Sunteți pe pagina 1din 6

Din punct de vedere etimologic termenul “cultura” provine din latinescul cultura fiind

legat de agricultura,mai précis de cultivarea pămantului.Totuşi incă din aceea perioada unii
ganditori,precum Herodot,Platon si Aristotel, l-au folosit cu sensul de cultivare a spritului,de
meditaţie filosofică sau de creaţie literară si artistică. În epoca luminilor, ganditori ca Didrot,
Holbach,Helvetius considerau că ideile, opiniile, cunoştinţele, într-un cuvant cultura, constituie
factorul esential al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au susţinut că sistemul
politic, instituţiile, unei societăţi nu sunt manifestari si rezultate întamplatoare, ci ele au la baza,
sunt produsul unei anumite culturi, spiritualităţi naţionale şi universale.
Folosit intr-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul
interdisciplinar, fiind construit şi dezvoltat in cadrul mai multor discipline: ştiinţei politice,
filosofiei, sociologiei, psihologiei şi culturologiei. In acelaşi timp, „cultura politică” este un
concept, care se referă in acelaşi timp la două domenii diferite şi poate fi abordată „atat ca sferă
specializată a culturii, cat şi ca o componentă a sistemului politic”*
In ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică”este relativ recenta ea fiind introdusă
pentru prima dată in cadrul şcolii politice nord-americane. În contextul abordării comparative a
sistemelor politice, cultura politică a fost văzută ca „un cadru de referinţă pentru măsurarea
gradului de democratizare”.
Conceptul „cultură politică” a fost introdus in aria ştiinţei politice de către Gabriel A.
Almond, care pune in discutie fenomenul în contextual abordãrii comparative a sisternelor
politice contemporane de cãtre cercetãtorii în sociologie politicã nord-americani si al credinteti
lor cã sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice.În acest scop el a redactat
impreuna cu Sydnei Verba lucrarea „Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie in cinci
naţiuni” (The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations) În anii 1958-
1963 ei au efectuat o cercetare in cinci ţări: SUA, Marea Britanie, Italia, Germania şi Mexic,
aplicand chestionare in fiecare ţară mai multor oameni.În urma cercetărilor efectuate cei doi au
ajuns la concluzia, că instituţiile democratice au nevoie de o cultură civică pentru consolidarea
lor. Ei vorbeau despre o cultură politică ca despre un set de orientări faţă de un set special de
obiecte şi procese sociale In viziunea lor cultura politică este interpretată ca o totalitate de
poziţiii individuale şi de orientări ale indivizilor. Ea este, propriu-zis, sfera subiectivă, care se
află la baza acţiunilor politice şi le conferă importanţă, fiind un fenomen subiectiv şi individual
in esenţa sa.
Gabriel A. Almond definea cultura politica ca “,un model de atitudini individuale si de
orientări faţa de politică, manifestate în randul membrilor unui sistem politic. Ea este un fenomen
subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le confera importanţă. Astfel de orientări
individuale cuprind cateva elemente: orientări cognitive, orientări emoţionale, şi orientări
estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune
aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice.”

*Fuga, Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economica, 2000. p 138

1
Sidney Verba pe de alta parte oferă o definiţie din perspoectivă psihologică a
termenului,acesta considerand că :“Cultura politică a unei societaţi constă dintr-un sistem de
credinţe empirice, simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc acţiunea
politică. Ea ofera orientarea subiectivă a politicii”. Aşadar cultura politică este un fenomen social
caracterizat prin valorile sale care sunt adaptate la sistemul politic existent in societate şi
determină atitudinea individului faţă de instituţii şi viaţa politică, şi este in funcţie de
dimensiunile fenomenelor politice, in special, de puterea politică.
Cultura politică constituie valorile sistemului politic, recunoscute de comunitate. Pană in
prezent au fost intreprinse o mulţime de încercări de a defini termenul de cultură politică,
încercandu-se a include în el toate activităţile individului in domeniile politic, social, economic şi
cultural, ce evidenţiază personalitatea sa dinamică. Pentru explicarea fenomenului de cultură
politică este necesar a stabili locul individului în societate şi ce relaţii există între individ şi
aceasta.Cu toate astea putem conchide ca, caracteristicile fundamentale de evidenţiere a acestui
fenomen sunt societatea şi sistemul politic.
Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul
social, G.Almond si S.Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice :
-dimensiunea cognitivă: Fiecare individ posedă un ansamblu de cunostinţe mai mult sau rnai
puţin structurate despre fenomenele politice. Iar Evenirnentele cotidiene îl obligã, sã
constientizeze realitatea politica . Astfel, el stie câte ceva despre institutiile supreme ale statului,
despre liderii si partidele politice, despre evenirnentele politice importante la nivel mondia1;
-dimensiunea afectivă: cuprinde latura emotionalã a va1orilor politice sau sociale, atitudinea
de atasament, de respingere sau de refuz fatã de fenomenele sau instituţiile politice. Ea are un rol
important în formarea atitudinilor.
-dimensiunea evaluativã cuprinde judecãþile de valoare despre fenomenele şi realitatea
politicã. Fiecare apreciazã viaţa politicã în funcţie de o scarã de valori ierarhizatã. Ev1uarea
fenomenelor politice necesitã cunostinte politice. Cunostintele politice sunt însã modelate si
orientate de sentimentele politice faţã de o ideologie, de un lider, de un program de guvernare.
În structura combinatã a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul
cognitiv prevaleazã fatã de cel afectiv si evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii
care au preponderenţã în formarea credintelor primare.
Combinand aceste trei dimensiuni G. Almond si S. Verba elaboreazã trei tipuri de
culturã politicã: cultura parohială (localã sau provincia1ã), cultura de supunere (de subordonare)
şi cultura participativă.
Astfel, o culturã politică parohialã corespunde unei structuri politice tradiţionale,
descentralizată la nivelul regiunii, ţinutului, satului; în cadrul său nu se manifestă un inters
deosebit pentru problemele de politică natională;o cultura politică de supunere corespunde unei
structuri autoritare si centralizate la nivel naţional. Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de exi
stenţa sistemului politic naţiona1, dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa
participãrii la conducerea po1iticã.;si o cultură participativă în care cetãtenii sunt conştienţi de
mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic, ca si de posibilitatea lor de a influenţa cursul
evenimentelor politice prin mijloacele specifice participãrii democratice: referendurnuri, alegeri,
actiuni de protest, greve etc..Cultura politicã participativã corespunde unei structuri politice
democratice.Aceste trei tipuri de cultura politica dau nastere si la trei tipuri de personalitate.

Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unul din aceste tipuri de cultură
politică nu poate fi baza sau garanţia stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu,
caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic, cărora le este străină
democraţia contemporană. Cultura politică de supunere mai mult este adecvată formelor
autoritare de conducere, cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putere
însoţită nu rareori de instabilitate. De aceea se pare că cea mai adecvată democraţiei
contemporane reprezentative ar fi culture civilă. Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de
supunere şi celei participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie: aprecierea,
împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitatea cetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul
maselor asupra activităţii lor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al maselor şi
profesionalismul politicienilor; controlul din partea societăţii civile asupra activităţii
guvernanţilor, flexibilitatea opţiunilor politice a cetăţenilor şi responsabilitatea lor politică;
gătinţa tuturor de a respecta legile.
Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu este ideală. Ea presupune diminuarea
interesului cetăţenilor faţă de politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului
politic şi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului politic în situaţii critice, sau în
cazurile funcţionării ineficiente a puterii, încălcării de către ea a Constituţiei etc.
Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt excluse forme hibride:
parohială – de supunere; de supunere –participativă; parohială – participativă. Există caţiva
autori,care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă,combinând în proporţii
variabile cele trei culturi în funcţie decriteriile care au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează
armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea lui Almond şi
Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi participarea socială, dintre
cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori aceasta caracterizează
funcţionarea eficientă a unui regim democratic.
Dar cultura politicã nu trebuie sa fie îtţelesă ca un concept ce include numai „sistemele
de atitudini, credinţe si sentimente”;componentele ei de bazã nu sunt numai atitudinile,
rnotivaţile şi capacitatea de a convietui. Ea include, totodatã, dimensiunea istorica a constiintei
nationale, ref1ectatã în specificul national, înţeles ca mod specific de a gândi şi reacţiona la
problemele fundamentale ale existenþţei .si nu, în ultirnul rând, la cele politice.
Wladislaw Markiewicz înţelege prin cultură politică acele elemente, istoriceşte constituite, în
cultură, luată global, care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o colectivitate dată,
referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la sistemul puterii de stat. Astfel cultura politică ni
se prezintă ca un efect al procesului istoric îndelungat şi un produs al coabitării sociale,
schimbătoare în timp. Asemeni altor valori culturale,valorile culturii politice se subordonează
legilor moştenirii culturale, în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de acţiune
din cadrul unui model cultural, se obiectivează sub forma unor norme de comportament, a unor
obiceiuri, instituţii şi organizaţiipolitice care influenţează, orientează şi controlează
comportamentul politic al membrilor unei comunităţi naţionale
La baza culturii politice şi a dezvoltării ei stau: cunoaşterea, valoarea şi comunicarea.
Cunoaşterea: reprezintă un produs necesar al procesului de viaţă politică. Cu cat mai informaţi
sunt oamenii de rand, cu atat mai mult pot să contribuie la dezvoltarea societăţii.

Valoarea: culturală este o funcţie socială ce determină dezvoltarea culturii politice a societăţii. In
cultura politică, valoarea se manifestă prin prezenţa unei activităţi, fiind o legătură intre individ
şi societate. Astfel, valoarea apare in conştiinţa individului şi este indispensabilă pentru
conturarea culturii politice sau a domeniului istoric.
Comunicarea:presupune un schimb permanent de valori vechi şi noi; Comunicarea a permis
adiţionarea valorilor culturii politice de-a lungul istoriei, prin transmiterea lor, proces care-i
conferă un caracter cumulativ. Cultura politică nu poate exista şi funcţiona fără comunicare intre
indivizi şi fără receptarea informaţiei din massmedia.
Pentru a concretiza conţinutul conceptului de „cultură politică” este necesar de a urmări
interescţia acestuia cu noţiunea de „cultură”. Cultura politică apare ca o componentă atat a
culturii globale, cat şi a sistemului politic. Ori, „cultura globală a unei societăţi este o matrice in
care se dezvoltă cultura politică sau culturile politice ale principalelor grupuri sociale*
Specificul culturii politice este determinat de către componentele sferei politice, a
funcţionării puterii politice şi de specificul elementelor, atribuite tipului de cultură: reprezentările
şi valorile politice, obiectivele şi comportamentul politic.
Cultura politică reprezintă unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, deoarece ea nu există independent
de oameni şi de activitatea lor şi, în acelaşi timp, este obiectivată în rezultatele acestei activităţi.
Culturile politice sunt sisteme complicate şi eterogene şi includ subsisteme, formaţiuni
relativ autonome, care se numesc subculturi politice. În sfera de operare a ştiinţelor politice,
acestea se numesc „subculturi politice”;Subculturile politice sunt orientări şi modele de
comportament politic proprii anumitor grupuri sociale ce nu se opun valorilor oficiale, nu le
contestã, dar instituie un fel de paralelism între valorile grupului, practicate şi recunoscute de
membrii sãi, şi valorile oficiale, de stat, care au relevanţã pentru comunitãţile respective doar în
cazurile care privesc interesul general sau naţional . După W. Rosenbaum, subcultura politică
este interpretată ca un ansamblu de orientări politice, care se deosebesc esenţial de „orientările
culturale, care predomină in societate”**.
Cu totul alta este situaþia în cazul contraculturilor. Acestea se caracterizeazã printr-o
contestare violentã a normelor si valorilor politice oficiale, recomandând înlocuirea lor cu altele
radical noi.Fenomenul este specific mişcãrilor extremiste şi mişcãrilor studenţeşti din anii ‘60 si
‘70, caracterizate prin dimensiunea utopicã a proiectului de transformare socialã.
Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după conţinut, ce include toate
orientările omului asupra întregului ansamblu dintre cele mai principale fenomene politice şi, e
natural,că cultura politică nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a grupurilor sociale, care au
fost enumerate mai sus. Cultura politică îmbină în sine cei mai stabili, tipici indici, ce
caracterizează conştiinţa politică şi comportamentul majorităţii populaţiei, acele stereotipuri
politice care domină, care sunt mai frecvenţi în societatea dată

*Fuga , Gh. Schimbare socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura Economică, 2000. p 141
**Rosenbaum, W. A. Political Culture. New York: Praeger, 1975. p 151

Cateodată conceptul de cultura politică este interpretat in mod superficial şi idealizat doar
ca tot ceea ce este bun in viaţa politică a unei societăţi, ca orientări politice valoroase, ca modele
de comportament activ in sfera politică. Aceste devieri ale înţelegerii reale ale culturii politice
sunt cauzate de existenţa unei atitudini „sacrale” faţă de cultura globală, ca faţă de un ansamblu
de elemente îin exclusivitate pozitive. Dar din cultură fac parte nu doar elemente pozitive,
progresiste, ci şi elemente negative, elemente distructive. Odată cu orientările, tradiţiile şi
normele de comportament de ordin pozitiv, din cultură mai fac parte şi orientările, tradiţiile şi
normele de comportament de ordin negativ.
Acest lucru este valabil şi pentru manifestările particulare ale culturii, deci şi pentru cultura
politică. nsuşi termenul de „cultură politică” nu are un conţinut pozitiv sau negativ
Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi randamentul practicii politice nu
sunt aceleaşi în toate societăţile, ele depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului
politic şi formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul
societăţii respective; gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului
ei; tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât cele istorice, cât şi cele
contemporane, inclusiv, particularităţile dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.

II.Rolul culturii politice in societate


Existenţa şi funcţionalitatea unei culturi politice,constituie o condiţie esenţială în fiinţarea
şi funcţionalitatea unui regim politic democratic. În adevaratul sens al cuvantului, noţiunea de
cultură politică nu a existat in sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista si se practica era
de fapt propaganda ideologică, ce urmarea impunerea şi însuşirea dogmei comuniste. Regimul
comunist nu era interesat în existenţa şi funcţionalitatea unei adevarate si autentice culturi
politice, întrucat ea ar fi însemnat lărgirea cunoştinţelor şi orizontului politic, descoperirea unei
alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era în interesul guvernanţilor comunişti.
Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevarată cultura politică venea în
contradicţie cu însăşi conţinutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice, cu sistemul politic şi
ideologic a luptei sale de alternanta politică.
O adevarată si autentică cultură politică nu poate exista si funcţiona decat într-un regim
fundamendat pe principii si valori democratice. Numai într-un asemenea regim, ea poate să-şi
puna în valoare conţinutul şi esenta sa democratica, utilitatea si eficienta sociala. Numai o
asemenea cultura şi conştiinţă politică este în masură săasigure o participare activă, în cunoştinţa
de cauza şi responsabilă a cetăţenilor la viaţa politică, in crearea si dezvoltarea unui pluralism
politic si ideologic, în apariţia şi impunerea unor noi paradigme doctrinare şi programatice, în
realizarea unei confruntari de opinii, idei şi conceptii.
Ca formă de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fară o solida
cultură politică. Ea se implica atat in fundamentarea şi structurarea sistemului politic, cat
şi in funcţionalitatea componentelor sale. Eficienta funcţionarii unui sistem politic democratic
este indisolubil legata de modul cum membrii societatii işi însuşesc normele şi valorile politice,
cum le transpun iîn practică.
Gradul participarii al membrilor societatii la viata politica, eficienta si responsabilitatea
acestora este in mod direct legata si de nivelul lor de cultura politica. În ultimă instanţă, cultura
politică se materializeaza în participare, în acşiune şi comportament politic.

Bibliografie :
I. Virgil Măgureanu, “Studii de sociologie politică”, Bucureşti, Editura Albatros,
1998
II.Gheorghe Fuga, “Schimbare socială şi cultură politică”, Bucureşti: Editura
Economică, 2000

III. Călin Vaslan “Politologie”, , Bucureşti, Editura Economică 1997

IV.Aurel Piturca ,Craiova , Introducere în ştiinţa politică, Editura Universitaria, ,


2002,