Sunteți pe pagina 1din 13

JURNALISMUL DE TELEVIZIUNE

Lucian Ionică

1. Redactarea textelor pentru televiziune

Adecvarea la mediul de comunicare

Modul diferit de transmitere a unui text, în formă scrisă (carte, ziar, afis etc.) sau vorbită
(radio, televiziune, conferinţe etc.), influenţează receptarea sa ; în consecinţă, jurnalismul
trebuie să îşi adapteze stilul şi organizarea informaţiei, în conformitate cu particularităţile
concrete ale canalului de comunicare ales. Nu de puţine ori, de exemplu, valoroase
conferinţe au ajuns să plictisească doar pentru că, iniţial, fuseseră destinate lecturii, iar nu
audierii. Prin urmare, la redactarea textelor pentru televiziune - ştiri, reportaje etc. –
trebuie să se ţină seama de trăsăturile specifice ale acestui mediu.

Mesajele sunt transmise în flux continuu

Cititorul unei pagini tipărite îşi stabileşte singur ritmul lecturii în funcţie de dificultatea
textului, de cunoştinţele sale, de starea sa de oboseală etc. El poate relua o frază sau un
pasaj, dacă nu a înţeles ; se poate opri pentru a medita asupra unei idei sau poate să
întrerupă lectura pentru a o relua mai târziu.Telespectatorul nu are asemenea posibilităţi.
Mesajul audio – vizual soseşte în flux continuu ; ceea ce nu se înţelege în momentul
difuzării rămâne o informaţie pierdută. Televiziunea, ca şi radioul, este un mediu al
momentului, un mediu instantaneu (M. Capelle, 1996, p.108).

În mod obişnuit, mesajul vizual şi cel verbal


sunt difuzate concomitent
Prin alăturarea lor, între imagine şi cuvânt pot apărea relaţii : a) de concurenţă, b) de
redundanţă, sau c) de complementaritate.
O imagine foarte captivantă prin, să zicem, dramatismul sau ineditul ei, va distrage
atenţia spectatorului de la comentariu. La fel, un comentariu interesant va pune în umbră
imaginea care îl însoţeşte. Un text nu este absolut liniar, el conţine pasaje mai mult sau
mai puţin „interesante”. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte succesiunea imaginilor.
Momentele forte ale discursului vizual nu trebuie să coincidă cu momentele forte ale
discursului verbal. Este bine ca atenţia privitorului să fie condusă alternativ între palierul
verbal şi cel auditiv. Pe de altă parte, un comentariu continuu, non-stop, devine obositor.
Pauzele permit spectatorului să reflecteze asupra celor spuse, facilitând înţelegerea şi
memorarea.
O greşeală frecventă a începătorilor, atunci când redactează un comentariu pentru o
ştire sau un film documentar, constă în a povesti ceea ce se vede. Textul devine
redundant, în loc să fie complementar, adică să cuprindă ceea ce imaginea nu poate să
arate. („Şmecheria pe care Partrige şi alţii ca el o cunoşteau foarte bine, era aceea de a nu
descrie imaginile. Telespectatorul vedea cu ochii lui ceea ce s-a întâmpla pe ecran, deci
nu avea nevoie şi de o descriere verbală. Cu toate acestea, cuvintele rostite nu trebuiau să
fie chiar atât de îndepărtate de imagine încât să-l oblige pe telespectator să-şi împartă
atenţia. Era, deci, vorba de un meşteşug literar de echilibrare, deprins mai degrabă din
instinct.” – Arthur Hailey, 1995, p.33).

Atenţia telespectatorilor oscilează în intensitate

În mod obişnuit, un cititor renunţă la alte preocupări în timpul lecturii ; chiar dacă, să
zicem, ascultă muzică, bea cafea sau fumează, atenţia sa este îndreptată în principal, spre
text. Urmărirea unei emisiuni la televizor nu presupune însă o asemenea concentrare,
telespectatorul putând avea în acelaşi timp şi alte preocupări.
Pe de altă parte, dacă materialul transmis nu este suficient de interesant, atenţia
telespectatorilor va scădea, fiind posibil ca ea să fie atrasă de altceva şi astfel să se
producă o „debranşare”.
Adesea, unii telespectatori urmăresc doar auditiv emisiunea de ştiri ; ei o vor privi
numai dacă se transmite ceva interesant. Pentru aceasta este necesar ca mai întâi fiecare
material să capteze atenţia spectatorului.
Posturile de televiziune se adresează
unor categorii foarte largi de spectatori

Ziarele şi revistele au un public mai restrâns, mai uniform, oarecum specializat, în timp
ce posturile de televiziune se adresează unui public foarte larg, cu un bagaj cultural
eterogen, dispunând de capacităţi de înţelegere diferite.

Toate aceste caracteristici ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cât mai
accesibile, permiţând telespectatorului să înţeleagă imediat, fără greutate, sensul mesajului.

Jurnalismul de televiziune se sprijină pe următoarele principii în redactarea


materialelor :
• Să se scrie simplu (dar nu simplist), clar , concis şi direct, adică explicit.
• Să se scrie în limbajul de fiecare zi, aşa cum se vorbeşte în mod obişnuit, ocolindu-se
însă familiarismele şi jargonul. Se vor evita formulările preţioase sau gongorice, stilul
oficial, administrativ etc. Dacă informaţia cuprinsă într-un document oficial urmează să
fie inclusă într-o ştire sau comentariu, ea va fi transpusă în limbaj colocvial. Destinată
iniţial ochiului, ea va fi rescrisă astfel încât să se adreseze auzului.O bună metodă de
redactare pentru audio-vizual constă în a se rosti propoziţiile mai întâi cu voce tare,
pentru ca apoi să fie notate. Verificarea calităţii auditive a unui text se face în acelaşi fel :
prin citire cu voce tare.
• Să se folosească propoziţii şi fraze scurte, evitându-se construcţiile arborescente,
greoaie.
• Informaţia să fie ordonată în mod logic, firesc şi uşor de urmărit.
• Să se renunţe la detaliile şi cuvintele inutile.
• Să se armonizeze relaţia dintre cuvânt şi imagine.

Reguli tehnice de redactare pentru audio-vizual


Ele au drept scop uşurarea înţelegerii textului, prin îndepărtarea unor surse de neclaritate,
precum şi sporirea gradului de atractivitate.

Nume, titluri, funcţii. Când numele unei persoane apare pentru prima dată în textul
rostit, specificaţi titlul, funcţia, gradul ori calitatea sa în raport cu subiectul sau tema
materialului. Prezentarea poate fi verbală sau subtitrată.
Spre deosebire de presa scrisă, unde succesiunea uzuală este nume - funcţie, în audio-
vizual ordinea se inversează de obicei, fiind funcţie – nume. Textul scris : „în ultimele
două săptămâni , o epidemie de febră aftoasă a fost semnalată în mai multe ţări din
bazinul Balcanic. După cum ne-a declarat dr. Ioan Teveloiu, directorul Agenţiei
Naţionale Sanitar - Veterinare (ANSV)”, „este vorba de Grecia – ţară comunitară, Turcia,
fosta Iugoslavie, Albania şi Macedonia (...)” („Adevărul” , 14.08.1996), ar lua
următoarele forme:
a) în cazul prezentării introductive a interviului la o emisiune de ştiri (lead) sau la una
de tip magazin : „în ultimele două săptămâni, o epidemie” ş.a.m.d. „Iată ce ne-a
declarat directorul Agenţiei Naţional Sanitar-Veterinare, doctor Ioan Teveloiu”.
Enunţarea funcţiei ajută pe telespectator să „înţeleagă” numele care urmează ; îi
atrage atenţia asupra lui şi îl „localizează” totodată;
b) dar, în cazul unui interviu în direct : „Stăm de vorbă cu domnul doctor Ioan
Teveloiu, directorul Agenţiei ş.a.m.d.

Sigle, acronime. Cele notorii vor fi scrise ca atare : ONU, NATO, CDR, PNŢ-
CD, PDSR etc. Numele unor organizaţii sau instituţii mai puţin cunoscute vor fi
redate integral, eventual cu adăugarea acronimului, pentru a putea fi reluat astfel
mai departe în text: Departamentul Administraţiei Publice Locale (DAPL, rostit :
de-a-pe-le), Forţa Internaţională a Păcii în fosta Iugoslavie (IFOR, rostit: ifor),
Comunitatea Stalelor Independente (CSI : ce-se-i) etc.
Cifre, numere. Deoarece numerele compuse din multe cifre nu se reţin cu
uşurinţă atunci când sunt auzite , se recomandă fie evitarea lor, fie rotunjirea
valorilor. Un text cu multe cifre, indiferent de importanţa acestora, este greu de
urmărit. De exemplu, nu se va indica suma exactă, de 36 556 917 225 lei – cu care
unul din noii noştri magnaţi a prejudiciat Banca „Renaşterea Creditului Românesc”
(„România liberă”, 25.07.1996), ci se va spune „peste 35 de miliarde de lei”. Ceea
ce contează pentru telespectator este înţelegerea ordinului de mărime al afacerii; un
miliard în plus sau în minus, în acest caz, nu schimbă natura chestiunii.
Gradul de rotunjire trebuie stabilit nuanţat, în funcţie de context. Astfel, dacă
vorbim despre creditele uimitoare acordate de Banca Dacia Felix unei firme
precum „SM INVEST”, se va spune „ o mie o sută şaptezeci şi unu de miliarde”,
nu „peste o mie de mliarde”, ceea ce ar diminua semnificativ suma în discuţie.
Sunt situaţii când prezentarea exactă şi în detaliu a unor valori numerice este
esenţială pentru înţelegerea unui eveniment sau a unei stări de lucruri, cum ar fi, de
exemplu : rezultatele alegerilor, sondajele de opinie sau prezentarea evoluţiei
demografic. Receptarea acestei informaţii va fi uşurată dacă, în paralel cu textul
rostit, se vor utiliza grafice sau, cel puţin, cifrele vor apărea scrise pe ecran.
Depinde de imaginaţia şi profesionalismul realizatorilor găsirea reprezentărilor
vizuale cele mai sugestive, uşor de urmărit şi atractive. Este cu totul inacceptabilă
citirea, fără suport grafic, a unui lung şir de cifre. Ar fi o dovadă de diletantism şi
de dispreţ faţă de telespectator.
Precizia plasării temporale a unor evenimente nu trebuie exagerată, fiind
recomandate formule de genul: „în jurul orei două”, „în această dimineaţă, la
Camera Deputaţilor”, „în ultimele zile au avut loc”, „pentru mâine sunt anunţate”,
„la începutul săptămânii viitoare” etc.

Citatele. Pentru a reda, într-un material audio-vizual, spusele unei persoane


există următoarele posibilităţi:
a) cel în cauză este prezent în imagine şi vorbeşte direct, declaraţia sa fiind
reprodusă : integral – de la primul până la ultimul cuvânt, fără nici o omisiune,
parţial – se alege doar un fragment din cele spuse şi se fonotechează – se
combină mai multe fragmente, uneori chiar părţi de frază, pentru a reda mai
sintetic o anumită idee, păstrând, pe cât este cu putinţă, formulările iniţiale
(procedeul, deşi dă naştere unor neplăcute sărituri în cadru, pare să fi fost
acceptat mai ales la emisiunile de ştiri). În cazul reproducerilor parţiale şi
fonotecate, reporterul va avea grijă să nu distorsioneze sensul afirmaţiilor făcute
de interlocutor;
b) persoana intervievată este prezentă doar în imagine, în timp ce coloana sonoră
cuprinde o sinteză a spuselor sale, realizată şi rostită de către reporter;
c) crainicul este prezent în imagine şi rosteşte un text ce conţine un citat; pentru a
evita confuziile – cine a spus asta, jurnalistul sau cel despre care se vorbeşte ? –
nu este suficientă schimbarea tonului lecturii, ci se recomandă una din
următoarele modalităţi :
- introducerea unor formule explicite care semnalează începutul şi sfârşitul
fragmentului reprodus textual : „după cum a declarat Preşedintele Partidului X,
citez”, „deputatul Y s-a situat pe o poziţie contrară, iată propriile sale cuvinte”,
„ am încheiat citatul”, „închid ghilimelele” etc. Dacă se preia un citat mai lung,
este util să se intercaleze formule de „întărire”, care să reamintească
telespectatorului că textul reprodus nu s-a încheiat încă : „în continuare,
directorul general a afirmat că”.
- înlocuirea declaraţiei directe print-o variantă indirectă; de exemplu, într-un
interviu publicat în presă, senatorul Radu Vasile a spus :

„Din păcate, formaţiunile mici au întotdeauna pretenţii mai mari decât le exprimă
realitatea optiunilor politice. Acum, chiar dacă iniţial au fost de acord cu întocmirea listelor
potrivit grilei oferite de sondaje, decizia fiind luată în Comitetul Executiv al CDR cu
unanimitate de voturi, acestea se arată nemulţumite, nu ştiu din ce cauză, şi declară că nu le
iau în consideraţie.” („România liberă”, 9.08.1996).

O variantă indirectă a acestei intervenţii, în lectura crainicului, ar putea să arate


astfel :

„Senatorul PNŢ-CD, Radu Vasile, a afirmat că formaţiunile mici au pretenţii mai mari
decât realitatea opţiunilor politice. Deşi iniţial au fost de acord cu întocmirea listelor potrivit
grilei oferite de sondaje, acum se arată nemulţumite şi declară că nu le iau în consideraţie”.

Sursa unei declaraţii se va menţiona înaintea, nu la încheierea fragmentului citat.


Vocabularul. Îndeosebi la materialele destinate emisiunilor de ştiri, nu se vor folosi
cuvinte şi expresii complicate, greu de pronunţat, cuvinte nefamiliare sau termeni tehnici,
de specialitate. Acestea ar îngreuna înţelegerea textului de către o parte a
telespectatorilor.
Dintre două sinonime se va prefera cuvântul mai scurt.
Se recomandă evitarea neologismelor atunci când există variante echivalente, mai
cunoscute, în limba română. Într-o ştire difuzată de un post local de televiziune, privind
pericolul trichinelozei, se vorbea despre „sacrificarea suinelor” şi se amintea faptul că
boala „poate fi letală”. Câţi dintre telespectatori ştiu că prin „suine”, termen de
specialitate, sunt desemnaţi „porcii”? Această exprimare „elegantă”, „frumoasă” este
preţioasă, cu totul nepotrivită în context.

Verbul. În cadrul emisiunilor de ştiri, se va prefera timpul prezent daca acesta se


potriveşte cu conţinutul informaţiei. Se va utiliza diateza activă, nu cea pasivă, ori de câte
ori este posibil.
Apoziţiile. Subiectul şi predicatul vor fi cât mai apropiate, evitându-se apoziţiile.
Pronumele. Se vor utiliza cât mai puţine pronume, deoarece există riscul să nu
fie limpede la cine se referă ele şi, astfel să apară neclarităţi.
Propoziţiile subordonate. Nu se vor folosi propoziţii subordonate la începutul
frazelor, deoarece ele îngreunează perceperea subiectului.
Expresiile celebre – redate în original, multe în latină – constituie şi ele o
tentaţie, prin iluzia că , în felul acesta, comentariu va primi o notă mai distinsă. Fie că
sunt dintre cele mai cunoscute, cum ar fi „pro domo”, „sine die”, „sine qua non” etc. Sau
mai puţin folosite, ele reduc accesibilitatea mesajului.

Dactilografierea/imprimarea
textului pentru audio-vizual

Fiecare post de televiziune are propriile reguli şi convenţii privind scrierea (grafierea)
unui text. Ele au drept scop preîntâmpinarea dificultăţilor în lectură. Tânărul jurnalist
trebuie să le cunoască şi să le adopte : aceasta este o condiţie a integrării sale într-un
sistem concret de producţie. În continuare sunt prezentate câteva asemenea reguli; unele
dintre ele sunt valabile şi la scrierea pe teleprompter.
Textele vor fi dactilografiate sau editate cu ajutorul calculatorului pentru a asigura o
lizibilitate maximă. Scrisul de mână nu oferă siguranţa unei lecturi fără sincope.
Pentru ştirile sau lead-urile citite în emisie, partea superioară a paginii pe care sunt
scrise este rezervată unor notaţii de factură tehnică : lungimea textului în secunde, data şi
ora emisiunii, autorul textului, dacă citirea se face direct la cameră sau există imagini etc.
Între rânduri se va lăsa sufiecient spaţiu pentru ca eventualele modificări de ultim
moment să poată fi uşor de intercalat şi de citit.
Se vor evita următoarele semne de punctuaţie : parantezele, punctul si virgula, linia
de pauză. Ele nu-l ajută pe cel ce va citi textul. În general, este bine ca semnele de
punctuaţie să nu fie utilizate în mod excesiv.
Lungimea rândurilor nu va fi mai mare de 35-40 de semne.
Cuvintele mai greu de citit vor fi subliniate sau se vor despărţi în silabe.
Numele străine mai dificile se vor scrie aşa cum se pronunţă şi vor fi despărţite în
silabe. Astfel, Jaime Mayor Oreja, ministrul spaniol de interne (1996), va fi scris : Hai-
me Ma-ior O-re-ha.
Cuvintele nu se vor despărţi în silabe la capătul rândului.
Numerele de la 0 la 11 se scriu în litere, de la 12 la 999 se scriu în cifre, iar valorile
mai mari se scriu : o mie, două mii, 12 mii , 420 de mii, cinci milioane, 14 milioane, 239
de milioane, 87 de milioane 400 de mii...
Fracţiile se scriu tot în litere, ¾ devine „trei pătrimi”.
Pe fiecare pagină se trece doar o ştire.
O propoziţie nu se desparte între două pagini.
În final, verificaţi exactitatea transcrierii, îndeosebi a cifrelor şi a numelor. Dacă nu
este vorba de lucruri sau persoane foarte cunoscute, altcineva decât cel care a redactat
textul nu prea are posibilitatea să observe eventualele erori. Astfel, numele Călărăşanu
poate ajunge să fie scris Căldărăşanu ! Puţină atenţie, şi veţi evita neplăcutul telefon
pentru cuvenitele explicaţii şi scuze. Chiar şi la numele celebre pot apărea sincope :
Şostakovski în loc de Şostakovici , cum s-a citit la o emisiune de ştiri.

Lectura textului

Nu există doar un singur mod „corect” de a citi/prezenta un text, valabil în toate cazurile.
Alegerea unui anumit fel de lectură depinde de : a) tipul emisiunii, b) conţinutul textului,
c) personalitatea crainicului şi d) intenţia realizatorilor emisiunii. La toate acestea se
adaugă, făcându-şi simţită influenţa, şi marca stilistică generală a postului.
Lectura unui text în faţa camerelor de televiziune, la nivel profesional, nu este un
lucru chiar atât de uşor precum pare la prima vedere, ci presupune o minimă înzestrare
naturală şi un îndelung exerciţiu. Pe lângă dicţie şi fluenţă, este necesară nuanţarea şi
accentuarea ideilor, adică o lectură a sensurilor, nu doar a cuvintelor . Pentru aceasta,
prima condiţie este ca acela care citeşte să înţeleagă despre ce este vorba, iar lectura să nu
se facă în mod automat, alunecând pe deasupra cuvintelor.
Crainicul trebuie să fie natural, să citească fără afectare, ca şi cum s-ar adresa unei
singure persoane, unui prieten aflat în faţa lui, nu unei mulţimi compuse din anonimi.
Tonul cald şi apropiat, eviatarea inflexiunilor autoritare, rigide sau infatuare, vor plasa
comunicarea în limitele firescului şi îi vor da o sonoritate agreabilă.
Lectura trebuie să respecte spiritul textului, fără să-l denatureze prin intonaţii
tendenţioase.
O lectura prea rapidă face textul greu de urmărit, una prea lentă plictiseşte. Un ritm
susţinut dă tensiune şi sporeşte interesul, dar întins pe o durată prea lungă, acesta poate
deveni obositor. Viteza aleasă trebuie să fie adecvată conţinutului şi genului emisiunii,
deoarece nepotrivirile dau impresia de artificial şi neprofesionalism. Televiziunile
britanice preferă o viteză de 180 cuvinte/minut, adică 3 cuvinte/secundă, BBC World
Service 140-160 cuv./min., iar SUA şi alte ţări 150 cuv./min. (Boyd, 1988, p.136).
Pauzele în lectură au un rol important, marchează acesteia şi subliniază ideile mai
importante, lăsând totodată timp telespectatorului pentru a înţelege.
Când există neclarităţi legate de pronunţie se vor consulta lucrările de specialitate,
dintre care amintim : Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ed.
Academiei, şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ed. Academiei, de
preferinţă ediţiile cele mai recente. Accentuarea cuvintelor poate întâmpina dificultăţi,
mai ales atunci când există forme incorecte care au o circulaţie destul de largă ( de ex. :
prevedéri şi prévederi- corectă fiind prima variantă) sau când uzul contrazice norma.
Respectarea acesteia din urmă, rostindu-se : tráfic, butelíe, avaríe, în loc de : trafíc,
butélie, avárie, ar da o notă de artificial (Drincu, 1995, p.5).
Când nu sunteţi siguri de o pronunţie, verificaţi-vă întrebându-i pe cei din jur. Fiţi
atenţi, surprizele neplăcute pot să apară oricând şi unde te aştepţi mai puţin. Astfel, la o
emisiune de ştiri, denumirea aeronavei IL-18 a fost rostită „i-el 18”, in loc de „il 18”, iar
a aeronavei AN 24 „a-en 24” în loc de „a-ne 24”. Deşi conforme cu recomandările
academice, ele nu sunt corecte pentru că limba vorbită a validat alte variante.
Pentru numele proprii străine se recomandă dicţionarele enciclopedice sau
Dicţionarul de pronunţare, Ed. Enciclopedică română, 1973, lucrare semnată de Florenţa
Sădeanu. Pentru numele din actualitatea curentă, unele agenţii de presă oferă transcrieri
fonetice, nu întotdeauna exacte (Cohler, 1985, p.50). Soluţia cea mea sigură este
solicitarea informaţiei prin telefon de la ambasade, consulate, centre culturale, lectorate
universitare etc. Întocmirea în redacţie a unei liste cu nume străine şi pronunţiile
corespunzătoare, completată continuu, este foarte utilă.
Greşelile de rostire, de la bâlbâieli la pronunţii anapoda, uşor de sesizat, au darul de
a-l irita pe telespectator şi creează impresia de neprofesionalism.

Recomandări practice :

• Înainte de emisie sau de înregistrare, textul trebuie citit de mai multe ori pentru :
a) a observa şi corecta eventualele greşeli de redactare sau dactilografiere;
b) a se familiariza cu conţinutul materialului (în cazul în care altcineva a redactat
textul) şi a găsi cel mai potrivit mod de lectură;
c) a identifica eventualele formulări şi cuvinte a căror rostire este dificilă; dacă este
necesar, se va modifica textul (fără a schimba sensul informaţiei!).
• Reporterul/crainicul trebuie să citească cu interes, nu plat şi detaşat.Dacă el nu pare
captivat de informaţia pe care o comunică, atunci nici spectatorii nu vor fi !
• Tonul lecturii trebuie să fie adecvat subiectului ştirii.
• Reporterul/crainicul trebuie să încerce să fie el însuşi, nu să imite.
• Reporterul/crainicul trebuie să-şi păstreze suflul până la sfârşitul textului, tonul nu
trebuie să „cadă” spre final.

Relaţia dintre cuvânt şi imagine


Influenţa cuvântului asupra imaginii. Doar prin sine, o imagine nu poate să numească o
persoană, un lucru sau un eveniment; ea îngăduie, cel mult, o recunoaştere. Imaginea nu
oferă decât indicaţii generale despre locul sau momentul unde şi când a fost înregistrată
(sau de unde este transmisă în direct).
Vedem un oraş, dar nu ştim ce oraş este dacă nu recunoaştem unele clădiri sau vreo firmă
sau un afiş nu ne oferă premiza unei deducţii. Putem observa că este zi sau noapte, dar nu
ştim în ce dată. Ascultăm o persoană vorbind în cunoştinţă de cauză despre problemele
economiei naţionale, este un director de firma, un patron, un ziarist, un politician ? Toate
acestea se pot comunica doar cu ajutorul cuvintelor, rostite sau înscrise pe ecran : ele
permit identificarea.

Influenţa imaginii asupra cuvântului. Imaginea este „înţeleasă” cvasi-instantaneu


(ne dăm seama imediat, de exemplu, că este vorba de o demonstraţie, chiar dacă nu ştim
cine şi de ce demonstrează) ; perceperea sensului unei propoziţii presupune un anumit
timp. Din această cauză , imaginea are un efect mai rapid şi poate comunica o mai mare
cantitate de informaţii. Este cunoscută maxima care afirmă că „o imagine validează” (sau
nu) cuvântul, construind cadrul în care acesta este perceput:
- efectul de confirmare – imaginile autentice despre un subiect oarecare lasă
impresia că reportajul respectiv este adevărat, chiar dacă imaginile nu susţin prin
nimic ceea ce afirmă în comentariu.
- efectul spectacular – imaginile în sine sunt dinamice, ele dau viaţă unei ştiri. De
aceea, uneori, ele sunt utilizate chiar dacă subiectul lor are doar o legătură vagă şi
nesemnificativă cu informaţia transmisă.
- efectul emoţional – imaginile accentuează perceperea afectivă a unui eveniment
sau a unei relatări, în detrimentul conţinutului raţional.
Neconcordanţa dintre discursul vizual şi cel verbal dă naştere, în funcţie de
context, unor efecte diferite: poate fi vorba de o metaforă cinematografică, de
accente ironice sau pamfletar-sarcastice, de umor involuntar, de o tentativă de
manipulare ori doar de un pasaj pur şi simplu confuz.

Şase moduri de alăturare a imaginii şi a comentariului (Hewitt, 1992, pp. 50-54).


Un material de televiziune foloseşte o singură modalitate sau apelează la mai
multe, combinându-le succesiv.
a) Comentariu puternic/imagini fundal( de umplutură) : la această posibilitate se
recurge atunci când subiectul materialului este de factură abstractă, fără legătură
cu vreun eveniment concret, vizibil (de exemplu: evoluţia şomajului, a
indicatorilor economici, a indicilor demografici etc.). În asemenea cazuri se
filmează imagini apropiate temei, dar fără o legătură directă cu informaţia
transmisă. Soluţia cea mai comodă, prea des folosită, constă în a filma oameni
pe stradă; justificarea este simplă, aproape orice se întâmplă ne afectează, pe
noi oamenii, într-un fel sau altul. Asemenea materiale de televiziune, de un
interes redus, nu se justifică decât prin importanţa informaţiei transmisă verbal.

Imaginile nu relatează subiectul, şi nici nu îl plasează spaţial, temporal şi


evenimenţial. Ar fi bine ca la o asemenea soluţie să se recurgă doar în ultimă
instanţă.

b) Comentariu puternic/imagini generice: în această modalitate, foarte


asemănătoare primeia, textul rostit este susţinut de imagine prin prezentarea
unui element sau detaliu specific subiectului abordat. Datele statistice despre
şomaj, de exemplu, pot fi însoţite de aspecte înregistrate la un birou pentru
plasarea forţei de muncă (oameni stând la rând în faţa unui ghişeu, fizionomii,
funcţionari, afişaje, o persoană citind rubrica de angajări din paginile unui ziar,
etc.). Elementele vizuale, deşi alese întâmplător, au valoare generică. Ele
ilustrează un fapt, un subiect, o temă, dar nu le redau. De menţionat că interesul
spectatorilor nu poate fi păstrat mult timp folosind asemenea imagini.

c) Comentariu puternic/imagini de ilustraţie: relaţia se defineşte prin alegerea


unor imagini ce corespund punctual câte unui cuvânt sau idei din comentariu,
neacordându-se atenţie logicii interne şi construirii discursului vizual. Dacă se
aminteşte de guvern, se prezintă clădirea în care se află sediul său, dacă se
vorbeşte despre o persoană, este arătat cel în cauză, dacă se pomeneşte de o
şosea, se vede o şosea oarecare ş.a.m.d. Extinsă prea mult, opţiunea pentru
stabilirea unui raport de strictă corespondenţă între cuvânt şi imagine, devine
plicticoasă şi obositoare, prin redundanţă.

d) Comentariu puterni/imagini puternice: imaginea, formând un tot coerent,


prezintă o poveste ce poate fi urmărită şi înţeleasă independent de comentariu,
intrând în concurenţă cu acesta. Dificultatea rezidă în conducerea atenţiei
spectatorului în mod alternativ, de la palierul vizual al comunicării la cel auditiv
şi invers.
e) Comentariu cu rol complementar/imagini puternice : comentariul doar explică
şi comentează relatare vizuală ce tinde „să redea realitate” prin înregistrări de
mare tensiune, însoţite de sunetul original, transformându-l pe spectator în
martor. Astfel sunt subiectele dramatice în plină desfăşurare, surprinse „pe viu”,
spre exemplu : demonstraţiile violente de stradă.

f) Imagini fără comentariu: aici există două posibilităti radical diferite:

a) înregistrări nefinisate, nememorate, ale filmărilor de actualităţi, cu planuri


lungi, cu sunetul original, oferind senzaţia participării directe la un
eveniment sau a contactului nemediat cu o anumită realitate (vezi unele
dintre materialele difuzate la rubrica „No comment”, a canalului
EURONEWS) şi

b) poeme sau eseuri vizuale în care compoziţia cadrului, mişcările de aparat ,


lumina, montajul, sunetul original, muzica, etc.au un rol de prim ordin.
Realitatea, în acest fel, este explorată mai subtil, iar rezultatul pune în
valoare viziunea autorului.