţigani, care sânt mai sus scrişi, deci şi noi le-am făcut acest zapis de la noi, ca să le hie lor întăritură, aşijderea şi voi ficiorii noştri şi vătaşi ţigăneşti şi giuzi tot ca să-i lăsaţi în

1 Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, Tipografia C.A. Rosetti,1869, p. 185; respectiv, p. 196.

39

pace pre aceşti ţigani cari spun într-acest zapis, întru nemic să nu-i învăluiţi, nici la lucru să-i aduceţi. Aceasta scriu, într-alt chip să nu faceţi.

<ss>

U Ias v(e)leat 7162 (1654) Iunie 14.

Arhivele Naţionale Iaşi (în continuare ANI), Fond Mănăstirea Secu, I / 7, Original, filigran, pecete inelară aplicată în ceară verde, căzut. ] EDIŢII: George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001, p. 233, nr. 49; Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (în continuare CDM), III, Bucureşti, 1968, p. 39, nr. 74.

2. - 1658 (7166) aprilie 18, Iaşi. Gheorghe Ghica Voievod întăreşte mănăstirii din Cetatea Neamţului stăpânirea peste sălaşele ţiganilor Lamba şi Toader, foste domneşti, cu drese de danie de la Vasile Voievod.

+ Noi Giorgie Gica voevod\, B<o>jï6 m<i>l<o>stï6, g<o>sp<o>dar\

Zemli Moldavscoi. Adecă domniia mea am dat şi am întărit svintei mănăstiri den Cetatea Neamţului unde iaste hramul S<v'>t<o>go arh\ierarha i kÿdotvor]a

H<risto>va Nicolae

feciorii lui şi Toader cu femeia lui şi cu feciorii săi, care ţigani au fost derepţi

domneşti şi ne-au arătat deresele de danie şi miluire de la Vasilie vodă. Dereptu aceea domniia mea încă am dat ca să fie acei ţigani Svintei mănăstiri den Cetatea Neamţului cu tot vinitul neclătit nici odinioară în veci. I in da s<'> ne ÿmiºaet. + Saam g<o>sp<o>d<i>n<\> veleal.

U Ias l(ea)t 7166 ap(rilie) 18

cu doaă sălaşe de ţigani, anume Lamba cu femeia saa şi cu

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 8, Original, sigiliu mijlociu în ceară roşie,

căzut.

EDIŢII: CDM, III, p. 90, nr. 326.

3. - 1658 (7166) aprilie 18, Iaşi. Gheorghe Ghica Voievod întăreşte uric mănăstirii din Cetatea Neamţului stăpânirea peste nişte robi ţigani dăruiţi de Neculai Ureche, pe care-i avea de la moşul său Andrei hatmanul, cu ispisoc de la Ştefan Voievod.

+ Noi Giorgie Gica voevoda, B<o>jï6 m<i>l<o>stï6, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Adecă au vinit înaintea noastră şi înaintia alor noştri boiari moldoveneşti mari şi mici rugătoriul nostru egumenul şi cu tot soborul de la s(fâ)ntaa mănăstire din Cetatea Neamţului şi au arătat un zapis de la Necolai Ureche scriindu şi mărturisind săngur cu mâna lui iscălit cum de-a lui bună voe, de nimine nevoit nici asuprit, ce de-a lui bună voe au dat şi au dăruit toată partea sa de ţăgani ce-au avut de la moşu său Andriiu hatmanul, aciia i-au dat şi i-au dăruit pentru sufletul lui şi a părinţilor lui, şi i-au dat sventii mănăstiri din Cetatea Niamţului,

40

cum au arătat şi ispisoc dintăritură de la Ştefan vodă. Deci domnia mea văzându acel adiverit zapis făcut de la mâna lui Necolai Ureche şi ispisoc de întăritură de la Ştefan vod(ă), de la noi încă am dat şi am întărit svăntaa mănăstire ce mai sus scriem cu acii ţigani ca să fie lor direpţi şerbi şi ţigani, şi uric şi întăritură cu tot vinitul neclătit şi neruşiit în veci, şi altul să nu să amestece pr!d sim listom g<os>p<o>ds<t>v<a> mi.

+ Saam g<o>sp<o>d<i>n\ velial.

+ Io Giorgi Gica voevoda <m.p.> Tiron pis<al>

U Ias v(e)l(ea)t 7166 ap(rilie) 18

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 9, Original, difolio, filigran, rupt la îndoituri, sigiliu inelar în ceară roşie. EDIŢII: CDM, III, p. 90, nr. 327.

4. - 1658 (7166) mai 12, Iaşi. Gheorghe Ghica Voievod porunceşte pârcălabilor ţinutului Neamţ, vătafilor şi juzilor de ţigani să lase în pace pe ţiganii şerbi ai mănăstirii Neamţ, nici globnicii să nu-i supere, numai pentru furtişag să-i certe domnul.

+ Noi Giorgi Gica voevoda, B<o>jï6 m<i>l<o>stï6, g<o>sp<o>dar\ Zemli

Moldavscoi. Scriem domniia mea la slugili noastre la părcălabii de ţinutul Neamţului şi la slugili domniei mel(e), care veţ(i) înbla pentru ţigani, şi la vătafi, şi la giuzi de ţigani, şi la alţi slujitori la toţi câţi veţi înbla pentru ţigani, dămu-vă ştire dacă veţi vedea cartea domniei meli, iar voi toţi să aveţi a lăsa în pace toţi ţiganii mănăstiri(i) de la Neamţu carei sintu scrişi în direse ce au de la domnia mea şi în dires ce au arătat de danie de la alţi domni, şi s-au fost (…) de noi pre acei ţigani pre toţi pentru căci sintu ei direpţi şerbi ţigani svintei mănăstiri. Pentru aceia nime întru nimică să nu-i învăluiască, nici globnici nici altu nime, numai care ţigan va fi pentru furtuşag, pre unul ca acela să-l certe scaunul după dela lui, iar pentru alte să n-aibă treabă nime cu ţiganii, iar cine va învălui va fi de certare. Toe pi[em.

+ Saam g<o>sp<o>d<i>n\ velial. Lupul <pisal>.

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 10, Original, difolio, sigiliu mijlociu în chinovar. EDIŢII: CDM, III, p. 92, nr. 338.

5. - 1660 (7168) aprilie 28. Iorest, egumenul de la Schit, se tocmește cu mitropolitul Sava și Gheorghe, egumenul mănăstirii Secu, pentru poiana Colibița, dată danie de răposatul Varlaam.

Adică eu Iorest, eguminul și cu tot soborul de la sf(â)nta mănăstire de la schit, scriem și mărturisim cu acest zapis a nostru cum ne-am împăcat și ne-am tocmit cu sfinție sa cu părintile Savva, mitropolitul, și cu Gheorghie, igumenul de la

41

sf(â)nta mănăstire de la Săcu, pentru o poiană ci să chiamă Colibița di ceia parte de Bistriță, care poiană ne-au fost danie și de la sfinție sa răpăosatul părintele Varlaam, pentru căci am dat noi bani de scos butuci de am făcut săpatul. Pentru aceia și sfinție sa părintele mitropolitul Savva și cu egumenul Gheorghie și cu tot soborul de la sf(â)nta mănăstire de la Săcul, încă ne-au dat acea moșie Colibița de bună voia sf(i)nțiilor sale ca să ne fie noao dreaptă ocină și moșie în veci, însă să ținem noi din capul po(i)enii din sus, din părău până în Vărstatul, iar mai mult să nu ne întindem la alte moșii a sf(i)ntei mănăstiri a Săcului, ci sint pe di cea parte de Bistriță, ci să chiamă Molidvelul. Iar cine va trece mai mult cum mai sus scriem, să fie proclit și treclet. Pentru mai mare credința am iscălit și am pus și pecetea sf(i)ntei mănăstiri să se știe.

Veleat 7168 apr(ilie) 28

L(oc) p(ecete).

Iorest, egumenul.

ANI, Colecția Documente, 400 / 15-16, Copie, f. 1.

6. - <noiembrie 1665-21 / 31 mai 1666; decembrie 1668-decembrie 1671; ianuarie -10 / 20 august 1672; decembrie 1678-noiembrie 1683>. Gheorghe Duca Voievod întăreşte hotarele mănăstirilor Agapia şi Secul.

Noi Duca V<oie>vod cu mila lui Dumnezeu domn ]\rii Moldavviewi. Facim știre înștiințare precum m-am milostivit domnia mea de am dat și am înnoit această carte a domnii meale rugătorilor noștri călugărilor de la sv(â)nta mănăstire Xeropotam ci să chiamă Săcul, unde iaste hramul Tăierea Cinstitului Cap a Sf(â)ntului Mergătoriului și Botezătoriului Ioan, pre a lor dresuri ce au arătat ei de danie și de înnoire de la alți domni ci au fost înaintea noastră, pre a lor drepte ocini și moșii, ci au avut ei de la Alexandru V(oie)vod și de la Bogdan și Petru și Aron V(oie)vod, și alt ispisoc de pâră și de înpărțală ce au avut ei de la Irimia Mogila V(oie)vod cum s-au pârât și s-au înpărțit hotarăle sf(i)ntei mănăstiri înpreună cu mănăstirea Agapia. Și le-au fost atuncea hotarnici părintele Agaton, proin episcop Romanului, și părintele Teodosie, episcop Rădăuțului, și Filotei, biv episcop, și Gheorghie, părcălabul Neamțului, și le-au ales și le-au hotărât și le-au pus semne. Și hotarul sf(i)ntei mănăstiri Agapiei de cătră Săcul până la Bistriță și piste apă și piste Bistriță, precum scrie lor în dresuri și în ispisocul ce au ei de la Irimia Mogila V(oie)vod. Iar hotarul sf(i)ntei mănăstiri Xeropotam ci să chiamă Săcul să începe din capul Sihlii din sus dintr-o o piatră, și din bour în bour drept piste obârșia Izvorului Negru într-n bour, iar de acolo drept piste coasta Moișului și preste piciorul Câinelui din jos de capul pietrii în deal la drumul Comorii la picior și la un bour. Și de acolo drept la un molidvu înalt la un bour, și de acolo iarăș de la un bour la bour din jos de capul po(i)enii lui Ureche la un bour, și iarăș piste apa Neamțului la doi paltini cu bour la o movilă și la o piatră, și între o poiană piste drum la marginea dumbrăvii la o movilă la o piatră și la un bour. De acolo prin dumbravă din bour în bour până la pisc la mistecăni și bour și la o piatră din sus de izvor, și la capul piscului la un bour pre din sus de chilia lui Prohor și drept la deal la alt bour și piatră, și de acolo drept preste valea Carpănului la Runcul Carpănului

42

la un bour și la o piatră. Iar de acolo drept coasta piste co(a)sta Plaiului în sus, întocma(i) cu hotarul mănăstirii Neamțului, pe din sus de poiana Popii, unde au fost chilia lui Spiridon, iar de acolo drept piste coastă pe deasupra po(i)enii Târgului Neamțului și în sus Muncelul pe din jos de chilia lui Chiriac, și drept piste apa Neamțului, pe din jos de piscul Cotnărelului la o piatră și la un bour, și pe culmea dealului la un bour și drept la deal la alt bour, iar de acolo în jos pe vale pe supt pădure la apa Cotnărelului și Cotnărelul în jos până la apa pe mănăstirea Agapia. Şi le-au fost atuncea hotarnici părintile Agaton ce au fost episcop Romanului, şi părintile Teodosăe, episcopul Rădăuţului, şi Filoteiu ce au fost episcop, şi Gheorghie, părcălabul Neamţului, şi le-au ales şi le-au hotărât şi le-au pus semne. Şi hotarul sf(i)ntei mănăstiri Agapia de cătră Săcul până la Bistriţă piste râu şi piste Bistriţă precum scrie lor în dresele lor şi în hrisovul ce au ei de la Irimia V(oie)vod. Iar hotarul sf(i)ntei mănăstiri Xeropotam ce să chiamă Săcul să începe din capul Sihlei din sus, din piatră şi din bour până în bour, drept piste obârşia Izvorului Negru în bour, şi de acole drept piste coasta Moiuşului şi piste piciorul Câinelui, pe din jos de capul Pietrilor în de(al) la drumul Comorii în picior şi în bour, şi de acolo drept la Molitviş în bour, şi de acolo iarăşi din bour până în bour, până în capul din jos a po(i)enii lui Ureche în bour, şi iar piste Tarliţă pe din jos de poiana lui Ureche, şi piste părăul Neamţului în doi paltini în bour şi moviliţă şi în piatră, şi în poiană piste drum până în marginea dumbrăvii în moliţă în piatră, în piatră şi în bour, şi de acolea p(r)in dumbravă din bour până în bour, până în piscul în Mest(e)acun şi în bour şi în piatră pe din sus de izvor, şi în sfârşitul piscului în boue pe din sus de valia lui Prohir, şi drept în deal într-alt bour şi în piatră, şi de acolea piste valea Carpănului până în Runcul Carpănului, în bour şi în piatră, şi de acolo drept piste coasta Plaiului în sus întocma cu hotarul mănăstirii Neamţului, pe din sus de poiana Popăi, unde au fost chilia. Iar de acolea drept piste coastă pe deasupra poienii Târgului Neamţului şi în sus Muncelul pe din jos de chilia lui Chiriac şi drept piste râul Neamţului până în piscul din jos a Cotnărelului în piatră şi în bour, şi pe culmea dealului până în bour şi drept la deal într-alt bour, iar de acolea în jos la vale pe supt pădure în apa Cotnărelului şi valea Cotnărelului până în apa Pipirigului. Iar de acolo piste Pipirig şi pe supt Bran p(r)in gura lui Mihai, unde să adună gura lui Mihai cu Pipirigul şi în sus apa Mihaiului, unde să înpreună Mihaiul cu Mihăeţul, şi în sus Mihăeţul până deasupra Plaiului în trapeză şi în bour şi la vârful Argelei în bour. Iar de acole tot pe potică până în mijloc, şi până în Argiaoa din jos din bour până în bour, până unde să înpreună Coroiul şi cu Lărguşorul, şi în jos pe lângă apă până unde să înpreună Lărguşorul cu Largul, şi pre Privodişte la Largul până în izvorul Ţiganului. Iar din izvorul Ţiganului drept la deal pe costişa Largului, şi p(r)in Muncel din bour până în bour drept în jos în Molitvel până în marginea Bistriţăi şi piste râul Bistriţii, apa în sus pe di ceia parte a Bistriţăi, până la hotarul călugărilor Nemţeni, şi de cătră apus pe lungu hotarul Nemţenilor până unde să înpreună hotarul Nemţenilor şi a Răşcanilor şi a altor mănăstiri cu hotarăle ungureşti. Iar de acolo în jos până în piatra Tolgii şi în pietrile Roşii. Iar de acolo drept cătră Bistriţă în Hurduga şi în capul din jos al Teiului şi piste Bistriţă până la fruntea Bubei, şi în sus pe culmea Bubei până în marginea din jos a Rătundei în bour, iar de acolea tot obştina pe plaiu până în sfârşitul măcieşului în bour, isr din sfârşitul măcieşului tot obcina din bour până în bour până în măcieşul cel mare în

43

bour şi în stână. Iar de acolo tot obcina din bour până în bour până în Crainicul, iar din Crainicul tot obştina până la Tăciune, iar de acolo pe obcina Tăciunelui din bour

1 . Iar de acole obcina piste toate vârfurile din bour

până în bour, până la acei mai sus scrişi bouri, şi din Piatră şi din Sihlă. Acestea toate mai sus scrise hotară pe sămnele lor ca să fie sf(i)ntei mănăstiri Xeropotam, ci să chiamă Săcul, şi de la noi dreaptă ocină şi danie sf(i)ntei mănăstiri cei mai sus scrise, şi hrisov, şi întărire, cu tot venitul neclătit niciodată în veci. Şi alţii să nu să amestece.

până în bour până în vârful (

)lor

7162 2 mart(ie) 22

Singur domnul au poruncit. L(o)c p(ecete.)

ANI, Colecția Documente, 400 / 15-16, Copie, f. 1-2v.

1 Deteriorat.

2 Veleat greşit. În intitulaţie găsim numele domnului Gheorghe Duca, ale cărui perioade de domnie le-am redat în rezumatul documentului.

7. - 1671 (7179) iulie 29, Iaşi. Gheorghe Duca Voievod scrie egumenului şi soborului mănăstirii Bistriţa să lase în pace pe ţiganii care s-au dat mănăstirii Secul cu 37 de ani în urmă, în zilele lui Barnovschi Voievod, în locul unor heleştee, deoarece egumenul mănăstirii Secul s-a jăluit că i se cere să dea pe Adam ţiganul cu femeia lui Iftinca şi cu feciorii lor.

† Noi Duca voevoda, B<o>jï6 M<i>l<o>stï6, g<os>p<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Scriem domnia mea la rugătoriul nostru la egumenul şi la tot săborul de la sfânta mănăstire de la Bistriţa. Dămu-vă ştire că la domnia mea veni rugătoriul nostru egumenul de la sfânta mănăstire de la Săcul, să jălui zicând înaintea domnii mele egumenul că ai avut o tocmală pentru nişte hăleşteae şi ai dat un ţigan anume pre Adam ţiganul şi cu femeia lui Tinca şi cu toţi feciorii lui în preţul acelor helăşteae şi aceia tocma (tocmeală) ai făcut din zilele lui Barnovschi Vodă şi de atuncea sânt 37 ai (anii) şi acel ţigan de atunci până acmu au fost tot (dat) pre sama rugătorilor noştri călugărilor de la sfânta mănăstire de la Săcul, precum ne-au arătat ei şi un zapis de la voi; iar cându-i acmu voi faceţi trăsură ţiganilor şi vreţi să-i luaţi pentru acesta lucru. Iată că vă scrie domnia mea să lăsaţi în pace pre Adam ţiganul cu ţiganca lui, cu feciori cu tot, să nu-i mai învăluiţi, iar de va părea vreo strâmbătate vei veni după vremea lucrului la un prilej, de faţă, de veţi întreba. Toe pi[em. + Saam g<o>sp<o>d<i>n<\> veleal.

U Ias l(ea)t 7179 iul(ie) 29

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 12, Original, filigran, sigiliu mijlociu în chinovar. EDIŢII: George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, p.246-247, nr. 70; CDM, p. 440, nr.2096 .

44

8. - 1682 (7192) decembrie 12. Ion ţiganul, cobzar, cu femeia lui Nastasia, se dau robi mănăstirii Secul, neputând să-şi plătească o datorie de 15 lei, bani proşti, pe o bute de 50 de vedre de vin de Cotnari, vadra câte 5 potronici.

+ Adecă eu Ion, ţăganul, cobozarul şi cu femeiia mea Nastasii, scriem şi

mărturisim cu acest adevărat zapis al nostru la mănule săborului a sventei mănăstiri

a Săcului precum am luat de la mănăstiri o bute de vin de cinzăci de vedre vin de

Cotnar(i), vadra câte cinci potronici. Deci dintr-acel vin am rămas cu cinspre(ze)ci

lei bani proşti. Deci eu n(e)avându ban să dau m-am dat rob să fiu sventii mănăstiri

a Săcului şi zapisul s-au făcut denainte părcălabului Cara şi a părcălabului Ignat şi

denainte egumănului Ifrim de la mănăstire ot N(e)amţu(l) şi denainte egumănului Visarion de la Agapiia şi egumănului Partenie ot Cetate şi denainte tărgoveţălor de N(e)amţu, anume Dumitru şoltuzul şi Dumitraşco Cotruţe şi Ion Bordei, Vas(i)lii Botezatul şi Dumitraşco Albul. Şi pentru credinţa n(e)-am pus şi degiteli ca-s fie de

mare credinţă.

Vel(ea)t 7191 mes(eţi) dec(embrie) 12 dni

<ss> Dumitraşco Albul

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 13, Original, difolio, filigran, rupt puţin la îndoituri, 2 sigilii iconografice din care unul mic şi unul mijlociu, în fum. EDIŢII: CDM, IV, p. 181, nr. 765.

9. - 1701 (7209) mai 13, Bereşti. Maria, soţia răposatului Alexandru Ramandi vornicul, dă lui Iordache beizadea, feciorul lui Antonie Voievod – pentru o datorie pe care zicea beizadeaua că a avut-o la soţul ei – două sălaşe de ţigani, anume pe Negrei cu femeia lui Alexandra şi pe Catrina, cu feciorii lor care se cuvin în partea ei, ca să fie şerbi.

+ Adică eu, Marie vorniceasa a răpăusatului Alexandru Ramandi vornicul,

scriem şi mărturisăscu cu cestu adevărat zapis al meu la mâna măriei sale Iordachi beizadea, ficiorul măriei sali răpăusatului lui Antonie voevoda, precum să-s ştie că am dat măriei sali două sălaşi de ţigani, anume Negrei cu femeia lui Alexandra şi cu ficiorii lor, şi pe Catrina cu ficiorii ce i s-ar vini în parte ei pentru căci ţiganul Catrinii nu-i a nostru. Aceşti ţigani i-am dat măriei sali pentru o datorie ce-au zis mărie sa că au avut la soţul mieu răpăusatul Alexandru Ramandi vornicul, ca să-i hie măriei sali drepţi şerbi în veci, şi cuconilor măriei sali. Şi pentru mai mari credinţa ne-am pus peceţili ca să hie de mari credinţă.

U Bereşti l(ea)t 7209 mai 13 Marie vorniceasa a răpăusatului Ramandi vornicul.

+ Precum au vinit părintili Ananie egumănul de la Cetatea Neamţului şi i-

am dat pe Cărstoae ţiganca cu copiii ei după cum scrie zapisul şi au mărsu şi bărbatul ei cu dânsa. Iar pentru Negrei ţiganul să-i dau altu ţigan, altu sălaş, că

Negrei i-au fost dăruit mănăstirii şi l-am dat.

Le(a)t 7211 av(gust) 24

45

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 14, Original, difolio, filigran, lipit pe margini, sigiliu inelar în fum al vornicesei. EDIŢII: CDM, V, p. 10, nr. 32.

10. - 1703 (7211) ianuarie 8, Iaşi. Misail, mitropolitul Sucevei, Ghedeon,

episcop de Rădăuţi şi Varlaam, episcop de Huşi, adeveresc împărţirea unor copii ce se trag din ţiganul Gligorie Băică al lui Antiohie Jora căpitan, cumpărat de la Ştefan Brăescul comisul şi copiii Măriei şi Tudorei ţigăncile lui, Nastasia revenind mănăstirii Secul: Merla, altă ţigancă mai mică şi un copil.

Precum s-au împărţit nişte ţigani cu Antiohii căpitanul mănăstiri(i) Săcul. Gligorie Băică ţiganul au fost a lui Antiohie, iar ţiganca lui Nastasie au fost a mănăstirii, de s-au împărţit ficiorii lor denainte(a) sfinţi(e)i sale părintelui mitropolitului Misail şi denainte(a) părintelui Gedeon ep(i)sc(o)p de Rădăuţi şi denainte(a) părintelui Varla(a)m ep(i)sc(o)p de Huş(i). Care ţigani au fost lu(i) Antiohie cu(m)părătur(ă) de la Ştefan Brăescul comisul, den Mărie ţiganca şi cu Tudora şi cu altă ţigancă copil mai mic s-au vinit în parte(a) lui Antiohie căpitanul, iar în parte(a) măn(ă)stirii s-au vinit Merla ţigan şi altă copil mai mic şi un copil Savinii în parte(a) mă(n)stirii. Şi pe această scrisoare de credinţă să-ş(i) fac(ă) şi ispisoc domnesc. Aceasta facem ştire.

<ss> Misail, mitropolit Sucevski. <ss> Gedeon, episcupu Radovskii. <ss> Varlaam, episcop Huşi.

Ias (Vă)leat 7211 gen(ar) 8

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 15, Original. EDIŢII: C.D.M., V, p. 48, nr. 192; Costin Clit, Mănăstirea Brădiceşti, Iaşi, Editura Doxologia, 2013, p. 287, nr. 83.

11. - 1706 (7214) martie 1, Iaşi. Antioh Cantemir voievod, în a doua

domnie întăreşte uric mănăstiririi din Cetatea Neamţului stăpânirea peste nişte ţigani, feciorii lui Lamba ţiganul.

† Io Antioh Costantin voevoda, B<o>jïe6 M<i>l<o>stï6, g<os>p<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Facem ştire cu această carte a domniei meli precum au venit înainte noastră şi a tot sfatul nostru sluga noastră Vas(i)lii vătavul de grajdiuri g(ospo)d şi cu femeia lui Ioana, semenţia lui Ciolpan visternicul, şi au pârât de faţă pre rugătorii noştri călugării de la Sf(â)nta măn(ă)stir(e) din Cetate Neamţului, pentru nişti ţigani, ficiori Lambei ţiganul. Deci Vas(i)lii cu femeia lui Ioana scoasă- r(ă) înainte noastră un ispisoc dintăritur(ă) de la Gheorghii Ghica vod(ă) din vălet 7166 şi într-acel ispisocera scris şi un ţigan, anume Lamba. Deci pune pricină de ţigan, cum acei ţigani, ficiori Lambei, ce s-au aflat la măn(ă)stir(ea) din Cetate Niamţului cum că sintu ficiori acelui Lamba ţiganul ce scrie în ispisocul lor şi sint

46

înpresuraţi de călugări. Deci zicând ei aşa şi apucându-s(e) de acei ţigani cum că sintu a lor, venit-au înainte noastră şi sfinţia sa părintele chir Misail mitropolitul, şi iarăși ni-au arătat un ispisoc de la Ghiorghie Ghica vod(ă) tij din vălet 7166 dintăritur(ă) sfintei mănăstiri din Cetate Niamţului pre 2 sălaşe de ţigani, anume Lamba ţiganul, cu femeia şi cu ficiorii lor, şi Toader ţiganul, cu femeia şi cu ficiorii lor, dind dires de la Vasili vod(ă), ce-au fost miluit sfănta mănăstire din ţigani drepţi domneşti. Şi ni-au mai arătat şi altu ispisoc iscălit tij de la Gheorghie Ghica vod(ă), cu un an mai pe urmă, cum au făcut schimbu domnia sa, au luat dintr-aceste două sălaşe den ţigani ce scriem mai sus pe Toader hagi ţiganul de au dat la Cetate Neamţului, şi în locul lui Toader ţiganul au dat sfintei mănăstiri altu ţigan din ţigani domneşti pre Avan ţiganul, cu femeia şi cu ficiori(i) lor. Deci domnia mea dacă am luat sama de amănuntul am socotit cum Vasili cu femeia lui Ioana înblă cu nepace acolisindu-s de ţigani mănăstireşti, pentru căci ei altă dovadă nu ni-au arătat făr(ă) cât acel ispisoc, nici au stăpânit ei sau părinţii lor pre acel ţigan, sau pre tatăl acestor ţigani pre Lamba, precum nici ei n-au tăgăduit, ce-au spus dreptu că nu i-au stăpânit, şi mai vârtos s-au dovedit pentru dres(e)le de la Vasilie vod(ă) carii adeverescu din ispisoaceli dintăritur(ă) sfintei mănăstiri de la Gheorghie Ghica vod(ă) pre aceşti ţigani pre Lamba şi pre Toader cum mai demultu din zilel(e) lui Vasili vod(ă) s-au miluitsfânta m(ă)năstir(e) de domnia sa cu aceşti ţigani care şi mai chiar (!) s-au încredinţat dintru sfinţia s(a) părintele Mitropolitul care singur ni- au mărturisit cum de cându s-au călugărit sfinţia sa sintu 35 de ani, şi de atunci au (a)pucat pre Lamba ţiganul şi l-au tot stăpânit călugării din Cetatea Niamţului, ca şi păn acmu pre ficiori(i) lui şi pre nepoţii lui. Iar dresăl(e) de danie ce-au fost de la Vasilei vod(ă) pre aceşti ţigani au dat samă c-au perit de răscoali ce-au fost pe ţară, şi aceste de la Gheorghie Ghica vod(ă) încă au fost perite şi li-au aflat la m(â)na altora. Deci văzindu domnia mea mărturia unui arhiereu foarte am crezut. Pentru aceiaVasili vătavul de grajdiuri cu femeia lui Ioana seminţia lui Ciolpan, s-au dat rămas denainte domniei meli şi din toată lege a ţării, şi să-ş caute într-altă parte pre acel Lamba ţiganul ce scrie în ispisocul lor, iar rugătorii n(o)ştri călugării s-au îndreptat cu a lor bune dres(e). Pentru aceia ca să li fie şi de la domnia mea drepţi robi aceşti ţigani, driaptă miluiri şi uric dintăritur(ă) cu tot venitul, că s-au aflat drepţi şerbi a sfintei mănăstiri, şi această pâră să nu-s mai părască în veci peste carte domniei meli. Aceasta scriem.

Ftorago g<os>p<o>dstva Lupul Costace vel vornic. Axinte ueicar

U Ias 7214 martie 1

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 16 bis, Original, difolio, filigran, rupt puţin la îndoituri, pătat, invocaţia simbolică şi intitulaţia în chinovar, sigiliu timbrat în ceară roşie. EDIŢII: C.D.M., V, p. 134, nr. 519.

12. - 1708 (7216) aprilie 26, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod scrie lui Iordache Toma, fost mare medelnicer, în urma jalbei egumenului mănăstirii Secul

47

pentru nişte ţigani pe care vrea să-i ia de la mănăstire armaşul trimis de el, zicând că sunt ţigani domneşti.

+ Noi Mihai Racovi]i voevoda, B<o>j<ï>6 m<o>l<o>st<ï6>,

g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Scriem domnia mea la boiarinul nostru dumnialui Iordache Toma, biv vel medelnicer, s(ă)nătate. Facem ştire dumitali că aici la domnia mea jelui egumenul de Secul, zicându cum că ai trimis dumneata acel armaş şi cu cel izvod ce s-au făcut mai în trecute zili, de le trag nişte ţigani, zicându că sint ţiganii ai noştri. Deci de sintu ţigani a noştri să vii şi dumn(e)ta înpreun(ă) cu călugării aici să-s aleagă, iară de nu sintu ţigani ai noştri să porunceşti dumn(e)ata să-i las la dracul, dacă sintu omeneşti, să nu mai faci supăr(ări) călugărilor, că noi acest(ea) nu primim. Aceasta scriem.

U Ias l(ea)t 7216 ap(rilie) 26

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 18, Original, difolio, rupt puţin la îndoituri şi lipit, sigiliu inelar octogonal, în chinovar. EDIŢII: C.D.M., V, p. 195, nr. 741.

13. - 1708 (7216) iunie 8, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod după ce împarte pe Ursul şi Tudosie, copiii ţiganului Ion Giunghe-Lapte, feciorul lui Pătru Munteanul, al mănăstirii Secul, făcuţi cu ţiganca Ştefania, a lui Toma Cantacuzino fost mare vornic, întăreşte mănăstirii Secul stăpânirea peste ţiganul Ursul cu femeia şi copiii lor, din partea ţigăncii Ştefana, care a fost a lui Toma Cantacuzino, moşul domnului.

+ Noi Mihai Racovi]<\> voevoda, B<o>j<ï6> m<o>l<o>st<ï6>,

g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Facem ştire cu această carte a domnii meli pentru nişti ţigani, anumi Ion Giunghe Lapte, ficiorul lui Pătru Muntianul, ce-au fost el dreptu ţigan a sf(i)ntei mănăstiri Săcul ş-au ţinut pre Ştefania ţiganca ce-au fost sor(ă) Tărcăneştilor, care acea ţigancă Ştefania au fost a răpoasatului moşul domnii meli Toma Catacozuno, ce-au fost vornic mari, şi făcând acei ţigani denpreun(ă) doi ficiori, anum Ursul şi Tudosii, viind lucrul să înpărţim acei ţigani în doaă cu călugării de Săcul, socotit-am domnia mea şi s-au dat călugărilor de Săcul partea ţiganului lor lui Ion Giunghelapte, un ficior anume Ursul şi cu femeia şi cu toţi ficiorii lui. Iar în partea Ştefanii ţigancei, ce-au fost a moşumieu Tomei Catacozono vornicul s-au luat Todosăie ţiganul, frateli Ursului, iarăş ficior lui Ion Giunghelapte ţiganul ş-a Ştefanii, cu femeia şi cu toţ ficiorii lor, careli iarăş ţini ţigancă a mănăstirii. Pentr(u) aceia am făcut am făcut domnia mea această carte a domnii meli de întăritur(ă) la mâna călugărilor de Săcul pre acel ţigan, anume Ursul, cu femeia şi cu toţi ficiorii şi nepoţii lor, ca să li hie şi de la domnia mea drepţi şerbi ţigani în veci, ce li s-au vinit lor la înpărţal(ă), şi altu nime să n-aibă a s(e) amesteca.

U Ias l(ea)t 7216 iuni(e) 8

No Mihai voievod <m.p.>

48

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 19, Original, difolio, filigran, sigiliu

octogonal având anul 1703 în chinovar; Copie în A.N.I., Fond Mănăstirea Secu, I /

17.

EDIŢII: C.D.M., V, p. 199, nr. 753.

14. - 1708 (7216) august 20, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod scrie lui Patrule vătaful de puşcaşi de la Cetatea Nemaţului să lase în pace ţiganii de acolo

a Mitropoliei, pentru că s-a jeluit mitropolitul, şi să nu le mai ia caii de olac, să nu-

i mai „podvodărească” şi nici să nu mai bată ţiganii aceia, ci să se ferească de ei, altfel va trimite om domnesc să-l aducă la domnie.

+ Io Mihai Racovi]<\> voevoda, B<o>j<ï6> m<o>l<o>st<ï6>, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Scriem domnia me la sluga noastră Patrule vătavul di puşcaşi di Cetate Ne(a)mţului cătră aceasta-ţ facim ştiri că aici la domnia me au făcut jalbă svinţiia sa părintili mitropolitul pentru ţiganii svinţii sali carii sint a Cetăţii, zicând precum le iei cai di olacu şi le faci mari supărări şi-i podvodăreşti în toate părţili şi-i baţi, carii ei acil obicei n-au mai avut, di cari lucru iacă-ţ scriem di acmu înainti foarte să te firişti di acii ţigani a Cităţii întru nimic di dănşii să nu te mai atingi, nici cai lor di olac să nu li mai iei, că mai viind jalbă la domnia me bini să ştii căţ(i) va vini om domnescu di te vor aduci aici şi nici o cinsti nu-i pitrici. aceasta scriem.

U Ias l(ea)t 7216 av(gust 20)

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 20, Original, sigiliu inelar octogonal în

chinovar.

EDIŢII: C.D.M., V, p. 211, nr. 789.

15. - 1709 (7217) iunie 30, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod porunceşte lui Misail fost mitropolit, să trimită oameni care să strângă toţi ţiganii de la Cetatea Nemţului, să-i caute între ţiganii boiereşti, călugăreşti sau domneşti şi să-i ducă la Cetatea Neamţului.

+ Noi Mihai Racovi]i voevoda, B<o>j<ï>6 m<o>l<o>st<ï6>, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Dat-am cartea domnii mele părintelui şi rugătoriului nostru

sfinţii sale lui Misail, ce-au fost mitropolit, şi pre cine va trimite să fie volnici a căuta şi a cerca în ţara domnii mele unde va afla pre ţiganii cetăţii Niamţului, ori în

i-ar afla, să-i ia pre

ţiganii boereşti sau călugăreşti ori în ţiganii domneşti ori în (

toţi şi să-i ducă la cetatea Niamţului, iară de ar avea cineva a răspunde ceva să-şi aducă dresăle şi să fie de faţă la divan şi nime să nu stea înpotriva cărţii domnii

mele.

U Ias l(ea)t 7217 iuni(e) 30

)

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 21, Original, filigran, sigiliu inelar octagonal în chinovar din 1703. EDIŢII: CDM, V, p. 234, nr. 874.

49

16. - 1722 (7230) iulie 26, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod întăreşte Episcopului Iorest al Huşilor nişte ţigani, anume Timuş, fiul lui Bejan Moaleş, cu fiii săi şi alţii.

+ Io Mihai Racovi]<\> voevoda, B<o>jï6 mil<o>stï6, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Dat-am cartia domnii mele cinstit rugătoriului nostru Sfinţia sa părintel(e) chir Orestu, episcopul de Huş(i), să fie volnic cu cartia domnii meli a ţine ş-a stăpâni ai săi drepţi ţigani, anume Timuş, ficiorul lui Bejan Moaleş cu ficiorul lui, anume Ştefan şi Neculai şi Tănas, nepoţi lui Timuş, şi pe alţi ţigani pe toţi câţi s-ar afla di niamul lui Bejan Moaleş, cari ţigani au fostu daţi de Neculai Ureche spătariul Sfintei măn(ă)stiri, de la cetate(a) Niamţului, şi la vălet 7168 au mai avut pâră călugării de la măn(ă)stire din cetate(a) Niamţului cu călugării, de la Agapie pentru aceşti ţigani. Şi atunce au făcut înpărţală pi ţigani(i) aceşti dinainte boiarilor celor mari şi acel Bejan Moaleş, tatul lui Timuş, s-au vinit în parte(a) măn(ă)stirii din cetate(a) Niamţului cu ţiganca lui şi cu coconii lui, precum ni-au arătat sfinţia sa şi mărturie cu iscălituril(e) a tuturor boiarilor, scriind într-acesta chip, ce dumnelui Iordachi Ca(n)tacozono med(elnicerul), sculându-să au fost luat pre aceşti ţigani de mai sus numiţi cu înpresurătură, trăgându-i di pe ţiganca lui Bejan Moaleş, zicând că ar hi fost ace ţigancă a moşului dum(i)sal(e) Iordachi visternicul, ce acmu viind şi dumne(a)lui Iordachi med(elnicerul) şi stand faţ(ă) cu sfinţia sa părintele la divan, Sfinţia sa au arătat dovad(ă) pe aceşti ţigani mărturie cu iscăliturile tuturor boerilor celor mari, scriind cum s-au înpărţit aceşti ţigani înainte(a) dumn(i)lorsal(e), şi acel Bejan Moaleş cu ţiganca lui şi cu copii lor s-au vinit în parte(a) călugărilor de la măn(ă)stire din cetate(a) Niamţului. Iară dumne(a)lui Iordachi med(elnicerul), nemică, nici o scrisoare ceva, nici o dovad(ă) n-au arătat cum să hi fost ace ţigancă a dumn(i)lorsal(e). Ce domnia me înpreun(ă) cu tot sfatul nostru luându-le sama am socotit cum că s-acoliseşte dumn(ea)lui Iordachi med(elnicerul) rău de aceşti ţigani, dret căci în mărturie boiarilor iaste iscălit şi Iordachi vist(iernicul), moşul lui Iordachi med(elnicerul) şi încă şi Tod(e)raşco, ficiorul său, care diri hi fost ace(a) ţigancă a lui Bejan Moaleş a lor cum ar hi iscălit, ce prin aceasta am cunoscut că să acolisăşti Iordachi med(elnicerul) rău de aceşti ţigani, căci nici o dovad(ă) asupra lor n-au arătat, ce numai cu gura dum(i)sal(e) arătând pricini că poate să hi mai avut acel Bejan şi altă ţigancă mai pe urmă, ce aceia fără de dovad(ă). Domnia me nu am ţinut în samă şi l- am dat rămas ca să de pace ţiganilor ş-aşa am dat această carte sfinţii sal(e) părintelui Iorest, episcopul de Huş(i) ca să aibă a lua pe acei ţigani să-i ţie să-i stăpâniască cu pace şi altu nime să nu-s mai amestece peste această carte a domnii mele.

U Ias (vă)le(a)t 7230 iul(ie) 21

Io Mihai Racovi]<\> v<oe>v<o>da <m.p.>

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 24, Original, filigran, sigiliu octagonal mijlociu în chinovar, rupt la îndoituri, reparat.

17. - 1723 (7231) iulie 11, Iaşi. Mihai Racoviţă Voievod volniceşte pe alesul mănăstirii Neamţul ca să caute pe Floca, vecinul mănăstirii, fugit.

50

+ Io Mihai Racovi]<\> v<oe>v<o>da, B<o>j<ï6> m<i>lost<ï6>, g<o>sp<o>dar\ Zemle Moldavscoi. Dat-am carte(a) domnii meli rugătoriului nostrum egumenului de la mănăstire(a) Niamţului şi pre cine va trimite să fie volnici cu carte(a) domnii mel(e) a căuta şi a cerca pe Floca, care este dirept vecin a mănăstirii şi oriunde l-ar găsi în ţara domnii meli să aibă a lega şi al lua de grumazi şi să-l încarce cu tot ce-ar ave(a) el şi să-l ducă să-l aşezi la mănăstire, căci în câteva rânduri s-au dus cu cărţi g(ospo)d şi el tot au fugit. Deci numai să-l ducă şi nime să nu cuteze a sta împotriva cărţii g(ospo)d.

U Ias(vă)le(a)t 7231 iul(ie) 11

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 25, Original, filigran, pecete inelară aplicată în chinovar.

18. - 1724 (7233) septembrie 25. Velişco pârclab, ginerele stolnicului

Preda, dă adeverinţă lui Iorest „arhiepiscop” de Huşi pentru un schimb de ţigănci

făcut de Solomon Botori.

+ Adecă eu Velişco părcălab, zet stolnicului Predăi, făcut-am scriso(a)ri me

la mâna părintelui sfinţii sale chir chir Iorist arhiepiscop de Huş(i) pe cum mi-au dat o ţigancă sfinţie sa pentru şetrarul Solomon Botori, că cică eu am avut o ţigancă la dumnialui şi au scris la sfinţie sa părintele chir chir Iorist şi mi-au dat sfinţie sa o

ţigancă pentru şetrarul Solomon. Deci eu i-am făcut această scriso(a)ri a me la mâna sfinţii sale ca să-i fie de credinţă, şi pentru credinţa m-am şi iscălit. (Vă)le(a)t 7233 sep(tembrie) 25 zile.

<ss> Veli<œ>co p\rcalapb.

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 26, original. EDIŢII: George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, p.272-273, nr. 105.

19. - 1730 (7238) ianuarie 25. Anastasie, egumenul mănăstirii Agapia,

cere lui Teofil, egumenul mănăstirii Neamţ, un schimb de ţigănci.

+ Întru Is(us) H(risto)s al nostru cinstit părinte şi frate sufletesc sfinţie ta

părinte Teofile igumene de Niamţu s(ă)nătate şi tot binele poftim de la m(i)l(o)stvul Dumn(e)zău sfinţii tale şi te înştiinţăm pentru vechiul obiceiu pe sfinţie ta precum au făcut părinţii cei vechi de s-au înprumutat unii ba alţii. Iată şi noi am primit cest

ţigănaş al nostru pentru o ţigăncuţă să-i daţi sfinţiile voastre şi noi încă om da altă ţigancă în loc(ul) acestie. De aceasta ne foarte rugăm s(ă) fie lucru tocmit. Mila lui Dumn(e)zău şi darul prea s(fâ)ntului D(u)h pururea să umbreze viiaţa sfinţii tale.

(Vă)le(a)t 7238 g(e)n(ar) 25 dni

Al sfinţii cel mai mic şi plecat Anastas, ig(umen) ot Agapia

51

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 27, original.

20. - 1730 (7238) februarie 5. Nicolae biv vel sulger cere lui Teofil,

egumenul mănăstirii Neamţului, un schimb de copii de ţigani.

+ Cinstiti şi al nostru părinte sufletescu Sfinţiia sa chir Teofil, iguminul de la Sv(â)nta mănăstire Ne(a)mţul săn(ă)tati şi spăsănie îţi poftescu de la Dumnezău, cătră aceasta ti poftescu pre Svinţiia ta şi pre alţi părin(ţi) de la acea Sv(â)ntă măn(ă)stire să daţi o copil(ă) de ţigan dup(ă) acest copil de ţigan al nostru şi noi încă om da o copil(ă) di ţigan dup(ă) o copil(ă) de ţigan a mănăstirii şi răvaşul meu să rămăe în loc di zapis. Ţi-am fostu scris un răvaş mai în trecute zile la satul Secului de postul Crăciunului şi te-i adeverit că-i da o copil(ă) şi mergându să o e, alţi ţigan(i) au sărit şi n-au vrut să o de, ce te poftescu să-s de(a) acmu. De aceasta acmu te poftescu şi mila ta-n H(risto)s cu svi(n)ţii lui. Amin. (Vă)l(eat) 7238 fev(ruarie) 5

+ Al Svinţii tale fiul sufletesc Nicolai, biv vel sulger.

<Pe verso-ul filei a doua, scris de altă mână>: + Păscălina, fata Ţolei şi a Irinei care este la Uricheanul şi are 5 feciori, 3 feţ şi 2 fete, anume Ion i Gheorghie i Ştefan i Paraschiva şi Ioana.

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 28, original, filigran.

21. - 1730 (7238) mai 12. Mărturia Mariei, femeia lui Neculai din

Mănjeşti, prin că iartă pe ţiganii mănăstirii Neamţ care i-au omorât bărbatul, însă trebuie să-i plătească datoriile.

+ Adică eu Maria, fimeia lui Neculai ot Mănjeşti, făcut-am mărturie me la mâna sfinţii sale egumănului de Neamţu precum că mergându o(a)menii noştri la iarmaroc la ico(a)nă la mănăstir(e) la Niamţu şi timplându-să de s-au făcut o băta(i)e, o(a)menii de Bălţeteşti cu ţiganii mănăştirii şi dintr-a ace(a) băta(i)e s-au tâmplat de au murit bărbatul meu Neculai. Deci eu am iertat ca să nu să facă mo(a)rte pentru mo(a)rte, neştiindu-să de cini i s-au timplat mo(a)rte(a) bărbatului meu dintr-atâţi o(a)meni ci s-au fostu timplat la ace(a) gâlceavă, iar pentru altă ped(e)apsă precum s-a milostivi mărie sa vodă aşa a face. Iar datoriile bărbatului meu să le plăt(e)ască ţiganii mănăştirii Niamţului, iar pentru mo(a)rte i-am (i)ertatu şi această mărturie s-au făcut înainte(a) vornicului de Bălţăteşti şi a preutului Văscan şi a totu satu cari mai gios sintu iscăliţi şi eu pentru credinţa am pus şi degetul.

(Vă)l(eat) 7238 mai 12

Marie. Iscal preutul Ignat Văscan. Iscal preutul zet Văscal.

52

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 29, original, filigran.

22. - 1730 (7239) octombrie 8, Iaşi. Grigore Ghica Voievod volniceşte pe

o slugă a sa să prindă pe ţiganii fugiţi de la mănăstirea Secului, după izvodul

episcopului de Huşi, Ghedeon.

+ Noi Grigorie Gica voevoda, Boj<ï>6 m<i>lost<ï>6, g<o>sp<o>dara Z<e>ml<i> Moldavscoi. Dat-am carte(a) d(o)mnii mele slugii noastre cinstit (…) 1 să fie volnicu cu carte(a) domnii a mergi pe izvod(ul) ce-ar da cinstit părintele şi rugătoriul nostru sfinţie sa chir Ghedeon, episcopul de Huşi, di ţiganii m(ă)n(ă)stiri(i) Săcului ce-au lucratu aice la măn(ă)stire la Sfinţi(i) Arhangheli şi dacă i-au slobozit, ei n-au mersu la măn(ă)stire, ce au fugit. Aşijdere şi pentru alţi ţigani ce zic că au fugit de la m(ă)n(ă)stire(a) Săcului şi sântu toţi drepţi ţigani m(ă)n(ă)stirii, încă să aibă ai căuta şi oriunde i-ar afla să aibă ai lua cu tot ce-ar ave(a), ţi să-i dea la m(ă)n(ă)stirea Săcului. Iară cine a rave(a) ceva a răspunde să vie di faţă şi nimea să nu ste(a) înpotrivă piste carte(a) d(o)mnii mele. U Ias (vă)le(a)t 7239 oct(ombrie) 8 Simion

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 30, original, filigran, pecete inelară aplicată în chinovar.

1 Spaţiu gol.

23. - 1732 (7240) ianuarie 7. Constantin Cantemir, vel comis, dăruieşte

episcopului de Huşi Ghedeon dreptul ce-l avea cu mănăstrea Secu asupra ţiganului

Ştefan Maliş.

+ Costantin Cantimir vel comis facem ştire cu această scrisoarea no(a)stră la mâna sfinţii sali părintelui chir Ghidion, episcopului de Huş(i), pintru un ţigan, anume Ştefan Maliş, care ţigan ni-au fost nouă di înpărţ(e)ală cu mănăs(tirea) Săcului, fiind el di pi înmă-sa din ţiganii ciaurişti, anume din Tofana ţigancă, fată lui Ştefan Brăhuian, ţigan ceaurisc din ace jumătate de ţigan ci s-ar vini parti no(a)stră am dăruit şi noi sfinţii sali ce mai sus este pominit ca să-i fie sfinţii sale drept şerbu şi ţigan în veci şi nim(eni) din fraţii noştri sau din rudeniili no(a)stri să nu-s amestici a strica această danie a no(a)stră şi pi zapisul nostru să aibă sfinţiia sa a-ş face dres domnescu şi pentru mai mare credinţa am şi iscălit. (Vă)le(a)t 7240 gin(ar) 14

Costantin Cante<mir>, vel comis.

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 31, original, filigran.

24. - 1732 (7240) iunie 20, Iaşi.- Grigorie Ghica Voievod volniceşte pe

Teofil, egumenul mănăstirii Neamţ, să caute ţiganii şerbi fugiţi.

53

+ Io Grigorie Gica voevoda, B<o>j<ï6> m<i>l<o>st<ï6>, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Dat-am carte(a) domnii meli rugătoriului nostru Teofil, egumenul, şi a tot săborul de la sfănta mănastire Niamţul, să fie volnici cu carte(a) domnii meli a cerca şi a căuta a lor drepţi şerbi ţigani, şi pe direse ce au ei, oriunde i-ar afla ori în ţigani domneşti ori bo(i)ereşti ori p(r)en ţiganii altor mănăstiri, să aibă a-i lua cu totul ce-ar ave(a) ei şi să-i ducă la mănăstire(a) lor la Niamţu. Iar de ar ave(a) cineva ceva a răspunde să vie de faţ(ă) şi nime să nu cuteze a sta înpotriva cărţii domnii meli.

U Ias v(ă)le(a)t 7240 iun(ie) 30

Miron

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 32, original, filigran, pecete inelară aplicată în chinovar.

25. - 1733 (7241) ianuarie 21. Cartea de judecată a lui Grigorie Ghica Voievod în pricina vel vornicului Ion Neculce şi biv vel paharnicului Iordache Cantacuzino cu Ghedeon, episcopul Huşilor, pentru stăpânirea unor ţigani.

+ Io Grigorie Gica v<oe>voda, Bojï6 m<i>l<o>st<ï>6, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Facem ştire cu această carte a domnii miale precum s-au pârât de faţă înainte(a) miale şi a tot sfatul nostru, cinstiţ(i) şi credincioşi boiarii noştri dumn(e)alor Ion Neculce, vel vor(nic), şi Iordache Ca(n)tacuzino, biv vel păh(arnic), cu cinstit părintele şi rugătoriul nostru sfinţiia sa chir Gedioan, episcopul de Huşi, pentru nişte ţigani, anume Rusca ţiganca, fata lui Spiridon Şoş, ce-au ţinut- o Bejan Moaleş, ţigan cetăţii Niamţului, zicând dumn(e)alor Ion Neculce, vor(nic), şi Iordache, păh(arnic), că acia Rusca ţiganca au fostu driaptă a dumilorsale de Şoşăşti şi ţiind acel ţigan a m(ă)n(ă)stirii Săcului, sintu câţ(i)va ţigani dintr-înşii şi până acmu împărţare cu m(ă)n(ă)stire(a) n-au avut şi trăgându-şi parte(a) dumilorsale iar sfinţiia sa părintele Gidioan, episcopul de Huşi, au dat samă că într- acei ţigani n-ar ave(a) nici o triiabă aceşti boiari, că sintu drepţi a mănăstirii ş-au avut dres pe acei ţigani şi s-au pierdut. De care lucru domniia mia i-am orânduit la cinstiţ(i) şi credincioş(i) boiarii noştri dumn(e)alor Sandul Sturzea, hatman, şi Costache Razul, vel spat(ar), să le ia sama şi părintele episcopul, cum am zis, neavând scrisori nici altă mai multu a răspunde au lăsat la giudecata lui Dumn(e)zău iar dumn(e)alor vornicul Ion şi păh(arnicul) Iordachi au scos un izvod vechiu încă de la (…) 1 moşul lor Iordache cel bătrân, de toţi ţiganii în care s-au aflat Rusca ţiganca, fata lui Spiridon Şoşu, cum c-au ţinut-o Bejan Moaleş, ţiganul m(ă)n(ă)stirii cetăţii şi osăbit c-au dovedit cu acel izvod, pi cum acei ţigani sintu înpărţitori cu dumn(e)alor di pi Rusca ţiganca mai sus pomenită. Încă au luat şi asupra sufletilor dumilorsale, priimind blăstăm(ul) sfinţii sale părintelui, pe cum acel izvod iaste adevărat de la moşul lor şi cum că altu meşteşug nu ştiu. Domnia mia am giudecat şi (…) 2 ţigan l-or afla trăgându-s(e) din Rusca ţiganca cu Bejan Moaleş (…) 3 m(ă)n(ă)stire pe obiceiu şi de această păr(ă) să nu-s mai pârască, dându-le carte(a) domnii mele.

54

U

Ias v(ă)le(a)t 7241 gen(a)r 21

<ss> (…) hat<man>. T\nas

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 33, original, filigran, pecete mare aplicată în chinovar.

1 Spaţiu gol.

2 Ilizibil din cauza peceţii.

3 Ilizibil din cauza peceţii.

26. - 1733 (7241) aprilie 2. Grigorie Ghica Voievod volniceşte pe cel ales

de episcopul Ghedeon al Huşilor ca să caute pe Neagrul şi alţi ţigani şi ţigănci cu

neamul lor fugiţi de la mănăstirea Secu.

+ Io Grigorie Gica v<oe>voda, B<o>j<ï>6 m<i>l<o>st<ï6>, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Dat-am cartea domnii mele cinstit părintele şi rugătoriului nostru sfinţii sale chir Ghidion, episcopul de Huşi, şi pe cine ar trimite să fie volnic cu cartea domnii mele a cerca ş(i)-a căuta oriundi ar afla în ţara domnii mele pe Neagrul ţigan, cu femeia lui Alixandra, şi cu ficiorii lor şi pe Catrina ţăganca, cu parte(a) ei di ficiori, şi pe Doica ţăganca, care pentru aceşti ţigani ne spuse părintele cum că săntu chiar ţăgani şerbi a mănăstirii Săcului şi s-au răzleţit. Driptu acee(a) să aibă ai lua or(i)unde i-ar afla cu tot ce-ar ave(a) şi să-i ducă la urma lor şi nime să nu ste(a) înpotriva cărţii domnii mele iar de ar ave(a) cineva mai multu a răspundi să vie di faţă şi să-ş(i) aducă diresăle.

U Ias (vă)l(ea)t 7241 ap(rilie) 2

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 34, original, filigran, pecete inelară aplicată în chinovar.

27. - 1733 (7241) aprilie 6, Iaşi. Grigore Ghica Voievod volniceşte pe

alesul episcopului Ghedeon al Huşilor ca să caute ţiganii fugiţi de la mănăstirea

Secu.

Io Grigorie Gica v<oe>voda, B<o>je6 m<i>l<o>stï6, g<o>sp<o>dar\ Zemli Moldavscoi. Dat-am carte(a) domnii miale cinstit părintelui şi rugătoriului nostru sfinţii sale chir Ghideoan, episcopului de Huşi. Şi pe cine va triimite să fie volnic cu carte(a) domnii mele a căuta ţigani de a m(ă)n(ă)stirei Săcului, ce ne spusă sfinţiia sa că sintu înprăştieţi şi unde i-ar găsi să aibă ai lua cu tot ce-ar ave(a) -i ducă la m(ă)n(ă)stire. Iar cine ar ave(a) a răspunde să vie de faţe şi nime să nu ste(a) înpotriva cărţii g(ospo)d.

U Ias v(ă)le(a)to 7241 ap(rilie) 6

ANI, Fond Mănăstirea Secu, I / 35, original, filigran, pecete inelară aplicată în chinovar.

55

28. - 1772 (7280) aprilie 21. Romaşco ţiganul adevereşte că Sanda Ciocănăriţa i-a dat banii luaţi fără a avea vreo pretenţie.